Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Mihai‑Bogdan Marian: Secesionismul, următorul stadiu al globalizării

Mihai‑Bogdan Marian: Secesionismul, următorul stadiu al globalizării

Abstract: Recrudescența secesionismului astăzi, sub forma sa plebiscitară, chiar în interiorul Uniunii Europene, reprezintă mai mult decât un simplu accident istoric. Faptul în sine este o consecință a unui amplu și complex proces, cu o desfășurare istorică ceva mai largă, ce a avut în epicentrul său ca laitmotiv însăși destructurarea fondurilor și formelor pe care s‑a fundamentat construcția statelor naționale în Modernitate. Astfel, circumscris logicii de desfășurare a evenimentelor din ultimele decenii, cazul recent al referendumului catalan pentru secesiune nu poate fi indexat în niciun caz în rândul evenimentelor izolate ori sporadice, ci pare a se constitui mai degrabă ca un preambul al unui fenomen ce are potențialul de a cuprinde întreaga lume, întru remodelarea peisajului politico‑administrativ al mapamondului.

 

  1. Recurenţa secesionismului în Europa

Anul 2017 s‑a evidențiat pentru status quo‑ul ordinii internaționale ca unul al premierelor, dar și al manifestării tot mai acute a tendințelor de revizuire a principalelor trenduri de evoluție ale acesteia setate în ultimul sfert de veac. La 29 martie 2017, guvernul Marii Britanii, în baza referendumului organizat la 23 iunie 2016[1], și‑a asumat oficial parcursul de părăsire a Uniunii Europene până la data de 29 martie 2019, invocând în premieră articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană pentru a declanșa așa‑numitul „Brexit”[2]. După șocul acestei prime manifestări cu caracter „secesionist” care, deși dă o lovitură puternică unuia dintre pilonii principali ai actualei ordini internaționale, respectiv construcției europene, este perceput la nivelul mentalului colectiv într‑o manieră atenuată, deoarece operează totuși în planul unei structuri suprastatale a cărei valență identitară supraadăugată celei naționale nu este susceptibilă a naște emoții extreme, a urmat însă un nou șoc, perceput într‑un mod mult mai brutal în plan psihologic, de data aceasta din cauza faptului că demersul secesionist a venit să pună în discuție însăși ordinea constituțională și statalitatea recunoscute în plan internațional ale uneia dintre țările de primă mărime din cadrul Uniunii Europene, respectiv Spania. Astfel, un nou referendum, organizat acum de guvernul regiunii spaniole Catalonia la data de 1 octombrie 2017, avea să releve opțiunea catalanilor de a se desprinde de Regatul Spaniei pentru a declara independența Cataloniei ca republică[3].

Dacă în cazul decuplării Marii Britanii de la Uniunea Europeană acest lucru este prevăzut printr‑o procedură specifică și, deși este de natură a provoca anumite animozități, totuși poate fi gestionat în niște parametri cât de cât amiabili, deoarece până la urmă și aderarea la Uniunea Europeană s‑a făcut tot în baza unui acord de voință comun, nu la fel stau lucrurile în cazul Cataloniei și Spaniei. În acest sens, pornind de la exemplul spaniol pentru a face o extensie mondială în ceea ce privește recunoașterea internațională a statalității unei țări, nu trebuie uitat că acest lucru de fiecare dată a reprezentat o încununare a unor eforturi de durată, de sute de ani, care au implicat inclusiv nenumărate revoluții și războaie, adică jertfe umane, motiv pentru care punerea în discuție a statalității unei țări este de natură a naște pasiuni puternice și luări de poziție ireconciliabile între cei care își doresc și/sau sprijină secesiunea, demers care întotdeauna contravine ordinii constituționale de referință, și cei care caută prezervarea statalității țării respective în parametrii deja existenți. Asemenea pasiuni extreme și luări de poziție ireconciliabile, însoțite chiar și de unele violențe stradale, au ținut capul de afiș pentru principalele agenții de presă internaționale, inducând un puternic impact emoțional în rândul publicului de pretutindeni, și în cazul referendumului catalan, al cărui deznodământ este încă departe de a se fi realizat, la acest moment autoritățile catalane aflându‑se într‑o etapă postplebiscitară de negociere politică, atât internă, cât mai ales externă, pentru formalizarea și recunoașterea ca atare a rezultatelor referendumului[4].

Așadar, în decurs de numai un an de zile, prin exemplul Brexitului și al referendumului catalan, pornind de la nivelul suprastructurilor statale, unde coeziunea acestora se fundamentează în primul rând pe aspecte tehnice și formale, pentru a ajunge la cel al statelor naționale, a căror coeziune internă este asigurată mai ales de sentimentele puternice de apartenență ale populației la una și aceeași entitate organică reprezentată de națiune, percepută atât din interior, cât și din exterior, așa cum bine sublinia Ernest Renan, în primul rând ca o comunitate spirituală ai cărei membri se disting de ceilalți printr‑un trecut și un destin comune[5], pe agenda relațiilor internaționale și în câmpul percepției publice active s‑a insinuat, nu oricum, ci chiar în prim‑plan, problematica formalizării ca atare a secesionismului de tip plebiscitar, care vine să pună în discuție tocmai unitatea organică a națiunilor existente și a entităților statale de referință pentru actuala ordine a lumii.

Elementul de noutate pe care îl aduc cele două exemple de demersuri secesioniste inaugurate pe parcursul anului 2017 rezidă, pe de o parte, în faptul că ele survin la nivelul arealului euroatlantic, care deși decenii la rând s‑a manifestat ca un etalon global al proceselor de integrare suprastatală, în același timp s‑a erijat și ca un spațiu al garanțiilor în materie de prezervare a stabilității și statalității entităților statale care au subscris la a face parte din structurile sale politico‑administrative și militare, iar pe de altă parte, în aceea că ele vin să arate că secesionismul se poate realiza și fără violențe armate extreme. Astfel, spre deosebire de alte demersuri secesioniste pe model plebiscitar, care invocă dreptul la autonomie și/sau la autodeterminare al unor comunități cu pronunțat caracter etnic, precum spre exemplu cele din Peninsula Crimeea și regiunea estică a Ucrainei, Donbas (2014) sau, cum au fost ceva mai înainte de acestea, cazul Kosovo (1991, 2008) sau cel al Transnistriei (1989), ca să nu mai facem vorbire și de celelalte exemple din arealul fostei URSS sau al fostului spațiu Iugoslav ori din alte regiuni ale lumii, unde întotdeauna a fost și/sau este implicată și o componentă militară care susține demersul secesionist prin violență armată, degenerată nu de puține ori în războaie în toată regula, în cele două situații evidențiate de anul 2017 asistăm la trecerea demersurilor secesioniste pe o nouă treaptă de evoluție, respectiv pe aceea a gestionării procesului de secesiune în parametri strict formali și politici, pornind de la organizarea unui referendum local care ridică problema secesiunii[6]. Și mai mult decât atât, acest lucru se petrece chiar în inima acelui spațiu geografic care și‑a asumat de decenii bune inițiativa istorică în remodelarea lumii, fapt care parcă vine să arate că această remodelare a lumii implică inclusiv reconfigurarea entităților politico‑administrative ale arealului euroatlantic, punându‑le pe acestea în fața unei mari dileme, deoarece majoritatea populației acestor state pare că a neglijat până acum perspectiva că transformarea lumii va presupune inevitabil la un moment dat și propria lor transformare, pe modelul globalizării prin fragmentare, atât de intens vehiculat în ultimii ani de unele dintre elitele de prim rang ale proiectului globalizator sub umbrela multiculturalismului și dreptului la autodeterminare, asumate în politica internațională ca și corolare ale drepturilor omului ce pot fi opuse politicilor statale de susținere și promovare a propriei unității politico‑administrative.

În completarea celor de mai sus, este important a mai fi menționat aici și faptul că acest proces de omologare formală și pașnică a modelului plebiscitar de secesiune a fost deschis în anul 2014 prin referendumul care viza independența Scoției și care, deși a eșuat în a promova secesiunea, a fost acceptat și instrumentat formal cu concursul atât al celor care doreau secesiunea, respectiv al autorităților de la Edinburg, cât și al celor care se opuneau ei, respectiv al autorităților de la Londra, reușind astfel să promoveze în plan internațional ideea că astfel de referendumuri cu caracter secesionist sunt posibile și că, deși implică un anumit „deranj” și nemulțumire, totuși ele nu ar trebui reprimate de către statele vizate prin utilizarea forței publice[7]. Așadar, iată că prin exemplul plebiscitului scoțian și al celui asociat Brexitului, Marea Britanie revine din nou în prim‑planul afacerilor globale, în calitate de trend­setter mondial, cum a mai făcut‑o de‑a lungul istoriei de atâtea ori, fiind suficient a menționa ca exemple în acest sens prima revoluție modernă a lumii (1640‑1689), Revoluția industrială ori elaborarea principalelor curente ideologice ale Modernității, care toate și‑au avut matca de afirmare în Insulele Britanice, de unde mai apoi au inundat și modelat întregul mapamond. Și, coincidență sau nu, acum, la fel ca și în trecut, Marea Britanie pare a stăpâni de minune arta prin care reușește să dea tonul unor schimbări de anvergură mondială, în același timp punându‑se la adăpost de efectele nedorite ale acestora. Astfel, în timp ce plebiscitul catalan a avut un rezultat în favoarea secesiunii, punând în dificultate autoritățile de la Madrid și animând curentele secesioniste latente de pe întregul continent european, referendumul scoțian a eșuat sub aspectul realizării secesiunii și, mai mult decât atât, întregul Regat Unit s‑a decuplat de la Uniunea Europeană într‑un moment în care construcția europeană pare a intra pe un traseu marcat de turbulențe puternice. Pe un tipar asemănător, în trecut revoluția britanică dădea tonul revoluțiilor modernității, atrăgând într‑un final prăbușirea monarhiilor europene concurente, în timp ce în insulele britanice ea se încheia cu o restaurație și consolidare a monarhiei și principiului monarhic de guvernare, resetat pe principii constituționale. Și la fel a fost și în cazul ideologiilor, unde în ciuda faptului că doctrina marxistă a prins contur la Londra, prognozând ca cel mai probabil teren de manifestare pentru revoluția proletară o țară puternic industrializată, precum Marea Britanie, avea totuși să dea roade și să irumpă tocmai în extremitatea estică a continentului, în societatea încă preponderent agrară a Imperiului Țarist.

Prin urmare, revenind către prezent, odată cu anul 2017, după ce ani la rând opinia publică internațională a fost cultivată în spiritul simpatizării cu anumite minorități etnice care își revendicau dreptul la autodeterminare față de o autoritate statală de referință, prezentată ca fiind mai mult sau mai puțin expresia unei majorități asupritoare și intolerante, în acest sens mass‑media promovând intens la nivelul mentalului colectiv imaginea populației civile care solicită autodeterminarea, confruntându‑se cu mâinile goale cu forțele armate ale statului care caută să‑și prezerve existența[8], după deschiderea oferită în anul 2014 de referendumul scoțian, eșuat sub aspectul rezultatului însă reușit sub cel al instrumentării oficiale, trecând prin exemplul reușit atât sub aspectul rezultatului, cât și al implementării tehnice formale oferit de referendumul de fundamentare a Brexitului, pentru a ajunge la acela mult mai pasional dat de plebiscitul catalan, problema secesionismului de tip plebiscitar se îndreaptă cu pași repezi spre omologarea sa formală la nivel internațional ca problemă de prim rang pentru unitatea și integritatea entităților statale ale prezentului, inclusiv a celor din arealul euroatlantic. Astfel, în decurs de numai trei ani, imaginea referendumului militarizat organizat în Crimeea în anul 2014, sub atenta supraveghere a „omuleților verzi” înarmați până în dinți, pentru desprinderea peninsulei de Ucraina și alipirea ei la Federația Rusă[9], o imagine oarecum familiară pentru statele și regiunile marcate de instabilitate și procese de fragmentare teritorială, pare a fi fost ajustată și cosmetizată într‑o asemenea măsură încât o putem regăsi transplantată acum sub forma plebiscitului de largă aspirație civică chiar în cadrul Uniunii Europene, entitate care până de curând era caracterizată exclusiv de procese de integrare politico‑economică, secesionismul fiindu‑i cu totul străin. Și, deși datorită spectaculozității acestei cosmetizări bruște am fi tentați să ne concentrăm atenția doar asupra acestui interval de timp, totuși, pentru a descifra resorturile profunde și perspectivele posibile de evoluție ale procesului de metamorfoză care a cuprins secesionismul căutând să‑i confere o „față umană”, este necesară o lărgire a cadrului de analiză.

  1. De la ordinea modernă a lumii către Postmodernitate

Premisele actualei ordini internațio­nale încă se regăsesc în Pacea Westfalică de la 1648, care a inaugurat sta­tul‑națiune ca subiect de drept internațional și reper politico‑administrativ de organizare a lumii. Aceste premise au fost consolidate prin sistemul Tratatelor de la Versailles din 1919, prin care imperiile habsburgic, rus, otoman și german au fost scoase de pe scena istoriei la finalul Primului Război Mondial, pentru a lăsa locul spre afirmare unor regate și structuri statale de anvergură mai mică, configurate în acord cu principiile wilsoniene[10], de regulă în jurul unor nuclee etnice majoritare într‑un anumit areal geografic. Acestea din urmă vor fi și ele remodelate după cel de‑al Doilea Război Mondial, în matca vechilor imperii, de acum apuse, principiul de organizare monarhică fiind abandonat întrutotul, de data aceasta pentru a face loc unor structuri politico‑administrative reconfigurate pe principii republicane[11]. Astfel, cu puține, dar notabile excepții[12], întregul peisaj politic european va fi remodelat în urma celor două războaie mondiale, sub presiunea ideilor vehiculate de Revoluția Franceză de la 1789 și promovate la nivelul continentului european prin războaiele napoleoniene, precum și a metamorfozelor ideologice ale acestora apărute în cadrul Revoluției Ruse de la 1917, pe principii republicane și contractualiste, care în extremitatea estică a continentului vor îmbrăca puternice valențe totalitare. Mai departe, modelul european de factură republicană va reprezenta o sursă de inspirație și pentru restul lumii.

Dar premisele acestei ordini moderne a lumii își aveau rădăcinile totuși în societatea tradițională europeană, structurată și ierarhizată pe verticală. Iar noile formațiuni statale vor fi tributare inițial acestei societăți tradiționale, configurându‑se în matca marilor domenii feudale, în jurul a trei mari piloni, respectiv națiunea, principele și biserica. Toată logistica instituțională a statelor moderne incipiente era articulată în jurul acestor trei mari piloni, care asigurau stabilitatea de facto a noilor entități politico‑administrative într‑o logică complementară. Familia tradițională, ca expresie a modelului de organizare funcțională de bază a națiunii, Coroana, în calitate de titulară a suveranității, și Biserica, având avea misiunea de a‑l învesti pe principe în exercițiul suveranității, ca reprezentant al voinței divine pe pământ, reprezentau condiții sine‑qua‑non ale existenței noilor formațiuni statale, care prezervau principiul de organizare monarhică a societății.

Acest principiu monarhic de guvernare va fi abandonat din ce în ce mai mult însă sub impactul ideilor revoluționare, al teoriilor contractualiste ale statului și al industrializării, care au avut drept principală consecință un transfer de suveranitate dinspre principe către națiune. Pe această cale iau naștere noi societăți, care renunță treptat la a mai fi structurate și ierarhizate pe verticală, pentru a se configura tot mai mult într‑o logică sociopolitică ce se desfășoară preponderent pe orizontală. Odată cu mijirea zorilor postmodernității și triumful principiilor doctrinei liberale, acest transfer de suveranitate dinspre monarh către noile instituții reprezentative ale națiunii va continua să se propage mai departe către nivelul individual, sub atenta monitorizare a unor noi instituții, de data aceasta configurate într‑un plan suprastatal, internațional[13]. Astfel, ajungem către prezent, când însăși logica teoriilor contractualiste ale modernității pare a fi forțată a se desface la nivel național, pentru a se reconfigura la un nivel suprastatal, mondial, eliberând pe această cale individul de sub autoritatea statului, autoritate care odinioară reprezenta expresia suveranității națiunii, pentru a‑l plasa acum sub ochiul critic și atoatevăzător al instituțiilor globale, așa‑zisa suveranitate individuală asupra propriului destin subordonându‑se pe această cale în mod discret, dar fatal, unei altfel de suveranități, ale cărei resorturi și tutori pământeni devin din ce în ce mai greu descifrabili în spatele paravanului oferit de instituțiile unei lumi globalizate.

În acest context de dezarticulare profundă a lumii vechi pe traseul marcat de Modernitate și Postmodernitate reapare astăzi secesionismul tocmai în acele zone ale lumii care erau până mai ieri etalon de stabilitate. Și în acest context trebuie privit și analizat secesionismul de astăzi pentru a înțelege că el reprezintă acum mai mult decât o simplă recrudescență a unor animozități cu caracter istoric, care ar avea prostul obicei de a se activa în mod accidental și sporadic la anumite intervale. Doar prin re­cursul la pers­pectiva largă pe care ne‑o oferă prezentul asupra istoriei poate fi evidențiat faptul că ne aflăm în preambulul ambalării unui fenomen secesionist care se pregătește să restructureze din temelii ordinea prezentă a lumii. Și doar din această perspectivă pot fi observate și înțelese în adevărata lor dimensiune și contrareacțiile și tendințele conservatoare pe care unele dintre națiunile lumii, în frunte cu cea americană, în mod instinctual au început să le opună proiectului globalizator sub forma populismului, fie el economic sau național, atunci când au început să simtă că sub mirajul promovării drepturilor individuale, practic le fuge lumea de sub picioare.

 

  1. Secesionismul ca moment de apogeu în procesul de reformatare a ordinii lumii

Prin urmare, numai o extindere a secvenței de analiză este în măsură a ne oferi posibilitatea corelării unor evenimente și evoluții de largă desfășurare istorică, pentru a surprinde în adevărata sa dimensiune un amplu proces de reformatare a ordinii lumii, a cărui principală miză pare a fi însăși destructurarea fondurilor și formelor care au făcut posibilă în trecut concentrarea și exercitarea suveranității la alte niveluri de coagulare politică decât cel de perspectivă globală. Acest proces a pornit inițial ca o confruntare între imperii, pentru ca mai apoi, odată ce unii dintre monarhi și‑au pierdut în această competiție atributul suveranității în favoarea națiunilor proaspăt emancipate de sub tutela lor, să se metamorfozeze într‑o confruntare a națiunilor, în cadrul căreia acestea din urmă practic au reușit să se anuleze reciproc, pierzându‑și de facto pârghiile de exercitare a propriei suveranități. Proaspăt câștigata suveranitate națională s‑a văzut astfel diluată, până aproape de a deveni complet nesemnificativă, pe axa articulării tot mai directe a planului individual cu cel global în detrimentul celui național.

Așadar, în cadrul acestui amplu proces care se întinde de‑a lungul parcursului Ev Mediu – Modernitate – Postmodernitate a avut loc, mai mult sau mai puțin voit, o destructurare simbolică, instituțională și funcțională a modelului politico‑administrativ reprezentat de statul național, care a pregătit însă terenul cu minuțiozitate pentru o etapă următoare ce presupune de facto chiar destructurarea fizică a entităților constituite pe tiparul statului național, pentru a face loc unui model de organizare globală a lumii, unui Imperium Mundi desacralizat ce caută să se înfiripe acum sub forma emergenței unei economii‑lume.

Destructurarea simbolică a statului național a început prin scoaterea în decor a bisericii, care era chiar responsabila gestionării întregului univers simbolic pe care se fundamenta ordinea statală și viața cotidiană a indivizilor. A continuat mai departe prin înlocuirea religiei cu ideologia, a tradiției cu rațiunea și a principiului de organizare monarhică cu teoriile contractualiste. Sub impactul acestora din urmă și al industrializării, pe parcurs clasa și individul ajung treptat să înlocuiască națiunea ca vector principal de desfășurare a istoriei. Familia tradițională, ca celulă de bază a societății pe care se fundamenta structurarea și ierarhizarea pe verticală a entităților politico‑administrative ce făceau posibil exercițiul suveranității într‑un teritoriu dat, nu scapă nici ea de impactul devastator al acestui desfășurător de evenimente. Sfera sa de afirmare începe să se restrângă din ce în ce mai mult, la fel și funcțiile sale sociale, ajungând până într‑acolo încât în prezent, sub avântul teoriilor gender, chiar rolurile soților și identitatea sexuală a indivizilor sunt reconceptualizate de o manieră în care chiar funcția de reproducere a familiei este pusă în discuție. Începând cu secolul al XIX‑lea, deja toate aceste aspecte converg în mod decisiv către o destructurare sistematică a statului național și sub aspect instituțional și funcțional. Astfel, în planul de ansamblu al funcționării acestuia, societățile naționale structurate pe verticală încep să se dilueze vertiginos în societăți desfășurate pe orizontală, în cadrul cărora burghezia și proletariatul urban și rural de altădată ajung să se contopească și să se uniformizeze. Mai departe, conjuncția și interconectarea tehnologică a acestor societăți orizontale vor ajunge să dea expresie la cumpăna secolelor XX și XXI unui profil de societate globală. Și, la fel cum familia este golită treptat de conținut în cadrul acestui proces, fiind lipsită de funcțiile sale de bază, tot așa și statul edificat pe fundația familiei de altădată, ca o expresie macrostructurală în oglindă a acesteia, ajunge să fie golit tot mai mult de conținutul și de funcțiile sale sociale, care reprezentau chiar pârghiile efective de exercitare a suveranității în numele națiunii. Apogeul funcțional al acestui proces degenerativ al statului național va îmbrăca la începutul secolului al XXI‑lea forma crizei datoriilor suverane[14], care se va traduce mai departe într‑o externalizare a pârghiilor de exercitare a suveranității politice către instituții și organisme suprastatale, fapt ce va atrage cu sine însăși redefinirea conceptului de suveranitate națională în forma unei „suveranități limitate”.

Odată atins acest vârf de sarcină, practic statul național a încetat să viețuiască, rămânând o simplă formă al cărei conținut complet dezarticulat deschide calea către chiar destructurarea fizică a formei. Iar acest lucru este potențat în ultimii ani de o nouă logică de manifestare istorică prin care, pe fondul epuizării în cadrul acestui proces a acelor majorități naționale pe umerii cărora în Modernitate a fost configurată ordinea politico‑administrativă a lumii, acum se situează în centrul evenimentelor cu prioritate curentele minoritare care manifestă tendințe centrifuge în raport cu ordinile statale de referință, dând consistență tendințelor cu caracter secesionist. Și, ca un element de noutate față de alte perioade istorice în care secesionismul a apărut în prim-plan, trebuie să subliniem faptul că astăzi, ca un corolar al impactului ideologiilor, al prioritizării criteriilor rațional‑economice de structurare a vieții sociopolitice a popoarelor și al afirmării de ansamblu a modelului de economie‑lume, noile curente secesioniste nu se mai manifestă neapărat într‑o logică exclusiv etnică, peste aceasta suprapunându‑se aproape întotdeauna și rațiuni economice, care tot mai mult au tendința de a se substitui celor etnice în animarea tendințelor de secesiune. Exemple în acest sens sunt atât cazul Cataloniei și Țării Bascilor în Spania, cât și cele ale Veneției și Lombardiei în Italia ori, mai nou și destul de curios, cel al județelor Vidin, Vratsa și Montana din Bulgaria[15].

În considerarea celor ce preced, recrudescența secesionismului astăzi nu mai apare drept un simplu accident istoric de moment, ci drept o consecință inevitabilă a unui parcurs cu o largă desfășurare istorică, a cărui ambalare în mod fatal vine să prevestească dorința de afirmare a unei noi ordini mondiale ce își propune să marcheze sfârșitul statului național ca reper politico‑administrativ de organizare a lumii. Astfel, este de așteptat ca în viitorul apropiat să asistăm la o contagiune și răspândire la scară mondială a secesionismului în noua sa formă plebiscitară. Și, tot astfel, este de așteptat să asistăm la contrareacții dintre cele mai diverse din partea majorităților naționale pe umerii cărora s‑a fundamentat odinioară construcția statelor naționale, de la reacții de acceptare docilă până la reacții de respingere și reprimare violentă a curentelor secesioniste, ce pot degenera în războaie de anvergură cu un impact global. În acest stadiu este dificil de anticipat dacă procesul de omologare formală a secesionismului de tip plebiscitar va avea în cele din urmă câștig de cauză sau, din contră, va cunoaște o reacție violentă din partea a tot mai multe majorități și, în același timp, este dificil de anticipat cum va arăta harta lumii de mâine și cu ce preț se va clădi imaginea ei. Ceea ce însă se poate spune cu certitudine este faptul că procesul de resetare al actualei ordini a lumii a ajuns în punctul său terminus. De aici mai departe însă, dacă acest proces va avea finalitatea scontată de către promotorii actualului proiect global, va devia către alte forme neanticipate în acest moment sau va cunoaște pur și simplu un puternic recul, mai depinde și de liberul arbitru care se manifestă prin voința tuturor celor care aparținem acestei lumi, fără de concursul cărora, mai mult sau mai puțin conștient, nimic nu s‑ar putea înfăptui.

 

Bibliografie orientativă

– Bădescu, I., Dumitrescu, L., Dumitrașcu, V. (2010) Geopolitica noului imperialism. București, Ed. Mica Valahie.
– Bergson, H.L. (1998) Cele două surse ale moralei și religiei. Iași, Ed. Institutul European.
– Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
– Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
– Caravalho, O. și Dughin, A. (2017) Statele Unite și noua ordine mondială. București, Ed. Humanitas.
– Colas, D. (2010) Dicționar de gândire politică. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
– Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
– Downs, A. (2009) O teorie economică a democrației. Iași, Ed. Institutul European.
– Dughin, A (2017) Destin Eurasianist. București, Ed. Mica Valahie.
– Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
– Freud, S. (2000) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
– Fukuyama, F. (1992) Sfârșitul Istoriei și ultimul om. București, Ed. Paideia.
– Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
– Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
– Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
– Guillochon, B. (2003) Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente. București, Ed. Rao.
– Habermas, J. (2005) Sfera publică și transformarea ei structurală. București, Ed. Comunicare.ro.
– Hermet, G. (2007) Sociologia populismului. București, Ed. Artemis.
– Hermet, G. (1998) Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Ed. Institutul European.
– Hobbes, T. (2011) Despre om și societate. București, Ed. All.
– Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington‑ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
– Khanna, P. (2008) Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală. Iași, Ed. Polirom.
– Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
– Kissinger, H. (2003) Diplomația. București, Ed. All.
– Leclerc, G. (2003) Mondializare culturală. Civilizațiile puse la încercare. Chișinău, Ed. Știința.
– Locke, J. (2011) Al doilea tratat despre guvernământul civil. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
– Marian, M.B. (2016) Societatea deschisă contra societății deschise. București, Ed. Ideea Europeană.
– Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
– Măgureanu, V. (2006) Sociologie politică. București, Ed. Rao.
– Mânzat, I. (2007) Istoria psihologiei universale. București, Ed. Univers Enciclopedic.
– McLean, I. (2001) Dicționar de politică. București, Ed. Univers Enciclopedic.
– Moffitt, B. (2016) The global rise of populism. Stanford, California, Stanford University Press.
– Moscovici, S. (2010) Psihologie socială. București, Ed. Ideea Europeană.
– Moscovici, S. (2011) Influență socială și schimbare socială. Iași, Ed. Polirom.
– Reich, W. (1970) The mass psychology of fascism. New York, Farrar, Straus and Giroux.
– Rothkopf, D. (2008) Superclass, elita globală a puterii și lumea sa. București, Ed. Publica.
– Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
– Rousseau, J.J. (2001) Discurs asupra inegalității dintre oamenii. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
– Tarde, G. (2007) Opinia și mulțimea. București, Ed. Comunicare.ro.
– Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
– Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.

 

Surse imagini

– http://www.news.com.au/world/europe/map-highlights-the-parts-of-europe-fighting-for-independence/news-story/ba5f4f3dca0453ed62a35d1f093a8d5c
– http://thefederalist.com/2017/09/28/radio-catalonia-independence-iconoclasm-fishing-alaska/
– https://en.wikipedia.org/wiki/Catalan_independence_movement#/media/File:Carregues-Referendum-Barcelona-Escola-Ramon_EDIIMA20171002_0741_30.jpg
– https://en.wikipedia.org/wiki/Little_green_men_(Ukrainian_crisis)#/media/File:VOA-Crimea-Simferopol-airport.jpg
– https://www.flickr.com/photos/jeffdjevdet/28163449080
– http://www.heraldscotland.com/news/15152327.IndyRef2__Your_questions_on_potential_Scottish_referendum_answered/
– https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Investiturewoodcut.jpg

 

Note:

[1] La referendum au participat 72,2% din electoratul Marii Britanii, 51,9% dintre alegători manifestându‑și opțiunea ca țara lor să părăsească Uniunea Europeană.
[2] Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona din 2009 privind Uniunea Europeană prevede că „orice stat poate decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu regulile sale constituționale”, stipulând totodată necesitatea negocierii unui acord între UE și statul care decide să părăsească Uniunea, pentru stabilirea efectivă a modalității de retragere și a cadrului viitor de relaționare. Indiferent dacă acordul se poate obține sau nu, tratatele Uniunii Europene vor înceta să se aplice țării respective la doi ani după ce aceasta a notificat în mod oficial intenția sa de a părărsi Uniunea.
[3] În ciuda opoziției guvernului central de la Madrid și a demersurilor oficiale ale acestuia pentru împiedicarea organizării și derulării referendumului catalan, care au implicat inclusiv utilizarea forței publice a statului prin deplasarea și intervenția în plan regional de importante forțe polițienești de la nivel central, autoritățile catalane au reușit să instrumenteze organizarea referendumului, declarând o participare populară de 42,3% (2,26 milioane de cetățeni din totalul de 5,34 milioane cu drept de vot) care în procent de 90% (2,02 milioane) s‑a exprimat pentru separarea de Spania.
[4] În acest sens, după declararea ilegală a referendumului catalan de către guvernul de la Madrid și organizarea de noi alegeri regionale pentru Parlamentul catalan la data de 21 decembrie 2017, nu mică a fost surprinderea întregii lumi când aceste alegeri au fost câștigate din nou de către formațiunile politice separatiste, problematica separării regiunii catalane de Spania fiind din nou relansată, cu un potențial de iradiere atât în interiorul Spaniei, unde există și alte nuclee secesioniste între care se evidențiază de departe Țara Bascilor, cât și în plan european, unde numeroase alte state se confruntă cu tendințe secesioniste, mai mult sau mai puțin latente.
[5] Ernest Renan, „Qu’est‑ce qu’une nation?”, 11 martie 1882, Sorbona.
[6] Sub aspectul secesiunii instrumentate la nivel politic, fără recurgerea la violență, pot fi făcute unele analogii între modelul de secesiune relevat de anul 2017 și cazul dezintegrării Cehoslovaciei (1992), însă fără a uita că în acest din urmă exemplu secesiunea nu a avut la bază un plebiscit, ci doar o decizie politică adoptată de Parlamentul Cehoslovaciei, în temeiul căreia țara a fost împărțită în Republica Cehă și, respectiv, Slovacia.
[7] Dezbaterea publică despre independenței Scoției a fost oficializată în urma unui acord între guvernul scoțian și guvernul Marii Britanii, problema independenței Scoției fiind supusă atenției Parlamentului Scoției la data de 21 martie 2013 și trecută în mod efectiv prin legislativul scoțian la data de 14 noiembrie 2013, pentru ca la data de 17 decembrie 2013 să primească Avizul Regal. Astfel, la data de 18 septembrie 2014, a avut loc Referendumul, cetățenii scoțieni fiind întrebați dacă vor ca țara lor să devină independentă, ieșind pe această cale din componența Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Conform recomandării Comisiei Electorale, întrebarea pusă la referendum a fost: „Ar trebui Scoția să fie un stat independent?”. La plebiscit au avut dreptul să participe, cu mici excepții, toți cetățenii britanici, comunitari sau ai Uniunii Europene, care aveau reședința în Scoția și atinseseră vârsta de 16 ani. Dintr‑un total de 4.285.323 de persoane înscrise cu dreptul de vot, la referendum au participat 3.623.344 de persoane, ceea ce constituie 84,59%, dintre care 55,3% au votat „Nu”, iar 44,7% „Da”. Astfel, ca urmare a rezultatului referendumului, Scoția a rămas în continuare în componența Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
[8] De cele mai multe ori mass‑media a denaturat prezentarea unor astfel de realități mai mult sau mai puțin intenționat, focusând excesiv pe întipărirea în mentalul colectiv a imaginii civilului neajutorat care se vede reprimat de forța militară a statului. În ciuda acestei imagini atât de intens vehiculate, odată cu trecerea timpului au fost relevate o sumedenie de indicii și dovezi care atestă faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, mulțimile civile care ajungeau față în față cu militarii înarmați au reprezentat un simplu paravan constituit prin manipulări intense și operațiuni de război psihologic, în spatele căruia acționau în fapt structuri paramilitare ce căutau sensibilizarea opiniei publice internaționale cu scopul generării de presiuni diplomatice și chiar intervenții militare externe împotriva autorităților statului de referință, fie pentru a forța o schimbare de regim, fie pentru a da curs unor cereri cu caracter autonomist sau secesionist.
[9] Referendumul din Crimeea cu privire la aderarea la Federația Rusă a avut loc în Republica Autonomă Crimeea pe 16 martie 2014. Pe fundalul crizei din Ucraina, membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome au votat pe 6 martie ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni și mai multe state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim, deoarece, conform articolului 73 din Constituția Ucrainei, orice plan de modificare a teritoriului Ucrainei trebuie supus la vot în cadrul unui referendum național (așadar, nu local). La referendum au fost puse două întrebări. Prima: Sunteți pentru aderarea Crimeii la Federația Rusă, cu statut de subiect al Federației. Și a doua: Sunteți pentru revenirea la constituția Crimeii din 1992. Potrivit constituției Crimeii din 1992 republica face parte din Ucraina și‑și stabilește cu aceasta relațiile în baza acordurilor și înțelegerilor. La referendum ar fi participat 1.274.096 de alegători, adică 83,1% din locuitorii cu drept de vot din republica autonomă, iar pentru alipirea Crimeii la Rusia s‑ar fi pronunțat 96,77 % din alegători (1.233.002 de persoane). Referendumul s‑a desfășurat fără observatori internaționali, cei de la OSCE fiind de două ori întorși din drum de către organizatori.
[10] Pentru detalii a se vedea Declarația în 14 puncte a președintelui american Woodrow Wilson, disponibilă online la https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_14_puncte_ale_pre%C8%99edintelui_Wilson, accesată la data de 23.01.2018.
[11]  Ca urmare a Primului Război Mondial au fost abolite Imperiul German (Dinastia Hohenzollern), Imperiul Austro‑Ungar (Dinastia Habsburg), Imperiul Rus (Dinastia Holstein‑Gottorp‑Romanov) și Imperiul Otoman (Dinastia Osman), iar la finele celui de‑al Doilea Război Mondial au fost abolite Regatul Iugoslaviei (Dinastia Karagiorgevici), Regatul României (Dinastia Hohenzollern), Regatul Bulgariei (Dinastia Saxa‑Coburg și Gotha), Regatul Greciei (Dinastia Schleswig‑Holstein‑Sonderburg‑Glucksburg), Regatul Italiei (Dinastia Savoia), Regatul Islandei (Dinastia Schleswig‑Holstein‑Sonderburg‑Glucksburg).
[12] Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (Dinastia Windsor), Regatul Olandei (Dinastia Orania‑Nassau), Regatul Belgiei (Dinastia de Saxa‑Coburg și Gotha), Regatul Spaniei (Dinastia de Bourbon), Regatul Danemarcei și Regatul Norvegiei (Dinastia Schleswig‑Holstein‑Sonderburg‑Glucksburg) și Regatul Suediei (Dinastie fondată în anul 1810, înrudită cu Casa de Saxa‑Coburg și Gotha).
[13] A se vedea în acest sens Fukuyama, F. (1992) Sfârșitul istoriei și ultimul om. București, Ed. Paideia.
[14] Este emblematic în acest sens pentru zilele noastre cazul Greciei, un precedent similar existând însă la începutul anilor ’90 și în Argentina, unde criza s‑a prelungit pe parcursul unui deceniu, atrăgând modificări ireversibile pentru această țară în plan economico‑financiar.
[15] În anul 2017, cele trei județe bulgare și‑au propus inițierea demersurilor de organizare a unui referendum în cadrul căruia să se pună problema desprinderii de Bulgaria și, mai apoi, cea a alipirii la România. (a se vedea în acest sens https://www.stiripesurse.ro/referendum-nea-teptat-in-bulgaria-trei-jude-e-doresc-alipirea-la-romania_1240834.html, accesat la 23.01.2017)

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*