Punctul Critic » Editorial » Mihai‑Bogdan Marian: Cu gândul la marea sărbătoare a tuturor românilor

Mihai‑Bogdan Marian: Cu gândul la marea sărbătoare a tuturor românilor

Abstract: La aproximativ un secol de la împlinirea idealului de unitate națională, românii și România se pregătesc de marea lor sărbătoare națională. O sărbătoare care vine să ne amintească de sacrificiul făcut de înaintași pentru ca existența noastră astăzi în lume, ca națiune și țară printre alte națiuni și țări, să fie posibilă. O sărbătoare care, dincolo de marea bucurie pe care ne‑o aduce cu sine, ar trebui să constituie un moment de trezire națională, care să ne confere luciditatea și forța de a rezista și înfrunta multiplele iluzii și provocări pe care realitatea unei lumi globalizate și extrem de frământate le revarsă astăzi peste noi, într‑un mod extrem de insidios, care caută să ne înșele spiritul și ființa națională spre a ne ruina ca țară și pierde ca națiune. O sărbătoare unde amintirea și glorificarea jertfelor făcute pentru întregirea țării și propășirea neamului ar trebui să ne dea putere și să ne responsabilizeze pentru a întări și perpetua construcția națională și idealul unității naționale, spre a lăsa generațiilor următoare o moștenire demnă de cea lăsată nouă de înaintași.

Apropierea Centenarului Marii Uniri ar trebui să fie motiv de bucurie sublimă și sărbătoare înălțătoare, care să umple inimile tuturor românilor. Cu toate acestea, bucuria și sărbătoarea se văd umbrite astăzi, atât de rănile căpătate de neam și de țară pe parcursul ultimului veac, cât și de îngrijorarea și temerile profunde generate de evoluțiile actualului context internațional și, mai ales, de starea de lucruri intrinsecă țării în prezent.

La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, de voie, dar mai ales de nevoie, aproximativ 4 milioane de români au părăsit locurile natale (pe fondul înregistrării unor trenduri demografice oricum negative), stabilindu‑se temporar sau chiar definitiv în străinătate, între aceștia regăsindu‑se tocmai aceia care ar fi trebuit să constituie forța de muncă activă a țării, adică speranța la continuitatea organică și propășirea neamului spre înflorirea țării.[1] În același timp, cei care au rămas aici se văd copleșiți de griji și de nevoi, trăind un cotidian asupra căruia s‑au revărsat atâtea forțe și energii externe încât au ajuns să fie atât de dezbinați cum parcă nu au mai fost vreodată. De asemenea, raportat la granițele țării întregite la 1 decembrie 1918, România de astăzi încă mai poartă traumele celui de‑al Doilea Război Mondial, în loc de un singur stat românesc, pe harta lumii acum existând două astfel de state, România și Republica Moldova, precum și alte teritorii cunoscute din punct de vedere istoric drept leagăn al românismului, ce au fost desprinse de țara‑mamă și integrate politico‑administrativ în componența altor state. Prin urmare, în actuala stare de fapt, Centenarul Marii Uniri ne va găsi cu o țară rămasă mai mică decât cea întregită la 1 decembrie 1918, dintre ai cărei fii mulți au ales calea străinătății, iar alții au fost rupți de‑a dreptul de la sânul ei, cu tot cu teritorii, în urma războiului și a armistițiilor încheiate sub patronajul mai marilor lumii.

Mai mult decât atât, tendințele de revizuire ale actualelor granițe ale statelor, manifestate dinspre Est, ca o formă de reacțiune împotriva politicilor globale ale Occidentului, dar promovate cel puțin la fel de intens și dinspre Vest, sub umbrela implementării conceptului de societate deschisă, care presupune o logică suprastatală de configurare a realităților sociopolitice, cu diminuarea până la anularea completă a atributelor specifice conceptului de suveranitate de stat, precum și cu transmutarea de populații alogene și reconfigurarea pe un tipar multiculturalist a matricelor cultural‑religioase ale statelor de referință care fac obiectul acestei inginerii sociale postmoderne, se constituie în tot atâția factori de risc la adresa integrității și unității teritoriale a României de astăzi, precum și la adresa profilului său cultural‑identitar și a ființei naționale a românilor.[2] Iar la toate acestea se adaugă ca factor de îngrijorare și constanța și consecvența demersurilor iredentar‑revizioniste ale unor vecini ai țării ce par a nu se lăsa amăgiți de iluziile globalizării, și de care din punct de vedere istoric ne leagă mai multe animozități și dispute decât amabilități și relații de bună vecinătate.

Dincolo de cele deja enunțate, tarele economice ale celor 50 de ani de comunism experimentat de România s‑au tradus în ceea ce‑i privește pe români în cronicizarea lipsei de capital financiar și economic privat autohton, fapt care, circumscris ulterior prăbușirii cortinei de fier unei logici specifice economiei internaționale de piață, a generat apariția unor multiple efecte perverse. Dintre acestea, cele mai nocive și îngrijorătoare prin prisma efectelor negative pe care le generează în cascadă se dovedesc a fi plasarea românilor în cadrul actualei lumi globalizate cu predilecție de partea forței de muncă, și nu a capitalului, precum și înstrăinarea pământului țării de către o populație autohtonă din ce în ce mai pauperizată spre cumpărare către cetățeni străini, într‑o proporție care, coroborându‑se cu preponderența deja dobândită de capitalul străin în economia națională, ridică mari semne de întrebare referitor la sustenabilitatea de facto a suveranității naționale.[3]

Așadar, cum am putea, în lumina celor de mai sus, să ne bucurăm pe deplin de sărbătoarea Centenarului a ceea ce a însemnat odinioară înfăptuirea și împlinirea proiectului național sub aspectul întregirii țării și a neamului? Acest lucru pare cu atât mai hilar astăzi, când avem la dispoziție toate elementele necesare pentru a conștientiza că am subscris la a face parte dintr‑un proiect politic suprastatal ce a virat brusc în ultimii ani de la principiul unei lumi a națiunilor, care ne‑ar fi garantat existența pe hartă ca neam și ca țară, pentru a se orienta după o logică fundamentată în întregime pe o filosofie postnațională, multiculturalistă, care intră în contradicție profundă tocmai cu ideea de stat național și de națiune de sine stătătoare, îndreptățită în virtutea dreptului natural și a celui istoric la autodeterminare în propria sa matcă teritorială. În temeiul acestui proiect postnațional și al politicilor aferente lui, pe de o parte, tinerii țării sunt încurajați astăzi să părăsească locurile natale, să abandoneze propriile tradiții și valori culturale pentru a se lăsa asimilați de o matrice multiculturalistă destul de îndoielnică din perspectiva realităților care se configurează deja sub umbrela ei în state mai avansate decât România pe calea implementării sale, iar pe de altă parte, autoritățile de la nivel național și populația rămasă locului în țară sunt îndemnate de factorii decizionali de la nivel suprastatal să accepte din ce în ce mai mulți imigranți cu un cu totul alt profil cultural și religios decât al populației autohtone, care s‑au dovedit extrem de dificil, ca să nu spunem imposibil de integrat în statele de adopție.[4]

Astfel, prin contrast cu momentul realizării Marii Uniri, când proiectele naționale reprezentau regula și trendul majoritar în politica internațională de cel puțin jumătate de veac, mișcările de emancipare națională irumpând peste tot în lume odată cu Primăvara națiunilor de la 1848, astăzi asistăm la manifestarea unor forțe și tendințe globale contrare celor care au favorizat la 1 decembrie 1918 înfăptuirea unității naționale a românilor. Proiectul de țară care a făcut posibilă Marea Unire a avut în centrul său, ca principal factor catalizator, națiunea română. Astăzi, în pragul sărbătoririi Centenarului, vedem cum acest proiect centrat pe națiunea română se încearcă a fi răsturnat și înlocuit cu un proiect de țară centrat pe un multiculturalism polivalent sub aspect etnic, religios și chiar în ceea ce privește definirea ființei umane ori a celulei de bază a societății reprezentată odinioară de familia tradițională, constituită din bărbat și femeie, ca indivizi capabili de procreere și perpetuare a speciei, în general, și a nației, în particular. Politica internațională postbelică centrată pe majoritățile naționale, privite ca entități organice și suverane în granițele lor teritoriale consfințite și recunoscute prin dreptul internațional, a fost înlocuită treptat în ultimele decenii de politica minorităților active, a căror intensă promovare are drept consecință tocmai erodarea majorităților și a realităților socio‑politice configurate în jurul acestora. Derularea actualului trend de configurare a unui proiect de țară multiculturalist în ultimul sfert de veac, care se desfășoară în continuarea celui comunist de promovare a omului nou multilateral dezvoltat, a însemnat pe fond alienarea națiunii române până aproape de pierderea conștiinței de sine. Pe fondul erodării acestei conștiințe, naționale, care în mod practic ar trebui să se traducă prin forța națiunii de a se identifica pe sine drept entitate organică, de sine stătătoare, capabilă să‑și hotărască propriul destin, asistăm astăzi tot mai pasivi, de data aceasta din ce în ce mai vag conturați ca națiune și mai degrabă ca simpli indivizi deja globalizați, la desfășurarea unor realități în care proiectele de țară care ar trebui să fie configurate și asumate de noi înșine, prin noi înșine, sunt elaborate și impuse nouă spre implementare de către centre de putere exterioare națiunii române.

În acest context și în aceste condiții, vedem cum atât cei care se erijează în prieteni, cât și cei care își asumă fără ocolișuri condiția de adversari ai românismului par a miza pe strategii ce caută să eludeze existența și centralitatea națiunii române în matca sa de manifestare istorică. Astfel, până la urmă, erodarea constantă a capitalului național, de la cel economic și uman până la cel cultural și spiritual, sub influența acestor forțe și energii la confluența cărora ne situăm, de o manieră care, dacă nu va putea fi stopată într‑o formă sau alta, prefigurează într‑un final disoluția completă a națiunii române, ce pare a fi căzut victimă a iluziilor și luptelor globalizării, nici nu ar mai trebui să ne mire prea mult. Din această perspectivă, până la un punct, strategiile euro‑atlantiste, de tip post‑național, multiculturaliste, și cele eurasiatice, care își propun destabilizarea și anularea avanposturilor occidentale, între care se situează astăzi și România, sunt oarecum convergente pe ideea fărâmițării unora dintre statele naționale care se dovedesc a fi vulnerabile, demersul înscriindu‑se într‑un amplu proces de renegociere și reconfigurare a ordinii lumii. Această stare de fapt se conturează ca un grav pericol ce planează asupra statalității românești în pragul sărbătoririi Centenarului său, fie ea manifestă chiar și numai în granițele actuale, mult mai restrânse decât cele de la momentul Marii Uniri. Și pentru a ne face doar o idee despre puterea distructivă pe care o poartă cu sine o asemenea stare de fapt este suficient să privim la Nord‑Est, către Ucraina, sau la Sud‑Vest, către fosta Iugoslavie, ori, mai departe, către Orientul Mijlociu, spre Siria, Irak sau chiar Turcia. Transformarea în teatre de război a tot mai multor state și teritorii aflate la confluența diferitelor civilizații ale lumii nu mai este astăzi doar o simplă teorie, ci reprezintă o cruntă realitate care deja se desfășoară sub ochii noștri, schimbând cu repeziciune fața lumii.

Dar poate că tocmai aceste realități nefaste, care ne înconjoară și se revarsă tot mai mult asupra noastră, ar trebui să ne întărească și să ne responsabilizeze deopotrivă, făcându‑ne să gândim că România de astăzi, chiar și într‑o formă restrânsă față de cea de la momentul Marii Uniri, reprezintă o adevărată minune ale cărei resorturi transcend planului mundan, o minune care a reușit să dăinuie în timp purtând cu sine încă, în ciuda rănilor aduse de trecerea ultimului veac, sufletul și existența fizică a neamului românesc. O minune pe care avem datoria de a o perpetua, ducând mai departe idealul reîntregirii neamului și țării, așa cum a fost el înfăptuit de înaintași în urmă cu 100 de ani, cu prețul a nenumărate jertfe de sânge. În acest sens, Centenarul Marii Uniri, dincolo de a fi motiv de bucurie, trebuie să se constituie într‑un moment de luciditate și reflecție națională și individuală deopotrivă. Dincolo de festivismul specific unor asemenea ocazii, este necesar un bilanț ce ar trebui raportat în primul rând la idealul împărtășit de înaintași la momentul înfăptuirii Marii Uniri și abia mai apoi la realitățile lumii globalizate de astăzi și la tezele și proiectele pe care această lume ni le propune acum. Acel ideal ar trebui să ne fie astăzi busolă pe apele tulburi și învolburate ale globalizării. Toate tezele, proiecțiile și strategiile pe care globalizarea le revarsă asupra noastră ar trebui cernute prin prisma faptului de a face posibilă din nou înfăptuirea acestui ideal, construind pe fundația României de astăzi, pentru a face posibilă în viitor din nou România de la 1 decembrie 1918. Pentru acest lucru este imperativă o recuperare a conștiinței naționale și a națiunii în sine, deja mult prea încercate sub asaltul proiecțiilor multiculturaliste și a strategiilor de fragmentare și fărâmițare națională care, în loc să recunoască locul și dreptul fiecărei națiuni în lume, mizează astăzi pe un amestec forțat, la scară globală, al populațiilor lumii. Nu putem sărbători Centenarul Marii Uniri ca moment istoric al reîntregirii neamului românesc și, în același timp, să subscriem cu bună‑știință la strategiile globale și tezele multiculturaliste care promovează politici economice și migraționiste al căror rezultat vizibil se traduce prin înstrăinarea pământului țării, migrarea populației autohtone în cele patru zări și înlocuirea ei în teritoriile sale de baștină cu populații alogene. Cele două perspective nu pot fi compatibile și, în fapt, nici nu își propun acest lucru, orientarea de tip post‑național pe care a apucat proiectul globalizator în ultimele decenii asumându‑și în mod deschis deconstruirea conceptului de națiune avut în vedere la momentul constituirii statelor naționale, precum și a realităților politico‑administrative configurate în jurul acestui concept. Nu putem sărbători Marea Unire a românilor și în același timp să consimțim la schimbarea profilului cultural‑identitar al țării și la politicile de înlocuire a românilor în teritoriile lor naționale cu alte populații străine de tradițiile și cultura lor. În caz contrar nu am da dovadă decât de o profundă ipocrizie, vecină chiar cu schizofrenia, care ne‑ar face nedemni de înaintașii noștri și de darul pe care aceștia ni l‑au lăsat sub forma țării întregite și al idealului de unitate națională. Nu avem cum să fim împăcați cu noi înșine asumându‑ne un asemenea dualism antagonic în plan existențial. O asemenea inconsecvență și contradictorialitate nu ar face decât să ne piardă în cele din urmă sub toate aspectele, anulându‑ne atât ca națiune, cât și ca indivizi, transformându‑ne în simpli rătăcitori ai lumii, fără rădăcini, fără trecut și fără de vreun viitor, doar oameni ai clipei aflați în bătaia vânturilor, veșnici proletari ai noii lumi globalizate. Evoluțiile din ultimele decenii vin să confirme faptul că emanciparea și desăvârșirea individuală, ca regulă și nu ca excepție într‑o societate, se dovedesc a fi un obiectiv ce nu poate fi disociat de emanciparea națiunii de apartenență în ansamblul său.

Conchidem cu speranța că momentul Centenarului Marii Uniri, dincolo de a fi o sărbătoare fastuoasă, va constitui un moment de trezire națională la toate nivelurile societății românești, care să facă posibilă înțelegerea provocărilor prezentului la adevărata lor dimensiune, din perspectiva drepturilor câștigate istoric cu mari sacrificii de națiunea română și a datoriei și responsabilităților generației actuale atât față de înaintași, cât și față de generațiile următoare.

Note:

[1] Potrivit unui raport ONU publicat în anul 2016 pe baza unor date colectate în 2015, circa 3,4 milioane de români au părăsit țara, România situându-se la nivel global pe locul 2 ca rată a migrației după Siria, țară care însă este măcinată din anul 2011 de un teribil și distructiv război civil cu multiple ramificații și implicații internaționale (pentru detalii despre Raportul ONU a se vedea http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/romania-prima-dupa-siria-in-topul-migratiei-575743, accesat la 30.10.2017). De asemenea, conform estimărilor Diviziei de populație a ONU realizate la nivelul anului 2015 cu prognoză pentru anul 2050, în timp ce populația lumii va crește de la 7,6 miliare de locuitori în prezent până la aproximativ 9,8 miliarde de indivizi, populația României va scădea dramatic, dacă actualele trenduri demografice se mențin, de la circa 20 milioane de locuitori în prezent până la aproximativ 14,5 milioane de locuitori către anul 2050 (pentru detalii a se vedea http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20410866-analiza-necrutatoarele-date-ale-diviziei-populatie-onu-2050-romania-avea-14-5-milioane-locuitori-proportia-persoanelor-varstnice-mai-mare.htm, accesat la 30.10.2017).
[2] A se vedea în acest sens problema Crimeei, în cazul Ucrainei, ori a Cataloniei, în cazul Spaniei, precum și toate celelalte tendințe revizioniste care macină astăzi Europa, fără a uita de reconfigurările teritoriale din Europa Centrală și de Sud‑Est care au avut loc pe parcursul anilor ’90 ai secolului XX – a se vedea cazurile Cehoslovaciei și Iugoslaviei. La toate acestea se adaugă, începând cu anul 2015, problema migrației populației dinspre teritoriile arabe măcinate de conflicte sectare, interetnice și războaie către Europa.
[3] Un studiu realizat în anul 2015 de către Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene evidențiază faptul că în România, ca urmare a politicilor de liberalizare a pieței de fond funciar adoptate de țara noastră începând cu 1 ianuarie 2014, ca și condiție asumată în cadrul procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, peste 40% din terenurile agricole ale țării au ajuns să fie cumpărate de străini. (pentru detalii a se vedea http://www.economica.net/studiu-ue-aproape-jumatate-din-terenul-agricol-al-romaniei-este-detinut-de-cetateni-straini-statul_109876.html#n, accesat la 30.10.2017). Alte statistici avansează chiar un procent de 70% din terenul agricol al țării care ar fi fost înstrăinat (a se vedea în acest sens https://www.realitatea.net/cifre-socante-strainii-detin-70prc-din-terenul-agricol-din-romania-arabii-sunt-pe-locul-3_1948919.html, accesat la 30.10.2017).
[4] A se vedea în acest sens problema terorismului sau a ghetoizării cu care se confruntă tot mai des în ultimii ani marile metropole ale Occidentului.

Surse imagini

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_Mare#/media/File:Greater_Romania.svg
* https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/39/RO_VN_Marasesti_mausoleum_3.jpg
* https://sl.wikipedia.org/wiki/Evropska_begunska_kriza#/media/File:Ministrica_obiskala_pripadnike_Slovenske_vojske_in_URSZR,_ki_pomagajo_v_nastanitvenem_centru_in_na_meji_01.JPG

Total 5 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*