Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Ioan C. Popa: Separatismul în spațiul ex‑sovietic. Cazul Transnistriei

Ioan C. Popa: Separatismul în spațiul ex‑sovietic. Cazul Transnistriei

Odată cu declararea unilaterală a independenţei Kosovo (la 17 februarie 2008) şi recunoaşterea acesteia de către o serie de state influente pe plan internaţional, a revenit mai acut în atenţie problema separatismului și a soluţionării unor conflicte îngheţate existente în lume, în special a celor din regiunea Balcanilor şi din spaţiul ex‑sovietic. În acelaşi timp, perspectiva iniţierii procesului de aderare la Alianţa Nord‑Atlantică a unor foste republici sovietice (Georgia şi Ucraina) a determinat reacţii dure din partea liderilor de la Kremlin, care parcă şi‑au amintit brusc unele declaraţii făcute de Mihail Gorbaciov în pragul prăbuşirii URSS. Aceştia au avertizat asupra pericolului pe care îl reprezintă mişcările separatiste de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, nu doar pentru stabilitatea tinerelor republici, ci şi în planul securităţii europene. Alături de enclavele Abhazia şi Osetia de Sud (din Georgia) și de activarea puternică a mișcărilor secesiuniste în estul Ucrainei, Transnistria a devenit un mijloc de a ţine la distanţă Alianţa de graniţele fostului imperiu şi de a perpetua influenţa Federaţiei Ruse în regiune.

Încă de la început trebuie precizat că mișcările separatiste și așa‑numitele conflicte înghețate din spațiul post‑sovietic au un caracter specific, care le diferențiază de manifestările fenomenului separatist din alte regiuni ale Europei. Cazul Transnistriei este revelator.

Esenţa conflictului transnistrean

Regiunea de est a Republicii Moldova, situată în stânga Nistrului (Transnistria), conservă de mai multă vreme ceea ce în terminologia Consiliului Europei a fost definit ca unul dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex‑sovietic. Un conflict controversat care, în opinia experţilor, nu are nicidecum conotaţii etnice, ci exclusiv politice: „Conflictul din Transnistria a fost deseori descris, atât în Rusia, cât şi în Occident, ca un război etnic între naţionaliştii de la Chişinău, hotărâţi să se unească cu România, şi etnicii ruşi din Transnistria, care se temeau că vor fi asimilaţi într‑un stat românesc extins. În teren, lucrurile nu au fost însă niciodată atât de simple. Originile complexe ale conflictului transnistrean, precum şi interesele politice şi economice pe care le servea au făcut, de fapt, disputa atât de greu de rezolvat”[1], scrie un cercetător american. Altfel spus, este vorba de un conflict localizat într‑o zonă folosită tradiţional ca avanpost al intereselor ruseşti în sud‑estul Europei, reinventat de artizanii politicii Kremlinului şi activat violent în 1992, la scurt timp după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei tânărului stat Republica Moldova. După cum este cunoscut, în Memoriul înaintat, la 4 februarie 1924, conducerilor partidelor bolşevice din Rusia şi Ucraina de către Grupul de Iniţiativă pentru crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), se preciza clar: „Republica Moldovenească va putea juca acelaşi rol de factor politico‑propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în cadrul RSSU. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”[2].

 

Cum a fost reactivat conflictul din regiunea de est a Republicii Moldova? Politica dublului standard

La 24 decembrie 1989, Congresul deputaţilor poporului al URSS adopta o Hotărâre prin care condamna „semnarea Protocolului secret adiţional din 23 august 1939 şi a altor înţelegeri secrete cu Germania” şi recunoştea că acestea „sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi de valabilitate din momentul semnării lor”. Totodată, se sublinia faptul că înţelegerile secrete cu Germania „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni asupra altor state prin recurgerea la forţă, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.

Comisia Sovietului Suprem al URSS, dând o apreciere politică şi juridică a Tratatului sovieto‑german de neagresiune din 1939, încerca să meargă chiar mai departe, susţinând că pentru Stalin „principalul motiv l‑a constituit nu tratatul ca atare, ci tocmai ceea ce a devenit obiect al protocoalelor secrete: adică posibilitatea de a introduce trupe în republicile baltice, în Polonia şi în Basarabia şi, în perspectivă, chiar în Finlanda. Adică motivul central al tratatului a constat în ambiţiile imperiale”[3].

Recunoaşterea existenței Pactului, negată patru decenii de conducătorii sovietici, marca la finele anului 1989, după prăbuşirea comunismului în ţările est‑europene, un pas înainte, în consonanţă cu „noua gândire” promovată de Gorbaciov, care se străduia să convingă Occidentul că Uniunea Sovietică este hotărâtă să rupă definitiv cu trecutul totalitar stalinist. Cu toate acestea, era mai degrabă un gest de condamnare formală, în încercarea de a se distanţa de un trecut stânjenitor, pentru că sovieticii nu au pus niciodată problema lichidării consecinţelor practice ale împărţirii sferelor de influenţă în estul Europei de către URSS şi Germania nazistă. Dimpotrivă, în pofida renunţării oficiale, anunţate de către Gorbaciov, la aşa‑numita doctrină intervenţionistă a lui Brejnev, în fapt, cel puţin în spaţiul URSS, Moscova a recurs masiv la forţa armată pentru înăbuşirea primelor încercări de redobândire a independenţei, atât în ţările baltice şi RSS Moldovenească, cât şi în republicile caucaziene şi central‑asiatice ocupate, de asemenea, prin forţă.

Despre „evenimentele sângeroase de la Vilnius, din 12 şi 13 ianuarie 1991”, şi încercarea „stângace de redobândire a controlului asupra Ţărilor Baltice”, Andrei Graciov, secretarul de presă al lui Gorbaciov în ultimele luni de mandat al acestuia la conducerea URSS, nota cu îndreptăţire: „postulatele noii gândiri, care au trecut corect examenul politicii externe, erau puse la încercare pe căile Balticii. Şi catastrofa s‑a produs. S‑a încercat rezolvarea unor probleme noi, determinate de viaţa reală, prin metode vechi”[4].

În contextul preocupărilor pentru elaborarea şi adoptarea unui Tratat asupra Uniunii reînnoite, la începutul anului 1990, când intensitatea şi amploarea manifestărilor de renaştere naţională prefigurau tot mai clar fragmentarea şi, în scurt timp, destrămarea URSS, strategii de la Kremlin – în încercarea de a găsi soluţii de salvare a imperiului –, au elaborat un material intitulat „Despre rolul autonomiilor”[5], introdus în celebra Mapă Specială a secretarului general al PCUS cu probleme de interes major pentru Uniunea Sovietică. Materialul menţionat schiţa o nouă concepţie privind modalităţile de reformare a URSS: în locul celor 15 republici unionale cu dreptul de a ieşi din componenţa Uniunii Sovietice, noul Tratat asupra Uniunii urma să fie semnat de 35 de subiecţi, dintre care 15 erau republici unionale, iar 20 erau autonomii existente pe teritoriile lor, însă fără a avea drept la secesiune.

La 26 aprilie 1990, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind drepturile egale ale republicilor unionale şi autonome în domeniile social‑economic, administrativ, cultural etc. De fapt, în culise se regizau deja jocuri cu scopul de a încuraja afirmarea unor enclave autonome în interiorul republicilor unionale pentru a le putea controla mai ușor. Ideea este împărtăşită şi de cercetătorul american Charles King, care scrie: „Deşi revolta din Transnistria a fost în general prezentată ca o revoltă a slavilor împotriva politicilor naţionaliste ale Chişinăului, adevărata sursă a violenţelor după 1990 s‑a aflat la nivelul elitelor politice. Legile limbii şi ridicarea unei noi generaţii de politicieni basarabeni ameninţau poziţia transnistrenilor în cadrul ierarhiei politice şi sociale. Reacţia la mişcarea naţională nu era o revoltă a minorităţilor, ci o revoltă a unei elite înlăturate de la putere împotriva celor care îi ameninţau poziţiile”[6].

Aici sunt necesare câteva precizări. Manifestările catalogate de autorităţile sovietice ca „naţionaliste” – care nu erau decât diverse forme de protest ale populaţiilor ne‑ruse faţă de dominaţia ruso‑sovietică din imperiu – nu au încetat niciodată: mult timp ele au ars la foc mocnit, izbucnind uneori violent, mai ales când împrejurările interne şi externe au permis acest lucru. În perioada măsurilor de liberalizare iniţiate de Gorbaciov, mişcările de renaştere naţională au găsit teren propice pentru a se dezvolta, în fiecare an, în majoritatea republicilor unionale, inclusiv în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Acutizarea problemei naţionale, considerată mult timp rezolvată definitiv în URSS, l‑a determinat pe Gorbaciov să‑i consacre o atenţie specială la Plenara CC al PCUS din februarie 1988, când a subliniat că adevăratul internaţionalism este posibil doar în condiţiile respectării „demnităţii, culturii, limbii şi istoriei fiecărui popor”, condamnând totodată „naţionalismul orb în orice formă a sa”[7].

În raportul prezentat la o altă plenară a CC al PCUS, la 19 septembrie 1989, Mihail Gorbaciov a reluat chestiunea aşa‑numitei crize a naţionalităţilor, susţinând că „nu putem conta pe succesul perestroicii[8] dacă nu rezolvăm problema relaţiilor interetnice”[9]. Liderul sovietic mergea mai departe, vorbind despre nevoia unor „mecanisme politice potrivite” şi chiar de „o schimbare fundamentală în sistemul care a fost în vigoare” până atunci, în modul de abordare a procesului de autodeterminare a naţiunilor din componenţa URSS. El evoca, de pildă, importanţa reformării Uniunii şi transformării ei într‑o Federaţie prin conferirea unui „nou statut autonomiei sovietice”, „lărgirea drepturilor” republicilor, regiunilor şi districtelor autonome, inclusiv posibilitatea de a se crea „cantoane naţionale” sau „consilii pansovietice ale cetăţenilor” pentru diverse comunităţi etnice sau naţionalităţi[10].

Toate aceste aşa‑numite drepturi lărgite pentru naţionalităţile Uniunii aveau însă o limită peste care nu se putea trece: să nu pună în discuţie „schimbări teritoriale, o nouă trasare a frontierelor şi unităţilor statale, naţionale şi administrative”, deoarece – susţinea Gorbaciov –, „actuala trasare a teritoriului, în funcţie de naţionalităţi, nu constituie un obstacol în calea unei vieţi normale a oamenilor, din orice colţ al ţării”[11]. Printr‑o astfel de abordare, în pofida pretenţiilor sale de a se detaşa de stalinism şi hruşciovism, Gorbaciov îşi dădea, în fapt, girul asupra unui întreg şir de abuzuri şi crime comise de Stalin şi Hruşciov împotriva diverselor naţionalităţi şi comunităţi etnice de pe cuprinsul URSS, prin amputări teritoriale, deportări şi dislocări masive de populaţii, precum şi printr‑o cruntă rusificare a acestora.

Mai mult, Gorbaciov se dovedea un demn continuator al doctrinei cominterniste fundamentate de „experimentata şcoală leninist‑stalinistă” în problema naţională şi a frontierelor interne ale URSS, aşa cum se exprima un lider bolşevic la Congresul al V‑lea al Cominternului, desfăşurat la Moscova în vara anului 1924. La o şedinţă a respectivului Congres, din 30 iunie, D. Z. Manuilski (1883‑1959), membru al Prezidiului Comitetului Executiv al Cominternului, afirma că puterea sovietică a recunoscut „dreptul fiecărei naţiuni şi naţionalităţi din cadrul URSS de a ieşi în orice minut din ea”. Dar – susţinea vorbitorul – bolşevicii au realizat „unirea popoarelor într‑o uniune frăţească” şi, deci, nu se mai pune problema graniţelor, care devine secundară. Întrucât s‑a înfăptuit socializarea avuţiei naţionale, iar cetăţenii sovietici au drepturi egale asupra acesteia indiferent în ce zonă a URSS ar locui, „chestiunea graniţelor între statele care fac parte din uniunea noastră are o importanţă exclusiv administrativă şi nu poate duce la niciun fel de conflicte”[12]. În spiritul doctrinei iluştrilor săi predecesori, Gorbaciov confirma la plenara din septembrie 1989 faptul că „procesele economice, sociale, demografice şi migraţiile interetnice au făcut ca mai mult de şaizeci de milioane dintre cetăţenii noştri să trăiască în afara graniţelor republicii lor de origine”, iar „o retrasare a hărţii geopolitice ar însemna să complicăm o situaţie care şi aşa nu este simplă”. În încercarea de a justifica păstrarea Uniunii, Gorbaciov susţinea că elementele şi grupurile antisociale care mizează pe „cartea naţionalismului” sunt adversari ai perestroicii şi urmăresc să deturneze „nemulţumirea adunată de oameni timp de zeci de ani în planul relaţiilor interetnice”[13].

În concepţia liderilor sovietici, deopotrivă reformişti sau conservatori, naţionalismul „orb” sau „agresiv” din diverse republici unionale, care doreau să ajungă la o independenţă reală faţă de centru, era echivalat cu tentaţia spre secesiune şi separatism, fiind condamnat cu virulenţă şi necondiţionat, ca o ameninţare directă la adresa integrităţii URSS. Nu în acelaşi fel, însă, era privit separatismul enclavelor autonome din diversele republici unionale care periclitau în mod evident integritatea republicilor respective, dar nu şi pe cea a colosului care era URSS. În fond, este vorba de un limbaj al dublului standard, folosit şi de Gorbaciov, la care liderii de la Kremlin nu au renunţat niciodată. În mod paradoxal, însă, aşa cum arată unii istorici şi analişti ruşi de prestigiu, prăbuşirea URSS nu s‑a datorat „naţionalismului antirusesc” din republicile unionale care aspirau la independenţă, ci chiar „separatismului rusesc”, fenomen nou şi neaşteptat, care în perioada de afirmare a lui Boris Elţîn a devenit „una din forţele demolatoare ale Uniunii Sovietice, create şi construite în jurul RSFS Ruse”[14].

Enclavele separatiste sau „autonomiile”, cum erau denumite în materialul din Mapa Specială a secretarului general, se simţeau atrase ca de un magnet de centrul imperial, iar comportamentul lor nu ieşea cu nimic din cuvântul Moscovei. În mod firesc, ele erau privite cu simpatie, reprezentând un instrument în mâinile puterii centrale pentru a exercita presiuni asupra republicilor „rebele” şi a le readuce la ordine sau, în cazul extrem al desprinderii din imperiu, pentru a menţine un anumit control asupra acestora, prin ameninţarea integrităţii lor teritoriale. Utilizarea acestei metode s‑a adeverit şi în cazul Transnistriei, unde liderii populaţiei rusofone, majoritare în raioanele din stânga Nistrului, s‑au mobilizat, cu sprijin direct de la Moscova, pentru a crea din nou o republică autonomă în această regiune, care îşi propunea iniţial să militeze pentru apărarea socialismului şi a Patriei sovietice unice.

 

Amorsarea conflictului transnistrean

 Primul semnal oficial de manifestare a separatismului transnistrean a fost transmis la sesiunea a XIII‑a a sovietului orăşenesc Tiraspol, desfăşurată la 13 septembrie 1989, când s‑a lansat un apel către „toţi oamenii muncii” din raioanele Tiraspol, Bender, Rîbniţa, Slobozia, Camenca, Bălţi, Grigoriopol şi Dubăsari, cu propunerea de a crea o republică autonomă în cadrul RSSM. Invocându‑se prevederi din documente ale PCUS cu privire la problema naţională, în scurt timp au fost constituite o serie de comisii care să pregătească proiectele pentru înfiinţarea respectivei republici autonome. O comisie specială pentru fundamentarea juridică a „Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene”, constituită în încercarea de a justifica înfiinţarea unei republici autonome, a pus în discuţie legalitatea hotărârii din 2 august 1940 când, în urma ocupării Basarabiei de către URSS, a fost dizolvată RASSM, iar o parte a acesteia şi o parte a noului teritoriu ocupat au fost contopite în cadrul RSSM.

La 2 iunie 1990, un „congres” al regiunii nistrene organizat la Parcani (raionul Slobozia) a decis constituirea „Consiliului coordonator al regiunii nistrene”, avându‑l ca preşedinte pe Igor Smirnov, directorul uzinei producătoare de echipamente militare Electromaş, venit la Tiraspol din Rusia în noiembrie 1987. În acest mod, în cadrul RSSM au fost create primele structuri de putere paralele, care nu se mai subordonau legislaţiei şi organelor centrale de la Chişinău, ci Legii URSS privind bazele autoadministrării şi gospodăririi locale.

La 2 septembrie 1990, la Tiraspol s‑a desfăşurat „congresul de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene (RSSMN)[15]. Deşi se insinua că RSSMN ar fi succesoarea de drept a fostei RASSM, s‑a preferat o anumită ambiguitate, evitându‑se ideea unei simple reeditări a entităţii create de bolşevici în 1924. Pentru a se preveni un eventual conflict de interese cu Ucraina (deoarece fosta RASSM funcţionase în componenţa RSS Ucrainene), dar şi pentru a justifica includerea oraşului Tighina/Bender (care a aparţinut dintotdeauna Moldovei dintre Prut şi Nistru) sub administraţia noii republici, RSSMN s‑a autoproclamat republică unională în cadrul URSS, ca subiect egal în drepturi cu celelalte republici unionale. Aşa cum subliniază unii autori, „alăturarea calificativului moldovenească la numele republicii nistrene nu a fost accidentală. Ea a avut menirea de a capta simpatiile moldovenilor din regiune şi de a‑i înstrăina de fraţii lor de peste Nistru, de a face, pentru orice eventualitate… din această enclavă un depozitar al patrimoniului etnocultural moldovenesc, în veşmânt rusesc”[16].

În fapt, se pregăteau din nou condiţiile pentru afirmarea unui „popor moldovenesc nistrean” cu identitate proprie, diferită de cea a românilor basarabeni, care s‑ar fi format – aşa cum se susţinea la „congresul” de la Tiraspol – pe parcursul unor „procese istorice” încheiate „către sfârşitul secolului al XVIII‑lea, odată cu crearea Novorusiei în cadrul Statului Rus”, adică odată cu ocuparea/anexarea teritoriului dintre Nistru şi Bug de către Imperiul ţarist. În acest fel, erau actualizate şi „bazele ştiinţifice” pentru declararea teritoriului Transnistriei (inclusiv Benderul) ca „pământuri ruseşti”. Iar declaraţii de acest gen nu vor întârzia să apară chiar în preajma declanşării violenţelor militare. Cu acelaşi prilej, au fost adoptate mai multe documente (o rezoluţie, precum şi o serie de declaraţii) care stipulau respingerea măsurilor luate în ultimul timp la Chişinău în contextul procesului de renaştere naţională[17], ceea ce semnifica desprinderea practic din componenţa RSSM şi autoproclamarea RSSMN ca „stat suveran în cadrul URSS”. Obiectivele „congresului” au fost sintetizate astfel de unul dintre liderii de la Tiraspol: „URSS… este patria noastră… fără de care nu ne imaginăm. Acesta este scopul nostru principal, şi noi tindem să contribuim la reorganizarea şi renaşterea Uniunii pe baze noi”[18].

„Congresul” se desfăşurase cu acordul şi sprijinul masiv şi direct al mai multor structuri şi cercuri de putere de la Moscova, o dovadă în plus fiind şi faptul că, în ziua de 2 septembrie 1990, Ministerul de Interne al URSS a deplasat la Tiraspol o unitate specială pentru a‑i „apăra” pe participanţi, pe care de altfel nu‑i ameninţase nimeni.

Încercările conducătorilor de la Chişinău de a obţine sprijin la Moscova pentru stoparea procesului separatist din raioanele de est ale RSSM s‑au lovit de opoziţia puternică a unor factori politici şi militari de decizie, în frunte cu Anatoli Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care participaseră nemijlocit la montarea „mecanismului separatist” transnistrean. Despre A. Lukianov, vechi prieten al lui Gorbaciov, pe care l‑a trădat în cele din urmă, un bun cunoscător al relaţiilor dintre cei doi scria: „Acesta (A. Lukianov, n.n.) ştia atât de bine să profite de slăbiciunile, interesele personale şi temerile deputaţilor, încât observatorii nu ştiau dacă trebuie să‑i admire virtuozitatea sau să fie indignaţi de cinismul lui”[19].

La rândul său, M. Gorbaciov avea un comportament ezitant şi contradictoriu. El catalogase iniţial poziţiile intransigente ale separatiştilor transnistreni ca fiind un răspuns la „acţiunile nechibzuite ale conducerii de la Chişinău”. Premierul sovietic Nikolai Rîjkov avertiza şi el că Moldova risca să devină un al doilea Karabah[20], dar cu consecinţe mult mai grave datorită structurii sale „multietnice”. La o întâlnire cu deputaţi ai poporului din URSS din partea RSSM, desfăşurată la Moscova la 12 septembrie 1990, Gorbaciov a afirmat, în prezenţa lui A. Lukianov şi a premierului N. Rîjkov: „Dezbinarea popoarelor şi dezmembrarea teritoriilor este o crimă şi ea nu poate fi admisă”[21].

Cu un alt prilej, la 22 septembrie 1990, Gorbaciov îşi exprima nemulţumirea la tribuna Sovietului Suprem al URSS faţă de Declaraţia de suveranitate adoptată de Parlamentul de la Chişinău, la 23 iunie în acelaşi an: „Devierile, erorile în politică au dus la aceea că astăzi se află în pericol integritatea acestei în general foarte dinamice, integrate, interdependente republici. Sub impactul acestei declaraţii adoptate în Moldova, care nu conţinea prevederea privind rămânerea Moldovei în cadrul Uniunii Sovietice, dar vorbea despre o comunitate sau concubinaj, s‑a declanşat procesul clătinării, intensificării alarmei şi neliniştii”[22]. Două zile mai târziu, parlamentul moldovean sancţiona afirmaţiile lui Gorbaciov, reproşându‑i ca jignitoare „reducerea … conţinutului Declaraţiei cu privire la suveranitate… la expresia… ori comunitate, ori concubinaj”[23].

La 22 decembrie 1990, Mihail Gorbaciov a semnat „Decretul cu privire la măsurile pentru normalizarea situaţiei în RSS Moldova”, expresie clară a poziţiei incerte şi, în acelaşi timp, duplicitare a liderului de la Kremlin, a cărui singură preocupare reală era supravieţuirea URSS, într‑o formă sau alta. Pentru Chişinău, Decretul lui Gorbaciov era important deoarece declara ca fiind fără putere şi consecinţe juridice toate deciziile luate de separatiştii de la Tiraspol, dar şi de cei de la Comrat pentru regiunea găgăuză. Încă din 12 noiembrie 1989, un aşa‑numit congres al găgăuzilor proclamase, în sudul Moldovei, “Republica autonomă sovietică socialistă găgăuză”, acţiune susţinută şi coordonată direct de Moscova. În încercarea de a găsi “argumente ştiinţifice” pentru o astfel de decizie, Centrul pentru studierea relaţiilor naţionale de pe lângă Secţia de ştiinţe sociale a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a URSS consemna într‑un studiu întocmit la vremea respectivă: „Crearea statalităţii naţionale găgăuze în URSS are o importanţă vitală pentru poporul găgăuz şi este destul de motivată… Dobândirea statalităţii de către poporul găgăuz şi soluţionarea acestei probleme constituie o chestiune de timp. Tărăgănarea acestui proces poate doar să intensifice agravarea relaţiilor interetnice în RSSM”[24].

  1. Lukianov recunoştea în 1990 că separatismul din RSSM, soldat cu proclamarea a două republici noi (transnistreană şi găgăuză) are la bază faptul că Declaraţia de Suveranitate, adoptată de Moldova, nu conţine garanţii privind rămânerea sa în componenţa Uniunii Sovietice[25]. Parlamentul de la Chişinău a respins ca lipsite de orice temei istoric şi juridic pretenţiile la autonomii statal‑teritoriale în RSS Moldova, iar într‑un Apel adresat popoarelor şi parlamentelor statelor lumii, la 26 octombrie 1990, denunţa activitatea forţelor distructive ce se opun „proceselor de democratizare şi mai ales celor de renaştere naţională”, forţe „tolerate tacit de Centru (Moscova, n.n.) şi susţinute de Armata Sovietică”, fapt ce a adus Moldova „în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”. Chişinăul lansa un apel dramatic la solidaritate şi sprijin internaţional „faţă de politica imperială de dezmembrare continuă a Statului Moldova”, pentru a putea astfel „ajuta poporul nostru, singurul popor de origine romanică din URSS, să revină la circuitul de valori universale”[26].

 Concomitent, Decretul lui Gorbaciov obliga Chişinăul să asigure respectarea necondiţionată a legislaţiei unionale pe teritoriul RSSM, revizuirea unor prevederi ale legii privind funcţionarea limbilor ş.a., ceea ce anula, practic, progresele democratice în procesul de renaştere naţională, acceptate în principiu şi de Gorbaciov chiar înainte de 1989. În plus, Decretul avertiza, în final, că „în caz de neîndeplinire…, vor fi întreprinse măsurile ce se impun în conformitate cu împuternicirile atribuite Preşedintelui URSS de Constituţie”[27].

Prevederile Decretului au fost întâmpinate în mod diferit în mediile de la Chişinău, Tiraspol şi Moscova, fiecare dintre părţi reliefând mai ales acele puncte care nu le conveneau. O opinie interesantă a exprimat atunci un deputat al poporului din URSS, I. Afanasiev, aflat în opoziţie faţă de Gorbaciov, care declara săptămânalului moscovit Argumentî i faktî: „Moldova poate fi ţinta experimentării a ceea ce de acum s‑a încercat, la scară mai mică, în Armenia şi Georgia. Acest Decret al Preşedintelui îl calific drept un prim pas spre introducerea în această zonă a armatelor şi decretarea conducerii prezidenţiale directe… Deşi atât republica Găgăuză, cât şi cea Transnistreană au fost create de Centru cu scopul de a complica situaţia din Moldova. Iar acum, chiar Centrul le foloseşte drept pretext pentru decretarea administrării prezidenţiale directe”[28]. În linii generale, estimările lui Afanasiev s‑au dovedit corecte în anii care au urmat.

La 26 aprilie 1991, Consiliul naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS a adoptat „Hotărârea cu privire la căile de realizare a concordiei pentru normalizarea situaţiei din RSS Moldova”, care exprima preponderent punctul de vedere al separatiştilor, reproşând Chişinăului neîndeplinirea prevederilor Decretului lui Gorbaciov, în special neabrogarea unor acte legislative care ar fi lezat drepturile populaţiei nemoldoveneşti. După ce constata că majoritatea locuitorilor Transnistriei şi a raioanelor găgăuze „nu‑şi imaginează viitorul lor în afara frontierelor URSS”, liderii separatişti erau îndemnaţi să „instituie un moratoriu asupra acţiunilor ce ar conduce la dezmembrarea RSS Moldova”[29], un motiv în plus pentru ca autorităţile de la Chişinău să interpreteze decizia forului legislativ suprem al URSS ca o nouă încercare de şantaj pentru a‑i determina să semneze Tratatul unional, în caz contrar fiind ameninţaţi direct cu pierderea enclavelor transnistreană şi găgăuză.

 

„Pericolul” unirii cu România, invocat ca motiv al secesiunii

Amorsarea conflictului separatist în Transnistria, realizată în cea mai mare parte în culisele cercurilor militare şi naţionaliste de la Moscova, avea nevoie de un „combustibil incendiar”, cu priză mult mai mare la „masele de truditori” din regiune decât pericolul prăbuşirii URSS (care oricum îşi urma cursul inexorabil spre disoluţie) ori încercarea de salvare a lui „homo sovieticus” în RSSM. Acest „combustibil” nu trebuia inventat, ci doar activat şi readus în prim‑plan ca marea ameninţare a momentului: spectrul unirii cu România. Efectele imediate? Românofobia, isteria antiromânească, exacerbarea urii împotriva limbii şi a simbolurilor identitare româneşti, cultivate mai bine de şapte decenii în stânga Nistrului (exceptând perioada administraţiei româneşti din timpul războiului) şi aproape cinci decenii în Basarabia sovietizată.

Pericolul „românizării” şi al unirii, adică al revenirii Basarabiei în graniţele României, acţiona ca un narcotic asupra maselor îndoctrinate din stânga Nistrului: „temerile – frica! aproape ancestrală – de refacere a vechilor hotare ale României, inflamate cu probe distorsionate din trecutul istoric şi surescitate până în pânzele albe, vor avea cel mai mare efect mobilizator şi, în consecinţă, modelarea unui climat exploziv de război rece”[30]. Aşa după cum consemna şi Raportul de ţară privind Moldova, întocmit de către Departamentul de Stat al SUA pe 1993, „conducerea separatistă a RMN a încercat să obţină capital din frica de discriminare pentru a obţine suportul majorităţii populaţiei rusofone din regiune”[31]. Resortul „pericolului românesc”, al „românizării”, a fost declanşat aproape instantaneu, încă de la primele manifestări ale redeşteptării naţionale din RSSM, din perioada 1988‑1989 (contestarea Pactului Ribbentrop‑Molotov, revenirea la grafia latină şi declararea limbii române/moldoveneşti ca limbă de stat, adoptarea Tricolorului ş.a.). Maşinăria manipulării fusese pornită, iar roadele se vor vedea în curând.

Cu prilejul unui miting organizat la Tiraspol, la 8 mai 1990, pentru marcarea a 45 de ani de la victoria în „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, s‑a afirmat explicit: „în conştiinţa tiraspolenilor, tricolorul aminteşte de drapelul României regale şi de ocupaţia româno‑fascistă din anii 1941‑1944”[32]. Rezoluţia „congresului” regiunii nistrene de la Parcani (2 iunie 1990) exprima „regretul pentru faptul că nu a fost întrebat poporul despre introducerea alfabetului român în locul celui chirilic, folosit de poporul moldovenesc pe durata a 600 de ani”[33]. În septembrie 1990, întreaga mitologie privind pericolul „românizării” era pe buzele majorităţii populaţiei din Tiraspol. Despre respingerea tricolorului se spunea: „Sub acest drapel au fost torturaţi buneii şi părinţii noştri”[34]. Confuzia identitară se manifesta pretutindeni: „De ce locuitorii Moldovei, care au fost şi sunt de naţionalitate moldoveni, trebuie să devină români şi să vorbească nu limba moldovenească, ci cea română?”. Concluzia era întotdeauna aceeaşi: „Voi vreţi să vă uniţi cu România, iar noi nu vrem. De aceea am şi creat o altă republică moldovenească”[35].

În luna mai 1991, la Tiraspol s‑a constituit aşa‑numitul Consiliu Unit al Colectivelor de Muncă (OSTK) pe întreaga RSSMN, structură formată din detaşamente de propagandişti, dotate cu staţii radio militare, amplificatoare şi mijloace de transport, care desfăşurau o zgomotoasă campanie de intoxicare şi manipulare a oamenilor, exercitând o adevărată „teroare psihologică împotriva tuturor celor care nu aderau la ideile separatiste (separatism faţă de Republica Moldova, n.n.)”[36]. Invocarea „pericolului” unirii Moldovei cu România va deveni marota tuturor declaraţiilor de „independenţă” ale separatiştilor de la Tiraspol, utilizată cu orice prilej. Într‑un apel transmis cu ocazia marcării unui an de la autoproclamarea RSSMN, la 2 septembrie 1991, preşedintelui URSS, Sovietului Suprem al URSS şi Congresului al IV‑lea extraordinar al deputaţilor poporului din URSS, se spunea: „Poporul Transnistriei nu doreşte să‑şi încredinţeze soarta noilor domni de la Chişinău şi este categoric împotriva ieşirii din cadrul URSS şi, cu atât mai mult, împotriva unirii cu România”[37].

 

Prezenţa militară rusă în Transnistria și rolul său în declanșarea și perpetuarea conflictului

Dislocarea de către Moscova a unor importante forţe militare, armament şi tehnică de luptă în regiunea transnistreană are o istorie mai îndelungată, fiind în conexiune directă cu obiectivele strategice ale URSS/Federaţiei Ruse spre sudul şi centrul Europei. La sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, Armata a 46‑a sovietică, ale cărei efective trecuseră prin România până la Viena, a fost retrasă în districtul militar Odesa, majoritatea unităţilor fiind concentrate în Transnistria. Transformată ulterior în Armata a 14‑a, cu un număr de circa 3.000 de ofiţeri şi zeci de mii de soldaţi şi rezervişti locali, aceasta a reprezentat unul din corpurile de elită ale armatei sovietice în perioada Războiului Rece[38]. Printre altele, în componenţa sa intra şi Divizia a 59‑a de Gărzi Motorizate, concepută drept vârf de lance în Europa de Sud‑Est, spre Grecia şi Italia, în cazul unui conflict cu NATO.

Transnistria a devenit „una din cele mai sovietizate regiuni din cadrul Uniunii”[39] şi, drept recompensă pentru loialitatea sa necondiţionată faţă de URSS, în această zonă au fost concentrate o serie de obiective centrale ale producţiei de apărare şi industriei grele sovietice: 4/5 din populaţia regiunii lucra în industrie, construcţii şi sectorul serviciilor; hidrocentrala de la Dubăsari, a cărei construcţie a început în 1955, asigura cea mai mare parte a energiei electrice necesare RSSM, iar termocentrala Moldavskaia, construită în 1961, era una dintre cele mai mari din sud‑vestul Uniunii Sovietice; combinatul siderurgic de la Râbniţa, inaugurat în 1984, a devenit reprezentativ pentru industria sovietică de metal, în timp ce alte întreprinderi din Tiraspol erau profilate pe producerea unor componente, echipamente şi armament de vârf destinate sectorului de apărare.

După proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, rolul armatei ruseşti în regiunea transnistreană poate fi împărţit în două faze: asistenţa în timpul războiului de pe Nistru, din 1992, când a intervenit direct de partea separatiştilor, şi acţiunile ulterioare, inclusiv păstrarea depozitelor de armamente în Transnistria. Transformarea regiunii de est a Republicii Moldova într‑o enclavă separatistă de facto, cu pretenţii de republică unională constituită pe baza dreptului la autodeterminare a „poporului transnistrean”, s‑a derulat în mai multe etape: declanşată iniţial, sub impulsul Kremlinului, ca pârghie „autonomă” de susţinere a supravieţuirii Uniunii Sovietice, pe măsura intrării imperiului în disoluţie consolidarea Transnistriei s‑a bazat tot mai mult pe sprijinul forţelor militare şi naţionaliste ale Federaţiei Ruse, noul centru de putere de la Moscova, cu vocaţie imperială, care s‑a şi declarat succesoare de drept a fostei URSS. În fapt, structurile de forţă sovietice din RSSM (serviciile speciale, armata şi organele ministerului de interne) au anticipat dublul pericol care le ameninţa (destrămarea URSS şi declararea independenţei Moldovei), luând din timp măsuri de prevedere, care includeau redislocarea unor unităţi militare şi chiar evacuarea arhivelor operative ale KGB de la Chişinău în zona mult mai sigură pentru ele, reprezentată de Tiraspol şi, în general, de spaţiul din stânga Nistrului.

Să mai notăm că, în timpul puciului de la Moscova[40], liderii separatişti transnistreni au susţinut deschis şi în totalitate măsurile forţelor conservatoare, menite să asigure „păstrarea Marii noastre Patrii – URSS”, după cum se afirma într‑o telegramă transmisă de OSTK preşedintelui interimar al Uniunii Sovietice, Ghennadi Ianaiev, instalat provizoriu în locul lui Gorbaciov[41]. Acţiunile puciştilor erau considerate „justificate şi necesare” pentru „salvarea Patriei noastre” şi de o Declaraţie a Sovietului Suprem de la Tiraspol, în care se preciza: „Suntem convinşi că trupele Armatei Sovietice şi KGB, dislocate pe teritoriul RSSMN, vor manifesta fidelitate jurământului şi Constituţiei URSS, respect faţă de… organele locale ale puterii de stat”[42].

Odată cu eşecul puciului şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, isteria separatiştilor împotriva Chişinăului şi a „unirii iminente” cu România a înregistrat noi cote de vârf, trecându‑se la înfiinţarea de unităţi militare şi paramilitare (miliţie populară, gardă republicană, batalionul „Nistru”, detaşamente de voluntari), în scopul „apărării” RSSMN. La 6 septembrie 1991 s‑a decis trecerea „sub jurisdicţia RSSMN” a tuturor întreprinderilor, instituţiilor, organelor KGB, de miliţie, procuratură şi justiţie etc. de pe teritoriul transnistrean, cu excepţia unităţilor militare ale Forţelor Armate ale URSS. De asemenea, toate comisariatele militare din regiune au fost trecute sub controlul Tiraspolului şi s‑a creat Comisariatul militar al RSSMN.

La 11 septembrie, separatiştii au publicat o hotărâre privind „forţele armate de pe teritoriul RSSMN”, care declara inoperabil în Transnistria decretul preşedintelui M. Snegur privind retragerea Armatei Sovietice din Republica Moldova şi cerea preşedintelui Gorbaciov şi Ministerului Apărării al URSS păstrarea şi dislocarea forţelor armate sovietice pe teritoriul transnistrean. După un scenariu bine pus la punct, a doua zi (12 septembrie), la Tiraspol şi în alte oraşe transnistrene au fost organizate adunări ale ofiţerilor şi subofiţerilor sovietici, care solicitau menţinerea unităţilor militare pe malul stâng al Nistrului, pe „vechile pământuri ale patriei noastre”, păstrarea sistemului colectiv de securitate şi apărare, acordarea garanţiilor sociale militarilor şi familiilor acestora[43]. La 18 septembrie a fost constituit „Comitetul apărării de stat al RSSMN” şi adoptată o hotărâre care, ca răspuns la numeroasele solicitări ale militarilor sovietici din adunările orchestrate anterior, stipula trecerea sub jurisdicţia Tiraspolului a unităţilor militare aparţinând Forţelor armate sovietice staţionate în RSSMN, precum şi măsuri suplimentare pentru asigurarea protecţiei sociale a militarilor şi familiilor lor.

În aceeaşi perioadă, publicaţia moscovită Literaturnaia gazeta[44] avertiza: „Dacă armata va fi retrasă nu numai de pe malul drept, dar şi de pe cel stâng, o nouă vărsare de sânge va deveni, probabil, inevitabilă”[45]. De fapt, semnalul provocărilor şi al dezinformărilor pe scară largă fusese dat, iar mass‑media centrală sovietică, cu deosebire canalul de televiziune Ostankino, va excela în săptămânile şi lunile următoare în activităţile de intoxicare şi manipulare a opiniei publice.

Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3.000 de ofiţeri şi peste 12.000 de cadre militare în termen ori pe bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8.000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau „garda transnistreană”; 5.000 de angajaţi ai trupelor de interne; 4.000 de muncitori înarmaţi care constituiau „detaşamentele de autoapărare”; peste 3.000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în libertate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat (Găgăuzia)[46].

Armele structurilor militare şi paramilitare transnistrene proveneau în cea mai mare parte din depozitele Armatei a 14‑a ruse. „Comandamentul central al forţelor transnistrene era format şi el din ofiţeri ai Armatei a 14‑a. Comandantul acesteia, general‑locotenent Ghenadi Iakovlev, venise la începutul anului 1992 la conducerea forţelor armate ale RMN, iar colonelul Ştefan Chiţac, fostul şef de stat major al armatei, a devenit ministrul apărării în RMN”[47]. În mod evident, separatiştii dispuneau de un potenţial militar disproporţionat de mare în raport cu forţele moldoveneşti din dreapta Nistrului, iar acest fapt se va resimţi în mod tragic în timpul confruntărilor violente care au urmat.

 

Concluzii

Astăzi sunt bine cunoscute urmările tragice ale războiului de pe Nistru, din 1992: zeci de morți și răniți, printre care și numeroși cetățeni pașnici; părăsirea locuințelor și refugierea peste Nistru, în Republica Moldova, a circa 1000 de persoane, care nu au mai putut reveni nici până astăzi la casele și proprietățile lor; menținerea unui climat tensionat între Chișinău și Tiraspol, care, în pofida unor medieri internaționale, nu a permis rezolvarea situației.

La 21 iulie 1992, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, au semnat la Moscova „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. Articolul 4 al respectivului document stabilea că forțele militare ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova „vor respecta cu strictețe neutralitatea”, iar statutul lor și termenele de retragere vor fi reglementate prin tratative directe între cele două părți. Un angajament pe care Rusia nu și l‑a onorat până acum, chiar și după ce acesta fusese reînnoit la Summitul OSCE de la Istanbul, din noiembrie 1999. De altfel, rolul și implicarea militară directă a Rusiei în montarea și perpetuarea conflictului de pe Nistru au fost stabilite în termeni categorici în Decizia Curții Europene pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei (CEDO), din iulie 2004: „În 1991‑1992, în timpul ciocnirilor cu forțele de securitate ale Moldovei, o serie de unități militare ale URSS, iar apoi ale Federației Ruse au trecut împreună cu munițiile lor de partea separatiștilor transnistreni, iar numeroasele articole de echipament militar ale Armatei a 14‑a au ajuns în mâinile separatiștilor… În loc să împiedice agresiunea pe Nistru, armata rusă a asigurat Tiraspolul cu armament pentru lansarea ofensivelor. În loc să asigure transnistrenii că este posibilă realizarea unui compromis cu Chișinăul, oficialii ruși în vizită la Tiraspol susțineau pretențiile acestora. În loc să ofere elitelor nistrene motivații pentru a merge la compromis, Rusia a subvenționat intransigența acestora…”.

Pe măsura trecerii timpului au ieșit tot mai clar în evidență intențiile reale ale separatiștilor și ale susținătorilor lor: Armata a 14‑a și‑a schimbat denumirea, devenind Grup Operativ al Forțelor Ruse (GOTR), dar obiectivele ei au rămas aceleași; enclava transnistreană și‑a consolidat dezvoltarea separată, încălcând sistematic obligațiile care‑i reveneau; măsurile de dezangajare militară au avut de‑a lungul anilor un caracter unilateral (din partea Chișinăului), în timp ce Transnistria a profitat de fiecare dată, cu acordul și sub oblăduirea Moscovei, pentru a ocupa noi poziții și a se întări militar.

Prezența militară rusă continuă să reprezinte principalul obstacol în calea ajungerii la o soluție reciproc acceptabilă în cadrul așa‑numitului conflict transnistrean, care alimentează și astăzi separatismul și românofobia, amenințând stabilitatea în regiunea sud‑estică a Europei.

 

Note:
[1] Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Editura Arc, Chişinău, 2002, p. 191.
[2] Vezi textul integral al Memoriului în Gheorghe E. Cojocaru (2009), Cominternul și originile „moldovenismului”. Studiu și documente, Editura Civitas, Chișinău, pp. 91‑96.
[3] Pentru detalii vezi Ioan C. Popa (2017), Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop‑Molotov și urmările lui pentru România, Editura Semne, Anexa 30 (URSS condamnă formal Pactul Ribbentrop‑Molotov), pp. 505‑507.
[4] Andrei S. Graciov (1992), Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 253.
[5] D. Dragnev (coord.), 2007, O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura Civitas, Chișinău, p. 358.
[6] Charles King, op. cit., p. 191.
[7] Vasile Buga (2007), Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985‑1981, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, p. 65.
[8] Restructurare, denumirea generică a politicii reformiste promovate de Gorbaciov, care, în pofida intenţiilor iniţiatorului ei, a dus la căderea comunismului de tip sovietic şi, în cele din urmă, la destrămarea URSS.
[9] M. Gorbaciov (1994), Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, p. 240.
[10] Ibidem, p. 241.
[11] Ibidem.
[12] Vezi stenograma discursului în Gh. E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, op. cit., pp. 110‑115.
[13] M. Gorbaciov, Memorii, op. cit., pp. 241‑242.
[14] Roy Medvedev, apud V. Buga, op. cit., p. 155.
[15] Pridnestrovskaia Moldavskaia Sovietskaia Soţialisticeskaia Respublika (lb. rus.).
[16] Demir Dragnev (coordonator), op. cit., p. 377.
[17] Erau, în primul rând, vizate legile cu privire la funcţionarea limbilor, revenirea la grafia latină şi reintroducerea tricolorului ca Drapel de stat.
[18] Demir Dragnev (coordonator), op. cit., p. 379.
[19] A. S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov…, op. cit., pp. 18‑19.
[20] Karabahul de Munte (Nagorno Karabah, lb. rusă), regiune autonomă în interiorul frontierelor Azerbaidjanului, cu o suprafaţă de circa 4.400 km2, populată în majoritate de armeni. În contextul destrămării URSS, Karabahul a fost teatrul unui violent conflict armat între Armenia şi Azerbaidjan, un acord de încetare a focului fiind semnat în 1994.
[21] Demir Dragnev (coordonator), op. cit., p. 382.
[22] Ibidem, pp. 384‑385.
[23] Ibidem.
[24] Mircea Snegur, Labirintul Destinului. Memorii, vol. 2, Chișinău, 2008, p. 798.
[25] Ibidem, p. 835.
[26] Ibidem, pp. 821‑822.
[27] D. Dragnev (coordonator), op. cit. p. 394.
[28] M. Snegur, op. cit., p. 453‑454.
[29] Ibidem, p. 461. Vezi şi D. Dragnev (coordonator), op. cit., p. 401.
[30] Demir Dragnev (coordonator), op. cit., p. 360.
[31] Asociaţia Avocaţilor Oraşului New York, Dezgheţarea unui conflict îngheţat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova, p. 35. Vezi, de asemenea, pe larg I. Popa, L. Popa, Românii Basarabia și Transnistria, Ediția a II‑a (2012), Fundația Europeană Titulescu, în special cap.VIII, pp. 343‑395.
[32] Demir Dragnev (coordonator), op. cit, p. 372.
[33] Ibidem, p. 374.
[34] Ibidem, p. 381.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p. 403.
[37] Ibidem, p. 408.
[38] Charles King, op. cit., p. 188.
[39] Ibidem.
[40] Organizat în august 1991.
[41] G. Ianaiev deţinuse funcţia de vicepreşedinte al URSS din decembrie 1990, când a fost ales în acest post la insistenţele lui Gorbaciov.
[42] D. Dragnev (coordonator), op. cit., p. 405. Imediat după eşuarea puciului, principalii responsabili de la Tiraspol au încercat să se ascundă. Organele de poliţie moldoveneşti l‑au capturat pe Igor Smirnov la Kiev, dar acesta a fost eliberat la scurt timp în urma unor intervenţii din partea Moscovei.
[43] Ibidem, p. 409.
[44] Gazeta literară (lb. rus.).
[45] D. Dragnev (coordonaror), op. cit., p. 410.
[46] Ibidem, p. 435.
[47] Stephen Bowers, „The Crisis in Moldova”, în Jane’s Intelligence Review, noiembrie 1992, apud Charles King, op. cit., p. 195.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*