Punctul Critic » Fondul şi forma » Literatura veche în actualitate

Literatura veche în actualitate

Teritoriul vechii noastre literaturi este în general puțin străbătut de noile generații de tineri cercetători. În vremurile noastre bune, adică în perioada interbelică, a existat o preocupare specială pentru pregătirea de cadre în acest domeniu, fie în cadrul Școlii de arhivistică, fie la Facultatea de Istorie, unde paleografia era o disciplină obligatorie. În consecință, foarte multe din revistele vremii publicau în mod regulat hrisoave, urice, cărți de danii (după perioada G. Barițiu, Timotei Cipariu, Mozes Gaster, B.P. Hasdeu, Ioan Bogdan, Ioan Bianu etc.), afirmându‑se acum noi echipe de investigatori ai cărților vechi și ai documentelor de epocă, dacă i‑am aminti aici doar pe Aurelian Sacerdoțeanu, Dan Simonescu, Nicolae Cartojan (ultimul mare specialist în cărțile populare), Emil Turdeanu, Emil Vârtosu și alții, care au îmbogățit patrimoniul literaturii vechi cu numeroase semnalări sau cu opere bibliografice de referință. Pe urmele lor merge astăzi colectivul de cercetători și universitari care, sub o coordonare academică specializată, și‑a propus să ofere o situație la zi a literaturii române vechi, din toate punctele de vedere, sub forma unei cărți de informație și sinteză intitulată Enciclopedia literaturii române vechi (Fundația Națională pentru Știință și Muzeul Literaturii Române, 2018). Proiectul, foarte ambițios în sine, se pare că a fost gândit cu oarecare timp înainte de Dan Horia Mazilu, care n‑a mai apucat să‑l vadă finalizat, dar a lăsat pentru el numeroase articole, incluse în actuala construcție, gândită de continuatori ca un omagiu adus de ei Centenarului Marii Uniri. Poate graba cu care a fost ansamblat, poate insuficienta coagulare a forțelor de execuție au făcut ca, pe lângă părți și aspecte demne de apreciat, opera în ansamblu să atingă, sub raport informativ, un foarte modest stadiu de documentare în materie. Aproape că nu există articol la care să nu i se poată aduce o completare, să nu comporte o trimitere uitată sau ignorată, lăsată la o parte cu prea mare ușurință, de vreme ce se cunoaște faptul că fiecare câștig cât de mic în acest domeniu de competență comportă un efort intelectual ce se cere adiționat. Există, prin urmare, o evidentă discrepanță între punctele de reușită ale lucrării și cele care se referă la indicele referențial al acesteia, fapt care impietează asupra reușitei sale generale, aspect care, cu oarecare efort, ar fi putut fi evitat, deoarece există prin multe colective academice forțe care se irosesc în van.

Organizarea articolelor în corpul lucrării se face în ordine alfabetică, permițând astfel celui interesat să se orienteze repede asupra subiectului care îl interesează, deoarece lucrarea cuprinde articole extrem de variate tematic și analitic, însumând atât articole referitoare la personalități din domeniu (domni, cărturari, episcopi, oameni de știință, scriitori), cât și la instituții (ex. „Academiile domnești) sau la cărți și manuscrise (ex. Anonimul brâncovenesc, Alexandria, Foletul Novel etc.), la sistemul ortografic (alfabetele limbii române), la reviste specializate în promovarea acetui tip de scrieri (Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”), curente (bizantinism, iluminism, slavonism etc., dar lipsind bogomilismul și isihasmul), iar unele din marile direcții culturale beneficiază de articole generale de prezentare. În această ordine a lucrurilor, cartea de față răspunde scopului pe care și l‑a propus, justificându‑și utilitatea, mai ales că e însoțită și de o Cronologie corespunzătoare, de un indice de autori și de iconografie bogată și revelatoare. Ea oferă astfel în câmpul cercetării literare minima informație necesară, iar în unele cazuri și mai mult decât atât. Se cuvine să facem referiri la unele dintre articolele de amplă rezonanță științifică aflate în corpul Enciclopediei, susținând structura cu adevărat modernă a acesteia, cum sunt cele redactate de Ioan-Aurel Pop despre iluminism, despre slavonismul cultural, cele ale lui Dan Horia Mazilu despre baroc, umanism, literatura didactică, oratorică și parenetică, cele semnate de Răzvan Theodorescu despre literatura română veche văzută sub raportul text‑imagine, ale Laurei Bădescu despre literatura de ceremonial etc. De mare utilitate sunt apoi articolele care se ocupă de unul sau altul dintre modelele scrierilor religioase, cum ar fi Ceaslovul, Octoihul, Moltivelnicul, Biblia etc., dar și cele despre cronografe, pilde și învățături filosofești, întrebări și răspunsuri, lexicoane, letopisețe, panegirice, proloage, trepetnice, paterice, textele rotacizante, cântece, descântece etc. Toate acestea lămuresc și edifică în cadrul unei literaturi specifice noi modalități de expresie și de exprimare ale cărturarilor epocii, relațiilor lor cu epoca și cu tradiția anterioară, raportul dintre oralitate și forma scrisă, căile de pătrundere sau de influențare, mecanismele asimilării și receptării, sau cele ale luptei dintre tradiția bizantino‑salve cu influențele venite din Apus, într‑un efort general de individualizare și originalitate. Deseori are loc o amalgamare a procedeelor, pe când în alte cazuri se poate identifica o opțiune, un proces de selecție și de șlefuire artistică, un vădit efort de autohtonizare a temelor și subiectelor, de ciocnire dintre varii culturi și influențe, de la cea bulgară la cea polonă sau rusă, fără să ignorăm influența greco‑bizantină sau pe cea a Aufklerului austriac, influențe care individualizează într‑un fel fiecare dintre cele trei țări românești, spre a le proiecta într‑un climat și o ambianță culturală specifică. Referințe culturale, tematice sau stilistice diverse se constată și în arta decorațiunii, a ilustrației de carte, cu inițiative venite fie din partea autorilor, fie amprentate de pe urma influenței mediului în care aceștia creează. Multe din punctele de vedere noi, vizând o depășire în concepție, organizare, structură, pot fi reperate în cuprinsul acestor articole de sinteză sau al celor cu destinație precisă, punând accentul pe efortul de reproducere și de diferențiere, așa cum semnalează și Eugen Simion în studiul de deschidere al volumului. Veacurile în care manuscrisele și cartea tipărită au aparținut scrierii chirilice sunt destul de bine reliefate, scoțându‑se la lumină activitatea unor domni și cronicari ilustrativi pentru respectiva epocă, pentru ca mai apoi cartea să reflecte orientarea și efortul general de accedere la scrierea latină (venite mai ales din Transilvania), suficient de clare și lămuritoare în tendința iosefinismului catolic și uniat ardelenesc de a se emancipa de sub tutela slavonismului ortodox, prin tipărirea de cărți cu ortografie latină, mai întâi la tipografia vieneză a lui Kurtzbok, apoi la tipografiile din Buda și Blaj. Îndelungatul proces al adoptării unei noi ortografii pentru cartea românească poate fi deslușit ca firesc într‑un program de evoluție și afirmare culturală așezată sub noi proiecții emblematice.

Interesant de urmărit este și sectorul contribuțiilor privind pe specialiștii din acest domeniu și producția lor exegetică sau editorială. După generația Cartojan‑Turdeanu, etapa socialistă a noilor manifestări din domeniu marchează prezența unor continuatori precum G. Mihăilă și Elena Lințea în studiul influențelor slavone, pe Ciuchidel, Dan Zamfirescu, Mihai Moraru și Cătălina Velculescu în domeniul cărților populare, a lui Mircea Anghelescu și Al. Duțu, specialiști în preromantism și în „cărțile de înțelepciune”, a lui Florea Fugariu, Mihai Gherman și Ion Buzași, ca antologatori de texte, a lui Doru Radosav, ca investigator al produselor medievale în latină etc. Nici bine‑cunoscuții specialiști în domeniul tiparului enciclopedic al iluminismului românesc, precum clujenii Pompiliu Teodor, Ioan Chindriș (din care se mai dă câte ceva, având în vedere tandemul realizat cu Niculina Iacob), apoi gălățeanul Râpă‑Buicliu, orădeanul Florian Dudaș, arădeanca Fl. Colta, nu par a fi impresionat prea mult autori prin contribuțiile lor în domeniu, la fel ca și autorii unor studii speciale destinate iluminismului românesc, cum ar fi cei cu lucrări în vechea colecție „Pe urmele lui…” (Serafim Duicu, Mircea Vaida, Corneliu Albu etc.). Ca să nu mai vorbim de o altă categorie de specialiști în domeniu, care au venit cu propunerea de lărgire a înțelesului de „carte veche”, care să meargă până la includerea contribuțiilor scriitorilor creștini de la Dunăre. Aceeași idee o susține, pe urmele lui Ion Coman, și Mihail Diaconescu, autori ai mai multor cărți pe această temă, mai ales că problema nu intră în atenția autorilor Enciclopediei. În aceeași situație se află și Ion Buzași, care a editat în ultimul timp numeroase texte ale iluminiștilor blăjeni, conducând revista „Blajul”, unde s‑au publicat numeroase texte de literatură veche, dar a inițiat și îngrijit câteva culegeri de articole despre vechiul fenomen al cărții (vezi volumele comemorative Gh.Șincai‑200, Ioan Bianu, Bogdanii – o familie de cărturari, 1994, culegerea coordonată de N. Edroiu, cu titlul Enlightement and Romania Society, 1980 etc.), pe care autorii Enciclopediei nu le citează. O altă revistă specializată în astfel de preocupări este „Libraria” de la Tg. Mureș, în paginile căreia pot fi întâlnite și multe semnături meritorii în domeniu. Nu altceva se întâmplă și cu alți specialiști în literatură veche, veniți din zonele bibliotecărești, din cele ale muzeelor sau arhivelor, ca să nu mai vorbim de domeniul vast al revistelor religioase, unde interesul pentru cartea veche reprezintă o constantă bine reprezentată. În fine, o carte menită să ofere o nouă perspectivă asupra domeniului, cu punerea la contribuție a noutăților de ultimă oră era de mult așteptată, deoarece lipsește în domeniu un astfel de ghid care să te poată conduce la tematica pe care o cauți. Prin urmare, suntem de părere că bibliografia aferentă domeniului trebuie mult îmbunătățită, inclusiv făcând raportările necesare la specialiștii străini în domeniu, prezenți într‑un număr destul de ridicat în zona germană sau în cea franceză și italiană, care, prin cărțile lor, au făcut cunoscută literatura română peste hotare. Chiar dacă informația oferită de Dicționarul general al literaturii române e în bună parte adusă la zi, trebuia mers ceva mai departe, deoarece pe această informație urmează să se ridice edificiile viitoare. Ar fi fost util repunerea în discuție a unor comentarii și opinii legate de izvorul unor lucrări, de ipotezele enunțate (cazul Retoricii lui Molnar Piuariu sau ale Arhieraticonului lui Inochentie Micu), ultimul declanșând disputa Chindriș‑Meda Diana Bârca. Desigur că lor li se adaugă publicațiile editate de biblioteci și instituții, precum revistele „Biblioteca și cercetarea” și „Biblioteca și universitatea” din Cluj‑Napoca sau a revistelor și anuarelor unor universități, cu reale contribuții în domeniu. Absența în număr mare al acestora e cu atât mai mult de neînțeles cu cât unor critici și istorici literari care n‑au contribuții în materie, precum D. Micu, de pildă, li se acordă medalioane speciale, numai pentru că s‑au ocupat tangențial de literatura veche în istoriile lor literare, dar în viața lor n‑au pus mâna pe un manuscris sau n‑au intrat într‑o arhivă. Stăruința pe acest mod de „opțiune selectivă” ni s‑ar fi părut nefericită, deoarece reduce extrem de mult câmpul de activitate al „vechiștilor”, care s‑au afirmat prin descrieri și semnalări de texte uitate, prin colaborări la antologii, dicționare, bibliografii sau al acelora care au făcut „descoperiri” în domeniu. E vizibil pentru oricine deschide cartea în discuție că nu s‑a avut în vedere o „aducere la zi” a fenomenului cărții vechi, ci doar o sumară privire din avion a teritoriului.

Desigur, punctul de plecare al contextului acestei Enciclopedii l‑a constituit celebra bibliografie cunoscută sub numele de Bibliografia română veche, inițiată de Ion Bianu și Nerva Hodoș la 1903, carte care ar putea fi numită Biblia literaturii române vechi, deoarece consemnează toate aparițiile editoriale de până la 1830, câte au fost găsite la vremea aceea, îmbogățite cu alte multe completări pe parcurs și ele inventariate cu grijă într‑o multitudine de „completări la BRV” (în rândul cărora intră și o lucrare precum aceea a lui Gyemant‑Răduțiu, intitulată Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română, 1701‑1847 (figurând în lucrare doar sub numele unuia dintre autori!), dar și o complexă și salutară întreprindere precum cea intitulată Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691‑1830), apărută în 2016, la editura Mega, slab valorizată de autori.

În concluzie, meritele acestei Enciclopedii, atâtea câte sunt, și care au fost trecute în revistă mai sus, sunt diminuate în bună parte de stadiul lacunar sub raport informativ al acestei Enciclopedii. Selecția operată de autori pare a fi fost făcută la întâmplare și fără criterii sigure, lăsând pe dinafară o imensă producție de articole, ediții, comentarii, semnalări etc. apărute în ultimele decenii, ceea ce este, după opinia noastră, un handicap major pentru o carte care se vrea a fi de referință. Pentru a nu fi suspectat că vorbesc în necunoștință de cauză, mă voi rezuma în cele ce urmează la propriile mele contribuții în domeniu, pe care m‑aș fi așteptat să le regăsesc consemnate de recenta Enciclopedie. Astfel, în chiar în prima secțiune, intitulată „Istorii literare, monografii, culegeri de studii”, n‑am găsit niciuna din cele patru‑cinci cărți în care am publicat (sau comentat) texte de literatură veche, după cum urmează: Tectonica genurilor literare (1980), în care mă ocupam de următoarele probleme: universul cărților populare (în care semnalam cărți populare sau variante total necunoscute), iluminism și imaginație barocă, fabula și istorioara, prima carte de fabule românești etc. etc., teme care mi se par că se înscriu în tematica lucrării de față. Urmează la rând un număr de alte contribuții, destinate aceleași epoci literare la care se referă antologia, cum ar fi: Aspecte și interferențe iluministe (1997), Inserții (2003), Pagini bihorene (2003), Cărți, manuscrise, biblioteci (2010), Uleiul din candelă (2009). Sunt în total șase cărți cu probleme de „istorie literară veche” făcute uitate de autori. Dacă mie mi s‑a întâmplat acest lucru, în mod sigur că li s‑a întâmplat și altora și mi‑e greu să explic rațiunea care stă la baza omisiunilor.

Un alt lucru care m‑a dezamăgit profund este modul în care e tratat în Enciclopedie un autor ca Nicolae Oțălea și cartea sa Alese fabule (1784), cărora nu li se acordă un articol independent, nici la numele autorului, nici la titlul cărții, și cu atât mai puțin în cronologie, ignorându‑se faptul că avem de‑a face cu un eveniment remarcabil al cărții românești, apariția celei dintâi cărți de fabule de la noi, plasat cu 30 de ani înaintea apariției fabulelor lui D. Țichindeal. Același lucru l‑aș fi așteptat pentru anul 1768, când apare la Cluj cea dintâi carte în limba română, carte de literatură frumoasă, intitulată Cântece câmpenești cu glasuri rumânești, operă marcând începutul interesului pentru producția folcloristică de mare valoare a poporului român. Un alt moment de importanță literară hotărâtoare este descoperirea și publicarea manuscrisului Cuvinte de laudă, aparținând lui Samuil Micu, fapt care schimbă oarecum opinia ce o aveam asupra epocii și a acestui devotat traducător al Bibliei la români. Numitul manuscris l‑am semnalat încă din 2014, în volumul Școala ardeleană. Semnificații social‑politice, apărut la Blaj, îndestul ca să fi atras atenția celor familiarizați cu epoca, mai ales că am reluat chestiunea în articolul „Laudele” lui Samuil Micu – culme a versificației religioase transilvănene, din „Tribuna” nr. 174/2009, text reluat mai apoi în ediția Samuil Micu, Opera poetică, apărută în 2016 la editura Ecou Transilvan din Cluj‑Napoca, după ce anterior publicasem o primă ediție la editura Gutenberg din 2011. Cea de a doua ediție (a doua ediție din cartea mea dedicată lui Ioan Molnar Piuariu este, de asemenea, ignorată) relua textul într‑un context ceva mai extins, deoarece, pe lângă Cuvintele de laudă, am inclus în ediție și textul unei alte scrieri poetice a lui Samuil Micu intitulată În Sfânta și Marea Sâmbătă, precum și traducerea poeziei Stabat Mater a lui Iacopone da Toldi, pe care S. Micu l‑a inclus pentru prima dată în cartea sa Acatistul, tipărită la Sibiu în 1801. Versiunea latinească a publicat‑o T. Cipariu în „Archivul” său nr. 39/1871. Poate că această ediție a scăpat din varii motive autorilor, dar nu putea să le scape articolul nostru intitulat Samuil Micu – poetul din revista blăjeană „Cultura creștină” nr. 1/1996, de unde textul poetic În Sfânta și Marea Sâmbătă a fost reprodus de Ion Buzași în ediția sa Poezii și scrieri religioase, apărută la editura Gutenberg în 2007, de unde a fost preluat și de tandemul Chindriș‑Iacob în cunoscuta lor ediție Samuil Micu în mărturii antologice din 2010.

Există apoi un alt centru de cercetări iluministe, care organizează în fiecare an o sesiune pe aceste teme. E vorba de Oradea, care a editat, începând cu anul 2006, volumele intitulate „Școala Ardeleană”, ajunse la volumul X în 2015. Această publicație a promovat un mare număr de cercetători tineri, precum Anca Tatay‑Baltă, Ciprian Ghișa, Bogdan Crăciun, Ana Maria Roman‑Negoi, Otilia Urs, iar în zona Alba – Sebeș – Blaj – Tg. Mureș, tineri precum Mircea Dreghiciu, Ioan Moga, Moașa Nazare, Florin Bogdan, Elena Mihu, Gabriela Mircea etc., cu multe studii de literatură veche la activ. Trecerea lor în uitare nu mi se pare de bun augur pentru viitorul mișcării literaturii vechi, la fel ca și ignorarea contribuțiilor pe care centre ca Blaj, Tg. Mureș sau Alba Iulia le‑au adus în timpul din urmă pe acest teren.

Extrem de modestă și cu ignorarea unor momente notabile din evoluția literaturii noastre vechi este și Cronologia publicată la sfârșitul acestei cărți. Cu totală lipsă de înțelegere a fenomenului genurilor minore la noi este ignorată apariția în 1807 a lucrării lui Nicolae Horga‑Popovici, Oglindă arătată omului înțelept, una dintre tipăriturile cu caracter vădit literar, unde se află două povestiri importante, cea despre Cetatea Vilagoșului și cea despre povestea întemeierii orașului București, unde Bucur apare în ipostaza de fiu de domn muntean care ia de soție pe fiica domnului moldovean, înfăptuind astfel o mică unire, soldată cu întemeierea unei noi reședințe de scaun. Povestirea conține atâtea elemente de naratologie modernă cu un flux trepidant al acțiunii și cu personaje bine reliefate, încât noi am socotit‑o drept cea dintâi nuvelă a literaturii noastre, într‑o recentă culegere de studii și texte de literatură veche, intitulată Genurile minore, Cluj, Ed. Meda, 2019. Scrierea lui Horga-Popovici a cunoscut în timpul din urmă o ediție nouă la Arad, realizată de profesorii Vesa și Ardeleanu, pe care autorii lucrării de față ar fi trebuit s‑o cunoască. Tot în zona de scrieri rare se situează cartea Cheia prieteșugului de Gheorghe Munteanu, învățătorul școalei normale românești din Pesta, singurul exemplar existent aflându‑se în colecția Arhivelor Naționale din București, scriere publicată de noi în revista „Libraria” de la Tg. Mureș, de unde a fost preluată fără alte explicații. Și mai importantă ni se pare activitatea lui Dimitrie Meciu, traducător asiduu din Ovidiu și autor al unei poeme foarte frumoase intitulată Poema munților Beiușului, scrisă la 1816, dar lipsită și ea de comentariul necesar, deși împătimitul de literatură veche, C‑tin Mălinaș, a realizat în colaborare cu subsemnatul o ediție nouă în 1996, când am lansat pe piață și ideea unei „Biblioteci a scriitorilor români din Bihor”. Ediția este prevăzută cu un amplu studiu introductiv, iar în partea a II‑a a ediției se oferă un florilegiu substanțial din opera originală a poetului bihorean, dar și din traducerile făcute de el. Poema a fost reluată recent în cartea noastră De la Samuil Vulcan la Iosif Vulcan (Ed. Casa Cărții de Știință, 2018), ilustrând o altă fațetă importantă a acestui talentat poet iluminist.

Surprize legate de slaba documentare a Enciclopediei descoperim la fiecare pas. Una dintre ele comportă o altă rectificare importantă, și anume aceea că am fost cel dintâi care am semnalat ́traducerea Vulgatei blăjene realizată de Petru Pavel Aron, într‑un moment în care la noi nici nu se punea problema unei ediții de mare anvergură, cu care țara noastră a ajuns la Vatican. Articolul subsemnatului consacrat Bibliei lui Petru Pavel Aron a apărut în celebra culegere pariziană „Bible de tous les temps”, editată de celebra editură Beauchesne, în 1898, sub îngrijirea dlor Yvon Belaval și Dominique Bourel, sub titlul Le siécle des Lumières et la Bible, trimitere ignorată sistematic și de Ion Chindriș, căruia i‑am semnalat‑o la timpul cuvenit.

Din punctul meu de vedere actuala Enciclopedie e doar un modest exercițiu de digitație în vederea unei ediții viitoare, bine pregătite și documentate. Ea va trebui neapărat să depășească acest handicap spre a deveni o Enciclopedie necesară și așteptată.

Aproape în același timp cu această Enciclopedie a fost dată la lumină o altă lucrare bibliografică de mare utilitate intitulată Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691‑1830), redactată de o echipă de „vechiști” din Cluj și Alba Iulia, care înregistrează producția de carte veche pe centre tipografice, luate în ordine alfabetică: Abrud, Bălgrad, Blaj, Brașov, Buda, Cluj, Kalocsa, Oradea, Pesta, Râmnic, Sibiu, Viena. Avem și o secțiune de „Cărți cu existență incertă”, în care ar intra în discuție și Timișoara sau Sâmbăta Mare, dar și una „fără loc”, după care ar urma o „reprezentare cronologică a cărții vechi”, pe localități și secole și o hartă a tipografiilor în discuție. În general descrierea cărților este bine făcută, dar și aici partea de Bibliografie este susceptibilă la numeroase îmbunătățiri.

Din păcate, și mai recenta lucrare de sinteză bio‑bibliografică Școala Ardeleană, apărută în cadrul colecției „Opere fundamentale” a Fundației pentru Știință și Artă, 2018, cu mențiunea „antologie de texte alcătuită și coordonată de Eugen Pavel”, trebuie salutată ca aducând în cuprinsul ei numeroase lucrări acum antologate pentru prima oară și selectate în așa fel încât să reprezinte cât mai bine curentul iluminist transilvănean sub raportul producției de carte și a ceea ce a însemnat mișcarea de redeșteptare națională cunoscută sub numele de Școala Ardeleană. Ca la toate celelalte volume, acad. Eugen Simion deschide volumul cu o prefață, în care stabilește dimensiunile și importanța pentru etapele următoare ale acestor prime contribuții românești din toate domeniile vieții naționale. Nu este neglijată nici forța polemică a unora dintre scrieri vizând afirmarea originii, continuității și afirmării de emancipare a poporului român din Transilvania, și a unor „descoperiri” de elemente și teme tratate cu mare expresivitate stilistică. Urmează apoi o Introducere semnată de Eugen Pavel, în care detaliază unele aspecte ale aceleași mișcări de mare amploare în planul culturii provinciei, când, în urma unirii cu Roma și a înființării primului liceu cu limba de predare română (1754), s‑au putut pregăti mai multe generații de cărturari care au transformat Blajul într‑o mare cetate de cultură și progres. Cărțile scrise, traduse sau redactate aici de către mai multe generații de clerici, cu studii la Viena, Tirnavia sau Roma, au servit drept călăuză în multiple domenii de lucru, cum ar fi istoria, filologia, literatura, teatrul, viața teologică și religioasă, școala și instrucția de carte, oferind, prin textele selectate, o icoană vie a deșteptării și „luminării” norodului sub multiple aspecte. O listă de cărți abreviate dă seama de informația reținută și utilizată de autorii și transcriptorii textelor care au alcătuit cele patru volume ale seriei, în număr de 28, listă pe care am fi dorit‑o așezată mai degrabă la sfârșitul colecției, sub forma unui opis, unde fiecare dintre acești autori (al căror nume este plasat oarecum meschin, cu caractere minuscule în josul paginii) să fie menționat în chip aparte, având în dreptul numelui său lucrarea/ lucrările transcrise. Din păcate, Nota asupra ediției nu prevede o asemenea etalare a numelor colaboratorilor, urmărindu‑se să se scoată în relief doar contribuția coordonatorului, nu și munca acelora care au pus osul efectiv la realizarea ediției. E drept că acesta a oferit lotul de norme după care să se facă transcrierea, dar munca adevărată pentru transcrierea textelor a revenit în întregime acestora, fie că a fost vorba de scrierea chirilică, fie de cele cu alfabet latinizant.

În general, stabilirea domeniilor (sau secțiunilor) volumului corespunde tipologiei cărților avute în vedere, deși ni se pare că mai firesc ar fi fost deschiderea unei secțiuni de Tălmăciri și prelucrări, decât așa cum arată în clipa de față, unde acestea sunt plasate împreună cu lucrările originale. Secțiunile în funcție de care sunt rostuite textele comportă următoarele categorii: Scrieri istorice (vol. I), Scrierieri lingvistice și literare (vol. II), Scrieri literare, teologice și religioase, alături de cele filosofice (vol. III), Scrieri didactice și informative (vol IV). Ultimul volum mai cuprinde Reperele critice, Indicele de autori, traducători și opere antologate. Notele și comentariile necesare sunt plasate în cadrul fiecărui volum la sfârșitul acestuia, ultimul dintre ele mai fiind înzestrat și cu un glosar mult așteptat. Aparatul critic al ediției, ca și concepția generală de bază aparțin în întregime lui Eugen Pavel, care se folosește de abrevierile de la început pentru a marca trimiterile și a face economie de spațiu. Un lucru de apreciat este faptul că s‑a căutat ca textele selecționate în antologie să fie transcrise după manuscrise sau după operele princeps, neținându‑se seama de alte transcrieri și editări anterioare (care, în unele cazuri, sunt și ignorate sau chiar nemenționate). La rândul lor notele și comentariile urmează mai mult o schemă cu caracter apăsat informativ și de istorie editorial‑filologică și mai puțin un caracter de interpretare și situare în context, ceea ce face oarecum să se estompeze valoarea de incidență cu literatura vremii și cu ceea ce îi va urma. Uneori se insistă pe aspectul paternității și, în unele cazuri, se aduc informații noi privind autorii și copiștii textului, optându‑se pentru o ipoteză sau alta sau chiar afirmându‑se un punct de vedere nou (vezi discuția din jurul Retoricii lui Molnar Piuariu, eliminată din antologie pentru a se face loc unei lucrări traduse a lui Scufos, pe motivul că manuscrisul acesteia ar fi stat în proporții masive la baza textului semnat ulterior de Piuariu). Poate că verdictul e prea aspru în cazul acesta, deoarece Piuariu și‑a socotit multă vreme cartea în stare să marcheze un reviriment în arta oratorică a timpului. Antologia oferită în cele patru volume reprezintă o îmbogățire (sau o restrângere) a sumarului în comparație cu antologia realizată anterior de Florea Fugariu (în noua versiune dintre gramaticienii sud‑dunăreni figurează doar C. Roja). Opțiunea pentru un text sau altul aparține în exclusivitate editorului, care a stabilit lista pentru întreaga antologie. Cu toate că extinderea listei este binevenită, ni se pare că lipsa unei secțiuni de Teatru nu poate fi scuzată, la fel ca și absența din antologie a unor scrieri cu valoare artistică ridicată, precum Cântecele de laudă ale lui S. Micu sau Poema Munților Beiușului de D. Meciu, absențe care nu pot fi justificate în niciun fel. De asemenea, nu ni se pare corect ca din lucrarea cărții lui Horga‑Popovici, Oglindă arătată omului înțelept, din 1807, să ni se ofere doar un mic fragment, lăsându‑se pe dinafară tocmai cea mai valoroasă parte a scrierii, cea intitulată Arătarea întâmplării fetei lui Bogdan, fostului voevod al Țării Moldovei, în anul de la Hristos, 1346, o poveste vorbind practic despre întemeierea orașului București, anticipând în mod simbolic unirea celor două țărișoare românești. Valoarea artistică a acestui text este dincolo de orice îndoială, noi mergând până la ideea de a‑l socoti cea dintâi nuvelă închegată din literatura noastră, posedând o acțiune palpitantă, personaje bine conturate și un mers trepidant al relatării, cu numeroase răsturnări de situații. Și pentru sectorul de Cronologie am avea unele sugestii, deoarece ni se pare nepotrivit să nu marchezi la anul 1768 apariția acelui Cântec al celui ce bolește din dragoste, cu inflexiuni folclorice evidente (text care figurează în Cântece câmpenești cu glasuri rumânești, cea dintâi carte de literatură frumoasă apărută la o oficină tipografică din Cluj). De asemenea, credem că în Cronologia publicată ar fi trebuit să se dea o mai mare importanță informațiilor legate de unirea cu Roma și a celor privind ridicarea culturală a Blajului atât sub raport cultural, cât și școlar sau politic (când se vorbește de Supplex era bine să se pună la contribuție și opiniile în materie ale lui Francisc Pal). Se pare că sugestiile exprimate mai sus cu privire la Cronologia Enciclopediei sunt valabile și pentru lucrarea de față, și chiar cele cu privire la îmbunătățirea bibliografiei generale. Poate că până la urmă se acreditează ideea impunerii opiniei personale privind istoria, evoluția și situația reală a literaturii noastre vechi, idee cu care noi am putea fi de acord dacă nu l‑am putea suspecta pe editorul‑coordonator de ceea ce în domeniul juridic se cheamă „delict de omisiune”, adică de încălcare intenționată a onestității profesionale.

Apariția, cu mici diferențe de la un an la altul, a celor trei cărți importante consacrate literaturiii române vechi credem că poate fi considerată de bun augur pentru stadiul cercetărilor din domeniu și justifică interesul ce‑l purtăm acestei perioade, mai ocolită și mai neglijată decât altele. Publicarea unor lucrări de asemenea importanță și valoare e un semn de normalitate și de progres în materie, pe care nu putem decât să‑l salutăm cu speranța că ne aflăm pe drumul cel bun și că putem aștepta cu încredere noi lucrări viitoare.

Mircea POPA

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*