Punctul Critic » Istorie - Documente » Integrarea europeană (virtuți și semne de întrebare)

Integrarea europeană (virtuți și semne de întrebare)

1. Integrarea europeană – adâncirea în continuare a acesteia reprezintă obiectivul fundamental al UE, însăși rațiunea ei de a fi ca o structură asociativă interstatală – scopul pentru care statele europene s‑au constituit în această asociere, sperată a fi salvatoare, prin siguranța și prosperitatea ce se așteaptă de la UE; integrarea, în condițiile asigurării coeziunii pe toate planurile între instituțiile participante ale UE, ar urma să asigure dezvoltarea și prosperitatea întregii populații din statele membre; altfel, ar exista riscul de a ne întoarce la ceea ce a constituit acum un secol Imperiul Austro‑Ungar, Țarist ș.a., alcătuit dintr‑un conglomerat de populații subjugate, reprimate și exploatate, adică să ne întoarcem, în Mileniul 3, la aceeași situație pentru a cărei înlăturare s‑au făcut sacrificii timp de secole, iar cei puternici economicește să aibă acum spațiu și condiții ideale de profit spre a‑i domina și subjuga pe cei care nu rezistă la o competiție inegală; or, nu acesta este sensul viitorului, adică libertatea și bunăstarea să fie înlocuite cu subjugarea, tocmai în epoca de triumf a drepturilor omului. Din acest punct de vedere, există atât lumini – Europa, prin ceea ce a realizat, se afirmă în lume ca un actor demn de luat în considerare – cât, din păcate, mai ales, umbre, iar acest rezultat este ilustrat pe deplin și în chip înfiorător de cazul concret al țării noastre; toate acestea au loc ca urmare a selecției crude, sălbatice, pe care o presupune concurența și a indiferenței manifestate de factorul politic, care a lăsat societatea la discreția acestui factor advers intereselor sociale în totalitatea lor.

Prevederile din TUE (art. 1, alin. 1 și 2), „Uniunea Europeană… căreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune” – „crearea unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei”, sunt de o importanță capitală – una fără egal, spre a se putea înțelege ceea ce reprezintă UE, care îi sunt virtuțile, respectiv carențele – virtus aut periculum și în ce direcție ar trebui ea să meargă; prin sintagma sus‑menționată se consacră, într‑o formulă lapidară ce se conturează a deveni clasică, ecuația transfer – statele nu mai exercită unele dintre prerogativele lor de suveranitate, ce sunt atribuite UE sub formă de competențe – crearea unei ordini juridice comunitare și, în evaluarea noastră, gradul și beneficiul integrării UE.

2. Prin urmare, competențele exercitate de UE joacă rolul de instrument declanșator al procesului de transfer, iar împreună cu ordinea juridică suprastatală, ce se creează ca efect al acestora, se ajunge la integrarea europeană.

Comandamentul realizării integrării europene adus în discuție, reprezentând esența și rațiunea de a fi a Uniunii Europene, din care decurg apoi conceptul, cu mecanismul – modul lui de funcționare, precum și finalitatea asocierii statelor respective în UE, este formulat și pus la baza Uniunii Europene. Prin această suită de acțiuni conjugate – transfer de suveranitate și atribuire de competențe[1] prin care, constituindu‑se o ordine juridică europeană, distinctă de cele ale statelor membre și suprapusă acestora, se asigură temelia pentru realizarea scopului final, care îl reprezintă integrarea europeană. Atingerea acestui țel final – integrarea europeană, adică guvernarea societății din toate statele membre, de către UE – în forma în care are loc, reduce sau exclude acțiunea de guvernare a societății de către statele respective, conturându‑se astfel, de o manieră impunătoare, alături de state și în cooperare – competiție cu ele, noi structuri politico‑juridice de natură guvernamentală, sau înlocuindu‑le pe acestea.

Subliniez faptul că doar statul în cauză – puterea originară și supremă, această structură fundamentală din care este alcătuită comunitatea internațională, este și cel îndrituit – el fiind titular al atributului de a decide transferul din prerogativele sale de suveranitate; suveranitatea de stat constituind premisă, orice exceptare de la aceasta se poate face numai de către statele respective, printr‑o strictă interpretare; un asemenea act – transfer de suveranitate trebuie să fie întotdeauna expres și nu dedus, pentru că altfel s‑ar ajunge în situația ca orice instanță a UE să dispună de suveranitatea statelor, transferând, în virtutea unor interpretări pe care ele le fac, atributele suverane, fără ca acestea din urmă să‑și fi dat consimțământul – ceea ce este inadmisibil (nu numai că actul de justiție nu se oprește la funcția de interpretare a regulilor UE, dar ajunge să abordeze chiar și ceea ce ține de domeniul rezervat[2] al statului); statele reprezintă o realitate istorică și nu ajung să fie desființate de judecătorii de la CJ a UE, pe diverse criterii sau raționamente.

Prin această gamă largă de competențe, Uniunea Europeană preia în mod masiv și abuziv din atributele suverane ale statelor, iar prima constatare de făcut este aceea că în reglementările UE au fost înscrise un asemenea număr de atribute – o adevărată proliferare, încât prerogativele independente și suverane ale statelor, devenind – pe cale de consecință, reziduale, se află într‑un proces accentuat și inevitabil de restrângere.

Or, în afară de ipoteza în care statele au consimțit în mod expres și fără cea mai mică ambiguitate, prin tratatele încheiate de ele în cadrul UE, să‑și transfere dintre prerogativele lor de suveranitate cu titlu de competențe la UE, s‑a încetățenit însă – ceea ce este îngrijorător, fiind o practică inacceptabilă și dăunătoare, potrivit căreia, prin tot felul de deducții – efect al imaginației – că s‑ar putea înlocui ceea ce a consfințit istoria – statele suverane, în sensul că s‑ar putea ceda, proliferând ipotezele prin care Uniunea – ea însăși o creație a statelor, să‑și poată aroga nestingherit și, după cum se vede, în mod arbitrar, atributele de suveranitate de la statele membre, conducând astfel societatea în direcția ce nu a fost convenită în niciun fel de către statele membre.

Constatăm totuși o multiplicare a competențelor, depășindu‑se rațiunile care le impun cu adevărat a fi admise – ceea ce reprezintă un abuz și caz de iresponsabilitate, care trebuie să atragă atenția celor în cauză, spre a nu mai tolera o asemenea practică. Are loc un adevărat asalt, cu ruperi și efect de așchiere din prerogativele unei instituții fundamentale politico‑juridice – statul, acel cadru format în decursul istoriei și care reprezintă, așa cum s‑a demonstrat până în prezent, speranța cetățeanului că are de unde primi protecție, anume de la cel a cărui componentă o constituie el, des­puiat fiind acum de orice capacitate de a mai acționa în favoarea lui.

3. Un segment esențial, din ceea ce reprezintă competențele Uniunii Europene, este cel care se constituie și se materializează în opera de legiferare înfăptuită de către aceasta; exercitându‑și‑le, instituie normele juridice ale UE.

Uniunea Europeană dispune de funcție normativă – edictând reguli juridice, o funcție ce‑i este necesară spre a‑și asigura existența unui corpus de norme juridice comunitare, fără de care nu ar putea conduce o societate alcătuită din statele ce s‑au asociat, de complexitatea aceleia a UE; în sfera funcției constituante intră edictarea de norme juridice comunitare și revizuirea tratatelor prin care a fost instituită UE.

În conformitate cu art. 288 din TFUE, instituțiile adoptă, în vederea exercitării competențelor pe care le are Uniunea, următoarele acte juridice: regulamentul, care are aplicabilitate generală, fiind obligatoriu „în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru”; directiva, care „este obligatorie pentru fiecare stat membru, cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența cu privire la forma și mijloacele”; decizia este obligatorie în toate elementele sale; recomandările și avizele nu sunt obligatorii. Statele membre sunt obligate, prin art. 291 TFUE, sub sancțiunile prevăzute de art. 258‑260 TFUE, să ia toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii (cele adoptate în baza art. 289 și 290)[3], iar în cazul încălcării grave a valorilor prevăzute în art. 2 TUE, se declanșează procedura de infringement (art. 7 TUE).

Ca urmare a faptului că actele juridice ale UE – regulamentul, iar în anumite condiții, chiar și directiva, se aplică direct (dec. CJ în cau­za Van Duyn), nemijlocit și cu întâietate, atât statelor membre, cât și instituțiilor și cetățenilor acestora, cât și altor persoane aflate pe teritoriul lor, se statuează, în art. 291 TFUE, că reglementările UE nu mai trec prin controlul exercitat de statele membre – așa cum se procedează cu orice altă normă juridică internațională ce intră în sfera dreptului intern (v. art. 11 Constituție), ele aplicându‑se direct, ca orice lege a statului respectiv, cu toate că aceasta nu este instituită ori nostrificată în cadrul jurisdicției statului respective (pentru că statele sunt obligate să aplice tratatele încheiate de UE – art. 24(3) și 29 TUE, precum și art. 288 și 291 TFUE.

Referitor la aplicarea directă a dreptului UE, este de menționat faptul că prin normele acestuia se conferă drepturi și se impun obligații, în mod direct și nemijlocit, nu numai statelor, instituțiilor acestora, ci și cetățenilor lor, sau, și mai exact, tuturor persoanelor care se află pe teritoriul acestora.

4. Potrivit Constituției sale, România se prezintă, în conturul ei general, ca orice alt stat suveransubiect de Drept internaţional, care în calitatea sa de membru al comunităţii internaţionale şi în cadrul ordinii juridice internaţionale existente participă ca actor la relaţiile internaţionale și acțiunile pentru soluționarea problemelor cu care este confruntată omenirea, întreţinând raporturi în varii domenii cu alte state, inclusiv prin participarea ei în cadrul organizațiilor și altor structuri internaţionale de colaborare.

Prin participarea sa la UE şi în virtutea obligaţiilor pe care şi lea asumat, de a transfera dintre prerogativele sale suverane – cu titlu de competenţe ce‑i revin UE şi onorându‑și obligațiile, România se găsește totuși în poziția de stat guvernat din afară; hélas, țara noastră este ținută la periferia UE, iar de această stare în care se află – lipsa de diligență și eficiență ce se cuvenea a fi demonstrată, cât și de înșelarea așteptărilor românilor se fac răspunzători guvernanții români, care nu‑și justifică prezența lor la Bruxelles și beneficiază de un anumit statut fără ca totuși să se ridice la nivel de reprezentanți naționali responsabili și să merite o asemenea onoare. Cum altfel s‑ar putea explica faptul că România este ținută în afara Acordului Schengen[4] în chip abuziv, de către state care, încălcând princi­piile de drept – prin abuzul de drept comis[5], ne tratează ca membri ai UE de mâna a doua, dacă nu ca pe supușii lor, în vreme ce ineficienții guvernanți români nu sunt în stare să aducă lucrurile la starea lor normală, spre a nu mai fi umiliți.

5. În vreme ce supremația dreptului UE era în mod lapidar formulată în Tratatul Constituțional, în Tratatul de revizuire de la Lisabona o asemenea mențiune lipsește, prevăzându‑se doar că actele juridice ale UE sunt obligatorii pentru state[6] – ceea ce ar putea să apară ca o reglementare incomplete – nedusă până la capăt, dar fără a‑i pune în discuție totuși valoarea lor de act juridic obligatoriu.

Dacă sintagma de prioritate – întâietate – premacy nu‑și are locul în raportul dintre normele de drept ale UE și cele naționale, sintagma supremațiasupremacy a drepturilor europene este de‑a dreptul hazardată și derutantă.

De principiu, contrapunerea reglementărilor asumate prin tratatele constitutive ale UE – care țin de ordinea juridică intermațională, Constituției unui stat membru al acesteia – actul fundamental al unui stat care‑i atestă existența ca atare, spre a stabili care dintre acestea are supremație asupra celeilalte, este improprie în condițiile în care fiecare dintre ele ține de o ordine juridică diferită – Dreptul intern și Dreptul international – și nu poate fi vorba de o ierarhizare între ele; pur și simplu, statul membru al UE și‑a asumat prin aderare obligația de a aplica regulile acesteia și este ținut în baza principiului pacta sunt servanda, nefiind de conceput modificarea Constituției prin efectul unor prevederi comunitare sau a deciziei Curții de Justiție, ori de modificarea structurilor și a funcțiilor statale (art. 4 TUE); ar fi aberant să se pretindă că printr‑o decizie a Curții de Justiție un stat membru este lăsat fără Constituție – document care atestă existența acestuia. Așadar, dreptul Uniunii Europene nu se află deasupra statelor și sistemelor lor de drept; normele juridice ale UE leagă, într‑adevăr, statele, obligându‑le să respecte reglementările UE, dar acest raport între Dreptul internațional și Dreptul intern nu se constituie într‑un criteriu suprem de legalitate, problema rămânând tot sub incidența principiului pacta sunt servanda; în fond, însăși instituirea normelor UE reprezintă un act al statelor membre – ele s‑au pus de acord, instituind legislația respectivă, dar nici UE și nici reglementările sale nu sunt plasate deasupra statelor și actelor lor fundamentale – Constituțiile. Dacă statele sunt subiecte originare ale Dreptului internațional, UE constituie creația statelor fondatoare, decisă de statele respective, și există atâta vreme cât aceste state doresc să o mențină; UE nu are capacitate juridică originară și generală, ci limitată la ceea ce i‑a fost conferit – concedată de către statele membre. Transpunerea ideii de supremație în cadrul raportului UE – statele membre este improprie atunci când UE are o personalitate derivată și când este ținută, ca orice actor al vieții internaționale, de principiile și normele imperative ale Dreptului internațional. Ideea de supremație are sens doar în cazul Constituției unui stat, când întreaga legislație decurge din aceasta (în acest sens sunt și prevederile Constituției române, când Curtea Constituțională verifică atât legislația – când actele neconstituționale își încetează efectele juridice, cât și tratatele încheiate de România)[7]; nu există o asemenea situație și în cazul UE, când se verifică doar dacă statele își îndeplinesc obligațiile asumate.

Problema dacă norma juridică se aplică sau nu, în opinia noastră, nu are legătură cu faptul că există sau nu o normă în Dreptul intern ce s‑ar afla în conflict cu norma UE – așa cum în mod neinspirat este conceput art. 148 din Constituția României; o asemenea corelare era necesar să se facă, dar trebuia să se țină seama că aplicarea normei UE are loc în virtutea faptului că, pur și simplu, exercitându‑și competențele ce i s‑au atribuit, UE edictează norme, iar acestea sunt cele care trebuie să se aplice; deci, prin ipoteză, nu este necesar să se creeze un conflict pozitiv de norme pentru a stabili că norma UE are prio­ritate; în cazul în care acestea sunt identice, tot norma UE este cea care se aplică; cele două ordini juridice – UE și legislația internă – sunt inegale, aparținând unor ordini juridice diferite și odată ce un stat se angajează să o aplice pe cea comunitară, nu mai are opțiune, fiind vorba de o încălcare a unui tratat.

6. Se susține că întâietatea regulilor UE ar constitui un principiu fundamental – suprem al UE, deși această idee de supremație nu figurează în niciun document cu valoare juridică ca atarein terminis, cu toate că acest imperativ era cât se poate de evident, spre a se proceda ca atare; faptul că actele juridice – ca produs al exercitării competențelor UE, nu înseamnă mai mult decât că statele membre sunt obligate să le aplice, rezultă fără ca în mod explicit să se fi înscris acest lucru; calitatea de principiu fundamental – suprem nu poate fi dedusă din interpretarea pur și simplu a unei reglementări, ci trebuie să fie în mod clar formulată și explicit statuată.

Subscriind la afirmația că actele juridice adoptate de UE (regulamentele, directivele și deciziile) sunt obligatorii pentru orice stat membru (art. 288 TFUE), care este ținut să ia măsuri de Drept intern, pentru aplicarea lor (art. 299 TFUE), sub sancțiune, angajându‑și deci răspunderea, inclusiv prin procedura de infringement (art. 7 TUE), aceasta nu constituie – în opinia noastră, o rațiune, spre a putea pretinde că supremația dreptului UE constituie un principiu fundamental al UE, deși calitatea unei asemenea reguli nu rezultă din simplul fapt al obligației de a fi aplicată; nu există niciun temei juridic care să lege statele din punct de vedere legal, prin care să se fi consacrat sau măcar din care să se poată deduce acest lucru, cu atât mai mult cu cât Declarația 17 cu privire la supremația dreptului – prin care Conferința se raliază la avizul Serviciului juridic al Consiliului, pe care îl susține, are doar un caracter politic, nefăcând parte din Tratat și nelegând statele decât la nivel politic și nu juridic, în vreme ce orice persoană poate să pună în discuție acest caracter; există doar un act declarativ, statele nemergând mai departe pentru a‑l consfinți ca principiu juridic fundamental, pentru că ar fi riscat să se blocheze și ratificarea Tratatului de la Lisabona.

Notăm în același timp faptul negativ că activitatea instituțiilor UE pare a fi axată mai mult pe legiferare – latura birocratică, dincolo de ceea ce este necesar; există și se elaborează reguli din ce în ce mai multe – un conglomerat de reguli, mergându‑se până la lucruri de importanța minoră – când asemenea domenii ar trebui lăsate în seama instituțiilor naționale, pentru reglementări mai adecvate. Reglementările Uniunii Europene au căpătat o asemenea dimensiune și complexitate, încât destinatarii lor ajung să nu le mai înțeleagă, simțindu‑se derutați; aceste reglementări au devenit prea numeroase, detaliate și rigide, încât sunt sufocante pentru societate și‑i înfrânează dezvoltarea în lipsa unor acțiuni politice care să‑i dirijeze evoluția. Mecanismele de decizie au devenit prea birocratice – rupte de realitate, iar Parlamentul European nu are competențe depline (nu are inițiativă parlamentară). Această inflație de reglementări a generat un sentiment de constrângere incomodă pentru cetățeni și ajunge la blocarea bunului mers în societate. Tot acest noian de reglementări ține cetățeanul departe de actul de decizie, iar deficitul de democrație este cât se poate de evident.

7. Se înțelege că, intrând în UE, România nu mai are cum să rămână pe deplin un stat independent şi suveran, nu numai de facto, ci şi de iure; făcând parte dintro asociaţie de state cu caracter suprastatal, i se preiau – cu titlu de competenţe ale UE, dintre atributele sale suverane, iar libertatea ei de acţiune se restrânge substantial, încât și independența îi este limitată. Cu toate acestea, principiile fundamentale[8] ale Dreptului internațional, precum și normele imperative[9] nu încetează de a mai fi aplicate și în relațiile dintre statele UE, de vreme ce UE, făcând parte din comunitatea internațională, nu se poate plasa în afara ordinii juridice internaționale, pe care nici ea nu o poate ignora; nici regulile organizației – Dreptul intern al acestora, nu pot veni în conflict cu principiile Dreptului internațional. De altfel, în tratatele constitutive ale UE se proclamă ca unul dintre obiectivele sale respectarea principiilor Cartei ONU și a Dreptului internațional (art. 21 TUE). Ca atare, atâta vreme cât statele membre ale UE sunt suverane – chiar dacă se integrează în UE, nu încetează a fi ținute de obligații, res­pectiv de a beneficia de dreptul de a cere respectarea principiului egalității suverane, de a‑și îndeplini obligațiile cu bună credință; în niciun caz, calitatea de partener în UE nu constituie un temei pentru ca un stat să intervină în treburile interne ale altui stat și de a‑i dicta modul de guvernare (ce legi să adopte, cum să funcționeze justiția ș.a.). Relațiile dintre statele membre ale UE sunt reglementate prin actele constitutive ale acesteia și în niciunul dintre ele nu se prevede ca reprezentantul unui stat să poată da indicații, să critice și să se substituie instituțiilor acestuia; în UE statele nu sunt subordonate unul altuia, ci egale între ele. Nici parteneriatul strategic privilegiat nu constituie un temei pentru un asemenea tratament de subordonare și control, nefiindu‑i admis niciunui stat să‑și aroge o asemenea poziție. Or, atitudinea unor reprezentanți diplomatici acreditați la București sau în trecere prin România este pur și simplu revoltătoare și intolerabilă prin modul în care tratează România și instituțiile sale (un tratament colonial); nu numai că nu respectă obligațiile diplomatice în statul acreditar de a nu interveni în treburile interne și a se implica în activități politice, dar nici regulile elementare de ordin protocolar nu le respectă, tratând instituțiile statului cu dispreț și umilindu‑ne ca cetățeni români[10]. De altfel, toate statele membre ale UE au, înainte de toate, relații diplomatice cu România, iar aceste relații trebuie să se desfășoare – așa cum se întâmplă în lumea civilizată, cu respectarea prevederilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice (art. 41), în care se statuează că diplomații au pe teritoriul statului acreditar datoria de a respecta legile și de a nu se amesteca în treburile interne ale acestuia; se pune întrebarea dacă asemenea reprezentanți diplomatici nu cunosc încă această prevedere sau consideră că nu merităm o atitudine de oameni civilizați.

Se prevede, într‑adevăr, în TUE, că Uniunea respectă egalitatea statelor membre, precum și identitatea lor națională; dar textul nu strălucește prin claritate, atunci când se referă la „egalitatea statelor membre, în raport cu tratatele” – nu se știe ce s‑a intenționat a se spune, sau poate că tocmai de aceea. Egalitatea față de tratate nu exprimă în mod cert și faptul că statele sunt egale în UE (că votul lor este egal). Atunci când se prevede că „respectă funcțiile esențiale ale statului și în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale” (art. 4(2) TUE), dar în același timp se adaugă și precizarea prohibitivă că „în temeiul principiului cooperării loiale, statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din tratate, adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care rezultă din tratate și facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunilor sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii” (art. 4(3) TUE), se substanțiază destul din ceea ce mai rămâne admisibil ca funcții esențiale ale statului; mai mult, Uniunea Europeană desfășoară politica externă și de securitate comună în nume propriu (art. 23 – 46, TUE) cu reflexiile respective, iar deciziile Consiliului angajând statele în lua­rea pozițiilor lor (art. 28 TUE), statele asigură conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile Uniunii, iar Uniunea încheie tratate în nume propriu (art. 37); acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru statele membre (art. 216(2) TFUE).

8. Dimensiunea tratatelor încheia­te de UE din cadrul juridic al relațiilor acesteia devine cea principală, în raport de care sunt orânduite toate celelalte relații care există, în vreme ce aceea a statelor membre rămâne adiacentă și subsidiară, ea constituindu‑se într‑un raport de subordonare, iar implicaţiile se extind şi în planul instituţional şi legislativ din statele membre. Prin urmare, intrarea României în UE a însemnat un adevărat purgatoriu al cadrului său juridic convenţional; în timp ce a devenit parte la tratate şi alte forme de reglementare ale UE (în calitate de membră UE) – având loc o concentrare a reglementărilor sale internaţionale în această zonă a UE (care nici nu mai este internaţională, ci intracomunitară), ea a renunţat, încetând ori revizuind unele tratate pe care le avea încheiate până la aderare, iar pe viitor funcţionează această selecţie, în raport de ceea ce se află în competenţele UE sau ţine seama de faptul că niciun tratat pe care îl încheie România nu poate fi în contradicţie cu regulile UE ori cu încălcarea regulilor acesteia.

9. O fațetă specifică – obligatorie și inevitabilă în a se produce, finalitatea – rațiunea de a fi a UE, pe parcursul procesului de integrare ce are loc, o constituie instituirea și dezvoltarea unei noi ordini politico‑juridice în cadrul UE – ordinea juridică comunitară.

Integrarea europeană este definită ca „un proces prin care statele membre ale UE își transferă în mod progresiv, de la nivel național la nivel supra național, o serie de competențe ce țin de resortul suveranității naționale, acceptând să le exercite în comun și cooperând în domeniile respective de activitate, în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială și culturală ce vizează programul și dezvoltarea acestor state”. Spre deosebire de integrarea în UE[11], integrarea internațională – un nou mod de organizare a relațiilor internaționale și de colaborare între unități politice distincte în cadrul unui sistem centralizat, nu pune în discuție neapărat și unificarea statelor participante; gradul de interdependență creat în cadrul integrării antrenează o transformare a sistemului internațional, dar nu produce totuși o alterare a sistemului și legilor fundamentale și nici atingerea independenței statelor‑națiune.

Ordinea juridică a UE reprezintă elementul fundamental și sigur al Uniunii, deoarece numai prin crearea unui nou sistem de drept și aplicarea regulilor acestuia pot fi înfăptuite obiectivele care stau la baza ei; această nouă ordine de drept constituie premisa indispensabilă pentru reorganizarea și rezolvarea problemelor sale economice și politice; s‑a afirmat în doctrină că singura modalitate de progres – direcția de urmat a UE – ar fi aceea de a admite necondiționat întâietatea normei UE, ceea ce nu este suficient, iar argumentul este acela că nu ar mai rămâne nimic din ordinea juridică a UE și nu‑și mai poate atinge scopurile, astfel încât se va spune adio cu regulile, dar și cu UE[12].

Adâncirea procesului de integrare – ca acţiune ce are loc pe măsură ce se dezvoltă UE şi ca urmare a extinderii transferului de atribute suverane – sub forma competenţelor ce revin UE[13], conduce la consecinţa logică, potrivit căreia partea preponderentă – vitală a regulilor din societatea europeană să o constituie regulile ce emană de la UE; acest nou corpus – un complex şi impresionant ansamblu de reguli comunitare, precum și celelalte reglementări ce se propagă în continuare, se desenează în cadrul ordinii juridice a comunităţii internaţionale, alături de legislaţiile naţionale ale statelor sale membre, precum și ale celorlalte state – dar cu un caracter transnaţional și împreună cu reglementările diferitelor structuri internaționale; ca atare, ordinea juridică comunitară devine o componentă ce se integrează ordinii juridice internaționale. Comandamentele la care se raportează şi din care decurg apoi aceste norme juridice comunitareordinea juridică a UE, constau în realizarea obiectivelor pe care UE le are; sensul şi natura reglementărilor edictate rezultă din menirea pe care o are aceasta – obiectivele de atins – şi se reflectă sub formă de reguli juridice aflate sub jurisdicția statelor sale membre, în locul legislaţiilor lor. Progresia treptată a instituirii regulilor UE conduce la o asemenea extindere – pe orizontală (ca extindere în spaţiu – în urma lărgirii UE) şi pe verticală (în cadrul procesului de acoperire a unor noi zone ale relaţiilor sociale din cadrul naţional), încât legiferarea la nivel naţional va deveni în mod firesc tot mai restrânsă şi neînsemnată (un fel de obicei al locului) – și anume, doar spre a completa regulile comunitare – dar şi aceasta se va face în sensul şi în armonie cu reglementările UE (în virtutea principiului cooperării loiale și a îndatoririi de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg din actele UE, statele se abțin de la orice acțiune care ar pune în pericol realizarea obiectivelor – art. 4, alin. 3 TUE).

 10. Integrarea europeană, în actualul stadiu de reglementări ale UE, este amplă, nereducându‑se pur și simplu la segmentul economic, chiar dacă acesta este și va rămâne precumpănitor în ansamblul obiectivelor UE; există, în afară de problemele economice, numeroase alte segmente ale relațiilor sociale care nu pot fi ignorate și nici puse în tipare economice; societatea modernă este confruntată cu o varietate de probleme mult mai complexe decât cea legată de economia de piață.

Economia de piață, concepută inițial ca un mijloc de dinamizare a progresului economic și al dezvoltării – al bunei stări generale, a devenit în prezent un scop în sine care frizează absurdulun fetiș, făcându‑se din regulile juridice ale liberei concurențe o politică a concurenței exagerate și agresive; cealaltă pârghie a dezvoltării – democrația proclamată în tratate – neglijată fiind, a ajuns un simulacru, în condițiile în care orientările fundamentale rezultă din reguli ce au fost elaborate de către organisme birocratice.

Abandonând elementele de apropiere – unitate – solidaritate, ce aveau ca scop consolidarea economiilor naționale și asigurarea convergenței acestora, și mergându‑se spre o stratificare a economiilor și discriminare a acestora (egalitatea, doar o iluzie!), constituirea și consolidarea pieței unice echivalează în realitate cu sacrificarea unora – subjugarea lor, în beneficiul categoriilor mai dezvoltate; se repetă unele acțiuni din secolele anterioare. Într‑o piață de dimensiunile imense pe care le are Europa, competiția pur economică și legea concurenței – principii fundamentale într‑adevăr, lăsate să funcționeze discreționar fac ca socie­tatea, în ansamblul ei, în loc să se omogenizeze, să se fragmentează; se produce o fractură tot mai evidentă între statele dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate; economiile mici sunt spulberate, iar cele puternice profită de efectele dezvoltării, lucrurile evoluând în direcția restabilirii sistemului colonial, cu diferența că se practică pe același continent; cazul României ilustrează aceste evoluții. În această ipostază, integrarea UE cuprinde germenele autodistrugerii, creând zone prospere și aglomerate, pe care le opune celor înapoiate și depopulate – exodul care are loc o confirmă; despre democrație nu se poate vorbi cu asemenea secționare a populației făcută prin fatalitatea impusă de regulile de piață. Dar nicio societate nu se poate construi numai pe criterii de eficiență economică – Europa integrată nu se reduce la piața liberă; societatea, oricare ar fi ea, reprezintă mult mai mult și este mai complexă decât o întreprindere economică, economia constituind doar un segment – important, desigur, dar nu unicul, cerințele societății și ale omului fiind mult mai extinse și jucând rolul de obiectiv la care aspiră ființa umană.

Nu putem înțelege prevederea potrivit căreia statele membre îi atribuie UE competență în vederea realizării obiectivelor lor comune și pentru crearea unei Uniuni tot mai profunde, între popoarele Europei – cu decizii luate cât se poate mai aproape de cetățeni (art. 1 TUE), asemenea sintagme nemaiavând sens și nici rațiune, decât dacă exercitarea acestor competențe conduce la promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, a coeziunii dintre Uniune și statele membre (art. 14); numai în această viziune și‑au pus speranța cetățenii statelor europene, atunci când au consimțit să fie guvernați de către UE și să beneficieze de protecția acesteia, în locul statelor lor, excluzând, desigur, perspectiva ca statutul lor să degenereze în acela de sclavi moderni, sub cupola UE. Dacă rațiunea fundamentală a aderării la UE a oricărui stat rezidă în atingerea unui nivel cât mai ridicat de dezvoltare, atunci trebuie să menționăm faptul că rezultatele coeziunii economico‑sociale și teritoriale nu sunt notabile, iar reducerea decalajelor între nivelul de dezvoltare al diverselor state se menține în continuare (art. 174‑178 TFUE); în cadrul UE, are loc o diversificare și distanțare între stadiul de dezvoltare al unor state față de cel al altor state, din cauza legilor economice – care nu sunt controlate și corectate de factorul politic, ele propulsând factorii mai eficienți sub raportul competiției economice.

11. Suveranitatea de stat reprezintă nu doar punct de plecare în abordarea oricărei probleme de politică externă și diplomație – nefiind simple probleme de opțiune, ci se identifică cu destinul statului și națiunii române. Nu există nicio îndoială că o integrare completă poate echivala cu dispariția suveranității statelor componente sau cel puțin a unei părți esențiale din aceasta.

Dar procesul de transfer al atributelor de suveranitate de la state la Uniunea Europeană constituie un fenomen inevitabil și obligatoriu, iar dacă suveranitatea se individualizează prin exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în urma integrării europene nu mai rămâne nimic din acestea.

Prima țintă – mă abțin să spun victimă, a efectului ce în mod negreșit, dar și logic, se produce în urma actualului curs al integrării europene o reprezintă statalitatea pe care este clădită UE; este vorba despre acel proces de transformare‑subordonare ce se desenează în cadrul Uniunii – dispariția pur și simplu sau menținerea lor doar formală – un simulacru de stat, cu o altă esență și rol nesemnificativ, având însă ca premisă statele suverane – cele care au decis să se constituie într‑o asociație suprastatală și la a căror apreciere rămâne continuarea participării lor în Uniune, are loc o transformare radicală, printr‑o uniune fondată pe state suverane ce se omogenizează într‑o asemenea măsură încât toate entitățile statale cuprinse în UE să se dizolve, astfel încât aceasta să nu mai fie constituită din state independente și suverane. Dar și în această ipoteză de reducere substanțială a rolului statelor membre – ce ar deveni doar executanți ai regulilor UE, chiar dacă vin în UE prin propria lor decizie și au, din punct de vedere formal, dreptul de a ieși din Uniune –, reținem concluzia că atâta vreme cât se află în UE, în calitate de membru al acesteia, ele rămân tot state suverane – având vocația generală la întreaga lor capacitate juridică, însă cu o exercitare a acesteia mai redusă, încât rolul lor este minim; sfera lor de jurisdicție este substanțial redusă, pentru că (așa cum se prevede în art. 4 din TUE) statele mai au doar acea jurisdicție pe care nu au luat‑o sub formă de competențe UE, iar dinamica acestei ecuații tinde spre reducerea rolului statelor respective.

Modul descris mai sus în care funcționează în prezent Uniunea Europeană, adâncirea integrării europene, în sine un proces precipitat și obsesiv impus, duce în mod cert la dispariția – dacă nu chiar formală, cu siguranță în fapt, a statelor membre; preluarea acțiunii directe de guvernare a societății de către UE – în fapt, de cercurile dominante din statele membre ce sunt asociate în UE, transformă statele membre din titulare ale actului de guvernare în executante ale deciziilor UE, adică devin un simplu instrument de care este nevoie pentru implementarea deciziilor UE. O asemenea evoluție – o adevărată răsturnare de situație, atrage după sine estomparea până la dispariție a rolului pe care îl au statele, care, nemaifiind independente și suverane, sunt scoase din joc ca o verigă inutilă, raportarea făcându‑se la UE în principal, dacă nu în totalitate.

prof. univ. dr. Ion M. Anghel

Note:
[1] Ref. competențele UE, v. Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii Europene, București, 2007, Scurte consideraţiuni asupra modului de stabilire a competenţelor Uniunii Europene în regimul Tratatului de la Lisabona, Rev. rom. de Drept Comunitar nr. 1/2009, pg. 28‑55, Obiectivele Uniunii Europene ca temei al competenţelor sale, ibidem nr. 5/2009, pg. 29 și urm. și Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia), Universul Juridic, 2015, pg. 349‑354.
[2] Statul are, în virtutea jurisdicției sale teritoriale, o competență discreționară – element ce ține de ceea ce reprezintă esența suveranității și independenței de stat – exclusivitatea absolută și care nici nu are cum să fie reglementat de Dreptul internațional – Ch. Rousseau, Droit international public, 3‑ème édition, 1965, pg. 291‑292.
[3] Ion Gâlea, op. cit., pg. 461‑473.
[4] Ion M. Anghel, Blocarea României de a intra în Acordul Schengen și Un caz de posibilă aplicare a principiului echităţii în relaţiile dintre state membre ale UE, în Reglementări ale Uniunii Europene de un interes aparte – sui generis, pentru România, Universul Juridic 2017, pg. 117‑129 și 279‑334.
[5] Encyclopedia of Public International Law, Vol. One, 1992, North‑Holland, p. 4‑8
[6] Ion M. Anghel, Supremaţia dreptului UE în regimul Tratatului de la Lisabona, Rev. Rom. de Drept Comunitar, nr. 4/2010, pg. 209‑218.
[7] Constitutional Supremacy in the context of the principle of primacy of European Union Law, Conference Paper ‑Supplement of Valahia University Law Study, 2017, p. 62‑72.
[8] Ion Diaconu, Dreptul internaţional public, Vol. I, Lumina Lex, București, 2002, p. 272‑329.
[9] A. Verdross, Ius Dispositivum and Ius Cogens, în Intenational Law, AJIL 60, 1966; Ion Diaconu, op.cit., p. 343‑381.
[10] Ion M. Anghel, Politica externă a României cu privire la Basarabia, reflectată în activitatea diplomaţilor săi, Universul Juridic, București, 2016, p. 358‑359.
[11] Integrarea europeană ca mecanism, v. Ion Jinga. Andrei Popescu – Integrarea europeană (Dicționar de termeni comunitari), Lumina Lex, 2000, pg. 113‑114.
[12] Klaus – Dieter Borchard, The ABC of Europea law, 2010, pg. 115.
[13] Ion M. Anghel, Scurte consideraţii asupra modului de stabilire a competenţelor Uniunii Europene în regimul Tratatului de la Lisabona, în Rev. Română de Drept Comunitar nr. 1/2009, pg. 28‑55 și Obiectivele Uniunii Europene – temei al competenţelor sale, în Rev. Română de Drept Comunitar nr. 5/2009, pg. 29‑37; Augustin Fuerea, op.cit., pg. 26‑36.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*