Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Lumea încotro? Europa încotro? România încotro?

Lumea încotro? Europa încotro? România încotro?

Documentându‑mă timp de aproape trei decenii pentru masivul ciclu CEI O SUTĂ – viața livrescă a o sută de generații de la căderea Babilonului până spre viitorul apropiat – am constatat că nu omul s‑a schimbat în decursul istoriei atestate, ci doar instrumentele de care se servește zi de zi au cunoscut o evoluție, o evoluție tot mai rapidă. Atât de rapidă încât suntem tot mai puțin știutori în legătură cu funcționarea mecanismelor ce ne înconjoară și care amenință să inverseze relația om – mașină, inițiativele tinzând să treacă de la individ la aparat. Și chiar dacă omul nu a devenit altul, contextul îi modifică traiul, comportamentul, reperele, arealul, geografia.

Încă din 1970, Alvin Toffler prevedea că „în cele trei scurte decenii ce ne mai despart de secolul al XXI‑lea, milioane de oameni obișnuiți, normali din punct de vedere psihologic, vor avea de făcut față unei coliziuni bruște cu viitorul. Mulți cetățeni ai celor mai bogate și mai avansate din punct de vedere tehnologic națiuni ale lumii vor găsi că e din ce în ce mai greu să țină pasul cu schimbările neîncetate care caracterizează vremea noastră. Pentru ei viitorul va fi sosit prea devreme”[1].

Aceasta, șocul viitorului, vine pe lângă visul utopic al omenirii – niciodată realizat – că toată populația Terrei va trăi vremea armoniei și bunăstării, singura situație care ar opri războaiele. Însă, chiar dimpotrivă, ine­galitatea pe glob a ajuns la un nivel record: în anul 2016, 62 de oameni erau la fel de bogați ca jumătate din populația planetei (BBC citat de Adevărul.ro, 18/01/2016).

Pe lângă toate provocările contem­poraneității, pe lângă reevaluarea unor vechi convingeri și înstrăinarea omului față de semenii săi – carac­teristica fundamentală a secolului XX –, secolul al XXI‑lea mărește dis­tan­ța dintre înțelegerea teoretică a funcționării a tot mai numeroase obiecte de care ne folosim zilnic – înstrăinarea omului față de uneltele sale – caracteristica fundamentală a secolului XXI. Suntem dependenți de cartea tehnică, învățăm tot mai greu să utilizăm și mai ales să înțelegem cum funcționează noile ustensile, să ne adaptăm la ele. Dacă un yankeu la curtea regelui Arthur a putut să domine un timp dispărut, cineva venit din mijlocul veacului trecut s‑ar crede în plin S.F. Pomenitele „schimbări neîncetate care caracterizează vremea noastră” sunt orientate spre o viață mai lungă și mai comodă, dar puterea tot mai greu de controlat a dezvoltării tehnologice mărește proporțional și pericolul de implozie a civilizației noastre.

„…, oricum se va dezvolta tehnologia, ne putem aștepta ca disputele cu privire la ritualurile și identitățile religioase să influențeze în continuare utilizarea noilor tehnologii și ele ar putea avea chiar potențialul de a arunca lumea în aer. Cele mai moderne rachete nucleare și bombe cibernetice ar putea fi folosite pentru a tranșa o dispută doctrinară pe marginea unor texte medievale. Religiile, riturile și ritualurile vor rămâne importante atâta vreme cât puterea omenirii va sta în cooperarea de masă și cooperarea de masă se va sprijini pe credința în ficțiuni comune”[2].

Istoria a dovedit că nicidecum calitatea vieții nu elimină spaimele existențiale (în lipsa cărora omul n‑ar mai fi om). În esență, spaimele față de moarte și sentimentul zădărniciei au rămas aceleași, constituind diferențe fundamentale între om și animal. Un pesimism ancestral, revenit mereu din adâncuri, vede ca unică soluție Apocalipsa. Sau un al treilea și ultim război mondial. Nici paleativele oferite de religie și nici cele ale propagandei politice nu înlătură marile întrebări. În asemenea condiții, când se propagă ideea că în curând va fi mai rău, nu este de mirare că teoriile apocaliptice sunt tot mai agresive. Citim că „Deși poate nu este evident, o altă extincție în masă are loc astăzi – cea de a șasea din istoria Terrei. Trendul afectează fauna globală pe mai multe fronturi – oceane mai fierbinți, tăierea pădurilor și schimbările climaterice periclitează populațiile de animale la un nivel nemaiîntâlnit”[3]. A șasea dispariție în masă?! Da, este perfect credibil că istoria vieții pe pământ a fost întreruptă de mai multe ori, noi nu cunoaștem decât puține mii de ani de civilizație, în vreme ce planeta noastră are o vârstă de multe milioane de ani. Dar de unde tocmai „a șasea extincție în masă”? De ce nu a treia sau a zecea? Sfârșitul nostru a fost prorocit încă din cele mai vechi timpuri cunoscute, proroci din toate religiile anunțând Apocalipsa. Unii au dat chiar și date exacte, de pildă, anul 1000 fiind atât de „sigur” pentru sosirea Judecății de Apoi, încât oamenii s‑au lepădat de bunuri pentru a primi sfârșitul „mai puri”.

Încercările de răspunsuri pragmatice vin din sfera economiei politice. „Afacerile înlocuiesc politica văzută ca o pălăvrăgeală”[4]. Da, dacă până la perioada revoluțiilor industriale teritoriile se cucereau doar prin forță, astăzi puterea tot mai sofisticată a armelor este și mai dependentă de capacitatea economică. Producția de bunuri și dominația comercială determină puterea. Iar industria de război vine s‑o garanteze.

Dar, într‑o lume deschisă, unde nu mai există o singură supraputere, nu numai rivalitatea marilor jucători, ci și tendințele de evadare din pluton a uneia dintre ele pot duce la conflicte. În cartea lui Graham Allison, Destined for War, Can America and China Escape Thucydides`s Trap?, întrebarea din titlu vine de la faptul istoric când supremația Atenei a făcut ca Sparta să găsească drept singura soluție războiul. Este aceasta și situația dată de supraputerile de astăzi? La sfârșitul secolului trecut, cursa înarmărilor a făcut ca una dintre marile puteri (URSS) să nu mai reziste economic și să facă implozie. Dar acum, după doar un sfert de veac, geografia economică a lumii s‑a schimbat din nou, fiind mai mulți competitori la vârf. Tratatele economice internaționale devin mobilul și speranța. Lucru întrezărit de mult, dar aplicat doar ca un adjuvant de moment.

Naisbitt indică drept soluție „pacea mondială prin comerț mondial. În loc să ne opunem interdependenței economice crescânde, ar trebui s‑o îmbrățișăm din toată inima. După părerea mea, ea constituie marea speranță de pace. Dacă devenim suficient de interdependenți din punct de vedere economic, este foarte probabil că nu ne vom bombarda unii pe alții pentru a ne șterge de pe fața pământului”[5].

Robert D. Kaplan pretinde că „După cum știm de la Mackinder, destinul Europei a fost modelat de afluxul hoardelor asiatice. Mai mult decât atât, în secolul XXI, Europa va fi în continuare influențată din plin de relațiile ei cu Estul, îndeosebi cu Rusia. În măsura în care Europa Centrală și Europa de Est vor putea crea, din cenușa comunismului, o centură de state prospere și stabile, continentul întreg se va putea proteja de Rusia și, făcând acest lucru, va putea să‑și ducă la îndeplinire visul de a reînvia fosta Mitteleuropa – vis pe care intelectualii de orientare liberală îl împărtășesc, de fapt, cu Mackinder. Dar Europa, tocmai din cauza faptului că se află în căutarea unei tot mai ample și profunde unități, va continua să fie chinuită de propriile divizări interne, care, în ciuda formei economice sub care se manifestă azi la suprafață aceste fisuri – de exemplu, mânia Germaniei față de criza datoriilor din Grecia – sunt de fapt moduri atemporale de exprimare a geografiei, altfel spus, e vorba despre modele diferite de dezvoltare ale Germaniei, din nordul Europei și Greciei, din Europa mediteraneană și balcanică”[6]. Amintita „mânie a Germaniei” s‑a adăugat altor numeroase mânii, între care fluxul imigraționist din est și din sud reprezintă o dilemă profundă între siguranța cetățenilor țărilor dezvoltate și lipsa forței de muncă ieftine, dilemă ce duce la interpretarea diferită a problemelor de etică. Lipsa de coeziune între aliați este și ea prezentă, de pildă, avertismentele NATO la adresa Turciei privind apropierea acesteia față de Rusia.

Într‑un motto la Răzbunarea geografiei[7], același Robert D. Kaplan postează o cugetare din Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar: „Dar tocmai fiindcă m‑aștept la prea puțin din partea condiției umane, perioadele de fericire ale omului, progresul său parțial, eforturile lui de‑a o lua de la capăt și de a continua, toate mi se par niște lucruri grozave, care aproape compensează masa monstruoasă de nenorociri și înfrângeri, de indiferență și greșeală. Dezastre și nenorociri vor mai fi; dezordinea va triumfa, dar și ordinea, fie și numai din când în când”. E greu de cuantificat „progresul parțial”, dar și mai greu de atins „ordinea, fie și numai din când în când”. Ne apropiem astăzi de „dezastre și nenorociri” sau de momentul de „ordine”? În ce punct al „progresului parțial” ne găsim acum?

Iată unde: „Astăzi ne aflăm (…) după schimbări adânci ale societății moderne. Tehnologiile de producție nu mai sunt doar mecanice și electrice, ci au încorporat genetica, electronica și informatica, economia ei politică nu a rămas «națională» și străină de științele sociale, de la sociologie și psihologie la management și deontologie, iar statele naționale întâmpină provocări dinăuntru (mișcări civice, acțiuni ale minorităților etc.) și din afară (procese integraționiste, asalturi teroriste etc.) astfel de schimbări au efecte în conceperea relațiilor internaționale și a ordinii lumii. Ele se reunesc în reevaluarea a ceea ce se numește prin tradiție «comunitatea internațională» și recunoașterea emergenței unei societăți mai cuprinzătoare”[8].

Focalizând spre noi și către locul nostru în lume, vom ajunge la Europa.

Dar ce este Europa? Cum să definești „bătrânul continent”? După ce criterii? În stenogramele unei conferințe, Horia‑Roman Patapievici consideră că „(…) Europa este conștiința de sine pe care o revendică regatele germanice de substanță etnică, să spunem, și culturală romanizată, ele însele, elitele, elitele germanice, dorind să romanizeze, deci este conștiința politică pe care o revendică aceste regate succesoare, ea reprezintă adevărata moștenire a Imperiului Roman, iar acest Imperiu Roman, pentru că numele era dat, el era în Răsărit, era legat de Constantinopol și de împăratul de acolo, pentru că acest lucru era dat, pentru că ei aveau nevoie de această legitimitate politică, pentru că, așa cum spune Pierre Manent, în registrul de forme politice care stăteau la îndemână cetatea nu mai era frecventabilă, Biserica era alocată, exista, dar trebuia o formă politică civilă pentru asta, și asta era imperiul. Și pentru că imperiul era imperiu, și‑a construit printr‑o conștiință care a revendicat o legitimitate falsă, împotriva unei legitimități veritabile care se afla în Răsărit. Această fraudă de legitimitate se numește Europa”[9].

Este Europa într‑adevăr o „fraudă de legitimitate”? Dacă da, această „fraudă” a fost și este și astăzi privită drept legitimă de către învingătorii succesivi. Oricum, Europa este un teritoriu mare și „A cârmui o țară mare este ca și cum ai găti pești mici” spune Lao Tse în versetul 60 al Cărții despre Tao și calitățile sale.

Dar cine sunt astăzi factorii și perso­nalitățile responsabile de evoluția/invo­­luția viitorului Europei, adică oamenii care înșiră în ordinea lor „peștii mici”? Chiar dacă pare ciudat, pe lista celor o sută cei mai influenți oameni din lume, conform revistei Time, nu sunt numai liderii politici, ci și oameni de afaceri, ziariști, sportivi și artiști[10]. (Și în România au fost propulsați în primele fotolii politice ziariști ca Primarul general al capitalei, Gabriela Firea, sau deschizătorul listei PNL pentru recentele alegeri europarlamentare, Rareș Bogdan. În Ucraina, un artist de varietăți a câștigat în mod zdrobitor funcția supremă în stat. Și exemplele pot continua.)

Timpurile se schimbă, artiștii și sportivii – pe vremuri rar trecând de straturile umile ale societății – captează astăzi adorația a milioane de fani. Deși nerecunoscută, influența sportivilor și artiștilor apți de a „electriza” mase semnificative a fost și în trecut subiect de studiu pentru politicienii de succes. Mulți dintre aceștia studiindu‑și în amănunte rolul în fața oglinzii, înainte de a urca la tribună. Abia după ce au găsit postura potrivită pentru a se adresa publicului și pe măsură ce această postură a pătruns vizual și acustic în conștiința unui număr critic de adepți, au putut avea succes strategiile de persuasiune, mai ales că șansele argumentelor raționale s‑au dovedit și se dovedesc mult mai puțin eficace decât populismul cel mai deșănțat. Cum, la ora când scriu aceste rânduri, populismul cel mai nerușinat de extremă dreapta a câștigat teritorii nemaiîntâlnite în lumea postbelică, voi încerca să indic o parte dintre caii de bătaie cei mai utilizați, unii cu mari succese și în trecut, alții folosindu‑se de oportunitățile noi oferite de progresul tehnic.

– strategiile de manipulare prin mass‑media mercenare;
– folosirea rețelelor de socializare;
– îndemnul la rezistență împotriva dușmanului indicat de orator;
– îndemnul la rezistență față de pericolele născute din teoriile conspi­rațiilor reale ori imaginare;
– mobilizarea prin exacerbarea unor cutume tradiționale, a unor modele preluate trunchiat din Biblie ori din artă (literatură, muzică, artele vizuale) și opunerea trunchiată a argumentelor biblice celor științifice;
– îndemnul la solidaritate în fața unor pericole interne sau externe, reale sau imaginare;
– propaganda populistă xenofobă;
– învrăjbirea dintre clasele sociale, dintre diferiții profesioniști, dintre etnii, dar chiar și dintre membrii aceleiași etnii locuitoare în regiuni diferite.

Noam Chomsky delimitează un număr de zece „strategii în ceea ce privește manipularea maselor prin mediile de informare”[11], strategii ce pot fi comentate astfel:

  1. Strategia diversiunii, unde este vorba despre spălarea creierului prin abaterea atenției de la problemele importante cu ajutorul divertismentului și a unor informații nerelevante – „a ține mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat fără nici un timp pentru gândire”;
  2. A cauza probleme și, apoi, a oferi soluții, „de exemplu, dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertății”;
  3. Strategia în „degradeu”, adică aplicarea treptată a unor măsuri nepopulare, care, dacă ar fi fost introduse abrupt, ar fi declanșat reacții violente;
  4. Strategia acțiunii cu date diferite, adică anunțarea pentru viitor a unor măsuri nepopulare, măsuri pe care populația ajunge să le accepte prin obișnuirea cu ele;
  5. A se adresa publicului ca unor copii mici, cu efecte ale receptării la nivelul unor copii mici;
  6. A face apel mai mult la emoții decât la gândire, adică accesându‑se mai mult subconștientul decât rațiunea;
  7. Menținerea poporului în neștiință și prostie, lucru folosit cu succes în toate timpurile, chiar și acum, în era informației;
  8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate, într‑o viață călduță, cât mai comodă, lipsită de aspirații mari;
  9. A înlocui revolta cu autoînvino­vățirea, prin cultivarea complexelor și a urii de sine;
  10. A cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși, prin creș­terea controlului sistemului, care, beneficiind de ultimele cuceriri ale științei, poate afla mai multe despre individ decât o poate face acesta referitor la propria sa persoană.

Sinteza lui Chomsky face trimitere la modalități de acaparare a publicului folosite de veacuri, în încercarea decidenților de a ține masele lipsite de tentația revoltelor. Ele au fost valabile din toate perioadele atestate ale omenirii, de la civilizațiile antice la regimurile feudale și la tiraniile moderne. De exemplu, în politica metropolelor față de populațiile din colonii; iar, în ceea ce ne privește, multe dintre ele se regăsesc aproape ad literam în indicațiile NKVD‑ului către regimurile marionetă din țările fostului lagăr socialist. Astăzi, au apărut și pârghii noi de presiune chiar și asupra vieții cetățenilor din democrațiile europene, mai ales asupra deciziilor cetățenilor din noile democrații. Deocamdată, folosirea rețelelor de socializare poate influența semnificativ deciziile, așa cum s‑a petrecut la ultimele alegeri prezidențiale și la cele europarlamentare de la noi.

Manipulările reprezintă o practică la fel de veche precum istoria impunerii ierarhiilor. Dacă, în preistorie, urcarea pe scara ierarhică se făcea cu ajutorul pumnului, treptat, forța brută a fost înlocuită cu alte metode și cu alte criterii de succes. Doar că mass‑media moderne au permis un ritm tot mai rapid de persuasiune. „Informația circulă ca un adevărat virus și se propagă cu o rapiditate greu de stăpânit, iar pentru acest lucru nu este nevoie de multe resurse sau de costuri mari, ci doar de un regizor bun. În cazul în care mass‑media sunt utilizate în alt scop decât cel pentru care au fost create (cel de a informa) pot produce o adevărată psihoză generală în rândul societății cu consecințe dintre cele mai grave”[12]. Exemplul clasic îl reprezintă panica stârnită de un fake news din 31 octombrie 1938 difuzat de un post de radio american, care a transformat romanul S.F. al lui H.G. Wells, Războiul lumilor, într‑o alarmantă știre breaking news. Efectul a fost devastator. Așa că au urmat alte și alte asemenea intervenții. Ele au proliferat și în Europa, odată cu înmulțirea canalelor de radio și de televiziune. Iar mai nou, și prin telefoanele inteligente.

Mesajele care amplifică populismele prin mass‑media au un impact tot mai mare, mai ales când se accentuează că informațiile provin din „surse credibile, științifice”. Exemplele abundă. De pildă, naționalismul german a inventat „ariosofia” drept „teoria științifică” menită să dovedească superioritatea rasei ariene. Așadar, procedeul nu este inedit, doar forța difuzării prin mass‑media tot mai agresive reprezintă elementul nou.

Da, manipularea prin mijloacele de informare în masă a devenit tot mai subtilă. De pildă, președintele Venezuelei, Nicolas Maduro, „s‑a folosit ilegal de melodia «Despacito» pentru a promova un vot de schimbare a Constituției”, printr‑o emisiune la televiziunea de stat „pentru a‑și anima susținătorii și de a încerca să câștige mai multă popularitate față de politicile sale”[13]. De altfel, în campaniile electorale se folosesc și la noi melodii pentru mobilizarea alegătorilor, genurile muzicale fiind utilizate în funcție de publicul țintă. Iată: „Se spune că nu se poate face o nuntă adevărată fără lăutari: tot așa, nici propaganda nu merge fără o muzică adecvată. Așa stau lucrurile încă din Antichitate, când fondul muzical necesar pentru impresionarea auditoriului era asigurat de tobe și trâmbițe. Ulterior, atmosferei create de aceste instrumente i s‑a adăugat un cor ce intona anumite versuri, pentru ca în zilele noastre lucrurile să evalueze până la chitare acustice, sintetizatoare electronice și stații de amplificare de mare putere pentru un public cât mai numeros”[14]. Exemplele diferite pentru diferitele categorii de adresanți abundă prin spoturi electorale, prin You Tube, prin mesaje difuzate pe rețelele de socializare, la radio, la televizor, pe stradă, chiar și în lăcașurile de cult. Chiar și prin publicitatea unor produse de consum.

Rezultatele recentelor alegeri pentru Parlamentul European au fost receptate drept surprinzătoare, dar ele reprezintă semnalul cel mai direct al trendului spre populismul violent care tinde din nou să acopere lumea și Europa, aducând la putere partide de extremă dreapta în tot mai multe țări. Dacă ar fi să analizăm metodele prin care a venit și Hitler la putere, vom găsi multe similitudini cu ceea ce se întâmplă astăzi. De pildă, atacurile împotriva companiilor internaționale duse de propaganda nazistă se întâlnesc astăzi sub forma propagandei eurosceptice sau chiar în îndemnurile la ieșirea din Uniunea Europeană. Xenofobia își găsește numeroși adepți. Fără a fi uitați evreii, acum a apărut și reacția tot mai dură față de valul de emigranți din Asia și din Africa. Citate răstălmăcite din Biblie vin să argumenteze refuzul de a primi străini pe teritoriul național atât în Europa, cât și în SUA.

Tot rapiditatea fără precedent a progresului tehnic a făcut ca și rupturile dintre generații să fie mai adânci, teritoriu unde educația a renunțat să mai intervină. Vechile generații blamează adesea noile manifestări ale tinerilor. Nu numai că le consideră contraproductive, dar chiar profund malefice. De pildă, acuzele cum că muzica heavy metal ar împinge tinerii către satanism ori spre deviații sexuale. Ori că toți tinerii s‑ar schizofreniza din pricina calculatoarelor care le‑ar da dependență patologică. Ori că tinerii nu mai respectă statutele familiei tradiționale, patriarhale etc.

Și în România starea de nesigu­ranță este amplu alimentată de o presă mereu mai alarmistă: de la previziunile meteorologice („Unde vine urgia?”, „Se anunță prăpăd în cea mai mare parte a țării!” etc.) la avertismentele legate de nesiguranța locurilor de muncă (într‑o țară unde șomajul este la cote reduse), la anticipările în legătură cu iminenta imposibilitate a guvernului de a plăti pensiile și salariile bugetarilor, la prezicerea obsedantă a iminenței unor calamități naturale, economice și medicale. Cetățeanul este bombardat fără încetare cu știri și anunțuri catastrofice, cu informații scoase din context. Venind într‑un șuvoi neîncetat, strategiile de manipulare amintite devin tot mai fățișe. Cu program sau nu, înspăimântarea populației prin anunțarea în cascadă a unor perspective sumbre își face efectul. Spre deosebire de american, care la întrebarea „How do you do?” va răspunde invariabil „Fine!”, la aceeași întrebare românul se va plânge de boli, de soacră, de șeful nesimțit, de sărăcie etc.

Căutarea permanentă a vinovatului în afară se combină cu străvechea ură națională de sine. („Noi nu suntem buni de nimic, niciodată n‑am fost buni de ceva” conviețuiește în același individ cu arătarea cu degetul către „vinovatul” străin, către „vinovatul” alogen, către „vinovatul” din altă regiune, din alt partid.) O asemenea inoculare de simțăminte duce tot la concluzii apocaliptice: „Războiul s‑a terminat de trei sferturi de veac, nu are cum să nu vină un altul, dar unul și mai devastator, întrucât astăzi nu se mai duce lupta doar între combatanții de pe front, ci și la nivelul întregii populații mereu amenințate” și/sau „Istoria tinde să se repete, timpul o ia înapoi, asistăm la nașterea unei noi Europe medievale, după Brexit vor urma alte fărâmițări ale Pieței Comune, ideea postbelică a unui continent puternic prin unire se dovedește o iluzie” etc. În plus, România neacceptată în Spațiul Schengen, cu obligația de viză pentru intrarea în SUA, cu o monedă tot mai plăpândă, cu o mare parte din industrie dispărută sau în mâini străine, la fel cum și instituțiile bancare au ajuns în mâini străine, la fel cum și tot mai multe pământuri au fost vândute unor fermieri străini, îi determină pe cetățenii țării să pună vina – cu motiv și fără motiv – pe această stare cvasi‑colonială. Iar, în tot acest timp, alertele vin chiar de la cei ce ar trebui să prevină dezastrele. Drept urmare, nu trebuie să ne mire că emigrarea din România a ajuns la cote uriașe, fiind a doua ca mărime, după cea din Siria. Doar că Siria este devastată – de foarte mulți ani! – de o cumplită stare de război, pe când la noi nu cad nici bombe, nu există nici foametea din unele state africane, nici nesiguranța fizică din Afganistan sau Pakistan, nici șomajul din atâtea alte țări cu economii dezvoltate, nici sărăcia lucie din lumea a treia. Studierea cauzelor reale (psihologice, sociale, economice, de oportunități profesionale) ale acestei emigrații fără precedent a românilor ar putea constitui o bună bază pentru analiza politică a României anului 2019.

Politica externă făcută în genunchi contribuie și ea la imaginea proastă a țării în străinătate. Niciunul dintre statele membre ale Uniunii Europene din estul Europei nu acceptă atâtea umilințe ca România și niciunul nu se complace să pună vina neajunsurilor resimțite în viața internă pe recomandări imperative venite de la organismele internaționale sau de la ambasade acreditate la București, ambasade ce‑și permit aici gesturi ce depășesc flagrant statutul diplomatic. Neacceptarea pomenită în Spațiul Schengen este doar un clar exemplu de eșec diplomatic cu mari pierderi pentru economia țării. Iar imaginea țării în străinătate – uneori dreaptă, alteori nu – se răsfrânge și în mentalitatea populațiilor: „YouGov, una dintre principalele companii internaționale specializate în studii de piață pe internet, a realizat un sondaj în mai multe țări europene membre NATO. (…) Relevă faptul că majoritatea cetățenilor din statele membre NATO ar fi dispuși ca țara lor să intervină pentru a‑și apăra toți aliații. Există însă și câteva excepții: mulți cetățeni din Occident se arată reticenți în privința intervenției pentru țări din Est precum România și Turcia, membre NATO cu drepturi depline, dar și pentru Ucraina, stat care bate la porțile Alianței. Cetățenii din Germania și Franța ar fi cei mai rezervați dacă ar fi vorba de o intervenție în favoarea României. Conform datelor YouGov, doar 30% dintre respondenții din Germania au declarat că ar fi de acord ca țara lor să intre în luptă pentru România. În schimb, 39% ar fi împotrivă, iar restul s‑au abținut să‑și exprime o părere”[15]. Un recent eșec fierbinte demonstrează încă o dată imaginea României în ochii străinătății: în cursa pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU, România a primit doar 58 de voturi, în timp ce… Estonia a primit 132.

Uimitor este că aceste reacții vin pe fondul adeziunii entuziaste a românilor față de integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, entuziasm semnificativ mai mare ca al populațiilor din celelalte foste țări candidate. „Campania românească pentru integrarea în structurile NATO şi UE – campanie perfect justificată pentru speranţele de viitor ale ţării – a fost purtată conform cu reţetele atât de des repetate după 1989. Campania aceasta a avut două laturi distincte: pe de o parte, aceea de a convinge populaţia că integrarea europeană ar fi singura cale de urmat, pe de altă parte, aceea de a justifica nenumăratele poveri artificiale aruncate asupra aceleiaşi populaţii dezorientate. Să ne amintim că mai toate măsurile nepopulare – justificate, însă mai ales abuzive – au fost explicate prin cerinţele FMI, ale integrării în NATO sau ale apropierii de acquis‑ul comunitar. Cele mai năstruşnice ordonanţe şi hotărâri, majorări de tarife şi amendamente legislative au primit această scuză. Iar populaţia, căreia i s‑a insuflat că nu există nimic mai important decât campania în sine, a acceptat, o vreme, fără să crâcnească, asemenea argumente. Să ne mai amintim că, înainte de primirea noastră în NATO, Mircea Dinescu a întrebat, în cadrul unei anchete memorabile în sprijinul Alianţei, dacă acel NATO în care dorim din tot sufletul să fim primiţi este bărbat ori femeie. (Răspunsurile au fost împărţite…) Chiar dacă eu sunt un convins partizan pro UE, nu pot să nu remarc faptul că majoritatea poporului român, aflat pe primul loc la entuziasmul aderării printre toate popoarele aspirante, şi‑a bazat consensul pe tradiţia cvasiunanimităţii impuse din perioada de dinainte de 1989”[16].

Comentatorii politici sunt pesimiști în ceea ce privește evoluția noastră în lume și în Europa. În general, în străinătate, membrii aceluiași grup etnic se caută între ei, socializează, își împart experiențele. Lucru valabil pentru toate emigrațiile care se localizează în cartiere comune, cartierul chinezesc, cartierul turcesc, chiar și cartiere cu majoritate românească. În mod paradoxal, societatea românească civilă din diaspora prezintă mai mult spirit civic decât cea din țară. Aceasta din urmă, cu excepțiile de rigoare, se implică în treburile țării la nivelul poienii fierăriei lui Iocan, fiind greu de crezut că în România ar putea avea loc, de exemplu, un caz ca în Cehia, unde Curtea Constituțională i‑a dat dreptate proprietarului unui hotel care a refuzat să cazeze turiști ruși, dacă nu condamnă în scris anexarea Crimeii. (Adevărul, 5/7/2019.) La fel cum politicile pentru dezvoltarea clasei de mijloc sunt inexistente, grevate și ele de corupția endemică. O inițiativă asemenea Housing first, ca în Finlanda, unde statul se îngrijește ca fiecare om să aibă un acoperiș decent deasupra capului, eliminând „boschetarii”, este astăzi de neimaginat în România (Mai nou, FMI ne recomandă să renunțăm chiar și la programul „Prima casă”…).

De unde, un comentariu de genul celui următor vine firesc: „Nu cred că sunt foarte departe de a formula o predicție corectă de cum va arăta reprezentarea noastră în Europa, deoarece îmi pare limpede că, așa cum stau acum lucrurile, împărțită între grupuri care se detestă, echipa de europarlamentari români va continua să producă deliciul asistențelor de la Bruxelles. Un grup din nou pitoresc, înjurându‑se copios, ducându‑se cu pâra oricând și la oricine, picurând otrava de acasă la urechea oricui în speranța că astfel va reuși să mai lovească în dușmanii de clasă de la București”[17] etc. Nu este precizat sine sunt „dușmanii de clasă de la București”, dar modul cum se comportă oficialii români în străinătate – oficialii și nu persoanele private, cele care duc dorul țării și revin cu orice prilej să‑și revadă rudele rămase, casa rămasă, amintirile rămase – modul cum se comportă oficialii români în străinătate ar fi de neconceput pentru majoritatea celorlalte popoare.

La toate acestea se adaugă teoriile conspiraționiste propagate tot mai agresiv. Studii recente au dovedit o corelație strânsă în cea mai mare parte a lumii între populism și diferitele teorii ale conspirației, multe cu totul fantastice. Nu nivelul de pregătire profesională este în corelație cu aceste teorii, numeroase persoane cu înaltă calificare fiind atrase de idei antimigraționiste, antisistem, antivaccinare, de convingerea că grupuri oculte guvernează cu adevărat lumea sau chiar că am fi conduși de extratereștri. Cum conform lui Attali, „Istoria nu este decât rezultatul gândirii celor mai puternici”, iar populismul îndeamnă oamenii să‑i caute pe „cei puternici” în guverne ascunse și în demnitari ai unui super‑imperiu[18]. Dar tot Jacques Attali a afirmat, într‑un interviu pentru cotidianul român Adevărul, că „Țările din Est vor avansa spre Europa rezolvând trei factori cheie”, cei trei factori cheie, în accepțiunea sa, fiind consolidarea democrației, transparența și lupta împotriva corupției.

Mereu se face comparația între România și Polonia, Polonia fiind o voce puternică în Europa și în lume, cu o economie care n‑a resimțit criza, cu toate motoarele în funcțiune, cu o societate civilă activă. România…

Revenind, astfel, la momentul actual al României, aceasta va deveni un loc unde să‑ți dorești cu adevărat să trăiești doar dacă vor fi eliminate trei tare istorice ale locului, pe lângă cele trei condiții precizate de Jacques Attali pentru toată Europa Centrală și de Est. Cele trei tare istorice, aș spune tradiționale, pe care le‑am identificat pentru România (de mai multe ori) sunt:

1) lipsa greutății cuvântului, manifestată nu numai prin nenumărate declarații publice, dar și în comportamentul cotidian – de la avansarea unor proiecte oficiale la afirmații contradictorii ale unuia și aceluiași personaj; lucrurile sunt cu atât mai grave când se petrec în spațiul legislativ, când se judecă cu diferite unități de măsură, când se schimbă mereu legile, astfel încât este dificil să poți face planuri de perspectivă, când aproape niciun termen anunțat într‑un contract nu este respectat, ceea ce se afirmă acum cu maximă convingere este combătut peste doar puțin timp de aceeași persoană și cu aceeași siguranță etc.;

2) complacerea în niște ierarhii nepotrivite la toate nivelurile, astfel încât cu cine vorbești pretinde că niciunde ca în domeniul său de activitate nu sunt atâția incompetenți cu drept de semnătură; imagine a acestei realități, presa mercenară nu numai că nu face excepție, dar o și propagă. „Fiecare dintre cele patru puteri își structurează propriile ierarhii și se păstrează în competențe distincte, doar că «propriile ierarhii» sunt tributare sistemului aberant general al ierarhiilor din România [Sistemul aberant al ierarhiilor prezent în toate domeniile de activitate – unde competența și calitatea expertizei sunt ultimul lucru luat în considerare în avansarea pe scară – reprezintă, alături de corupție, una dintre principalele racile ale vieții sociale de la noi (…)]. În România începutului de an 2019, mass‑media rămâne pentru receptori apanajul timpului liber”[19].

3) lucrurile începute și terminate foarte târziu sau chiar niciodată – exemplul cel mai evident fiind în domeniul proiectelor de infrastructură, unde un kilometru de autostradă ori un kilometru de reabilitare feroviară este mai scump, dar se finalizează într‑un timp comparabil cu zeci și chiar sute de kilometri realizați în alte țări. Însă fenomenul este evident ca o mentalitate generală, de la tăierea festivă a unor panglici pentru deschiderea unor șantiere până la celebrul Dicționar al lui Hașdeu, întrerupt deja la litera B.

Îmi revin în memorie spusele unui fost candidat la Președinție, la începutul anilor `90: venit de peste Ocean, acesta a declarat că și România se dezvoltă, însă doar la fel ca un tânăr de 16 ani ce se pregătește să promoveze clasa a II‑a elementară.

În loc de concluzii, trei voci puternice care au influențat mersul lumii:

J.D. Bernal: „Organizarea este o necesitate pentru orice stat industrial modern, dar dacă ea se desfășoară fără simț de răspundere socială, soarta omenirii ajunge practic în mâinile plutocraților și gangsterilor; or rezultatele conducerii lor ne sunt destul de bine cunoscute din experiențele de până acum”[20].

Henry Kissinger: „Națiunea europeană a secolului al XIX‑lea se baza pe limbă și cultură comune și, dată fiind tehnologia timpului, a oferit cadrul optim pentru securitate, creștere economică și influențarea evenimentelor internaționale. În lumea ce a urmat Războiului Rece, tradiționalelor state‑națiune europene – statele care au format Concertul Europei până la Primul Război Mondial – le‑au lipsit resursele pentru a juca un rol global. Succesul efortului lor de a se consolida într‑o Uniune Europeană le va determina influența viitoare. Unită, Europa va continua ca o Mare Putere; împărțită în state naționale, ea va aluneca într‑o poziție secundară”[21]. (Doar o nelămurire din partea mea: „Națiunea europeană a secolului al XIX‑lea se baza pe limbă și cultură comune” între estul și vestul continentului? Dar chiar nici între vest și vest și nici între est și est!).

Norbert Wiener: „…, analogia familiară dintre corpul politic și corpul uman este una îndreptățită și utilă. Corpul politic este cel care trebuie să țină seama de multe considerente de ordin moral, cum trebuie să țină seama și religia în acele părți ale ei care în esență sunt o parafrază a eticii[22]”.

Și tot Robert Kaplan: „Devine, așadar, din ce în ce mai limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea Europeană și birocrația distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă, nu au dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, au declanșat pe întreg continentul o undă de șoc, căreia UE îi poate supraviețui doar dacă găsește, în cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a‑și păstra legitimitatea în fața diversității națiunilor și opiniilor. Din această perspectivă, ideea restabilirii imperiilor, regatelor sau confederațiilor nu mai pare doar o utopie, în contextul în care se vorbește tot mai des despre alianțe între diverse state sau despre ieșirea unor țări ca Grecia sau Marea Britanie din spațiul comunitar”[23]. Doar, am adăuga noi, nici imperiile, nici regatele și nici confederațiile nu ar mai fi asemenea celor cunoscute din trecut.

Predicții sunt multe: de la Statele Unite ale Europei, eventual după modelul Statelor Unite ale Americii, până la disoluția UE. Până la urmă, doar aplanarea orgoliilor naționale, realizarea unui consens real și respectarea unui cod etic adevărat va arăta dacă Europa va deveni într‑adevăr o putere suficient de mare pentru a se putea apăra și pentru a învinge provocările. România, care se complace în a naviga în siajul celor din jur, ar deveni parte a acestui bloc prosper.

Note:
[1] Alvin Toffler, Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1973, p. 21;
[2] Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, pp.142‑3;
[3] Ștefana Radu, Zece semne că ne aflăm în timpul celei de‑a șasea dispariții în masă din istoria Terrei, Cotidianul Adevărul, 4/28/2019;
[4] John Naisbitt, Megatendințe, zece noi direcții care ne transformă viața, Editura Politică, 1989, p. 117;
[5] John Naisbitt, op. cit., p. 126;
[6] Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei, Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Ed. Litera, București, 2018, pp, 256‑7;
[7] Robert D. Kaplan, op. cit. p. 21;
[8] Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Ed. Niculescu, București, 2017, p. 42;
[9] Horia‑Roman Patapievici, Ce este Europa, Conferințele Dilema Veche, Dilema Veche nr. 793, 2‑8 mai 2019, p. II.
[10] Cf. Cotidianul Adevărul, ediția din 26.04.2019;
[11] Adaptat după blog Eugen Geminy, 17.10.2012;
[12] Diana Frîncu, Manipulări celebre în istorie. Cum au crezut milioane de americani cu tărie că sunt invadați de marțieni, în Cotidianul Adevărul 12/17/2016;
[13] Iulian Bârzoi, Președintele Venezuelei s‑a folosit ilegal de melodia „Despacito” pentru a promova un vot de schimbare a Constituției, în Cotidianul Adevărul.ro, 7/25/2017;
[14] Călin Hentea, Cântul dulce multă propagandă aduce, în publicația Historia;
[15] Ștefan Lică, Cum ar reacționa germanii și francezii dacă aliați din NATO precum România sau Turcia ar fi atacați, în cotidianul Adevărul.ro, 4/26/2019;
[16] Gheorghe Schwartz, Europenismul? Formidabil, dom´le, din răspunsul la ancheta „Noi și Europa sau obsesia europeană la români” în Revista Vatra nr. 1‑2 2007;
[17] Cristian Unteanu, Izolarea de Europa, în Cotidianul Adevărul.ro, 5/13/2019;
[18] Cotidianul Adevărul, 4/22/2019.
[19] Gheorghe Schwartz, A patra putere, în Revista Punctul Critic nr. 1/2019, pp. 100‑2;
[20] J.D. Bernal, Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964, pp. 851‑2;
[21] Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2013, p. 702;
[22] Norber Wiener, Dumnezeu și Golemul, Comentariu asupra câtorva probleme în care cibernetica intră în contradicție cu religia, Editura Humanitas, București, 2019, p. 75;
[23] După Gândul.info, NOUA EUROPĂ MEDIEVALĂ. Bătrânul continent face calea înapoi de la UE la imperii sau confederații, 18.01.2016.

Gheorghe SCHWARTZ

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Gheorghe Schwartz

Gheorghe Schwartz n. 1945, doctor în filozofie, scriitor A lucrat ca profesor, apoi profesor universitar în domeniile psihologie specială şi jurnalism (domenii în care a publicat mai multe volume). A fost consilier al Ambasadei României la Bonn, director de şcoală [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*