Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Mihai Milca: Un precedent funest de segregare religioasă şi etno‑rasială: iudeofobia sanguinară

Mihai Milca: Un precedent funest de segregare religioasă şi etno‑rasială: iudeofobia sanguinară

În memoria colectivă a umanității, dar mai cu seamă în istoria poporului evreu, Holocaustul se înscrie ca un capitol tragic, ca o crimă colectivă de terifiante proporții care se individualizează în șirul masacrelor și practicilor genocidare cunoscute de‑a lungul vremii printr‑o sumă de caracteristici inconfundabile.

Conștiința evreiască atașează termenului de Holocaust (sau Shoah) semnificația unei teribile catastrofe, sinonime cu aneantizarea. Timp de 12 ani, între ianuarie 1933 și mai 1945, evreimea a constituit pentru statul nazist german instaurat prin ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler și a partidului său totalitar, național‑socialist, o țintă predilectă, inamicul public numărul unu. Ceea ce naziștii numeau Aktion și reprezenta, în fapt, transpunerea în realitate a unei sistematice politici rasiale anti‑evreiești învedera un caracter total planificat și deliberat, se baza pe o mobilizare colosală a multitudinii resurselor materiale, aflate la îndemâna statului, a unor forțe masive (organe de represiune, armată, birocrația administrativă, organizații paramilitare), pe o legislație discriminatorie erijată în rațiune fundamentală de stat, vizând distrugerea în întregime a populației evreiești, mai întâi la scara societății germane și, ulterior, la nivelul Europei ocupate de naziști și al statelor satelite celui de al III‑lea Reich.

Holocaustul nu poate fi considerat doar un fenomen apocaliptic, aparent inexplicabil în planul rațiunii istorice, al logicii și moralei comune; un accident conjunctural, un derapaj pe traseul modernității europene în condiții de criză pe multiple planuri, după Primul Război Mondial. Au existat antecedente istorice, contradicții latente și manifeste de ordin politic, ideologic, religios, economic și cultural în jurul a ceea ce s‑a numit „problema evreiască” în viața societății germane și a Europei. Un amalgam de false percepții și identificări, stereotipuri, prejudecăți și frustrări trăgându‑și seva din straturile adânci ale anti‑iudaismului creștin, ale misticismului popular (volkisch) neoromantic și obsesiilor rasiale ce au alimentat teoriile unor H.S. Chamberlain, A. de Gobineau și emulilor lor, a contribuit, de fapt, la „demonizarea” poporului evreu – corp străin, nociv în sânul națiunii germane –, la creditarea unei formule de „deziudaizare” a Germaniei și a Europei, prin eliminarea totală a elementului evreiesc execrat.

Demonizarea evreilor și a iudaismului se asocia în concepția liderilor naziști unei propensiuni simbolice originare exclusive. Referindu‑se la evrei ca la un adversar primordial, Hitler și propaganda nazistă nu‑și ascundeau ambiția de a adjudeca pentru comunitatea rasială germană calitatea de „popor ales”. Singularitatea spiritului evreiesc și misterul supraviețuirii evreilor în timp, în pofida atâtor vicisitudini, a exodurilor și persecuțiilor, generau în mentalul nazist o irepresibilă dorință vindicativă, în numele purității sângelui și rasei. Mesianismul și milenarismul cu care cel de al III‑lea Reich era învestit nu reprezentau decât o reflectare în oglindă a unui complex de inferioritate; o expresie maladivă a unui „narcisism al micilor diferențe” de care vorbea Freud și care, paradoxal, apropie două tipuri de resentimente colective: iudeofobia (Judenhass) și germanofobia (Deutschenhass). Există, oricât ar părea de ciudat, anumite similitudini și afinități între evrei și germani, ceea ce și explică într‑un fel gradul mare de asimilare al multor evrei germani, care între 1933‑1945 au refuzat să accepte excluderea pe criterii rasiale din societatea germană: un mare respect pentru educație și cultură, aplicația arătată în derularea anumitor activități, importanța acordată familiei, înclinația spre abstracțiuni și tendințele speculative, pasiunea pentru muzică, respectul pentru autoritate. Și cu toate acestea, istoria conviețuirii între evrei și germani în perioada modernă a evidențiat faptul că proximitatea, „afinitățile elective” și nevoia de asimilare comunitară pot conduce în anumite circumstanțe la intense și iraționale stări conflictuale, la izbucniri violente și respingeri brutale, originate în obsesii și suspiciuni ancestrale.

Iudeofobia a fost pentru germani o auto‑indusă stare de spirit patologică. Resorturile acesteia erau iraționale chiar dacă a existat o pletorică tradiție doctrinară naționalistă, anti‑evreiască, rasistă în spiritualitatea germană. Iar rațiunile forței de iradiere a acestei stări de spirit par și astăzi greu de pătruns. Ceea ce frapează este modul în care iudeofobia germană a debușat într‑o exorcizare colectivă, revendicând pentru evreu postura de „țap ispășitor”, fără drept de apel.

Evreii își „meritau” nominalizarea de agenți ai Răului absolut și din alte motive: ei erau răspunzători de a fi inventat noțiunea „corupătoare” de conștiință morală, sfidând naturalețea instinctelor vitale (recunoaștem aici recuperarea unor valențe convenabile programului ideologic nazist ale ideilor lui Nietzsche; teoria „supraomului”, imaginea „bestiei blonde” și conceptul „voinței de putere” au fost, de asemenea, apropiate cu entuziasm de ideologii naziști). Dar spiritul „dizolvant” al evreilor în cultura germană și europeană nu se oprea aici. Naziștii le atribuiau și culpa impardonabilă de a fi fost promotorii unor idealuri nocive, dezagregante, de‑a lungul unei tradiții mergând de la iudeo‑creștinism la comunism: umanitarismul, egalitatea umană, dreptatea, toleranța, liberalismul, democrația, xenofilia. Evreii erau, totodată, cei care prin intențiile lor nemărturisite și practicile lor oculte încurajau amestecul raselor și devitalizarea doctrinelor sociale și politice, subminând prin aceasta chiar fundamentele culturii umane. „Eliberarea” lumii de sub jugul principiilor ruinătoare propagate de spiritul iudaic nu era posibilă, în viziunea nazistă, decât printr‑o reîntoarcere la ordinea naturală inițială, ce a precedat instituirea legii morale mozaice și a valorilor iudaismului, ca repere religioase.

Corifeii național‑socialismului erau ultragiați pe de altă parte și de aspectele pe care le îmbrăcase procesul de emancipare a evreilor în Germania și în societățile democratice din Occident. Aceștia încercau să‑și redefinească poziția în viața societății și condiția identitară în calitate de grup religios deznaționalizat, reclamând un statut comparabil cu cel al cultelor catolic sau protestant. În același timp, diaspora evreiască, concentrată cu precădere în anumite zone din Europa Centrală și de Răsărit, căuta cu îndărătnicie să conserve nu numai limba și idiomurile (idiș, ladino etc.), ci și codurile valorice și comportamentale, obiceiurile, normele și legile tradiționale, atât de diferite de cele ale popoarelor în mijlocul cărora trăiau, cultivând cu habotnicie credința mozaică.

Orgoliul evreiesc al unei apartenențe deosebite, asumarea calității, refuzate altor seminții, de „popor ales”, a consolidat, printr‑o stranie alchimie existențială, convingerea că identitatea diasporei este dată și de sensul pregnant al continuității persecuțiilor suferite de‑a lungul exilului ce a urmat distrugerii celui de‑al doilea Templu din Ierusalim (anul 70 după Cristos). Or, această conștiință identitară segregată a diasporei evreiești devenea în ochii intoleranților doctrinari ai purității rasiale ariene o adevărată sfidare, un „casus belli” ce nu putea fi ignorat.

O incursiune în universul reprezentărilor maniheiste care au alimentat anti‑iudaismul nazist cu argumente religioase culturale și etno‑biologice este cât se poate de incitantă și edificatoare.

Instinctul de autoconservare și puterea de rezistență a evreilor în fața tuturor tentativelor marilor imperii orientale ale Antichității de a‑i subjuga și anihila (Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia), revolta iudaismului împotriva hegemoniei elenismului și dominației Romei au ilustrat în varii ipostaze o vocație a sacrificiului evreiesc ori de câte ori forțe externe au urmărit impunerea unei alte credințe sau adulterarea valorilor fundamentale ale iudaismului. Apariția creștinismului n‑a schimbat datele problemei, chiar dacă Isus, Fecioara Maria, apostolii erau cu toții evrei. Totuși, chiar dacă se poate vorbi de trunchiul comun al tradiției culturale iudeo‑creștine, între vechiul iudaism și adepții noii credințe propovăduite de Isus Cristos au existat dintru început dispute ireconciliabile și acuze grave. Acestea au marcat peste veacuri imaginea asociată evreimii și iudaismului în dogma creștină și în reprezentările comune ale masei de credincioși păstoriți de Papa de la Roma, dar și de Bisericile ortodoxe din Răsărit.

În Noul Testament pot fi întâlnite nu puține referiri, deloc elogioase, la adresa evreilor „al căror Tată este Diavolul” sau la „Sinagogile lui Satan”. Nu întâmplător, numele Iuda – discipolul ce l‑a vândut pe Mântuitor pentru un pumn de arginți – este adesea folosit ca un discriminant generic colectiv pentru poporul evreu, cu conotații negative (trădare, lașitate). În scrierile părinților Bisericii, evreii sunt prezentați în mod constant și inclement ca „ucigași ai profeților”, „potrivnici și neiubitori de Dumnezeu”, „dușmani ai credinței”, „avocați ai Diavolului”; ei sunt portretizați ca „vipere”, „fățarnici”, „denigratori”, „farisei”, „lacomi de bani”, mercenari, corupți, dornici să conducă prin sex, putere financiară și intrigi – lucruri pe care creștinismul le repudiază.

Acest limbaj virulent a avut ecouri profunde în timp, iar atitudinea creștinilor față de evrei a înregistrat variații extreme: de la tolerarea evreilor la prigoana religioasă, de la mila creștină la crimă în numele credinței (vezi execuțiile publice, pe par­cursul întregului Ev Mediu la ordinul Inchiziției și al tribunalelor ecleziastice). Efectele acestor atacuri, pe considerente religioase la adresa evreilor, au avut drept corolar o discreditare și o delegitimare a filonului iudaic al începuturilor creștinismului. Mai mult, iudaismul însuși înceta astfel să aibă vreo rațiune de a fi după apariția lui Isus Cristos, adevăratul Mesia. Iar pedeapsa coborâtă asupra evreilor pentru păcatul de a‑l fi abandonat pe Fiul lui Dumnezeu, împovărându‑se cu culpa livrării lui Isus torționarilor care l‑au răstignit, apare ca perfect îndreptățită: dărâmarea Templului din Ierusalim, risipirea în cele patru vânturi a evreilor, exilul lor milenar, umilințele și suferințele îndurate, neputința de a‑și afla liman salvator. Diaspora evreiască s‑a vânturat prin secole de‑a lungul și de‑a latul Europei: în Spania și Italia, pe țărmurile Mediteranei, în Anglia, Germania și Țările de Jos, în Polonia, Lituania și Rusia, în Balcanii aflați sub stăpânire otomană, în Țările Române, Austria și Ungaria. În permanență evreii au fost urmăriți de „blestemul” de a fi fost „ucigașii lui Cristos”, de a fi receptați ca „necredincioși”. În timpul primei cruciade din 1096, armatele cruciate s‑au dedat la masacre împotriva evreilor de pe valea Rinului, încă înainte de a se război cu musulmanii ce stăpâneau Țara Sfântă. În Anglia secolului al XI‑lea evreii au fost pentru prima dată acuzați de „omoruri rituale”, devenind ținta unor persecuții și pogromuri sângeroase. În perioada marii epidemii de ciumă, evreii au fost din nou vânați și au devenit victime ale unei noi psihoze colective, fiind bănuiți de otrăvirea fântânilor, provocarea plăgilor bubonice și răspândirea „morții negre” în cetățile medievale.

Acestor vini imaginare li se adăugau și altele: blasfemie, vrăjitorie, pactizare cu Diavolul, cămătărie, conspirație împotriva Bisericii. Iar pedepsele erau cel mai adesea exemplare fiind cele mai la îndemână, în cazul autorităților bisericești sau civile medievale, dornice să scape de evrei și să dea satisfacție plebei creștine.

Antisemitismul german își face un titlu de glorie din revendicarea operei înfăptuite de Martin Luther. Reforma lutherană este îndeobște apreciată ca un moment de ruptură cu practicile corupte, cu ipocrizia clerului catolic, obscurantismul și opresiunea exercitată de ierarhia ecleziastică asupra spiritului viu al creștinismului la nivelul popoarelor europene. Mai puțini știu însă că în paralel cu diatribele antipapistașe, Luther a vituperat contra evreilor, construind o imagine demonică a acestora – un popor respins și respingător, damnat, care ar fi trebuit izgonit din principatele germane pentru totdeauna, pentru binele creștinătății și gloria lui Dumnezeu –, expulzarea evreilor reclamând, totodată, confiscarea bunurilor și averilor pe care ei le‑au acumulat spoliindu‑i pe creștini. Fapt cât se poate de semnificativ, în 1938 când naziștii au dorit să justifice incendierea sinagogilor pe întreg cuprinsul Germaniei, după Kristallnacht, ei au invocat pamfletul lui Luther contra evreilor din anul 1543.

Teoria rasial‑biologică nazistă nu s‑a sfiit să facă și alte împrumuturi de teme și motive, de exemplu, din recuzita iudeofobiei cultivate de catolicismul spaniol în secolul al XV‑lea. Criteriul „purității sângelui” a permis Inchiziției spaniole să declanșeze o veritabilă vânătoare a evreilor care mimând convertirea la catolicism continuau, în secret, să practice vechea religie mozaică și riturile iudaismului. Mulți evrei au fost torturați și arși pe rug în public (autos‑da‑fe), cei care au scăpat cu viață au fost persecutați, deposedați de bunuri, pentru ca în final să fie expulzați în afara frontierelor regatului Castiliei și Aragonului la încheierea Reconquistei și izgonirea maurilor din Peninsula Iberică.

Experiența trăită de evreii sefarzi în Spania medievală a fost cu atât mai dramatică și deconcertantă cu cât ea a survenit după o perioadă de relativă prosperitate și un proces de aculturație, de masivă convertire și integrare socială „Noii creștini” păreau să‑și fi găsit într‑un fel locul, într‑o țară în care ei ajunseseră să exceleze în diferite profesii, în comerț, în administrație, când Biserica și Regalitatea și‑au dat mâna în procesul de unificare a teritoriilor recuperate de la arabi, pentru eliminarea necredincioșilor, fie ei islamici sau mozaici.

Au mai existat și alte situații în care comunitățile evreiești au făcut obiectul unor expulzări masive și pogromuri încurajate de autoritățile bisericești și puterea princiară: Anglia (1290), Franța (1306, 1332), principatele germane, Portugalia (sfârșitul secolului al XV‑lea).

Spre deosebire de aceste state, Polonia a constituit, inițial, după invazia mongolă, un spațiu unde evreii au fost bine primiți. Ei s‑au bucurat de un anume grad de autonomie și de protecție din partea regilor polonezi și a municipalităților, și‑au oferit serviciile de colectori de taxe și intermediari între nobili și țărani în derularea unor activități economice, și‑au constituit propriile comunități, inițial în afara zidurilor cetăților, ceea ce, ulterior aveau să fie cunoscute ca ghetto‑uri, dezvoltându‑și propria cultură, creând școli religioase și afirmând specificitatea spiritualității askenade. Dar și această perioadă de relativă pace interetnică și religioasă a fost întreruptă de evenimente sângeroase. Revolta cazacilor ucrainieni condusă de Bogdan Hmelnițki între anii 1648‑1649 și îndreptată împotriva nobilimii poloneze a îmbrăcat, însă, în scurt timp, un caracter violent antievreiesc, acesteia căzându‑i victime peste un sfert, dacă nu chiar o treime din populația evreiască din Ucraina și sudul Poloniei.

Abia Revoluția franceză de la 1789 avea să aducă evreimii europene un orizont de speranță prin declanșarea unui proces de emancipare civică, sub iradiația ideilor Iluminismului și a idealurilor de libertate, egalitate și fraternitate umană, a principiilor indestructibile ale rațiunii și viziunii universalist‑cosmopolite. Evreii au beneficiat de drepturile și libertățile cetățenești în calitate de subiecți individuali și pe întreg parcursul secolului al XIX‑lea acțiunile lor nu au contenit în vederea înlăturării discriminărilor ce mai persistau în interiorul statelor europene în plan religios, economic și care contribuiau la menținerea unei atitudini ostile difuze la scară europeană vizând limitarea sau excluziunea elementului evreiesc din viața publică.

În mai toate țările Europei inamicii evreilor se recrutau îndeosebi din anumite straturi sociale sau din rândul suporterilor unor instituții reticente față de tendințele de secularizare, modernizare și democratizare ce agitau viața publică în Franța, Germania, Austro‑Ungaria, Rusia și chiar în micile state naționale emergente. Biserica, în special cea catolică, suspecta tendințele anticlericale pe care adepții măsurilor de emancipare ale populației israelite le nutreau. Cercurile monarhiste, aristocrația, ofițerimea, birocrația de stat manifestau mai peste tot în Europa secolului al XIX‑lea sentimente iudeofobe, disimulate îndărătul unei efervescențe naționalist‑patriotarde, „afacerea Dreyfus” fiind simptomatică și paradigmatică în acest sens. Ea a constituit o matrice ideologică prin care avea să se modeleze un întreg complex de idei ultranaționaliste și protofasciste, a inaugurat un stil politic, legitimând o mentalitate agresiv xenofobă în arena politică.

Termenul de antisemitism (în varianta modernă) a fost acreditat de jurnalistul german Wilhelm Marr în 1879, cu o conotație expres antiiudaică, depășind prin virulență animozitatea tradițională manifestată de creștinism împotriva evreilor. Evreii erau văzuți, prin dioptrii diforme, ca promotorii celui mai abject materialism, agenți ai capitalismului spoliator și anarhic, sursă exclusivă a nenorocirilor națiunii germane. În galeria antisemiților din spațiul german s‑au mai ilustrat cu articole, pamflete, discursuri și chiar lucrări cu pretenții științifice: Adolf Stoecker – orator și politician de orientare social‑creștină, Heinrich von Treitsche – reputat istoric, Theodor Fritsch – propagandist rasist și militant anticlerical, Paul de Lagarde – avocat al unui spirit german viril și al unei creștinătăți deziudaizate, Eugen Duhring – un socialist renegat, inamic al creștinismului, dar și al evreilor pe care îi dorea întorși în ghetto‑uri, Houston Stewart Chamberlain – un englez expatriat și teutomaniac, încrezător în steaua imperialismului bombastic promovat de kaiserul Wilhelm al II‑lea.

În pofida agitațiilor antisemite, Germania dinaintea Primului Război Mondial reprezenta pentru mulți evrei o țară prosperă și civilizată, o cultură demnă de invidiat, o societate în care drepturile cetățenești erau respectate, astfel încât tentația asimilaționistă a funcționat din plin pentru nu puțini dintre aceștia. Sentimentele de admirație erau mai pronunțate chiar în cazul evreilor galițieni, de la frontiera Rusiei cu Germania și Imperiul Habsburgic. Această stare de spirit a determinat ca, pe parcursul Primului Război Mondial, autoritățile țariste să‑i considere în bloc pe evreii galițieni spioni germani sau austrieci, potențiali factori de destabilizare în spatele frontului propriu și să procedeze la deportarea lor în interiorul Rusiei. În Polonia, sfârșitul războiului și proclamarea independenței naționale față de imperiile agresoare au exhibat, paradoxal, și resentimentele istorice iudeofobe ale polonezilor care s‑au dedat la pogromuri împotriva elementelor evreiești, în special în zonele cu populație mixtă. Deși în armata imperială germană au luptat și evrei, înrolați chiar în serviciul activ – 12.000 dintre ei și‑au pierdut viața pentru gloria Vaterland‑ului, iar mulți s‑au distins prin bravură – sentimentul general al germanilor a fost acela că evreimea s‑a sustras de la efortul de război, că ea a profitat de pe urma suferințelor militarilor și populației civile, pentru ca în final să trădeze și să pactizeze cu dușmanul. Celebra formulă a „loviturii de pumnal pe la spate” pe care a reprezentat‑o încheierea Armistițiului cu Puterile Antantei a apărut nu doar ca o justificare a înfrângerii Germaniei, ci și ca o nevoie de exorcizare a frustrărilor, a mâniei naționale și sentimentului de neputință încercat de nostalgicii puterii imperiale, de soldățimea dezorientată și politicienii lași, incapabili să‑și asume responsabilitatea colapsului din noiembrie 1918. Evreii și marxiștii au devenit, peste noapte, vinovații principali ai momentului, iar „legenda” trădării acestora s‑a perpetuat în timp ca un lait‑motiv predilect al propagandei ultranaționaliste și al spiritului de revanșă.

Experiența violentă și traumatizantă a revoluției bolșevice din Rusia în 1917 a relevat într‑o lumină crudă și un alt aspect, ținând de prezența masivă a unor reprezentanți ai evreimii în ierarhia militară și de partid comunistă, în structurile aparatului represiv creat de Lenin și Dzerjinski – Ceka. Evreii suspectați de a fi adepții bolșevismului au făcut în Rusia și Ucraina obiectul unor pogromuri și masacre comise de trupele rușilor albi, de gărzile naționaliste ale lui Petliura și bandele anarhiștilor lui Mahno.

Impactul provocat de exportul modelului din Rusia bolșevică în Germania a fost extrem de puternic, iar mitul conspirației iudeo‑comuniste a câștigat teren în cele mai diferite medii. Așa se și explică poate de ce în anii 1919‑1923, după nenumărate tentative de insurecție comunistă și efemere republici ale sfaturilor roșii, în Germania au proliferat tot soiul de formațiuni politice și paramilitare de orientare naționalistă și anticomunistă, între care și Partidul nazist, al cărui membru și, ulterior, führer a fost Adolf Hitler.

Un alt element ce trebuie reținut pentru înțelegerea contextului turbionar de la sfârșitul primei conflagrații mondiale îl constituie Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 (ce poartă numele secretarului de la Foreign Office Lordul Balfour), care făcea cunoscut opiniei publice că guvernul britanic era favorabil „întemeierii în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”, exact în momentul în care trupele engleze ocupau această provincie, ce aparținuse până atunci Imperiului Otoman. Teritoriu sub madat britanic în perioada interbelică, Palestina avea să devină, după războiul din 1948, teritoriul statului Israel, situație de natură să alimenteze până în prezent o stare de permanentă beligeranță în Orientul Mijlociu, între arabi și evrei, între islam și sionism. Mișcarea sionistă a întrevăzut șansa reîntoarcerii pe pământul strămoșilor evrei și a militat în toată perioada dintre cele două războaie mondiale pentru cauza Eretz Israel, dovedindu‑se o nouă forță centripetă pentru evreime și o forță abilitată să contracareze influențele centrifugale și dezintegrante ale modernizării asupra societății evreiești tradiționale.

Atitudinea naziștilor față de mișcarea sionistă a cunoscut înainte și după înscăunarea lui Hitler la putere în Germania variații de sens și intensitate. În perioada în care autoritățile hitleriste încurajau ideea emigrării evreilor din Germania, spre Palestina, au existat la nivelul serviciilor de siguranță și chiar în SS voci pledând pentru măsuri în favoarea acțiunilor de creare în sânul populației evreiești a unei conștiințe identitare particulare, ca element motor al politicii de emigrare, pe care o urmărea, de pe propriile liniamente ideologice, mișcarea sionistă din Germania. Ca urmare, organizațiile sioniste s‑au bucurat o vreme de un tratament special din partea regimului hitlerist, întrucât interesele acestora coincideau cu ale liderilor naziști. Fapt surprinzător, pentru un timp, au apărut și au funcționat școli evreiești unde se învăța ebraica, a fost autorizată înființarea de cluburi sportive unde se organiza o pregătire paramilitară a tinerilor sioniști și au fost inițiate cursuri de reconversie profesională pentru cei ce doreau să emigreze în Palestina. Paradoxal, una dintre legile rasiale adoptate la Nurenberg, „legea pentru protecția sângelui și onoarei germane”, ce interzicea evreilor să înalțe drapelul cu crucea încârligată, îi autoriza pe aceștia în mod expres să utilizeze steagul sionist având imprimată pe el steaua lui David, în șase colțuri. A existat, la un moment dat, chiar și un acord secret între autoritățile germane și Agenția Evreiască prin care se permitea evreilor să emigreze cu o parte din bunurile personale în Palestina, în schimbul garantării unei creșteri a exporturilor germane.

Cu toate acestea, sionismul în sine a contribuit implicit la consolidarea unui stereotip potrivit căruia evreii ar avea o loialitate îndoielnică, duală și ar conspira mereu pentru a dobândi putere prin orice mijloace în interiorul și în afara altor națiuni.

În Europa interbelică, nu numai Germania a reprezentat un „focar”, un „sanctuar” al antisemitismului – devenit politică de stat. Chiar în statele‑națiune apărute pe ruinele defunctelor imperii – Otoman, Wilhelmian, Habsburgic și Ţarist – au fost înregistrate simptome îngrijorătoare ale unei stări de spirit defavorabile minorităților în general și evreilor în special. În Polonia, Cehoslovacia, România, Ungaria, Țările Baltice, tendințele naționaliste, exclusivismul etnic și religios, comportamentele nedemocratice, autoritare și suspiciunile față de minoritățile etnice și populația evreiască – taxate ca elemente alogene și pe a căror loialitate în raport cu statele naționale respective nu se putea conta – au proliferat, pregătind ulterior terenul pentru politicile discriminatorii și excesele violente de la sfârșitul anilor ′30 și din primii ani ai celui de‑al Doilea Război Mondial, care au debușat în practici criminale, genocidare.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*