Punctul Critic » Istorie - Documente » În memoriam: Ion Dodu Bălan

În memoriam: Ion Dodu Bălan

La 6 mai a plecat la cele veșnice profesorul univ. dr. Ion Dodu Bălan, reprezentantul de seamă al culturii românești la îngemănarea celor două secole. A plecat dintre noi poetul, istoricul literar, publicistul, criticul și neîntrecutul exeget, Omul drept și vertical, dascăl al câtorva generații de profesori și condeieri. Se odihnește acum sub teii din Cimitirul Belu, alături de marii scriitori ai neamului, după o suferință care l‑a răpus năpraznic. Întâlnirea pe care ne‑am dat‑o telefonic, dacă va mai avea loc, va fi de‑acum pe alte tărâmuri.

Ion Dodu Bălan va rămâne în memoria posterității drept figura cinstită și onestă a copilului născut la țară, în comuna Vaidei din Ardealul Sfânt, și care – ajuns la București – s‑a ridicat până la cele mai înalte demnități, prin propria trudă.

N‑a uitat nicioadată satul natal, învecinat cu Bințițul în care s‑a născut și Aurel Vlaicu, pe care l‑a evocat cu mare căldură în scrierile sale… A urmat gimnaziul de la Orăștie și apoi Liceul „Sf. Sava” din capitală. În condițiile extrem de grele ale României anilor ’50, a absolvit cu strălucire Facultatea de Litere a Universității bucureștene, de vreme ce renumitul Ion Vianu l‑a reținut ca asistent la catedra sa. Cu hărnicia copiilor care au vegheat și participat la semănatul și creșterea holdelor, Ion Dodu Bălan a trecut prin toate treptele universitare: de la asistent, lector, conferențiar, profesor, șef de catedră, decan și rector al Universității absolvite. Iată un drum intelectual strălucit. După 1989, aproape două decenii a funcționat tot ca profesor la Universitatea „Spiru Haret”, unde s‑a bucurat de cele mai înalte aprecieri; aici a fost înconjurat cu stimă și prețuire de colegi și de studenți.

Tudor Vianu a fost cel care i‑a remarcat talentul, „vâna” de scriitor; a fost cel care l‑a sprijinit și în cariera publicistică, încât, simultan cu activitatea de la catedră, a funcționat ca redactor la „Viața Românească”, „Tânărul scriitor” și „Luceafărul”. Ulterior, timp de decenii a colaborat cu toată presa culturală românească. A făcut „critică de întâmpinare” de aleasă ținută, a sprijinit și încurajat cordial tinerele talente, a fost nu numai un îndrumător, ci un prieten adevărat al generației lui Labiș, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Portretele și cărțile sutelor de scriitori pe care i‑a promovat și propagat sunt pilduitoare. Istoricii literari ai acestui secol trebuie să apeleze la exegezele sale pentru a‑i înțelege mai bine pe Antim Ivireanul, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Alexandru A. Philippide, Alexandru Rosetti, Camil Petrescu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Petru Dumitriu, Dumitru Radu Popescu, Romulus Vulpescu, Dan Hăulică, Dumitru Popescu, Ion Gheorghe, Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată, Ștefan Mitroi etc. A lăsat risipite în paginile publicațiilor din toată țara aproape 2000 de articole, studii, contribuții.

Ca poet s‑a remarcat cu trei florilegii de lirică meditativă, care se găsesc în volumele: Neliniştea fântânii (1978), Arbori pentru veşnicii (1981) şi Cutremur de suflet (1996). O selecție s‑ar cuveni alcătuită și retipărită de familie, eventual împreună cu alte manuscrise. Ion Dodu Bălan este și autorul unui poem în proză închinat aviatorului Aurel Vlaicu: Copilăria unui Icar 1974, premiat de Uniunea Scriitorilor.

De la autor cunosc faptul că, în ultimul timp, a lucrat la un studiu monografic despre George Coșbuc, cosângean, ardelean, pe care îl consideră drept poet al românismului, nu doar al țărănimii, potrivit matricei impusă de Gherea în mentalul românesc, cât și de critica anilor ‘50.

Ion Dodu Bălan rămâne în istoria literaturii române, a culturii românești în ansamblu, pentru efortul făcut, ca exeget, în restituirile redactate cu sârg și curaj a operei aparținând lui Octavian Goga. Nici un confrate de‑al său n‑a avut curajul lui Dodu Bălan de a‑l retipări și propaga. El a început‑o, începând din 1970, cu multă persuasiune și convingere să îl prezinte pe Goga drept Poet al „pătimirii noastre”, al dezrădăcinării, al Transilvaniei înrobite, considerându‑l un poeta vates (prooroc, vizionar și mesianic), un Tirteu al „cântecelor fără țară”, un deschizător de drumuri noi, erou al ideii de unire națională (sublinirea mea, N.M. – în acest an jubiliar). În monografia pe care i‑a consacrat‑o marelui poet, apărută într‑un tiral de 30.000 de exemplare/ambele ediții, îl consideră pe înaintaș drept „crainic al dezrobirii neamului, un formidabil ziarist și orator de zile mari”.

A putut face acest lucru doar Demnitarul Ion Dodu Bălan, cu prestația sa universitară ireproșabilă, cu notorietatea la care ajunsese. Cine putea să spună răspicat precum ardeleanul din Vaideni, din satul în care au fost trase clopotele la înmormântarea consăteanului lor la Belu.

„Observăm în treacăt – spune Ion Dodu Bălan – că „blestemul” lui Goga e rareori rostit; el rămâne adesea mut, pietrificat parcă, la picioarele unei revolte surde și zadarnice, pentru moment, dar nu lipsită de nădejdi în schimbări viitoare. Este o revoltă țâșnită în versurile poetului din lumea satelor ardelene, din suferința plugarilor, având credința, datornică uneori a semănătorismului, că numai acolo zac energiile uimitoare, nebănuite ale poporului, singurele în stare să realizeze prin lupta lor o dreptate națională și socială; de aceea, sufletul poetului se apleacă smerit în fața martirilor satelor.” Se știa bine atunci că „martirii satelor” nu dispăruse din România anilor de tristă amintire.

La fel s‑a întâmplat și cu marele scriitor și diplomat vertical, ardelean, Aron Cotruș, cel exilat în America în 1944. Pentru cititorul român, restituirea celor doi mari poeți și a altor creatori s‑a înscris ca un capitol plin de strălucire din viața istoricului literar Dodu Bălan. Pentru istorie amintesc volumele/edițiile sale publicate de‑a lungul anilor, cu care puțini istorici literari se pot mândri: Vasile Alecsandri, Poezii populare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1956; Mihai Eminescu, Literatura populară, prefaţa editorului, Bucureşti, 1956; Spiridon Popescu, Pagini alese, prefaţa editorului Bucureşti, 1959; Moş Gheorghe la expoziţie, prefaţa editorului, Bucureşti, 1962; Mioriţa. Balade populare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1961; I.I. Mironescu, Furtună veteranul, prefaţa editorului, Bucureşti 1961; Ion Slavici, Teatru, prefaţa editorului, Bucureşti, 1963; George Coşbuc, Balade şi idile, prefaţa editorului , Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Opere, I‑III, introducerea editorului, Bucureşti, 1967‑1972; Precursori, introducerea editorului, Bucureşti, 1989; Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, postfaţa editorului, Bucureşti, 1973; Barbu Nemţeanu, Stropi de soare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1973; Cartea înţelepciunii populare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1974; St. O. Iosif, Poezii, Bucureşti, 1975; Panait Cerna, Poezii, postfaţa editorului, Bucureşti, 1976; Eugen Goga, Cartea facerii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1984; Două Siberii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1997; Aron Cotruş, Versuri, postfaţa editorului, Bucureşti, 1985.

De asemenea, amintesc despre volumele de exegeză semnate: Influenţe folclorice în poezia noastră actuală, Bucureşti, 1955; Delimitări critice, Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Bucureşti, 1966; Valori literare, Bucureşti, 1966; Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968; Cuvintele au cuvântul, Iaşi, 1971; Octavian Goga, Bucureşti, 1971; ediţia II, Bucureşti, 1975; Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972; La Politique culturelle en Roumanie, Paris, 1974; Copilăria unui Icar, Bucureşti, 1974; Artă şi ideal, Bucureşti, 1975; În focarul timpului, Bucureşti, 1977; Neliniştea fântânii, Bucureşti, 1978; Constelaţii diurne, Bucureşti, 1979; Resurecţia unui poet: Aron Cotruş, Bucureşti, 1981; ediţia (Aron Cotruş), Bucureşti, 1995; Arbori pentru veşnicii, Bucureşti, 1981; Ţara omeniei şi oamenii săi, Bucureşti, 1983; Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare, Bucureşti, 1985; Pietre pentru templul lor, Bucureşti, 1985; Peisaj interior, Bucureşti, 1986; Ei l‑au cunoscut pe Aurel Vlaicu, Bucureşti, 1986; Repere critice, Bucureşti, 1988; Momente ale liricii româneşti în secolul XX, Bucureşti, 2000. Fără a fi nostalgic, pentru buna cunoaștere a realităților din timpul ministeriatului său la Cultură, cărțile clasicilor literaturii române și universale se publicau atunci într‑un tiraj de până la 200.000 de exemplare, nu în 50, cum a ajuns să se tipărească azi, și asta în regie proprie.

Greu mă împac cu gândul că de mâine nu voi mai avea pe cine să caut la telefon, să merg cu el prin parcul Ioanid și să îi aud ideile, judecățile drepte despre contemporaneitate. Ion Dodu Bălan îmi va lipsi. Mă voi bucura de opera și scrierile sale, pe care am dorit să le reamintesc cititorilor spre luare aminte, pentru a cunoaște de ce OM ne despărțim.

Nicolae Mareș

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*