Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Irina Moroianu Zlătescu: Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale

Irina Moroianu Zlătescu: Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale

Un ghid mondial al minorităților și al popoarelor indigene, realizat sub egida Universității Națiunilor Unite, prezenta minoritățile de pe toate continentele[1]. Potrivit mai multor estimări, numărul grupurilor minoritare, care diferă de majoritatea populației prin rasă, etnie, limbă, cultură sau religie, ajunge la nivelul miilor. În ceea ce privește Europa, documentele din ultimele decenii menționează în jur de șaizeci de minorități[2].

Dificultatea de a se da o definiție noțiunii de minoritate, unanim admisă pe plan internațional, care să poată fi invocată cu autoritatea unui standard internațional, lipsa unor criterii universale de apreciere, evident chiar și în lumea științifică, ne determină să fim rezervați față de orice cuantificare cu pretenție de exactitudine.

Un lucru este cert, și anume faptul că minoritățile sunt prezente în cea mai mare parte a statelor și proliferarea lor pare o caracteristică a epocii contemporane. Chiar și formarea noilor state a dus la diminuarea ponderii pe care ele o reprezentau în raport cu ansamblul populației.

Față de amploarea cvasiglobală, diversitatea și complexitatea fenomenului, orice demers lucid și prudent, care urmărește să analizeze situația prezentă a minorităților, ca și scrutarea viitorului, trebuie să ia în considerare circumstanțele istorice în care acestea s‑au constituit și au evoluat. Formate în epoci istorice diferite, din rațiuni diferite, situația minorităților este diferită de la o țară la alta, de la un continent la altul. Europa nu a făcut excepție de la această regulă. La originea minorităților sale se află mișcările de populație în interior și venind din afara continentului din rațiuni economice, politice, sociale, ca urmare a modificărilor frontierelor și, evident, nu trebuia omisă dezintegrarea imperiilor și constituirea noilor state naționale, urmată de dispersarea unor colectivități din punct de vedere religios.

Dacă ne referim numai la secolul al XX‑lea, se poate constata că acesta a fost martorul unei serii de fenomene, evenimente și evoluții generatoare de minorități. Totul a început cu schimbarea configurației politice a continentului după Primul Război Mondial și s‑a încheiat la sfârșitul secolului trecut, odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, cu unificarea Germaniei ș.a. În același timp, anii 1950‑1970 au fost martorii migrației dinspre țările sărace spre cele industrializate etc. Este exemplul algerienilor care s‑au stabilit în Franța, al turcilor și iugoslavilor care s‑au stabilit în Germania etc., cu toate măsurile luate de statele Europei Occidentale de a limita acest curent. Același fenomen migraționist se constată astăzi, din diferite zone de conflict din Africa sau Asia îndreptându‑se spre Europa valuri de migranți. Mâine bătrânul continent va trebui să facă față valului de imigranți ce vor veni din cauza schimbărilor climatice. Ele duc la apariția unor tendințe de modificare a raporturilor dintre minorități și majorități, care, de altfel, au început să se manifeste în același timp cu înaintarea spre o societate democratică, în care pluralismul politic, statul de drept, drepturile omului trebuie să primeze. Evident, totul s‑a realizat prin schimbarea cadrului juridic, prin măsuri efective de protecție a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților.

Aceste fenomene au marcat climatul general european. De‑a lungul timpului, situația minorităților a cunoscut o evoluție neîncetată. Prin modificarea orientărilor politice, prin mixaje și asimilări sau prin extinderea schimburilor culturale și a bilingvismului, unele minorități au încetat să mai existe și deosebirile s‑au estompat, prin unele locuri, altele au subzistat. În același timp, au apărut noi minorități. Majoritatea grupurilor minoritare și‑a păstrat identitatea și continuă să o afirme.

O analiză istorică obiectivă arată că în secolul trecut tensiunile și conflictele, în anumite momente, au marcat și continuă să afecteze raporturile dintre minorități și majoritate. Ele își găsesc principala sursă nu atât în existența obiectivă a deosebirilor culturale, de tradiție, lingvistice sau religioase, care mai ales la nivelul colectivităților locale se dovedesc a fi perfect compatibile cu o coabitare armonioasă, cât în anumite rațiuni, interese și jocuri de ordin politic sau economic. La originea numeroaselor confruntări etnice s‑a aflat dorința de schimbare a frontierelor prin invocarea autodeterminării sau din rațiuni etnice. Mai puțin violente decât pe alte continente, la nivel european aceste conflicte bazate pe tendințe separatiste există încă, de exemplu, în Spania (Țara Bascilor și Catalonia), Italia (Tirolul de Sud ș.a.). Tendințe separatiste s‑au manifestat, este adevărat, mai puțin pregnant și în alte țări. Unii autori vorbesc de „tribalism post‑modern”, a cărui tendință de fracționare a vechilor națiuni și de formare a unor noi state independente se manifestă, de asemenea, pe continentul nostru și astăzi. În raportul final prezentat în 1993, Asbjorn Eide[3], raportorul special al Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților[4], demonstra, referindu‑se printre altele la cererile de autonomie locală și la revendicările de dezmembrare a teritoriilor și de succesiune, că existența unui drept general de autonomie locală sau la autonomie în cadrul unui stat, destinată să garanteze identitatea unui grup, este îndoielnică. Anumite forme de subdivizare teritorială pot reprezenta, așa cu afirma acesta, un mijloc practic de garantare a existenței și identității unui grup, cu condiția ca ea să se bazeze pe un conținut democratic și nu pe unul etnocratic. În cadrul Subcomisiei menționate, în baza Rezoluției ECOSOC 1995/31 din 25 iulie 1995, a fost creat un Grup de Lucru, ca organ subsidiar al subcomisiei. Este vorba de grupul de lucru privind minoritățile care și‑a desfășurat activitatea, în perioada 1995‑2006, în cadrul a douăsprezece sesiuni de lucru[5]. Analiza situațiilor concrete, cea a insulelor Aaland, Provincia autonomă din Finlanda, având un statut de autonomie din 1921, cea a Cataloniei și a Țării Bascilor, pentru care Constituția Spaniei a consacrat un statut de autonomie, a Tirolului de Sud, devenit autonom în cadrul statului italian după al Doilea Război Mondial, a Groenlandei și Insulelor Feroe, autonome în raport cu Danemarca, pentru a nu menționa decât câteva situații cu conexiune mai pregnantă cu problematica minorităților[6], duce la concluzia că fiecare caz e unic, că are origini, circumstanțe istorice diferite și că limitele regimului de autonomei sunt, de asemenea, diferite.

În toate cazurile, autonomia reprezintă o formă de organizare teritorial‑administrativă, la care statul recurge din rațiuni de ordin istoric, geografic, demografic, în esență politic și extrem de rar din rațiuni de ordin etnic[7]. De aceea, pentru a examina fiecare situație de cerere de autonomie este necesar să fie luați în considerare toți factorii menționați mai sus. Cu toate tensiunile generate de discriminare și de asimilare forțată în anumite state, situația care a prevalat în istorie a fost coabitarea, mai mult sau mai puțin pașnică a popoarelor de diferite rase, origini etnice sau naționale, pe aceleași teritorii. Este evident că protecția identității culturale capătă o importanță deosebită într‑o lume în curs de globalizare, în care, paradoxal, manifestările de rasism, confruntările etnice, de xenofobie și de intoleranță se intensifică. Încă din 1995 într‑un raport al raportorului special al fostei Comisii ONU pentru Drepturile Omului, Maurice Glélé Ahanhanzo, se explica acest fenomen printr‑o relație identitară față de mondializare, față de migrație și față de omogenizare. Această tendință este cu atât mai pregnantă în contextul european. Este simptomatic cum o țară ca Franța consideră necesar să ia măsuri pentru protecția culturii franceze. Chiar pluriculturalismul, concept angajant, este utilizat în anumite cercuri în aplicarea concretă pentru a absolutiza diferențele dintre culturi. În acest context, preocuparea pentru a soluționa problemele în cadrul organismelor internaționale prin consacrarea juridică a standardelor privind drepturile persoanelor aparținând minorităților și prin crearea unui climat politic de natură să încurajeze reconcilierea istorică dintre state (a se vedea, de exemplu, tratatele franco‑german, româno‑ungar, româno‑ucrainean), ca și garantarea conservării identității culturale a tuturor europenilor s‑a intensificat. Standardele internaționale actuale reflectă nivelul la care s‑a ajuns în reglementarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, progresele realizate de‑a lungul istoriei și în același timp dificultățile în demersul de identificare a numitorului comun și a unor soluții juridice general acceptabile de către statele cărora le revine sarcina să aplice prevederile cuprinse în acordurile pe care le‑au semnat în condițiile unei diversități foarte mari. O incursiune în istorie, oricât de sumară ar fi, arată existența în secolul al XVII‑lea al unor preocupări de ameliorare a tratamentului aplicat minorităților prin angajamente internaționale. Astfel, pe parcursul acelui secol și al secolului următor, câteva clauze privind minoritățile religioase au fost incluse în anumite tratate bilaterale încheiate între diferite state europene. Ne putem referi la unul dintre cele mai vechi dintre acestea, și anume Tratatul de la Viena, semnat în 1606 de regele Ungariei și Prințul Transilvaniei (Transilvania, provincie în care populația a fost mai mare întotdeauna de 80% de etnici români, potrivit arhivelor imperiale). Acest tratat recunoștea minorității protestante, aflate pe teritoriul transilvănean, dreptul de a‑și exercita liber cultul.

Din secolul al XIX‑lea, clauzele privind minoritățile au apărut în textele instrumentelor bilaterale, vizând de atunci înainte alte grupuri decât cele religioase. Sfera drepturilor protejate s‑a lărgit prin includerea egalității în drepturile civile și politice, prevăzute în numeroase tratate. De exemplu, articolul 1 al Actului final al Congresului de la Viena, semnat la 9 iunie 1815, primul instrument internațional în acest sens în opinia noastră, prevedea pentru polonezi „instituții care să le asigure conservarea naționalității”.

Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 și Tratatul de la Berlin din 3 iulie 1878 au stipulat principiul nediscriminării în materie religioasă. Printre condițiile stabilite în vederea recunoașterii României și Bulgariei a fost menționat că deosebirile de religie, de credință religioasă și de confesiune nu puteau fi invocate „ca rațiuni de excludere” sau incapacitate a persoanei de a se bucura de drepturi civile și politice, de acces la serviciile publice sau funcții, la onoare sau la exercitarea diferitelor profesii și activități industriale, indiferent de localitatea în care se găsea”.

Este foarte adevărat că niciunul din tratatele multilaterale încheiate, cu excepția Actului de la Viena, care acorda polonezilor din zona Poznan dreptul de a folosi limba maternă (în concurs cu limba germană) în chestiuni oficiale, nu a recunoscut dreptul minorităților lingvistice, spre deosebirea dreptului intern din unele state multinaționale. Urmând aceleași etape ca dezvoltarea drepturilor și libertăților individuale, protecția minorităților, în ansamblu, a asimilat mai târziu dreptul recunoscut convingerilor religioase și practicării unui cult, altul decât cel al majorității, precum și pe acela „al conservării și dezvoltării particularităților etnice ale locuitorilor a căror origine, rasă, limbă și cultură diferă de originea, rasa, limba și cultura majorității”[8].

Protecția minorităților pe plan internațional și, de asemenea, pe plan național, a intrat într‑o nouă eră în secolul al XX‑lea, datorită activității Ligii Națiunilor. Pactul Ligii Națiunilor a fost adoptat la Conferința de Pace de la Versailles la 28 iunie 1919, reprezentând partea I din Tratatele de Pace de la Versailles[9]. Deși autorii Pactului au respins includerea în textul documentului a unor dispoziții privind protecția minorităților, refuzând să insereze ca obligație generală ceea ce a fost considerat valabil numai pentru anumite state și în favoarea numai unor anumite grupuri minoritare, conferința de pace a considerat necesar să instituie și să plaseze sub garanția Ligii Națiunilor un sistem de protecție a minorităților în cadrul unor tratate speciale, concepute pentru minorități, încheiate între puterile aliate și asociate, pe de o parte, și statele nou create sau care și‑au lărgit frontierele, pe de altă parte[10]. În același timp cu introducerea anumitor clauze, care asigurau egalitatea de tratament membrilor grupurilor devenite minoritare în noua configurație politică a Europei, aceste tratate stipulau, de asemenea, măsuri speciale de protecție pentru salvarea limbii, religiei și culturii lor. Drepturile recunoscute erau plasate sub garanția dreptului intern, dar și a celei a dreptului internațional, pentru aplicarea căreia fusese instituită o procedură bazată pe dreptul de petiționare al minorităților și crearea comitetelor minorităților. Evident, prin introducerea garanției Societății Națiunilor, dar și prin conținutul obligațiilor impuse statelor, protecția internațională a minorităților stabilită după Primul Război Mondial a reprezentat un real progres în raport cu situația existentă în trecut. Pe de altă parte, absența generalității sistemului, sistem având un caracter politic și nu de drepturile omului, a făcut ca aceste drepturi să fie percepute de statele la care el s‑a limitat ca un surplus de obligații și ca o restrângere a suveranității[11]. La finele celui de‑al Doilea Război Mondial avea să se creeze Organizația Națiunilor Unite, care, înainte de orice tratat de pace încheiat la sfârșitul războiului și fără să intervină în soluționarea problemelor teritoriale europene, va conferi drepturilor omului un caracter de universalitate. Fără să conțină o clauză specială privind protecția minorităților, Carta ONU a proclamat solemn respectarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Pentru prima dată, principiile egalității și nediscriminării au fost înscrise sub semnul drepturilor și libertăților fiecărui individ și nu numai în cadrul unor măsuri speciale privind protecția minorităților. Acest mod de abordare se regăsește în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată acum 70 de ani, mai exact la 10 decembrie 1948, care, la fel ca și Carta, nu cuprinde dispoziții exprese privind minoritățile. În aceeași perioadă, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția Soarta minorităților[12], prin care se declara că organizația nu poate rămâne indiferentă față de soarta minorităților, dar că este dificil de adoptat o soluție uniformă privind această problemă complexă și delicată, care prezintă particularități în fiecare stat în care ea se pune. Prin rezoluția 523/B(VIII) din 24 februarie 1952, prevenirea discriminării și protecția minorităților au fost declarate două dintre cele mai importante domenii ale organizației mondiale[13].

Prima reglementare cu caracter universal privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale este inclusă în articolul 27 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966: În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria viață culturală, de a profesa și practica propria religie sau de a folosi propria limbă. Aceasta este până în prezent singura normă juridică cu aplicare generală din domeniul drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale pe plan internațional. Forța acestei reglementări decurge atât din faptul că un mare număr de state membre ONU au ratificat Pactul, cât și din existența în sistemul Pactului a unui mecanism de control sub forma plângerii individuale, care poate fi adresată de persoanele care se află sub jurisdicția statelor părți la primul Protocol facultativ la Pact, în ceea ce privește violarea drepturilor consacrate de prevederile Pactului. Consacrând practica dezvoltată în cadrul organelor ONU, Comitetul drepturilor omului al ONU a adoptat, la 6 aprilie 1994, în baza articolului 40 alineatul 4 din Pact, un Comentariu general referitor la articolul 27, care aduce o serie de precizări de natură să confirme modul de abordare politic și conceptual prevalent. Astfel, Comitetul observă dacă dreptul este conferit persoanelor aparținând grupurilor minoritate în absența condițiilor de cetățenie sau de rezidență permanentă. El este distinct și complementar în raport cu toate celelalte drepturi prevăzute de Pact. O deosebire este făcută, de asemenea, între dreptul la autodeterminare, care revine popoarelor și este tratat în prima parte a documentului, și drepturile protejate de articolul 27, incluse în cea de‑a treia parte a Pactului. Chiar dacă este formulat în termeni negativi, articolul 27 recunoaște existența unui drept și impune respectarea lui. Obligația revine statelor părți de a recunoaște și de a proteja libera exercitare a sa, indicând în rapoarte ceea ce s‑a întreprins în acest sens. Măsuri pozitive pot fi necesare în vederea protejării identității și drepturilor grupurilor minoritare „de a se bucura și de a dezvolta propria cultură și limbă, ca și de a practica propria religie în comun cu ceilalți membri ai grupului”. Aceste drepturi trebuie să fie practicate ca atare, fără a fi confundate cu alte drepturi personale, recunoscute fiecăruia și tuturor, dar ele nu pot fi exercitate legitim într‑un grad sau într‑o măsură incompatibile cu alte dispoziții din Pact.

Pe plan regional european, contri­buția Consiliului Europei în problema minorităților este esențială încă de la crearea sa, în 1949, în primul rând prin adoptarea Convenției Europene privind Salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 1950, de importanță deosebită fiind articolul 14, consacrat principiului egalității și care, pentru prima oară în dreptul internațional, a lărgit câmpul interzicerii discriminării la minoritățile naționale. Un loc aparte revine Cartei Sociale Europene, precum și Cartei Europene a Limbilor Regionale și Minoritare, adoptate de Consiliul Europei. Inspirată din Convenția Europeană, dar și din instrumentele universale, în 1995 avea să fie adoptată Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale[14]. România a semnat Convenţia în ziua adoptării acesteia (1 februarie 1995), alături de alte 20 de state europene, gest care a fost apreciat la acel moment ca reflectând un angajament ferm al României în vederea continuării politicilor sale vizând consolidarea regimului juridic de protecţie a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de pe teritoriul său. România a fost primul stat care a ratificat documentul, la data de 29 aprilie 1995, depunând instrumentul de ratificare la data de 11 mai 1995. Această Convenție enunță principii sub forma unor dispoziții programatice, pe care statele părți se angajează să le respecte. Printre aceste principii se află deplina și efectiva egalitate, lupta împotriva discriminării, promovarea condițiilor care să asigure dezvoltarea culturii și păstrarea identității, a religiei, a limbii și tradițiilor, accesul la media și utilizarea sa, contactele transfrontaliere libere și pașnice, cooperarea transfrontalieră și interna­țională, facilitarea participării la viața economică, socială și culturală, la conducerea treburilor publice și interzicerea oricăror forme de asimilare forțată a persoanelor aparținând minorităților naționale.

Un rol important în ceea ce privește recunoașterea juridică și politică la nivel regional a minorităților îl are și CSCE/OSCE[15]. Un document adoptat la Conferința la nivel înalt în privința dimensiunii umane la Copenhaga, în 1990, precizează că persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul de a‑și exprima, păstra și dezvolta în deplină libertate identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă și de a menține și dezvolta cultura proprie sub toate formele, la adăpost de orice tentativă de asimilare împotriva voinței lor. Totodată, documentul precizează că statele participante la reuniunea de la Copenhaga se angajează să respecte dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a participa efectiv la treburile publice, în special în ceea ce privește protecția și promovarea identității lor. La aceeași conferință s‑a subliniat că apartenența la o minoritate națională ține de alegerea personală și niciun dezavantaj nu poate rezulta dintr‑o astfel de alegere. Problemele privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale s‑au aflat întotdeauna în centrul deliberărilor în CSCE/OSCE. De altfel, coșul III de probleme privind, între altele, respectarea drepturilor omului și a minorităților naționale s‑a bucurat de o atenție specială întotdeauna în cadrul acestei organizații. Încă de la adoptarea Actului Final de la Helsinki în 1975, statele participante la Conferință au recunoscut contribuția pe care minoritățile naționale sau culturile regionale o pot aduce în cadrul cooperării între ele în diferite domenii, propunându‑și ca atunci când există pe teritoriul lor astfel de minorități sau de culturi, evident ținând cont de interesul legitim al membrilor lor, să faciliteze aceste contribuții. Reuniunile care au urmat la Madrid, Viena sau Copenhaga au determinat conturarea funcției de Înalt Comisar pe Minorități al CSCE, preluarea primului mandat făcându‑se în decembrie 1992. La reuniunile la nivel înalt care au urmat, Organizația și‑a reiterat aceleași angajamente cu privire la minorități.

Cu toate că Comunitățile Europene au avut, în primul rând, o dimensiune economică mai mare și nu și de drepturile omului, pe măsură ce statele membre erau parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o nouă dimensiune, aceea a drepturilor omului, s‑a conturat înainte de crearea Uniunii Europene. După adoptarea Tratatului de la Maastricht, a Tratatului de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii Europene a avut această preocupare într‑o manieră mai precisă. Reuniunea șefilor de stat și de guvern de la Nisa din anul 2000 a permis adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Această Cartă a fost integrată în Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa, text abandonat din lipsă de ratificări suficiente. Odată cu Tratatele de la Lisabona, Tratatul asupra Uniunii Europene în forma consolidată, Tratatul de funcționare a Uniunii Europene‑ ea capătă aceeași valoare ca dreptul Uniunii. În Cartă se precizează că Uniunea respectă diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor europene, identitatea națională a statelor membre, reafirmă respectarea principiilor rezultate din tradițiile constituționale, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ș.a. De asemenea, Uniunea interzice discriminarea bazată pe apartenența la o minoritate națională, alături de cea bazată pe rasă, culoare, limbă, religie etc. și respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică ș.a.

Articolul 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene în forma consolidată, de la Lisabona din 2007, enunță valorile pe care se bazează Uniunea. Acestea sunt: respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității, a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților. Este de remarcat că, la cererea Ungariei, pe lista de valori a Uniunii, enumerate la articolul 2, se află drepturile persoanelor aparținând minorităților. Această revendicare a fost explicată prin numărul important de unguri care trăiesc în țările vecine, ce făceau parte din Imperiul Austro‑Ungar[16].

Precizăm că, în caz de încălcare constatată a dispozițiilor articolului 7 al aceluiași tratat, se declanșează procedura de alertă și de sancțiune contra statului în cauză.

Pentru consiliere independentă și pe bază de dovezi, la nivelul Uniunii Europene a fost creată în 2007, la Viena, Agenția de Drepturi Fundamentale, care funcționează pe baza unui plan strategic ce definește obiectivele de atins ale unui cadru cincinal și ale unui program anual de lucru. Agenția este condusă de un Consiliu de Administrație format din experți independenți din toate statele membre ale Uniunii, ai Comisiei Europene și Consiliului Europei, care definește și stabilește activitățile prioritare. Un loc aparte îl reprezintă elaborarea de rapoarte privind problematica drepturilor persoanelor aparținând minorităților la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene[17].

Dacă ne referim la România, stat membru al Uniunii Europene, precizăm că, potrivit recensământului din 2011, populația țării se ridică la 20.121.641 de persoane. Ea este formată în majoritate din români – 16.792.868 (83,45%) și din alte minorități etnice. Dintre acestea, maghiarii reprezintă o proporție de 6,10% din populație, adică 1.227.623 de persoane, celelalte minorități etnice fiind, după mărime: 3,08% romi (621.573), 0,25% ucraineni (50.920), 0,17% germani (36.042), 0,11% ruși‑lipoveni (23.487), 0,13% turci (27.698), 0,10% tătari (20.282), 0,09 sârbi (18.076), 0,06% slovaci (13.654), bulgari, croați, greci, evrei, cehi, italieni, chinezi, italieni, etc. împreună 0,26%.

Sistemul de protecție a persoanelor aparținând minorităților naționale prevăzut de Constituția din 1991, revizuită în 2003[18], este bazat pe principiul egalității de statut a cetățenilor. În acest sens, articolul 4 alin. 2 prevede că România este statul comun și indivizibil al tuturor cetățenilor săi, fără niciun fel de discriminare bazată pe rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială[19]. În acest sens, articolul 6 alin. 1 prevede că statul trebuie să recunoască și să garanteze dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la conservarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase[20]. Dreptul la identitate, așa cum este consfințit de către acest articol, nu are sensul unei discriminări interzise prin Constituție, ci, din contră, permite stabilirea unui sistem de protecție care să garanteze o egalitate reală între cetățenii de etnie română și cei având altă naționalitate. În acest sens, art. 6 alin. 2 prevede că măsurile de protecție luate de stat pentru prevenirea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie în conformitate cu principiile egalității și nediscriminării față de ceilalți cetățeni români.

Constituția conține mai multe garanții specifice în termeni de protecție a dreptului la identitate. Acestea includ egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (art. 16)[21]; reprezentarea din oficiu în Camera Deputaților a organizațiilor aparținând minorităților naționale, chiar atunci când nu întrunesc numărul necesar de voturi pentru alegerea unui deputat (art. 62 alin. 2)[22]; afirmarea principiului autonomiei locale și a principiului decentralizării serviciilor în administrația publică în unitățile administrativ‑teritoriale (art. 120)[23]. În legătură cu articolul 120, este demn de menționat faptul că articolului i‑a fost adăugat un alineat în textul revizuit din 2003, care stipulează că „în unităţile administrativ‑teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”.

Alte garanții constituționale ale dreptului la identitate se referă la aspecte precum: instituționalizarea inițiativei legislative populare, folosirea limbii materne în activitatea de urmărire penală, precum și în instanță (art. 23 alin. 5[24]/art. 128 alin. 2[25]); garantarea dreptului de asociere, incluzând partidele politice, fără nicio restricție bazată pe origine etnică (art. 40 alin. 1)[26]; consacrarea libertății religioase (art. 29 alin.1)[27], precum și a libertății educației religioase în școlile de stat, în concordanță cu nevoile fiecărui cult (art. 32 alin. 7)[28]; prioritatea reglementărilor privind drepturile omului în cazul unui conflict cu alte reglementări interne etc.

Există și o serie de aspecte deosebit de importante legate de persoanele aparținând minorităților naționale care ar trebui tratate separat. Un prim astfel de aspect este educația. Conform articolului 32 alineatul 3 din Constituție, dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale să își învețe limba maternă și dreptul de a fi educat în limba maternă sunt garantate. În acest sens, așa cum este prevăzut și de către legislația în materie de organizare a învățământului, localitățile cu populație din cadrul minorităților naționale sunt prevăzute cu grădinițe, școli primare și secundare, licee, școli generale, clase, grupe sau secții cu limba de predare fiind limba maternă, depinzând de cerere și de proporția populației aparținând minorităților în zona respectivă. La nivelul învățământului superior există mai multe modalități de promovare a limbilor minoritare în anumite discipline, secții, grupe sau instituții.

În ceea ce privește libertatea religioasă, cultele[29] ce activează în România au posibilitatea să folosească propria limbă maternă în toate activitățile lor specifice și să ofere educație moral‑religioasă în școli. Statul, în baza sprijinului pe care este obligat să îl acorde conform constituției, acoperă o parte din salariile clericilor și întreg salariul personalului didactic din școlile de teologie. În același timp, statul furnizează fonduri pentru construcția și repararea bisericilor[30].

Ca regulă, minoritățile naționale și cultele nu se suprapun, însemnând că minoritățile naționale nu aparțin unui singur cult. Astfel, majoritatea persoanelor de etnie maghiară aparțin cultului reformat și unitarian, totuși unii dintre ei aparțin Bisericii Romano‑Catolice, Sinodului Evanghelic‑ Prezbitarian, cultului baptist, adventist de ziua a șaptea, penticostal etc. Cu toate acestea, există și minorități aparținând unui singur cult, cum ar fi armenii, care aparțin exclusiv bisericii armenești, lipovenii, aparținând Bisericii Creștine de Rit Vechi, evreii ce aparțin cultului mozaic iudeu, turcii și tătarii aparținând cultului musulman, croații catolici etc.

Cele mai reprezentative minorități au, în ceea ce privește teatrul și folclorul, un cadru instituțional stabil (șapte teatre de dramaturgie, trei teatre de păpuși, un teatru liric și trei ansambluri artistice aparținând minorității maghiare; două teatre de dramaturgie, un teatru de păpuși și o bogată mișcare amatoare în rândul minorității germane, un teatru evreiesc în limba idiș – singurul din Europa[31] – precum și ansambluri de amatori etc.). În rest, ansamblurile culturale, teatrele, coruri, ansamblurile folclorice sunt unele de amatori.

În materie de presă scrisă și audiovizuală, există numeroase titluri de reviste și periodice editate în limbile minorităților naționale, fiind finanțate de către stat. Pe posturile naționale de radio și televiziune există două emisiuni în maghiară, două în germană și una pentru alte minorități, pe lângă diferitele emisiuni ale canalelor locale. De asemenea, există și edituri specializate în limbile aparținând minorităților naționale, în special în maghiară și germană, case memoriale, culturale și monumente religioase specifice culturii minorităților naționale.

În ceea ce privește participarea la viața politică a țării, în baza dreptului de asociere, persoanele aparținând minorităților naționale au întemeiat un propriu cadru organizatoric. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.) a fost înființată în data de 22 decembrie 1989, la data revoluției. Conform art. 62 alin. 2 din Constituție și prevederilor corespunzătoare ale art. 9 din Legea Nr. 35/2008, minoritățile au o minimă reprezentare, cel puțin 10% din medie au dreptul la desemnare, în caz că nu obțin un scor mai bun în alegeri. Astfel, cu excepția U.D.M.R., ce are o reprezentare semnificativă rezultând din alegerile pentru ambele camere ale Parlamentului, celelalte minorități sunt reprezentate de către un singur deputat fiecare, organizațiile acestor minorități formând un singur grup în Camera Deputaților.

La nivel local, corpurile autonomiei locale, primarii și consiliile locale sunt constituite în bază electorală. Prin urmare, în multe localități, depinzând de proporția persoanelor aparținând minorităților naționale, aceste auto­rități sunt alcătuite din funcționari apar­ținând minorităților. Rezultatul este mult mai evident decât în zonele în care minoritățile reprezintă majoritatea. Majoritatea primarilor, viceprimarilor și consilierilor, aparținând minorităților naționale, sunt de etnie maghiară sau germană.

La nivel central, în cadrul adminis­trației centrale, Consiliul pentru Mino­ritățile Naționale funcționează în subordinea Guvernului. Consiliul este un organ consultativ al Guvernului, coordonat de Departamentul pentru Relații interetnice. El este alcătuit din reprezentanți ai organizațiilor aparținând minorităților naționale și ai importantelor ministere și organe centrale, având sarcina să emită opinii consultative sau să inițieze acte normative privind aspecte ale minorităților naționale, să dezbată problemele locale și să ia măsurile necesare rezolvării lor, să stabilească niște contacte permanente cu organizațiile minorităților. Un alt aspect important, strâns legat de protecția identității minorităților naționale, este justiția. Articolul 128 din Constituție prevede că cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele ce nu vorbesc limba română au dreptul să ia cunoștință de toate actele și dosarele cazului, să se exprime în fața curții de judecată și să formuleze concluzii prin interpret. În procesele penale acest drept trebuie asigurat fără niciun cost. Astfel, prin asigurarea dreptului de a avea un interpret, accesul gratuit la justiție al persoanei aparținând minorităților naționale este asigurat. Dreptul la un interpret are astfel rolul unei garanții la un acces gratuit la justiție în beneficiul persoanei aparținând minorităților naționale. Același interes trebuie acordat și articolului 23 alin. 5 din Constituție, statuând că orice persoană reținută sau arestată trebuie informată prompt, într‑o limbă pe care o înțelege, despre motivele reținerii sau arestării și despre faptele pentru care e acuzată.

Prevederi similare celor ale articolului 22 din Constituție se regăsesc și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (art. 6 – dreptul la libertate și securitate), CEDO (art. 5 dreptul la libertate și securitate), precum și în Carta Socială Europeană Revizuită (art. 12 – dreptul la securitate socială).

Toate aceste lucruri ilustrează faptul că drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale fac parte din drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Din acest motiv, un rol esențial în definirea caracterului constituțional și legal îl joacă principiul egalității tuturor cetățenilor. În baza acestui principiu, dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale reprezintă un principiu specific, care, în cazul acestor persoane, asigură fie aplicarea într‑o anumită manieră a drepturilor și libertăților constituționale, recunoscute în mod general pentru cetățeni, fie o serie de anumite drepturi și garanții specifice. Substanțial, statutul persoanelor aparținând minorităților naționale implică dreptul acestora la o viață cultural‑spirituală proprie, precum și acces nelimitat la viața politică, socială și economică a țării, asigurând astfel beneficii rezultând din oportunitățile oferite de dezvoltarea societății românești.

Irina Moroianu Zlătescu
Prof. univ. dr. membru în Consiliul de Administrație
al Agenției de Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene

Note:

[1] World Guide of Ethnic Minorities and Indigenous Peoples, Stavenaagen, Rudolfo, Tokyo and Mexico, United Nations University and El Colegio de Mexico, 1988, p.1 și urm.
[2] Ibidem. A se vedea și Minority Rights Group, World Minorities, 1997‑1979, Londra 1980, Idem.
[3] A se vedea, în același sens, și A. Eide, Peaceful and Constructive Resolution of Situations Involving Minorities, United Nations University Tokyo, 1995, p.3 și urm. Amintim că Asbjorn Eide a fost președintele Grupului de Lucru privind Minoritățile al ONU (1995‑2004).
[4] Potrivit Rezoluției Adunării Generale ONU 60/251 din 15 martie 2006, toate mandatele, mecanismele, funcțiile și atribuțiile Comisiei ONU pentru Drepturile Omului și ale Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților au fost preluate de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului.
[5] La o mare parte din lucrările acestuia am participat ca expert sau invitat ca specialist, reprezentant al mediului academic sau al instituțiilor naționale pentru drepturile omului, prezentând bune practici în domeniu și propuneri în materie. Prin Rezoluția 2007/06/15 a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, în 2007 Grupul de Lucru asupra minorităților a fost înlocuit cu Forumul pe Probleme ale Minorităților. Din 21 aprilie 2005, în cadrul Comisiei ONU pentru Drepturile Omului a fost creată funcția de raportor special pentru problematica minorităților, mandat reînnoit de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului în 2008, 2011, 2014, 2017, mandatul având o durată de 3 ani.
[6] A se vedea documentele internaționale și interne privind Insulele Aaland, Groenlanda, Țara Bascilor și Catalonia, în: Hurst Hannum, Documents on Autonomy and Minority Rights, Martinus Nijhof Publishers, Dordrecht, 1993.
[7] Arthur de Balogh, La protection internationale des minorités, Les éditions internationales, Paris, 1930, p. 28.
[8] A se vedea Ion Diaconu, Minoritățile. Statut. Perspective, Ed. IRDO, București, 1996, p. 181.
[9] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights: a dynamic and evolving process, Ed. Pro Universitaria, 2015, p.55
[10] Paralel, obligații analoge au fost impuse de tratatele de pace cu statele învinse (Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia).
[11] Francesco Capotorti, Étude des droits des personnes appartenant aux minorités.
[12] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. IRDO, București, 1996, p. 144‑145.
[13] Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights: A dynamic and evolving process, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p. 248 și urm.
[14] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Elena Marinică, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Academic, Ed. Universitară, București, 2017, p.45.
[15] Creată inițial sub denumirea de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, își schimbă denumirea la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 5‑6 decembrie 1994 în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, devenind astfel o adevărată organizație internațională.
[16] Structura pe naționalități a populației din Imperiul Austro‑Ungar și, respectiv, Austria și Ungaria la recensământul din 1910 era următoarea: germani 12.011 mil. (23,5%), 2.037.435 (9,8%), 9.950.266 (35,58%), unguri 10.062 mil. (19,5%), 10.050.575 (48,1%), 10.974 (0,04%), români 3.244 mil (6,5%), 2.949.032 (14,1%), 275.155 (0,98%), slavi 24.190 mil. (47,5%), 5.380.190 (25,8%), 16.959.095 (60,65%), alții – 3%, 469.255 (2.2%), 768.422 (2.75%), potrivit „Maghiar Korona Orszagainak 1910 Evinepszamlalasa”, II, Resz., Budapest,1912. Catherine Lalumiere, Secretar General al Consiliului Europei (1989‑1994), denumea minoritățile care apăreau ca atare în urma dezmembrării imperiilor „minorități imperiale”, având un profil atitudinal diferit. În accepțiunea dată de aceasta, termenul se aplica celor care nu au fost majoritari într‑o țară, dar care, rezultând din destrămarea imperiului, nu îi priveau pe autohtoni niciodată ca pe egalii lor, întrucât proveneau din pierderea dominației explicite de către ei, dar rămânându‑le conștiința de sine tot imperială, cel puțin unora dintre ei. Această atitudine provine și din faptul că au rămas pe un teritoriu de pe care imperiul s‑a retras cel puțin formal.
[17] Un exemplu în acest sens îl reprezintă EU‑MIDIS II.
[18] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Constitutional Law în România, Ed. Wolters Kluwer, The Netherlands
[19] În legătură cu acest articol există o jurisprudență a Curții Constituționale a României. A se vedea Tudorel Toader și Marieta Safta, Constituția României, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 12.
[20] Idem, p. 13
[21] Idem, p. 26‑44
[22] Idem, p. 255
[23] Idem, p. 327
[24] Idem, p. 97‑117
[25] Idem, p. 353
[26] Idem, p.168‑172
[27] Idem, p.143‑146
[28] Idem, p.154‑157
[29] În România există 18 culte religioase și 33 de asociații religioase. Toate acestea funcționează în baza Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Ele sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia.
[30] În ceea ce privește libertățile religioase, precizăm că egalitatea între culte nu a ridicat probleme serioase, ea fiind bine înrădăcinată, cel puțin de când Constituția României din 1923 a eliminat poziția dominantă a Bisericii Ortodoxe, chiar dacă aceasta reprezenta religia majorității populației.
[31] Primul teatru profesionist în limba idiș din lume a fost înființat în România, la Iași, în anul 1876, de către scriitorul și artistul Avram Goldfaden.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*