Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Luminița Iordache: Statul unitar naţional şi provocările secesionismului

Luminița Iordache: Statul unitar naţional şi provocările secesionismului

Abstract: Apariția mișcărilor secesioniste a fost clădită dintotdeauna pe considerente economice, politice și culturale, această enumerare nefiind întâmplătoare, ci reprezentând ordinea importanței lor. Secesionismul a devenit o problemă serioasă a statelor din Europa, care poate altera harta continentului în secolul XXI. Luând în considerare evenimentele istorice ce au marcat fiecare continent de‑a lungul secolelor, mișcările secesioniste au devenit un subiect important care amenință integritatea statelor, nu pot fi anticipate și capătă dimensiuni. Lucrarea de față este structurată pe două părți. În prima parte, tratarea secesiunii a presupus luarea în considerare a contribuției perspectivelor istorice pentru a cunoaște modul în care a apărut acest fenomen, iar în cea de‑a doua parte sunt prezentate pe scurt mișcările secesioniste din statele membre ale Uniunii Europene, încheind cu succinte concluzii asupra problematicii.

O introducere în teoriile secesionismului

Lucrarea de față are ca bază teoretică articolul „The constitutional right of secession in political theory and history” (Kreptul, 2004), care tratează aspectele legale ale secesiunii și contextul în care a apărut, deoarece cele mai multe mișcări secesioniste există astăzi în cadrul democrațiilor constituționale. În timpul Războiului Rece au fost frecvente incidente de separatism, iar importanța sa percepută a crescut după 1989 (Buchheit, 1978).

După căderea Zidului Berlinului și a comunismului în Europa de Est, au apărut mici entități politice independente și etnice. Evenimentele din această parte a Europei au dat o nouă forță mișcărilor secesioniste din Europa de Vest: scoțienilor și irlandezilor din Marea Britanie, bascilor și catalonilor din Spania, flamanzi din Belgia și tirolienilor de sud și Lega Nord din Italia. Așadar, state precum Canada, Spania, Italia, Germania, Belgia, Franța, S.U.A și nu numai, toate au mișcări secesioniste care sunt din punct de vedere politic slabe în prezent, însă ele există și continuă să se manifeste.

Subiectul secesiunii a trezit interesul începând să fie dezbătut în mod predominant de către filosofi politici liberal democrați. Analizarea secesiunii presupune o aprofundare istorică de‑a lungul Războiului American dintre State, teorii construite de liberal democrați care au fost puternic influențați de ceea ce ei au perceput ca sosirea democrației globale, astfel că definițiile regăsite ale secesiunii sunt afectate de modul în care teoreticienii au perceput adevărata natură a autorității politice.

Spre deosebire de liberal demo­crații contemporani, cercetătorii liber­ta­rianiști tratau secesiunea mai mult ca „un act de eliberare individuală de la legăturile hegemonice ale statului”. De asemenea, secesiunea este înțeleasă ca „o întrerupere unilaterală a legăturilor cu o entitate larg organizată la care secesioniștii au fost legați”. Astfel, secesiunea de un stat ar însemna că o persoană sau un grup se retrage de la un stat ca un întreg mai mare la care ei au fost atașați. Hülsmann conclude că ultimul scop al secesiunii este de a rupe legătura obligatorie dintre secesioniști și guvernul pe care ei nu‑l mai acceptă (Kreptul, 2004:40).

Nemulțumirea a stat la baza atitudinilor globale contemporane față de secesiunea unilaterală prin faptul că a fost tratată în general ca nelegitimă și dezbaterile sunt în jurul întrebării fundamentale despre cine are dreptul să se desprindă de o stare existentă. Astfel, au apărut două răspunsuri rivale, ambele susținând că provin din principiile liberale de bază. Prima viziune permisivă, cunoscută sub numele de teorie a dreptului primar (the Primary Right theory), se referă la faptul că ar trebui să existe un drept general la secesiune înrădăcinată în voința unei majorități teritoriale.

Scrierile lui Harry Beran au fost printre primele care au provocat un răspuns științific. Într‑un articol din 1984, Beran a remarcat că  „separatismul este una dintre problemele sociopolitice majore din lumea contemporană”, bazându‑și teoria în primatul libertății în filosofia politică liberală (Beran, 1984:21). Beran pune un accent deosebit pe consimțământul oamenilor de a fi guvernați, ceea ce face teoria una primară: ceea ce contează este dacă un grup decide să se retragă dintr‑un stat și nu dacă are motive întemeiate să‑l lase. Acesta clarifică, așa cum a făcut și Locke și alții înaintea lui, că cerința de consimțământ nu se poate extinde la fiecare individ: toate comunitățile politice trebuie să opereze prin principiul majorității.

Dezbaterea de secesiune a început cu publicarea cărții lui Allen Buchanan din 1991. Filosoful Allen Buchanan, citând pe Lea Brilmayer, defineşte secesiunea prin „repudierea unui grup de persoane de obligația lor de a se supune legilor unui stat, luarea unei părți dintr‑un teritoriu revendicat de către un stat existent și despărțirea de controlul guvernului asupra unui teritoriu”.

Dezbaterile privind fenomenul secesiunii a început în secolul al XVII‑lea între două concepții de legitimitate a ordinii politice, implicând competiția dintre paradigma hobbesiană, influențată de filosoful Thomas Hobbes prin lucrarea sa „Leviathan”, și paradigma althusiană, influențată de filosoful Johannes Althusius prin lucrarea sa „Politica”.

În concepția lui Althusius, statul nu este „ultimul arbitru” a ceea ce legea și justiția constituie, deoarece autoritatea politică este descentralizată, astfel că nivelurile de jos au autoritatea de a retrage puterea de suveranitate. Prin prisma lui Hobbes, autoritatea politică este unitară și irevocabilă, oamenii sunt guvernați de un monarh suveran sau un legislator democrat, astfel că o posibilă încorporare a dreptului de secesiune în cadrul constituțional al statului contravine principiilor ce guvernează existența unui stat (Kreptul, 2004:43).

Liberal democrații văd statul, și în mod special pe cel democratic, ca un mijloc necesar pentru instituirea unei societăți care să funcționeze pe baza anumitor principii ale justiției, în timp ce limitele morale la secesiune acționează pentru a preveni proliferarea secesiunilor neîncetate sau recursive care ar putea ajunge până la nivelul individului (Kreptul, 2004:47).

Potrivit lui Buchanan, un grup de cetățeni au dreptul de a se separa dacă și numai dacă au suferit anumite nedreptăți, pentru care secesiunea este soluția potrivită de ultimă instanță. Această abordare lasă posibilitatea ca anumite grupuri să se desprindă fie pentru că statul încalcă drepturile morale individuale, fie se angajează într‑o discriminare față de minorități. Potrivit autorului, „secesiunea… este un efort de îndepărtare de sfera autorității statului, nu prin depășirea granițelor actuale ale autorității, ci prin redesenarea limitelor astfel încât să nu fie incluse în ele” (Patten, 2002:3). Scopul unui stat este de protejare a drepturile omului și de exercitare a jurisdicției pe un teritoriu clar definit care are nevoie de securitate. Dacă, totuși, un stat democratic impune politici nedemocratice asupra minorităților, acel stat își pierde dreptul legitim de a controla acea parte a teritoriului în care trăiește minoritatea oprimată. Acest fapt însă înseamnă că statul nu își respectă propriile reglementări și face abuz de putere, ceea ce reprezintă o problemă gravă.

Potrivit lui Cass Sunstein, scopul guvernului este de a promova participarea democratică bazată pe compromis, cooperare și deliberare, iar subunitățile politice ar trebui să‑și îndeplinească sarcina democratică de a oferi statului „beneficiile” necesare pentru a exercita funcția distributivă (Kreptul, 2004:49). Regiuni bogate economic, cum ar fi Padania din nordul Italiei, provincia canadiană Alberta sau Catalonia din Spania, ar încerca să evite furnizarea resursele economice necesare pentru dispensarea lor justă cetățenilor de către stat pentru a crea o democrație sănătoasă.

Cass Sunstein susține faptul că introducerea unui drept constituțional de secesiune ar însemna dezactivarea sau întreruperea procesului democratic, iar «în cazul în care există dreptul la separare, fiecare subunitate va fi vulnerabilă la amenințările de secesiune de către ceilalți” (Kreptul, 2004:50, rezultatul instituționalizării unui astfel de drept ar conduce la instabilitate politică și haos).

Alți membri liberal democrați, Wayne Norman și Daniel Weinstock, argumentează în favoarea constituționalizării dreptului de secesiune. Aceștia sunt de acord cu Sunstein prin faptul că secesiunile din statele democratice ar trebui evitate pe cât posibil, deoarece cred că democrațiile vestice sunt deja juste rezonabil. Dacă aceste state democrate fac o distribuire justă a resurselor, nu sunt motive morale să justifice secesiunea oricărui grup de indivizi din statele moderne democrate.

Norman favorizează proiectarea unei proceduri de secesiune în așa fel încât să servească drept un „mecanism de sufocare” pentru secesiune, care ar stabili cerințe de supermajoritate cu prag înalt, cel mai probabil un vot de două treimi într‑un referendum pentru secesiune (Norman, 2001:4). Efectuarea cerinței de vot „da” necesar într‑un referendum de secesiune mai mare decât o majoritate simplă ar servi la descurajarea mișcărilor secesioniste cu susținere populară de sub 50% din continuarea pe calea secesionistă. De asemenea, se va asigura că numai acele secesiuni care sunt cu adevărat justificate, cum ar fi cele care implică încălcarea drepturilor omului sau discriminarea împotriva unui grup cultural sau etnic și care sunt susținute de majoritatea separării populației, li se permite să prevaleze.

Norman privește secesiunile care nu au o cauză dreaptă ca „secesiuni de vanitate”, deoarece există grupuri de cetățeni relativ bine închiși într‑un stat democratic care nu mai acceptă să fie exploatați economic și vor să se desprindă și să‑și formeze propriul guvern. Sunt cetățeni cu o situație financiară foarte bună care gândesc într‑un mod egoist pentru ei înșiși, nu și pentru cei care trăiesc în statul democratic „în mod rezonabil de drept”, care depind de primirea de la cetățenii bogați a beneficiilor economice ale justiției distributive (Norman, 2001:6‑7).

Wayne Norman mai argumentează că constituționalizarea unui drept de secesiune servește la existența unui cadru al secesiunilor în statul de drept, reducând astfel șansa de violență și perturbarea procesului democratic și ar oferi „dovada faptului că statul este unificat prin consimțământ, și nu prin forță”. Altfel, în lipsa unor reguli clare constituționale care să guverneze secesiunea, secesioniștii pot obține un avantaj față de guvernul central în a‑și susține legitimitatea de a se separa, iar „o victorie pentru secesioniști într‑un referendum înseamnă întărirea mâinii secesioniste într‑un joc de putere a politicului” (Norman, 2001:5‑6). Problema este însă fundația slabă a consimțământului pe care se bazează în prezent existența statului democratic, chiar și într‑o lume democratică, aproape niciuna dintre minoritățile naționale existente nu și‑ar da acordul inițial, democratic pentru apartenența lor la statul din care fac parte.

Weinstock vine cu niște argumente pragmatice și morale pentru dreptul legal de separare, în care tratează secesiunea așa cum sunt tratate probleme sociale precum prostituția sau consumul de droguri, ca un viciu care dacă este legalizat atunci guvernul poate reglementa comportamentul.

Deși părerile liberal democraților sunt împărțite în privința constituționalității dreptului de secesiune, ambele linii de argumente sunt derivate din aceeași premisă: păstrând integritatea teritorială a democrațiilor constituționale ale lumii. Sunstein se opune unui drept constituțional de secesiune, deoarece se teme că un drept de secesiune legală ar putea fi folosit pentru a sabota procesul democratic, în timp ce Norman și Weinstock argumentează în favoarea legalizării secesiunii tocmai pentru că ar putea servi la sabotarea procesului de separare în sine.

 

Mișcări secesioniste ale secolului XXI

Societatea internațională modernă a fost martoră a nenumărate încercări de secesiuni din momentul în care „Actul olandez de abjurație din 1581” a renunțat la guvernarea spaniolă, fără a se cunoaște de existența vreunui acord cu privire la vreo categorie generală de pretendenți care să aibă dreptul la retragerea unilaterală din statele suverane existente (Groarke, 2004:185‑186).

Există un exemplu de independență prin dreptul internațional pozitiv, decolonizarea după 1945, care a urmat consensului global că statutul colonial nu mai era admisibil. În acest context, s‑a putut face o presiune asupra acelor puține puteri care au respins consensul, cum ar fi Portugalia sau Africa de Sud, de a‑și abandona coloniile (Kohen, 2006:1).

Un exemplu de secesiune generală recunoscută este cea a Pakistanului de Est în 1971, în care, deși a existat o repulsie pe scară largă faţă de atrocitățile comise de armata pakistaneză în Pakistanul de Est, nu a existat niciun acord cu privire la faptul că această situaţie care a dat naștere unui Bangladesh suveran a fost justă (Murphy,1980:49; Wheeler, 2000:62‑63, 67). Separarea Pakistanului de Est, sub numele de Bangladesh, a fost marcată de o represiune sălbatică, cu câteva milioane de decese și alte câteva milioane de strămutați. Acesta a reprezentat un precedent, folosindu‑se ca argument pentru a se justifica independența Kosovo în 2008 și a Sudanului de Sud în 2011.

Specialiștii susțin faptul că șansele ca societatea internațională să instituie un drept la secesiune, prin care declarațiile unilaterale de independență de către grupuri, oricât de justificate, ar obliga țările străine să ia măsuri pentru a le realiza, sunt extrem de îndepărtate. Acest lucru nu se datorează numai faptului că ar fi împotriva intereselor statelor, ci ar putea dăuna bunăstării cetățenilor lor. De asemenea, instituirea unor măsuri favorabile secesiunii ar fi împotriva intereselor internaționale, deoarece ar pune în pericol pacea și securitatea atât națională, cât și internațională.

Mişcările de secesiune pentru formarea de state independente ori regiuni autonome s‑au manifestat tot mai des odată cu începutul secolului XXI, o mare parte din statele Uniunii Europene având câte un partid care cere ca o regiune să se desprindă din statul actual într‑o formă sau alta, iar această situație este extinsă la nivel global, pe toate continentele. Europa se confruntă cu o serie de provocări economice și geopolitice, cu accentuarea intoleranței, a xenofobiei, a șovinismului (Daianu, 2015).

În a doua jumătate a anului 2017, catalanii din Spania au dorit să facă un referendum pentru câștigarea independenței și crearea propriului stat, în mare parte din rațiuni economice. Catalonia împreună cu Barcelona contribuie cu 20% din Produsul Intern Brut al Spaniei, însă Catalonia are autonomie politică și culturală și propriul parlament regional. Catalonia nu este un caz singular, întrucât Țara Bascilor este o comunitate autonomă din nordul Spaniei care nu trimite banii colectați din taxe către Madrid, pentru a fi redistribuiți în restul țării, deoarece regiunea are propriul sistem fiscal și contribuie puțin la veniturile țării.

Aceste cazuri au adus din nou în discuție problema tuturor regiunilor din Europa în care există dorinţa de câștigare a autonomiei. Problema independenței unor regiuni este mai presantă în zonele din vestul Europei, unde apar diviziuni mai mari, în Marea Britanie, Spania și Italia, în timp ce în est sunt mai puțin evidente.

De peste 300 de ani, Scoția face parte din Regatul Unit, însă discuțiile privind independența reprezintă un subiect neîncheiat. Partidul Național Scoțian face presiuni pentru a avansa discuțiile despre independența Scoției, însă la referendumul organizat în 2014, scoțienii au votat împotriva separării de Regatul Unit. Discuțiile au reapărut după ce Marea Britanie a votat în favoarea Brexit-ului, într‑un referendum în iunie 2016, în condițiile în care în Scoția votul a fost favorabil rămânerii în Uniunea Europeană. Țara Galilor a avut o mișcare de independență de la mijlocul secolului al XIX‑lea și a votat în favoarea descentralizării într‑un referendum din 1997, revocându‑se la o adunare, doi ani mai târziu (www.theguardian.com).

În Belgia, Partidul Noua Alianță Flamandă susține ruperea Flandrei de Belgia invocând diferențe culturale și de limbă dintre belgieni și flamanzi, însă în spatele acestor motive se ascund tot interese economice și personale ale unor lideri politici. Situația Belgiei este mai precară decât cea a Spaniei, deoarece este cu mult mai divizată din punct de vedere etno‑lingvistic, existând tensiuni între flamanzi (olandezi) şi valoni (francofoni), care mai au tot mai puține lucruri în comun. Întârzierea fragmentării statului este datorată statutului oraşului Bruxelles, nefiind clar de care parte aparține.

Mișcarea de secesiune din Padania, nordul Italiei, are la bază tot rațiuni financiare, deoarece această zonă a Italiei produce cea mai mare proporție din PIB‑ul țării, reprezentând centrul economic și bancar al statului. Se observă tendințe resuscitate în Italia în problematica cu Padania, însă există și alte regiuni ce pot pune în discuție unitatea acestei țări. Atât în Slovacia, cât și în România, cu Ținutul Secuiesc, se susține mai voalat autonomia anumitor regiuni considerate că au aparținut statului ungar.

Corsica, o insulă din Franța, luptă pentru câștigarea independenței, unele conflicte degenerând în violențe în trecut, însă tensiunile se mențin în continuare. Înainte de referendumul din Catalonia, președintele Franței, Emmanuel Macron, a susținut poziția Spaniei, declarațiile sale fiind conform viziunii tradiţionale ale Franţei despre organizarea statului. „Conform tradiţiei administrative inaugurate de iacobini la 1792 şi continuată apoi de radicali pe parcursul secolelor XIX şi XX, Franţa nu agreează nici un fel de descentralizare, autonomie regională, limbi locale şi altele asemenea, adoptând în schimb centralizarea administrativă şi omogenizarea cultural‑lingvistică”( http://www.contributors.ro).

După Primul Război Mondial, odată cu dezmembrarea marilor imperii – Austro‑Ungar și Otoman, conceptul de autodeterminare a fost reafirmat în primul articol al Cartei Organizației Națiunilor Unite, în 1945, și pare a fi o chestiune de circumstanțe și de echilibru al puterilor. ONU pune accentul pe un principiu fondator al dreptului internațional: protejarea integrității teritoriale a statelor, iar într‑o declarație privind drepturile popoarelor indigene din 2007, a afirmat că dreptul la autodeterminare nu implică dreptul la secesiune.

O parte dintre statele care au aderat la Uniunea Europeană începând cu anul 2004 nu existau în urmă cu douăzeci de ani de sine stătătoare, însă acestea s‑au separat pe cale amiabilă, cum ar fi exemplul Republicii Cehe și Slovacia, dar în cazul Ţărilor Baltice și a altor state, independența a fost adesea proclamată unilateral.

Uniunea Europeană nu a recunoscut referendumul organizat în Crimeea pentru câștigarea independenţei faţă de Ucraina şi apoi al anexării acesteia la Rusia. De asemenea, aceasta a respins referendumurile organizate în regiunile Doneţk şi Lugansk din estul Ucrainei, în urma cărora s‑au proclamat „Republicile Populare” independente de Ucraina. Situaţiile sunt identice atât în Catalonia, cât şi în Crimeea, Doneţk şi Lugansk, referendumurile pentru independenţă fiind organizate prin încălcarea prevederilor constituţionale din Spania, respectiv Ucraina. Liderii europeni nu pot condamna referendumurile organizate în Crimeea şi regiunile separatiste din estul Ucrainei şi, în acelaşi timp, să aibă o altă poziție în privinţa referendumului din Catalonia. O recunoaştere a secesiunii Cataloniei ar implica recunoaştere internaţională și ar legitima automat „referendumurile” organizate de separatiştii ruşi în Crimeea, Lugansk şi Doneţk şi ar delegitima sancţiunile asupra Rusiei aplicate de UE şi SUA.

O altă criză internaţională are loc prin referendumul pentru independenţa Kurdistanului irakian, o situaţie tensionată care s‑ar putea solda cu intervenţia armată. Inclusiv pentru faptul că referendumul din Kurdistan a fost organizat împotriva voinţei guvernului legitim al Irakului, Comisia Europeană, prin comisarul pentru Politică Externă Comună şi Securitate, Federica Mogherini, şi‑a reiterat sprijinul constant pentru unitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a Irakului şi a apreciat că acţiuni unilaterale, cum ar fi referendumul pentru independenţa Kurdistanului, sunt contraproductive (http://www.contributors.ro).

 

Succinte concluzii…

Majoritatea regiunilor care doresc independența sunt zonele mai bogate ale statelor fie datorită resurselor naturale care există în acele locuri, fie datorită resurselor economice de care dispun. Acestea nu mai vor să împartă bunăstarea cu regiunile mai sărace, chiar în interiorul aceleiași țări. Scoția deține resurse de petrol în offshore, în Marea Nordului, și reprezintă cea mai bună zonă din Europa pentru energie eoliană. În cazul Sloveniei, când s‑a desprins de restul zonelor care erau mai puțin dezvoltate, tonul separatist a fost dat tot de o zonă bogată și concentrată pe industrializare puternică datorită apropierii de Occident.

Există zvonuri ale apariției unor mișcări secesioniste privind offshore, un sistem cu înlesniri fiscale care limitează accesul la informații despre operațiunile financiare efectuate, confidențialitatea structurii acționariatului și accesul la piețele financiare și de investiții din toată lumea, ceea ce conduce de multe ori la „paradis fiscal”.

Atitudinea Uniunii Europene față de mișcările secesioniste este criticată, deoarece, în loc să fie un factor integrator, are o poziție rezervată și chiar, la rândul ei, arată același mecanism de separare a bogaților de săraci prin acceptarea doar a anumitor state în Spațiul Schengen.

Separarea Cataloniei de Spania și a altor regiuni de statele de care aparțin ar însemna excluderea acestora din Uniunea Europeană și reluarea procedurilor de aderare pentru a reintra în cadrul Uniunii. Acest lucru ar însemna pierderea avantajelor aplicării politicile europene, retragerea investitorilor și diminuarea relațiilor diplomatice. Deși există aceste presiuni de independență, Catalonia și alte regiuni în care există mișcări secesioniste nu au aparatura administrativă și chiar şi resursele necesare prin care să se autosusțină pe termen îndelungat. Pe lângă aceste aspecte, este importantă puterea militară, pentru a‑și păstra integritatea și securitatea teritoriului, în cazul în care ar fi amenințate de puteri mai mari care ar putea să le înglobeze.

Anul 2018 este considerat un an al transformărilor la nivel global, în care se intensifică criza politică și economică în UE, iar statele emergente vor continua să se dezvolte, în special cele din Asia. Europa pare a fi împărțită în trei zone, Europa de Est, de Sud și Germania, unde există discrepanțe de natură politică și economică, iar politicile europene par a fi centrate pe interesul marilor puteri. Brexitul, criza politică și economică din cadrul Uniunii Europene vor fi pe agenda instituțiilor europene.

Mișcările secesioniste vor continua să destabilizeze statele în care se vor desfășura, afectând modul de funcționare al acestora. Câștigarea independenței unor regiuni ar avea o serie de consecințe nedorite la nivel global, deoarece ar putea conduce la o proliferare a crizelor secesioniste și izbucniri de violență și, în ultim caz, de război.

 

Bibliografie

– Beran, H. (1984), „A Liberal Theory of Secession,” Political Studies;
– Daianu, D. (2015), „Marele impas în Europa. Ce poate face România?”, Ed. Polirom;
– Buchanan, S. (1991), „The Morality of Political Divorce from Fort Sumter to Lithuania and Quebec”, CO: Westview Press,Boulder;
– Buchheit, L.C. (1978), „Secession: The Legitimacy of Self‑Determination”, CT: Yale University Press, New Haven;
– Groarke, P. (2004), „Dividing the State: Legitimacy, Secession and the Doctrine of Oppression”, Aldershot: Ashgate.
– Kohen, M.G. (2006), „Introduction in Secession: International Law Perspectives”, ed. Marcelo G. Kohen, Cambridge University Press, Cambridge;
– Kreptul, A. (2004), „The Constitutional Right Of Secession In Political Theory And History”, Journal Of Libertarian Studies Volume 17, No. 4 (Fall 2003), Ludwig Von Mises Institute, pp. 39–100;
– Murphy, J.F. (1980), „Self‑Determination: United States Perspectives,” in Self‑Determination: National, Regional, and Global Dimensions, eds. Yonah Alexander and Robert A. Friedlander, Boulder, CO: Westview Press;
– Norman, W. (2001), „Secession and (Constitutional) Democracy,” in Democracy and National Pluralism, ed. F. Requejo, RoutledgeLondon;
– Patten, A. (2002), „Democratic Secession from a Multinational State”, Vol. 112, No. 3, Symposium on T. M. Scanlon’s What We Owe to Each Other, published by: The University of Chicago Press, pp. 558‑586;
– Wheeler, N.J. (2000), „Saving Strangers: Humanitarian Intervention and International Society”, Oxford University Press, Oxford;
– Pagina oficialăContributors, http://www.contributors.ro, accesat la 02.02.2018;
– Pagina oficialăInstitutul Ludwig von Mises Romania, http://mises.ro, accesat la 14.01.2018;
– Pagina oficială Financial Times, https://www.ft.com/, accesat la 31.01.2018;
– Pagina oficială Rfi România, https://www.rfi.ro, accesat la 25.10.2017.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*