Punctul Critic » Lecturi » Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratatele de Pace ale României 1919‑1920, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017

Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratatele de Pace ale României 1919‑1920, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017

La sfârşitul anului trecut a apărut în mediul academic românesc o lucrare fundamentală despre sistemul de tratate încheiate și semnate de România la finalul Primului Război Mondial. Volumul pe care‑l prezentăm se înscrie în seria contribuţiilor importante la dezbaterea în mediul științific autohton datorită faptului că aduce în atenţie documente de interes major pentru studiul și cunoașterea creării și evoluției României Mari.

Statul român modern, ale cărui baze politice au fost puse în 1859, și‑a consolidat prezenţa şi poziţia în Europa și s‑a dublat teritorial şi demografic prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Această etapă de anvergură în reconfigurarea politică și diplomatică s‑a conturat cu ajutorul deciziilor plebiscitare luate de către Adunările Naţionale Reprezentative de la Chişinău (27 martie 1918), Cernăuţi (28 noiembrie 1918) şi Alba Iulia (1 decembrie 1918). Noul stat român unitar a fost recunoscut, prin urmare, pe plan intern, prin intermediul celor trei hotărâri, iar confirmarea internaţională a venit prin tratatele de pace semnate la Paris‑Versailles între 1919 și 1920. Aceste acte politice au plasat România întregită printre statele Europei, ataşate principiului naţionalităţilor, dar și noilor relații diplomatice între state, nou‑născute, pe ruinele fostelor imperii care dominaseră Europa și Asia. Cartea pe care o prezentăm debutează cu un „Cuvânt‑înainte” semnat de doi reputaţi istorici, Ion Calafeteanu şi Gheorghe Sbârnă, în care sunt prezentate elementele‑cheie, dar și nuanțele pe care volumul le comportă și le prezintă publicului cititor interesat de domeniul relațiilor internaționale. În faţa noului stat unitar modern, s‑a deschis, odată cu momentul politic de la 1 decembrie 1918, un lung proces de modernizare pe care elitele politice interne şi l‑au asumat treptat şi pe care l‑au aplicat societății românești. Momentul cu totul excepțional din 1918 odată realizat, noul stat trebuia consolidat prin măsuri care să‑i asigure caracterul naţional şi unitar pe care îl proclamase prin deciziile politice prezentate anterior. Practic, întreg regimul politic al statului român a fost modificat și extins prin includerea de noi teritorii, care la rândul lor impuneau măsuri și decizii urgente. Se avea în vedere soluţionarea problemelor legate de aspectele sociale, legale, politice şi instituţionale ale României Mari. După unirea cu Transilvania, Bucovina și Basarabia, Regatul României a trebuit să acționeze în foarte multe direcții. În primul rând, noile teritorii trebuiau să fie integrate administrativ în „România Mare”. Integrarea administrativă a acestor noi teritorii s‑a conturat ca un proces integrator și prin aplicarea reformelor instituționale în aceste provincii.

Includerea noilor teritorii în componența statului român a avut ca efect direct adăugarea unor importante clivaje de ordin etnic, religios, economic și cultural. Au survenit schimbări fundamentale, fundamentale şi în ceea ce privește structura populaţiei, care practic se dublează de la 7.160.000 locuitori (cât număra în 1912) până la 15.541.000 locuitori, potrivit unor recensăminte din anii ’20[1].
Dacă până în 1912, minoritățile din spațiul public românesc reprezentau un procent de 8%, o pondere mică într‑un stat relativ omogen, odată cu Marea Unire (și cu adăugarea vechilor provincii istorice) procentul acesta va creşte, ajungând la 30% din totalul populației. România devenea, ca efect al acestui process, un stat cu minorități multiple.

Prin urmare, administrația românească, dar și guvernarea se dezvoltă şi se concretizează în contextul României întregite, în primul rând, prin intermediul noilor clase apărute după război, precum şi a intelectualilor ce au dominat spațiul public și noile mecanisme politice. Însă, pentru a vorbi despre o guvernare sistematică și ordonată în anii imediat următori datei de 1 decembrie 1918, este nevoie să vedem dacă exista o opinie publică în stare să recepţioneze informaţiile transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare. Această opinie publică a existat şi nu a ratat nici o ocazie în a critica şi a judeca greşelile comise de partidele politice aflate la guvernare, partide care s‑au rezumat în principal la două entități, şi anume, Partidul Naţional‑Liberal şi Partidul Conservator.

Transformările realizate pe plan intern după momentul politic din 1918 au avut ca prim scop refacerea socială şi economică a noului stat rezultat din deciziile și tratatele semnate de către România. Aceste noi realități au condus către o nouă stratificare a societății românești, precum şi la crearea unor mentalităţi diferite față de secolul anterior (XIX). Reconfigurările politico‑economice și sociale impuneau, la rândul lor, noi drepturi şi libertăţi, dar mai ales revendicau condiţii de viaţă mai bune, deoarece societatea românească s‑a confruntat cu grave probleme în ceea ce privește asigurarea resurselor necesare traiului zilnic. Peste această situație în perioada de după 1918 s‑a suprapus și o gravă criză financiară, contextul general de viaţă al populaţiei depreciindu‑se considerabil. În aceste condiții guvernarea și administrarea noului teritoriu încorporat statului român deveneau o provocare dintre cele mai imperative. În noul context geopolitic creat s‑au impus drepturile fundamentale revendicate de clasa intelectuală, dar şi de noile segmente sociale apărute în urma războiului. Aceste mase de oameni îşi doreau o mai activă participare la viaţa politică, dar şi o implicare mult mai mare în cadrul deciziilor politice și în cadrul situaţiilor şi problemele societății din epocă. Referindu‑ne la volumul în cauză și la contextul în care s‑au desfășurat condițiile păcii negociate în cadrul sistemului Paris‑Versailles, cititorul nu poate să nu observe modul în care oamenii politici s‑au implicat în mod direct în negocierile de pace, cât și în semnarea sau ratificarea tratatelor. Astfel, încă de la debutul acestor negocieri, Ion I. C. Brătianu îi scria un memoriu președintelui american Woodrow Wilson în care punea în prim‑plan problema reparațiilor de război. La câteva zile, Ion I. C. Brătia­nu expediază o altă scrisoare, adresată lui Norman Davis în calitate de comisar financiar în delegația Statelor Unite, în care se punea imperativ problema reparațiilor și creditelor pentru reconstrucție (p. 26).

La 29 noiembrie 1918, după guvernul de tranziţie condus de generalul Constantin Coandă, se instalează noul guvern condus de Ion I. C. Brătia­nu, care va domina perioada de reconstrucţie a statului unitar român cu măsuri de ordin liberal. Ion I. C. Brătianu a condus guvernul până la data de 27 septembrie 1919, având ca principale obiective înfăptuirea reformelor electorale şi agrare[2], fiind implicat și în negocierile de pace ca șef al delegației române. De altfel, la 28 iunie 1919, cei doi oameni politici aveau să semneze în Sala Oglinzilor, aflată în complexul de la Versailles, Tratatul de Pace cu Germania. Acest moment al semnării tratatului cu Germania a constituit primul pas într‑un proces ce s‑a dovedit de lungă durată, foarte dificil, dar plin de speranțe” (p. 27).

România (prin excelenții diplomați) a trebuit să negocieze foarte dur condițiile tratatelor, după îndelungi discuții cu reprezentanții Puterilor Aliate, dar și cu negociatorii statelor învinse. Astfel, au fost trasate viitoarele granițe ale României cu statele vecine și au fost decise condițiile în care urmau să fie semnate tratatele ce puneau capăt războiului. Așa au fost negociate toate detaliile legate de: teritoriu, populație, infrastructură, forțele militarizate, posesiunile statelor, despăgubirile de război și datoriile care urmau a fi plătite. În cadrul negocierilor de pace cu Austria, cele patru mari puteri aliate am impus României, prin intermediul lui Phillipe Berthelot[3], extinderea negocierilor pentru un Tratat al Minorităților. Prin urmare, șeful delegației române I.I.C. Brătianu a fost informat că puterile aliate doreau crearea „unei comisii însărcinate să determine natura garanțiilor care trebuiau luate pentru a asigura protecția minorităților” (p. 30). Mai mult decât atât, Tratatul de Pace semnat cu Austria la Saint‑Germaine în data de 10 septembrie 1919 a fost condiționat de asigurarea respectării drepturilor minorităților (erau vizate drepturile evreilor, secuilor și sașilor) şi s‑a făcut în absența delegației României.

Drept urmare, la 12 septembrie 1919, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat. În urma alegerilor din noiembrie 1919 a fost instalat guvernul condus de Alexandru Vaida‑Voevod. Noul prim‑ministru a continuat negocierile cu Consiliul Suprem Aliat de la Paris, încercând să modifice anumite prevederi ce vizau România. Negocierile au intrat în cele din urmă într‑un impas, ajungându‑se la un ultimatum prin care Puterile Aliate impuneau României semnarea Tratatului cu Austria, precum și Tratatul care prevedea drepturile minorităților. Ultimatumul prevedea că, în cazul în care România refuza din nou să semneze cele două tratate, urma ca Puterile Aliate să‑și retragă misiunile diplomatice de la București, iar delegația română să părăsească lucrările conferinței. Acest blocaj lua sfârșit la 10 decembrie 1919 prin semnarea de către generalul Constantin Coandă (reprezentant al României) a acelor tratate: cu Austria și Tratatul Minorităților, la care se adăuga Tratatul de Pace cu Bulgaria. Semnarea tratatului cu Bulgaria consemna revenirea Dobrogei sub administrație românească după cei doi ani de ocupație germano‑bulgară, între 1916‑1918.

Analizând evenimentele după un secol, autorii, I. Calafeteanu și Gh. Sbârnă, descriu cel mai anevoios travaliu din cadrul Conferinței legat de întregul parcurs al negocierilor cu Ungaria și toate efectele pe care acest tratat le‑a produs în relațiile dintre cele două state. A fost de departe cel mai complex „dosar diplomatic” pe care au trebuit să‑l negocieze delegațiile române (care s‑au succedat în cursul unui an). Negocierile de pace vor debuta la începutul lunii ianuarie 1920, când delegația maghiară, condusă de contele Albert Apponyi, a sosit în capitala Franței. Delegația avea o componență impresionantă: 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experți, 6 consilieri politici și 15 secretari[4]. Șeful delegației maghiare, contele Appony, în vârstă de 74 de ani, avea o reputație de intelectual recunoscut în mediile culturale occidentale și vorbea fluent limbile engleză, franceză și germană. Prin urmare, adversarii românilor în cadrul conferinței erau redutabili. Reprezentanții maghiari au încercat să justifice drepturile istorice ale „Ungariei istorice” concentrându‑se pe „superioritatea culturală a națiunii maghiare față de incultura vecinilor” (p.46). La 16 ianuarie 1920 contele Appony a ținut un discurs în fața delegaților în limbile franceză și engleză, susținând faptul că Ungaria a fost statul tratat cel mai dur din cauza condițiilor politice și cedărilor teritoriale impuse.

Negocierile destinate încheierii tratatului cu Ungaria s‑au desfășurat la Paris și Londra, capitala britanică fiind favorabilă cererilor politice și revendicărilor teritoriale românești.

După negocierile dificile derulate pe durata a mai multe luni se consumă actul semnării tratatului la Trianon în data de 4 iunie 1920. Delegația română a semnat actul cu Ungaria alături de alte 18 state. Din partea României tratatul a fost semnat de către Nicolae Titulescu și de Ioan Cantacuzino. Trebuie menționat faptul că presa franceză a prezentat amplu ceremonia semnării acestui tratat, dar și condițiile de securitate care au fost luate în contextul evenimentului. Cotidianul francez „La Croix” (citat de Gh. Calcan) menționa: „Mâine, vineri, la ora 4.30, va fi semnat la Marele Trianon Tratatul de Pace cu Ungaria. Acompaniați de colonelul Henry, plenipotențiarii ungari vor părăsi hotelul în automobile pentru a veni la Galerie și a‑și pune semnăturile pe tratat. În timpul ceremoniei peronul care dă în grădină, aproape de galerie, nu va fi accesibil invitaților. Trianonul va fi închis publicului, un baraj va fi instalat la punctul terminus al liniilor de tramvai”[5].

Acest tratat a deschis calea semnării unor noi negocieri care au condus la semnarea altor trei tratate: un tratat de pace semnat cu Turcia; un al doilea tratat era semnat între puterile învingătoare în război și, în final, al treilea tratat reglementa anumite probleme legate de dizolvarea monarhiei austro‑ungare (p. 46). Data semnării acestor tratate este 10 august 1920, la Sevres. Cel mai important dintre acestea este tratatul încheiat între Puterile Aliate și Asociate și România, Polonia, Statul Sârbo‑croato‑sloven și Cehoslovacia, care prevedea în preambulul său motivația pentru care a fost propus celor patru state anume: „pentru a le asigura acestora suveranitatea asupra teritoriilor care le sunt respectiv recunoscute” (p. 47). Practic, acest tratat era menit să legitimeze transferul teritoriilor care făceau parte din cadrul monarhiei dualiste austro‑ungare, care a fost dezmembrată (la propriu) de către Puterile Aliate din cauza faptului că, prin ultimatumul dat Serbiei în 1914, declanșase Primul Război Mondial. Aceeași „vină” i s‑a imputat și statului maghiar pe care o găsim menționată în chiar preambulul tratatului de la Trianon, unde îi este „recunoscută” Ungariei noua calitate de stat național în urma dispariției entității politice numită Austro‑Ungaria. Se menționa în mod expres „partea de vină în declanșarea războiului care își are originea în declarația de război emisă la 28 iulie 1914 de fostul Guvern Imperial și Regal al Austro‑Ungariei”[6].

În chiar titlul tratatului încheiat cu statele amintite se menționează expres textul „prin care se stabilesc frontierele între statele succesoare ale Austro‑Ungariei” (p. 585‑593). În același titlu al tratatului se menționează că Italia nu era implicată în acest tratat, deși primise teritorii care aparținuseră monarhiei Austro‑Ungare.

Din același titlu al tratatului se precizează faptul că: „el (tratatul) se prezintă în chipul acesta ca o completare a Tratatului de la Trianon care fixează frontiera României față de Ungaria și a Tratatului de la Saint‑Germain en Laye, prin care Austria a cedat României Bucovina” (p. 585). Delegația României a aderat la acest tratat în data de 20 octombrie 1920.

Ultimul dintre tratatele publicate de către cei doi autori în cartea recenzată de către noi se referă la un act de mare importanță geopolitică și identitară, anume unirea Basarabiei cu România. Tratatul între Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, Principalele Puteri Aliate și România (p. 595‑601). Mai puțin cunoscut, acest tratat se referă în mod expres la drepturile politice și naționale ale României asupra Basarabiei. Spre deosebire de tratatele complexe și extinse prezentate anterior, acest tratat are doar nouă articole și conține prevederi explicite cu privire la suveranitatea României asupra acestui teritoriu, noua frontieră de est a României, precum și prevederi cu privire la drepturile cetățenilor, transferul bunurilor mobile și imobile, cetățenie etc. A fost redactat și semnat în Paris la 28 octombrie 1920 într‑un singur exemplar, care a fost depus în arhivele Guvernului Republicii Franceze. Fiecare dintre statele semnatare a primit câte o copie a tratatului.

Volumul publicat de către cei doi autori, Ioan Calafeteanu și Gheorghe Sbârnă, conține și câteva hărți ale noilor granițe românești conturate după ceea ce numim sistemul de tratate de la Paris‑Versailles. Foarte utile și foarte rare în același timp, hărțile demonstrează configurația etnică și politică a noilor teritorii încorporate statului român, dar și alcătuirea etno‑politică și identitară a societății românești.

Enache Tuşa

Note:
[1] Buletinul Statistic al României (ianuarie‑februarie 1924).
[2] Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi: 1916‑1928, Edit. Silex, Bucureşti, 1996, pp. 28‑29.
[3] Director general în cadrul Ministerului de Externe francez.
[4] Gheorghe Calcan, România în relaţiile internaţionale ale Conferinţei de Pace de la Paris‑Versailles‑1919‑1920. Recunoaşterea in­-
ternaţională a Marii Uniri
, Editura Mega, Cluj Napoca, 2013, p. 170.
[5] Ghe. Calcan, op. cit., p.191.
[6] Ghe. Calcan, op.cit., p.191.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*