Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Irina Moroianu Zlătescu: Minoritățile și mișcările identitare în Europa Centrală a secolului al XIX‑lea

Irina Moroianu Zlătescu: Minoritățile și mișcările identitare în Europa Centrală a secolului al XIX‑lea

Așa cum arătam și cu altă ocazie[1], minoritățile s‑au format în diverse epoci istorice, nu întotdeauna din aceleași rațiuni, evident, situația lor fiind diferită de la o țară la alta, de la un continent la altul, Europa nefăcând excepție de la această regulă. De altfel, însăși Biblia oferă o lecție de speranță și de universalitate la adresa minorităților. Așa cum arăta Papa Ioan Paul al II‑lea, Sfânta Scriptură invită popoarele minoritare la prudență și la a ști să aprecieze cu discernământ caracterul întemeiat, mai mult sau mai puțin, al revendicărilor lor în lumina evoluției istorice și a realităților actuale.

Evident, recunoașterea teoretică a minorităților a trecut prin mai multe etape, la început fiind vorba despre toleranța religioasă, ajungându‑se la recunoașterea libertății religioase. Amintim, în acest sens, Acordul de la Augsburg, din 1555, negociat de luterani și catolici, care a soluționat existenţa, sub aspect religios, a germanilor, Edictul de la Turda, din 1568, care a recunoscut caracterul plurireligios al Transilvaniei, Edictul de la Nantes din 1598, care prevedea libertatea cultului protestant în Franța, Tratatele de la Westfalia, între Franța și Sfântul Imperiu Romano‑Germanic, care punea capăt războiului de 30 de ani și prevedea coexistența dintre statele protestante și cele catolice, Tratatul de la Oliva, din 1660, care reglementa respectul mutual al libertății religioase între Suedia și Polonia, Tratatul de la Viena, din 1815, care recunoștea minorităților religioase, în afară de libertatea cultului, și unele drepturi civice etc. De la minoritățile religioase s‑a trecut, mai târziu, la toleranța față de minoritățile lingvistice și față de minoritățile naționale.

Sentimentul de apartenență la statul‑național, în sens larg, evident, există dintotdeauna. Principiul naționalităților este cel care creează minorităților naționale oportunitatea de a forma state suverane. Un exemplu în acest sens este statul‑națiune din secolul al XIX‑lea, care se impunea peste tot pe glob, având un caracter imperativ, în numele unității și al modernității. Evident că, acolo unde se realiza această unitate, ea lăsa la marginea societății grupuri care formau până la urmă noi populații minoritare.

Este de remarcat faptul că minoritățile naționale sunt fidele idealurilor, mișcărilor naționale născute în secolul al XIX‑lea, de exemplu, în Peninsula Balcanică, sau mișcările revoluționare din 1848‑1849 (din Țările Române, din Transilvania, Ungaria, Austria, Polonia, Boemia etc.) din Europa Centrală și de Est, chiar dacă ele au fost sortite eșecului.

Aceste mișcări au marcat apariția naționalismului european, fiind îndreptate împotriva ordinii supranaționale stabilite de Congresul de la Viena în 1815. Ele au dus succesiv la dezvoltarea statului‑națiune.

La nivel mondial, statul‑națiune triumfă. Mișcările naționale în Europa duc de la imperii la state‑națiune suverane, după 1815 până la finele secolului al XX‑lea. Au apărut, astfel, noi națiuni, noi state în Europa, după descompunerea imperiilor, minoritățile creând state‑națiune suverane.

După 23 de ani de război între Franța și statele europene, Actul final din 9 iunie 1815 al Congresului de la Viena, în cele 121 articole ale sale, a determinat reorganizarea hărții politice și teritoriale a Europei, redistribuindu‑se teritorii și suveranități Rusiei, Poloniei, Confederației germanice, Țărilor de Jos, Elveției (Confederației și cantoanelor), Spaniei și Italiei[2].

De la această dată, Europa este străbătută de solicitări naționale. Izbucnesc mișcări pe tot continentul, în cadrul cărora revendicările sunt de ordin cultural și național.

Mai întâi, popoarele redescoperă trecutul lor național și tradițiile lor, apoi încep să își reînvețe limbile materne, aceasta reprezentând expresia propriei identități. Totodată, înfloresc studiile lingvistice în scopul standardizării idiomurilor utilizate, ele fiind devalorizate de limbile dominante. În condițiile acestor mișcări, se nasc noi state în Grecia (1822‑1830), în Elveția (Confederația helvetică, în 1848) în Belgia (1830), în Norvegia (1905), în Islanda (1920), se realizează Unitatea italiană (1861) și unitatea germană (1871), încheindu‑se cu Bismark. La începutul secolului al XIX‑lea se redeșteaptă Croația.

Ungaria obține semiindependența prin compromisul din 1867 de alt­fel, popoarele slave, în aceleași momente, Polonia se redeșteaptă (Constituția din 1871). De asemenea, în Transilvania au avut loc mișcări cam în aceeași perioadă. Reamintim faptul că, în anul 1102, Regele Ungariei este recunoscut rege al Croației, iar la căderea imperiului Austro‑Ungar, în 1918, Croația devine parte Republicii Iugoslavia.

Menționăm și un alt tratat, Tratatul de la Berlin, din 1878, semnat între Germania, Austro‑Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și Turcia. El cuprinde 54 de articole și pune „problema Orientului” în ansamblul său. Totodată, modifică Tratatul de la San Stefano, semnat între Rusia și Turcia, și impune Imperiului Otoman independența României, Principatul Autonom al Bulgariei, integrarea Macedoniei în Bulgaria[3] ș.a. Acest tratat cuprinde și clauze semnificative referitoare la drepturile minorităților religioase.

 Credem că ar trebui să reamintim faptul că, în urma înțelegerilor dintre semnatari, Bosnia‑Herțegovina devine din provincie otomană protectorat Austro‑Ungar. În aceste condiții, trupele austro‑ungare îl ocupă. Populația creștin‑ortodoxă și musulmană s‑a opus intervenției armate, au avut loc numeroase confruntări și, în cele din urmă, populația slavă din sud părăsește Bosnia‑Herțegovina, care este anexată în 1908 de Imperiul Austro‑Ungar. Apar probleme cu Imperiul Țarist, în contextul dat, pentru că acesta susținea apărarea slavilor din sud. Prin același Tratat de la Berlin, semnat între Germania, Austro‑Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și Turcia, se cere „Sublimei Porți” și transformarea Bulgariei în principat autonom, care se plătească tribut Turciei, să rămână sub suzeranitatea sultanului otoman, dar să aibă un guvern creștin și să dispună de o miliție națională.

Tot în 1878, Serbia își obține independența. Reamintim că Serbia fusese în secolul al XIV‑lea unul dintre cele mai puternice state din Balcani. În urma bătăliei de la Kosovo, din 1389, acest stat își pierduse independența, intrând sub dominație otomană până în 1878, cu toate că cunoscuse un început de autonomie, sub formă de principat, în 1804. Independența Muntenegrului este redobândită prin același tratat. De asemenea, sunt consfințite independența Principatului Serbiei și cea a României.

Alte prevederi importante ale tratatului amintit se referă la garantarea drepturilor și securității armenilor, clauzele privind minoritățile naționale în Imperiul Otoman, în special ortodoxia ca religie de stat încorporată în constituțiile țărilor ce se aflaseră sub diferite forme de dominație turcă musulmană.

De‑a lungul timpului, pentru a‑și afirma ființa identitară și a acționa, popoarele s‑au îndreptat unele împotriva altora. Cu cât societatea a evoluat, cu atât s‑a accentuat tendința de afirmare a specificului național, statele, societățile nou create refuzând recunoașterea drepturilor celor diferiți de populația majoritară. Astfel, s‑a ajuns ca, în timp, minoritățile să devină un factor de instabilitate.

În 28 iunie 1914, scânteia care a declanșat Primul Război Mondial a fost Atentatul de la Sarajevo, în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro‑Ungariei, a fost ucis de un student sârb‑bosniac.Așa cum susținea Yuval Noah Harari[4], „oamenii cred că ei fac istoria”. Dar realitatea este cu totul alta. Desigur, scopul acestui act terorist a fost de a grăbi despinderea unor provincii ale Imperiului Austro‑Ungar în scopul formării de noi state în principal. Dacă ne gândim la originea atentatorului și la faptul că în aceeași zi, cu puțin timp înainte, un alt sârb a aruncat o bombă spre mașina în care se afla arhiducele și soția sa, atunci constatăm că s‑a avut în vedere formarea a ceea ce avea să fie Iugoslavia. Atentatele menționate au determinat creșterea tensiunii în Europa și declararea de către Austro‑Ungaria, la o lună de zile din acel moment, a războiului împotriva Serbiei. Totul se petrece în situația în care aceasta din urmă acceptase condițiile ultimatumului austro‑ungar. Pe principiul bulgărelui de zăpadă, au fost antrenate și alte puteri europene în război și astfel a fost declanșată prima mare conflagrație a secolului al XX‑lea.

La sfârșitul Primului Război Mondial dispăruseră deja patru imperii: Imperiul Țarist (1721‑1917), Imperiul Otoman (1299‑1922), Imperiul Austro‑Ungar (1867‑1918) și Imperiul Germanic (1871‑1918). Imperiul Austro‑Ungar, în urma alianțelor politice de la acea vreme, era susținut de Germania, care voia să pedepsească Serbia, iar aceasta din urmă primea susținerea Rusiei.

Potrivit afirmațiilor istoricilor, acest război avea să ducă la moartea a cca 20 milioane de oameni și la dispariția a trei dinastii: germană, austriacă și țaristă.

Este interesant de văzut cum la sfârșitul secolului trecut fiecare minoritate apărută prin dispariția imperiilor și a statelor federale își căuta identitatea în elementele care păstrează limba și religia, își reexamina raportul cu trecutul, cultiva amintirea patrimoniului cultural, puterea mai mult sau mai puțin existentă în trecut a statului de origine.

După Primul Război Mondial a fost creată Liga Națiunilor, care prin statutul, scopul și spiritul său aspira la realizarea unei Antante Mondiale a Națiunilor, la o apropiere atât de strânsă, încât orice recurs la forță să devină inadmisibil[5]. Amintim câteva Pacte regionale, cum ar fi: Mica Înțelegere, care grupa în 1922 România, Iugoslavia și Cehoslovacia sau Antanta Balcanică, din care făceau parte, din 1934, România, Turcia, Grecia, Iugoslavia sau Antanta Baltică, în care, din 1934, au intrat Țările Baltice. Toate statele menționate erau membre ale Societății Națiunilor și se supuneau, în consecință, regulilor Marelui Pact Mondial[6]. Sub Liga Națiunilor, societate creată în 1918, a fost inventată noțiunea de „popoare organizate” și de „mandat”[7]. Este interesant de remarcat că putea adera la organizație statele capabile să se administreze singure.

Desigur, în perioada interbelică au existat și tentative de propuneri federaliste, cum ar fi cea a lui Edouard Herriot sau Aristide Briand. Cu venirea nazismului în Germania, un nou factor politic a intrat în scenă. La fel și odată cu crearea Uniunii Sovietice. Nu putem să nu amintim și câteva inițiative private, cum ar fi cea a contelui Coudenhoven‑Kalergi, care a încercat să canalizeze forțele spirituale ale Europei spre realizarea statelor unite ale continentului. În 1923, el își publică faimoasa carte Pan‑Europa, lucrare remarcabilă prin claritate, idealism și credință în ideea federalistă.

După cel de‑al Doilea Război Mondial, crearea Organizației Națiunilor Unite a dat un puternic impuls ideilor de pace, democrație, securitate internațională[8]. Pretutindeni, mișcările identitare revendică mai multă autonomie și aspiră la suveranitate începând din anii ’60 ai secolului trecut, când discursurile minoritare moderne se generalizează în lume. În anul 1966, Organizația Națiunilor Unite[9], în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, a prevăzut în art. 27 că: „În statele unde există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea în comun cu alți membri ai grupului lor propria lor viață culturală, de a profesa și a practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limbă”. Este interesant de urmărit modul în care a evoluat gândirea la nivel european. Astfel, documentul CSCE/OSCE de la Copenhaga din 1990 privind dimensiunea umană stabilește că „persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a se exprima, de a‑și conserva și de a‑și dezvolta în deplină libertate identitatea etnică, culturală, ligvistică sau religioasă și de a‑și menține și a‑și dezvolta cultura lor sub toate formele, la adăpost de orice tentativă de asimilare împotriva voinței lor.” În același document se atrage atenția asupra faptului că „statele participante vor respecta drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale de a participa efectiv la treburile publice, în special în problemele privind protecția și promovarea identității unor astfel de minorități. Statele participante iau notă de eforturile întreprinse pentru a crea și favoriza condiții care să permită promovarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a minorităților naționale, punând în funcțiune ca mijloace de realizare a acestor obiective administrații locale sau autonome corespunzătoare situației istorice specifice acestor minorități, conforme politicii statului în cauză”[10]. „Apartenența la o minoritate națională este o chestiune care depinde de alegerea personală și niciun dezavantaj nu poate rezulta dintr‑o astfel de opțiune”[11].

Dispariția URSS (1917‑1991)[12], a Iugoslaviei (1918‑1991) și a Cehoslovaciei (1918‑1992) a dus la nașterea a 20 de state într‑un interval de trei ani.

Problematica minorităților a devenit deosebit de importantă pentru timpul în care trăim, în condițiile unei migrații fără precedent generate de probleme economice și vitale sau legate de mediu, ca, de exemplu, inegalitățile în dezvoltare, sărăcia, excluziunea economică, penuria de resurse naturale, diminuarea zonelor cu pășuni, militarizarea unor teritorii, poluarea unor suprafețe importante exploatate de multinaționale, deșertificarea solurilor, influența exercitată asupra mediului de exploatările miniere, forestiere, petroliere, catastrofele naturale, rarefierea aerului, lipsa de apă, dispariția faunei și florei etc. Există, evident, și alți factori asupra cărora atrage atenția Organizația Mondială în Agenda 2030[13] și care fac să apară numeroase victime, de regulă dintre persoanele aparținând minorităților.

Secolul trecut și începutul secolului nostru au fost marcate pentru 28 dintre statele europene de cedarea unei părți a suveranității în favoarea Uniunii Europene. Ieșirea, la 29 martie 2019, a Regatului Marii Britanii și al Irlandei de Nord din Uniune[14] ne face să ne întrebăm: Europa, încotro?

Irina Moroianu Zlătescu
Prof. univ. dr. S.N.S.P.A, membru în Consiliul de Administrație
al Agenției de Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene

Note:
[1] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, în Punctul Critic, nr.1(23)/2019, Ed. Ideea Europeană, p. 13 și urm.
[2] În același context s‑a format Regatul Dalmației, a fost readus litoralul croat în granițele Regatului Croației în Imperiul Habsburgic.
[3] În războiul ruso‑turc din 1877‑1878 participă Principatele Unite, România, obținând independența față de Imperiul Otoman. De asemenea, în aceeași conjunctură, s‑a proclamat independența Serbiei și a Muntenegrului față de Imperiul Otoman.
[4] Yuval Noah Harari, Homo deus, scurtă istorie a viitorului, Ed. Polirom, 2018, p. 141.
[5] Nu ne propunem în acest studiu să facem bilanțul eșecurilor suferite de Liga Națiunilor și al erorilor care i‑au adus sfârșitul.
[6] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights a dynamic and evolving process, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p.19 și urm.
[7] Preambul și art. 2.2
[8] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, în Punctul Critic, nr. 1(23)/2018, Ed. Ideea Europeană, București, 2018, p. 14 și urm.
[9] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, op. cit., Human Rights a dynamic and evolving process, p. 64 și urm.
[10] Documentul CSCE/OSCE de la Copenhaga – 1990 privind dimensiunea umană, Titlul IV, art. 35.
[11] Idem, Documentul…. Titlul IV, art. 32, alin. 1.
[12] A se vedea Mihai Milca, Eșecul sovietizării în Punctul Critic, nr.3 (21)/2017, Ed. Ideea Europeană, București, 2017, p 60 și urm.
[13] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Noi obiective pentru dezvoltarea durabilă în Drepturile Omului, nr. 2/2015. Ed. I.R.D.O., București, 2015, p.7 și urm.
[14]  A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universitară, Ed. Universul Academic, București, 2017, p. 308 și urm.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*