Ieșirea din zona gri: România în NATO

României i‑au fost necesari doisprezece ani de la revoluția din decembrie 1989 ca să iasă din negura incertitudinilor în materie de securitate generată de colapsul Pactului de la Varșovia și să fie invitată să înceapă negocierile privind aderarea sa la NATO, la summitul Alianței Nord‑Atlantice din noiembrie 2002 de la Praga. Au trecut cincisprezece ani de când, în aprilie 2004, România a devenit membru NATO cu drepturi depline. Ce pași a urmat România pentru a se pregăti activ pentru aderarea la NATO? Care a fost evoluția sa ca membru NATO după ce a devenit membru cu drepturi depline al Alianței Nord‑Atlantice? Nu în cele din urmă, în ce a constat valoarea adăugată adusă Alianței Nord‑Atlantice de către România și contribuția sa la procesul de transformare și adaptare a NATO la mediul regional și global de securitate în continuă schimbare? Acestea sunt temele pe care le abordează studiul de față. În prima secțiune va fi prezentat parcursul anevoios al României pentru aderarea la NATO, fiind accentuate atât semnificațiile simbolice ale primelor sale gesturi de apropiere față de NATO, cât și ezitările și confuziile caracteristice acelei perioade. De asemenea, vor fi abordate și contribuțiile României aduse operațiunilor de menținere a păcii, sprijinul necondiționat pentru războiul împotriva terorii și eforturile depuse pentru reformarea sistemului militar, prin modernizarea și alinierea armatei române la standardele NATO. Cea de‑a doua secțiune prezintă modul defectuos de implementare a sistemului de planificare a apărării, care a fost un factor cheie ce a afectat negativ contribuția României la NATO, atât ca partener, cât și ca aliat. Cea de a treia secțiune ilustrează angajamentul statului român de a răspunde în mod activ noilor amenințări de securitate cu care se confruntă flancul estic al NATO după anexarea Crimeei de către Federația Rusă în martie 2014 și intervenția ulterioară a acesteia în conflictul din regiunea Donbas. Secțiunea finală e consacrată principalelor concluzii ale studiului.

 

Pregătirea pentru aderarea la NATO

La câteva luni după prăbușirea comunismului, în decembrie 1989, noul Guvern al României a inițiat primul său contact diplomatic cu NATO. Prima întâlnire de rang înalt dintre Petre Roman, prim‑ministrul României de la acea vreme, și Manfred Wörner, secretarul general al NATO, a avut loc la Bruxelles, în octombrie 1990. În pofida acestei apropieri timpurii, relațiile oficiale dintre România și NATO au început să se dezvolte abia în 1994. Disoluția Tratatului de la Varșovia în 1991 a lăsat România într‑un vacuum de securitate, fapt care i‑a determinat pe decidenți și experți să favorizeze promovarea unei politici multi‑direcționale de securitate și apărare. Documentele de securitate națională produse de către Ministerul Apărării Naționale și de către Ministerul Afacerilor Externe în 1991 evidențiază profunda neîncredere pe care o aveau politicienii din România față de alianțele politice și militare. Această atitudine poate fi explicată atât prin experiența negativă anterioară a României în cadrul Tratatului de la Varșovia, cât și ca o moștenire a doctrinei „războiului întregului popor” din era Ceaușescu.

Ceea ce merită menționat este faptul că, la acea vreme, România nu a fost doar tratată ca făcând parte din sfera sovietică de influență de liderii europeni, între care președintele francez François Mitterand și cancelarul german Helmut Kohl (Durandin și Petre, 2008), ci ea chiar s‑a manifestat ca atare în această direcție. Președintele României Ion Iliescu a fost singurul șef de stat est‑european care s‑a grăbit să semneze un tratat bilateral cu URSS după revoluțiile din 1989 din Centrul și Estul Europei. Mai mult decât atât, negocierea acestui tratat s‑a făcut fără informarea Parlamentului sau a publicului larg. Semnat la Moscova de către Iliescu și Gorbaciov, în aprilie 1991, „Tratatul de cooperare, bună vecinătate și prietenie dintre România și Uniunea Sovietică” nu doar că a neglijat subiectul disputelor dintre România și Uniunea Sovietică (situația Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, Insulei Șerpilor și tezaurului României depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial), dar a și blocat cadrul legal ce ar fi putut permite o posibilă modificare a granițelor între cele două state, prin mijloace non‑militare, în conformitate cu principiile formulate în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) de la Helsinki. Articolul 4 al Tratatului din 1991 dintre România și URSS stipula că cele două părți semnatare „nu trebuie să devină părți ale niciunei alianțe direcționate una împotriva celeilalte” și „nu trebuie să permită ca teritoriul propriei țări să fie utilizat de o parte terță cu scopul de a declanșa o agresiune împotriva celeilalte părți semnatare a Tratatului” (Tratatul dintre România și URSS, 1991). Prin aceasta, acest articol își propunea în fapt să blocheze o viitoare aderare a României la NATO (Pop, 2010, p. 359). Din fericire, Parlamentul României nu a ratificat tratatul, iar peste câteva luni, la sfârșitul lui 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe.

Pe parcursul acestei perioade inițiale, vârfurile de lance ale apropierii de NATO au fost o pleiadă de ONG‑uri pro‑atlantice ce aveau legături strânse cu comunitatea de informații. În 1992, cu ocazia vizitei secretarului general al NATO în România, la București a fost înființat un Centru Euro‑Atlantic, redenumit mai târziu Casa NATO. Totodată, au fost înființate Asociația Euro‑Atlantică „Manfred Wörner” și publicația sa „Central European Issues”. Retrospectiv vorbind, se poate spune că a existat o mare doză de simbolism în aceste gesturi de pionierat. Cele două ONG‑uri erau amplasate în mod simbolic: una în fosta reședință a dictatorului Nicolae Ceaușescu (Casa NATO); cealaltă în fosta locuință a lui Nicolae Titulescu, ministru de externe al României, dar și Președinte al Ligii Națiunilor, pentru o perioadă de timp, în perioada interbelică (Asociația Euro‑Atlantică „Manfred Wörner”). În ceea ce privește titlul publicației menționate anterior („Central European Issues”), el își propunea să scoată în evidență identitatea central‑europeană a României. Acest fapt era considerat important la acea vreme pentru aderarea la NATO, deoarece vecinii României din Europa Centrală erau percepuți ca fiind cu un pas înainte pe calea aderării la instituțiile euroatlantice. În fapt, ei reușiseră deja să pună bazele unui „club” propriu selectiv (Grupul de la Vișegrad), care avea un rol instrumental în poziționarea membrilor săi în prima ligă a competiției pentru aderarea la NATO. Puțin timp după acestea, Asociația Euro‑Atlantică „Manfred Wörner” și Casa NATO, împreună cu alte două ONG‑uri, Fundația EURISC și Asociația George C. Marshall, au alcătuit împreună filiala din România a ATA – Asociația Tratatului Atlantic (Pop, 2004, p. 55). Pe lângă simbolismul ființării lor, aceste ONG‑uri au jucat un rol major în sensibilizarea intelectualilor români față de scopurile și rolul NATO, și conștientizarea beneficiilor pe care le va avea România dacă va adera la alianță. De asemenea, ele au facilitat contactele la nivel înalt dintre reprezentanții României și cercurile pro‑atlantice din întreaga lume. Drept urmare, în cele din urmă, la 21 februarie 1993, președintele Ion Iliescu a vizitat sediul NATO și a exprimat intenția Bucureștiului de a se alătura Alianței Nord‑Atlantice.

Ezitarea și confuzia caracteristice acelei perioade, cât și dificultatea de adaptare la noul mediu de securitate și la noul statut internațional al României au condus la o serie de documente programatice naționale și de apărare eșuate. De exemplu, în 1993 o echipă de experți a elaborat Viziunea Integrată asupra Securității Naționale și Doctrina Apărării Militare a României. Aprobate de Consiliul Suprem de Apărare al Țării în 1994, cele două documente au fost trimise comisiilor relevante din cele două camere ale Parlamentului. În mod previzibil, acestea din urmă au solicitat revizuirea lor în conformitate cu evoluția statutului geopolitic al României și posibila sa integrare în arhitectura de securitate euro‑atlantică și europeană.

Reforma sectorului de securitate din România, ca peste tot în Europa Centrală și de Est, s‑a dovedit a fi mai mult produsul unui proces de învățare decât al unui model clar. Pe parcursul acestor ani de început ai erei post‑Război Rece, lipsa viziunii, incertitudinea și confundarea dorințelor cu realitatea erau larg răspândite. Abia în 1993 o persoană din rândul civililor a fost numită ministru, iar din rândul țărilor cu aspirații de aderare la NATO, România a fost ultima țară care a înlocuit un general cu un civil în funcția de ministru al apărării, în anul 1994. Astfel, ea a implementat destul de târziu una dintre cerințele fundamentale cu privire la controlul civil democratic asupra forțelor armate. În cele din urmă, sub conducerea prim-ministrului civil al apărării, Gheorghe Tinca, armata României a trecut printr‑o serie de reforme aspre, dar necesare. Urmând decizia Consiliului Suprem de Apărare a Țării și a angajamentelor făcute de către Guvern privind reducerea armamentului și a trupelor, prin semnarea Tratatului privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), în noiembrie 1990, forțele armate ale României au fost reduse treptat, pe parcursul mai multor ani; de la 230.000 de oameni, care reprezenta maximul personalului militar stabilit de către Tratatul CFE pentru România, la puțin peste 90.000 de oameni.

În octombrie 1993, în timpul vizitei la București a adjunctului secretarului pentru apărare al SUA, România a fost invitată să se alăture programului Parteneriatul pentru Pace (PfP) al NATO, o inițiativă care a fost în primă fază destinată să umple deficitul de leadership și să prevină imprevizibilitatea generate de dezintegrarea Tratatului de la Varșovia (Pașcu, 2007, p. 26). Chiar dacă nu garanta aderarea la Alianța Nord‑Atlantică, sub presiunea membrilor săi, inițiativa PfP a dezvoltat structuri proprii, și‑a asumat tot mai multe sarcini legate de preaderare și a fost percepută ca fiind o treaptă obligatorie preliminară pentru accederea în NATO. În consecință, la începutul anului următor, 1994, România a fost prima țară care a semnat documentul‑cadru al PfP, un eveniment care a coincis cu ziua de naștere a lui Ceaușescu (26 ianuarie). Astfel, evenimentul marca simbolic ruperea definitivă a României de trecutul său comunist. În conformitate cu acest document, se prevedea ca România să coopereze cu NATO în „facilitarea transparenței proceselor naționale de planificare și bugetare a apărării; asigurarea controlului democratic al forțelor sale de apărare; menținerea capacității și disponibilității de a contribui, sub rezerva considerentelor constituționale, la operațiunile sub autoritatea ONU și/sau la responsabilitatea CSCE/OSCE; dezvoltarea relațiilor militare de cooperare cu NATO, în scopul planificării, formării și exercițiilor comune în vederea consolidării capacității lor de a întreprinde misiuni în domeniul menținerii păcii, al operațiunilor de salvare, umanitare, dar și al altora, după ce urmau a fi stabilite; dezvoltarea, pe termen lung, a forțelor care pot funcționa mai bine cu cele ale membrilor Alianței Nord‑Atlantice” (North Atlantic Council [NAC], 1994).

Drept urmare, a fost inițiat un proces sustenabil de consolidare a relațiilor României cu viitorii săi aliați. De asemenea, controlul civil asupra forțelor armate a început treptat să fie pus în aplicare, iar Parlamentul a adoptat întregul pachet legislativ necesar funcționării unui stat democratic. În paralel, a fost inițiat și un proces etapizat de deschidere a organismului militar față de societatea civilă. În plus, deși dispunea de un buget subfinanțat, Ministerul Apărării Naționale (MApN) a început primele sale programe de achiziții publice. Aceste programe au inclus modernizarea avioanelor de luptă MIG‑21, cumpărarea a patru avioane de transport C 130 și modernizarea motoarelor tancurilor și a câmpului de antrenament de la Capul Midia. De fapt, România a fost pe cale să producă sub licență americană și elicoptere de atac Cobra, la Ghimbav (județul Brașov). Din păcate, mai târziu, acest program ambițios a fost abandonat (Tinca, 2013).

Odată cu așa‑zisul consens de la Snagov din 1995, când toate partidele politice din România și‑au exprimat sprijinul pentru parcursul euroatlantic al România, se impunea inițierea unui proces de aprofundare a relațiilor dintre NATO și România. Următorul pas a fost înaintarea cererii Parlamentului României adresată parlamentelor statelor membre NATO de a sprijini aderarea României la NATO. Consensul politic intern pentru aderarea la NATO a fost reiterat de mai multe ori, inclusiv în timpul vizitei noului președinte al României, Emil Constantinescu, la Bruxelles, în 1997. În paralel, a continuat procesul de transformare a armatei române. Astfel, în 1997, MApN a fost reorganizat în profunzime: direcțiile centrale cu atribuții generale pentru forțele armate au fost subordonate ministrului și personalului acestuia; au fost adăugate noi structuri la Departamentul pentru Politica de Apărare, reorganizat anterior, pentru a‑i spori capacitățile în domeniile pregătirii pentru integrarea euro‑atlantică, planificarea politicii de apărare și gestionarea relațiilor civil‑militare; componentele Statului Major General au fost restructurate pe o bază modulară, în conformitate cu structurile similare ale statelor NATO.

Restructurarea comunității de informații în domeniul apărării și crearea unei structuri noi, Direcția Generală de Informații a Apărării, la 1 iulie 1999, au făcut parte, de asemenea, din acest amplu proces de transformare a armatei române în conformitate cu standardele NATO. Faptul că armata română a participat la misiuni multinaționale în teatrele de operații din Balcani, Afganistan și Irak, chiar înainte de aderarea la NATO, cu personal aparținând inclusiv comunității sale de informații, a contribuit în mod substanțial la consolidarea pregătirii armatei României și la întărirea nivelului său de interoperabilitate cu forțele aliate și cele partenere.

Cu toate acestea, pe „frontul intern” al planificării apărării, confuzia a continuat să se manifeste. De exemplu, Strategiile Naționale de Securitate ale României din 1996 și 1998 nu au mers mai departe de faza de proiect.

Deși se afla printre cele cinci țări care sperau să fie invitate să înceapă negocierile de aderare la Alianța Nord‑Atlantică la summitul NATO din iulie 1997 de la Madrid, România, împreună cu Slovenia nu au făcut parte din primul val de aderare la NATO. Motivele sunt multiple, dar în mare parte politice și nu au nimic de‑a face cu ritmul reformei militare, care a fost în mare măsură pe calea cea bună și aproape în unanimitate lăudată de oficialii NATO de rang înalt. În primul rând, la acel moment, NATO, în general, și SUA, în special, au încercat cu multă grijă să atenueze preocupările și sensibilitatea Rusiei, așa după cum o atestă Actul Fondator NATO‑Rusia, semnat la sfârșitul lunii mai 1997, înaintea summitului de la Madrid (NATO‑Russia Council, 1997). Ei au considerat că invitarea a mai mult de trei țări din Europa Centrală și de Est ca să înceapă negocierile de aderare la NATO ar fi prea mult pentru Moscova să accepte, cu atât mai mult în cazul României, o țară cu care Rusia avusese relații dificile în trecut.

În al doilea rând, chiar dacă tranziția politică a avut loc în noiembrie 1996, România, spre deosebire de Ungaria, Republica Cehă și Polonia, încă mai era percepută în unele cercuri externe diplomatice, în special la Washington, ca fiind o țară post‑comunistă care nu a părăsit în mod convingător trecutul său comunist.

În al treilea rând, până la momentul desfășurării summitului de la Madrid, România deja pierduse „bătălia” de poziționare a țării pe harta Europei Centrale, care s‑a dovedit a fi instrumentală în introducerea țărilor Grupului de la Vișegrad (cu excepția Slovaciei) în primul val de aderare la NATO. Acest lucru pare ironic și paradoxal, având în vedere campania pro‑NATO extrem de vocală a guvernului român, care sublinia mereu identitatea central‑europeană, pe care România o împărtășea cu vecinii săi din Europa Centrală. Cu toate acestea, el este explicabil prin faptul că, în ciuda identității sale central‑europene auto‑atribuite, România nu a făcut practic nimic pentru a‑și asuma concret identitatea central‑europeană din punctele de vedere politic, diplomatic și instituțional în primii ani de tranziție. De fapt, în acești ani România și‑a neglijat relația cu Germania, un stat membru cheie al NATO, în jurul căruia lua naștere, pe baze economice, o nouă Mitteleuropa, favorizând în schimb relația sa cu Franța. Prin urmare, nu a reușit să devină membră a aranjamentelor de cooperare subregională alcătuite de alte țări din Europa Centrală, orientate economic și politic către Germania. După primul transfer democratic al puterii din perioada postcomunistă, în noiembrie 1996, noile autorități române au încercat să corecteze aceste erori de politică externă, depunând eforturi în vederea conectării diplomatice la Germania și a aderării la Inițiativa Central Europeană (Central European Initiative, CEI) și la Acordul Central European de Liber Schimb (Central European Free Trade Agreement, CEFTA). Era însă deja prea târziu pentru a depăși handicapul acumulat, ceea ce explică de ce Germania a fost reticentă să acționeze în sprijinul candidaturii României la NATO la Madrid, în ciuda faptului că toți analiștii de politică externă așteptau o inițiativă franco‑germană în această direcție, după declarația comună a summitului franco‑german de la Poitiers din 14 iunie 1997.

În al patrulea rând, deși Franța a fost un susținător ferm al aderării României la NATO, ea avut propriile probleme nerezolvate cu SUA. Astfel, se pare că candidatura nereușită a României la NATO a fost, într‑o anumită măsură, și o „daună colaterală” a relației dificile franco‑americane. Singura concesie făcută de SUA Franței în declarația oficială a summitului de la Madrid a fost un paragraf care recunoaștea „evoluțiile pozitive către democrație și statul de drept în mai multe țări din Europa de Sud‑Est, în special în România și Slovenia” (NAC, 1997). Referindu‑se la România ca țară „sud‑est europeană”, în loc de țară central‑europeană, Declarația summitului de la Madrid a făcut încă mai evident eșecul Bucureștiului de a convinge Bruxelles‑ul de identitatea sa central‑europeană. Cu toate acestea, merită menționat faptul că etichetarea geopolitică și geostrategică a NATO a fost, de fapt, logică și în conformitate cu unul din argumentele prezentate de înșiși oficialii români în sprijinul aderării României la NATO, și anume că accederea țării în NATO va consolida flancul de sud al alianței.

După summitul de la Madrid, președintele american Bill Clinton s‑a grăbit să vină la București, ca parte a unui amplu turneu al principalilor reprezentanți ai politicii externe americane în Europa de Est, menit a menține climatul favorabil în țările est‑europene care nu reușiseră să adere la NATO la Madrid, însă rămâneau favorite pentru următorul val de aderare la alianță, respectiv România, Slovenia și statele baltice. Adresându‑se unei mari mulțimi adunate în Piața Universității din București la 11 iulie 1997, simbolul luptelor anticomuniste ale României de după 1989, președintele Clinton a oferit un mesaj pozitiv românilor: „mențineți cursul, mențineți cursul și viitorul va fi al vostru” (Pop, 1997, p. 12). Pe lângă conotațiile sale emoționale și simbolice, cel mai important rezultat al vizitei președintelui Clinton a fost semnarea parteneriatului strategic româno‑american. Acest parteneriat a avut două caracteristici principale: în primul rând, a fost un acord tacit. Deși lansat ca o declarație politică publică în timpul unei vizite oficiale, el nu a fost codificat într‑un document scris. În al doilea rând, partenerul american nu a conceput relația strategică doar ca o relație interguvernamentală, ci și ca una vizând societatea civilă, într‑o formulă C3I – cooperare, consultare, coordonare și informare (Toboșaru, 2010, p. 465).

Contextul internațional generat de războiul din 1999 din Kosovo a fost o oportunitate pentru România de a‑și demonstra angajamentul și de a demonstra valoarea adăugată pe care o poate aduce la NATO. Prin deschiderea spațiului său aerian pentru avioanele de luptă ale NATO și acordarea sprijinului logistic aliaților NATO, România a acționat ca un aliat de facto, și a fost apreciată pentru aceasta la Bruxelles. Mai mult decât atât, comportamentul României în timpul campaniei de 78 de zile a NATO împotriva Serbiei în timpul crizei din Kosovo a avut un impact puternic asupra deciziilor ulterioare ale Bruxelles‑ului și a accelerat procesul de aderare al României la NATO. Între timp, importanța regiunii Mării Negre a fost pentru prima dată recunoscută oficial de NATO în 1999, în cadrul summitului Alianței Nord‑Atlantică de la Istanbul; iar după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 Alianța Nord‑Atlantică a conștientizat că multe dintre problemele sale de securitate erau exportate către Occident traversând regiunea Mării Negre.

Evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 au schimbat în mod fundamental mediul geopolitic și geostrategic în care funcționa NATO, iar România s‑a adaptat imediat acestuia. În septembrie 2001, Parlamentul României a decis aproape în unanimitate că România trebuie să participe la lupta împotriva terorismului cu toate resursele de care dispune.

Între timp, noi măsuri au fost întreprinse cu scopul de a continua reforma sectorului de securitate și pentru a alinia armata României la standardele NATO. În 2000, în cadrul MAE, a fost înființat Oficiul Național pentru Securitate, ca structură guvernamentală specializată responsabilă cu eliberarea autorizațiilor de securitate pentru autoritățile românești care vor avea acces la informații NATO clasificate. Mai mult decât atât, în 2001, a fost votată de către Parlament o lege a demilitarizării poliției, care a transformat personalul poliției în funcționari publici civili.

Primul ciclu al Planului de Acțiune pentru Aderare (Membership Action Plan, MAP) (1999‑2000) a evidențiat o serie de caracteristici disfuncționale severe, printre care planificarea nerealistă, discrepanța dintre obiective și resurse, finanțarea insuficientă și o piramidă de personal inversată. Cu toate acestea, printr‑o pregătire extinsă și un program de sprijin financiar guvernamental pentru a permite ocuparea forței de muncă în sectorul civil, piramida inversată a fost corectată într‑o mare măsură până în 2003 (Pop, 2004, pp. 51‑52).

Pe parcursul acestei perioade de pre‑aderare la NATO, România a fost printre participanții cei mai activi la PfP, înființând un nou centru de instruire PfP la București, disponibil atât pentru ofițerii români, cât și ofițerii altor state din regiune, găzduind exerciții terestre și navale și participând la exerciții de menținere a păcii precum Alba (1997), IFOR (1996), SFOR și KFOR (2000) și ISAF (2000). Astfel, România a contribuit la securitatea internațională și regională și a sporit interoperabilitatea cu forțele NATO (Zulean, 2003, p. 407, Nicolae‑Cotoară și Bănică, 2003, pp. 418‑422). De fapt, începând din 1995, batalioanele românești au fost prezente în diverse teatre de operațiuni cheie, precum Angola, Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan.

Ca o recunoaștere a contribuției sale la operațiunile în sprijinul păcii, a susținerii necondiționate a războiului împotriva terorismului și a eforturilor de reformă militară în vederea modernizării și alinierii armatei române la standardele NATO, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la summitul NATO de la Praga din noiembrie 2002. Drept urmare, la 29 martie 2004, la Washington, D.C., prim‑ministrul de atunci al României, Adrian Năstase, a semnat documentul oficial al aderării României la NATO. Patru zile mai târziu, la 2 aprilie 2004, steagul României a fost ridicat la sediul NATO din Bruxelles.

 

Epopeea planificării apărării

Planificarea apărării se plasează în centrul procesului de reformare a forțelor armate și este considerată un criteriu sine qua non pentru integrarea în NATO. Deși România a fost, până la un anumit punct, unul dintre promotorii activi ai ideii creării unor sisteme naționale de planificare a apărării în statele central‑est europene, elaborarea și implementarea documentelor de planificare a apărării s‑a dovedit a fi un proces deosebit de dificil în cazul său.

Principiile pentru planificarea apărării au fost stabilite la 12 august 1998, când Guvernul a promulgat Ordonanța nr. 52, prin care s‑a instituit un program strict pentru elaborarea documentelor propriu‑zise. Noul sistem de planificare a apărării era în concordanță cu standardele NATO și facilita procesul de evaluare a performanțelor de securitate și apărare ale României, precum și capacitatea sa de a participa la misiunile NATO. În anul 1999 a fost redactată o nouă Strategie Națională de Securitate, însoțită și de o Carte Albă a Apărării, drept urmare a presiunilor pe care armata le‑a exercitat asupra Guvernului și a altor structuri ale statului cu un an înainte. Dar din cauza disensiunilor dintre partenerii coaliției aflate la guvernare, cele două documente au fost aprobate de Parlament abia în anul 2000.

Anul 2003 a fost marcat de revizuirea Constituției, ce avea ca scop pregătirea unui cadru juridic propice pentru aderarea României la NATO și UE. Acest proces a presupus, totodată, și revizuirea legislației cu privire la planificarea apărării. Atât Legea nr. 63/2000 privind planificarea apărării naționale, cât și Ordonanța de Guvern nr. 52/1998, pe care se baza cea dintâi, erau deja perimate și trebuiau adaptate. Pentru armonizarea planificării apărării în România cu procedurile NATO, Parlamentul a adoptat Legea nr. 473/2004, potrivit căreia planificarea apărării se realizează prin intermediul a două documente: Programul de Guvernare și Strategia Națională de Apărare. Cea mai importantă este cea din urmă, dat fiind faptul că din aceasta derivă toate celelalte documente privind planificarea apărării, inclusiv Cartea Albă a Apărării și Strategia Militară. Potrivit Articolului 5, Paragraful 1, al Legii nr. 473/2004, Strategia Națională de Apărare trebuie elaborată de președinte și trimisă Parlamentului în decurs de șase luni de la preluarea mandatului.

Trebuie menționat că primul mandat al președintelui Traian Băsescu a fost marcat de dorința sa de a elabora o Strategie Națională de Securitate, chiar dacă acest document nu era impus prin lege. Strategia Națională de Securitate a fost aprobată de către Consiliul Național de Apărare al Țării în 2006. Prin contrast, documentul impus de lege a fi adoptat în termen de șase luni de la preluarea mandatului, respectiv Strategia Națională de Apărare, a fost finalizat abia în martie 2007, și nu în iunie 2005, cum era prevăzut, fiind ulterior promulgat de Parlament în noiembrie 2008 (Purcăruș, 2015, p. 92). Amânarea s‑a datorat unei situații păguboase tipice României postdecembriste, determinată la nivel instituțional de disensiunile dintre structurile puterii executive și legislative, care au generat, în fapt, o dublă tergiversare: prima provocată de președinte – cu o durată de doi ani, iar cea de‑a doua – asumată de Parlament.

Luând în considerare că în România planificarea apărării este axată pe o abordare ierarhică, de „de sus în jos”, faptul că președintele nu și‑a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege a avut repercusiuni ușor de prevăzut, explicate prin principiul bulgărelui de zăpadă. Luând în considerare că președintele nu a trimis la timp Strategia Națională de Apărare către Parlament, aceasta nu a putut fi promulgată, iar Guvernul nu a putut să aprobe nici Cartea Albă a Apărării și nici Strategia Militară elaborată de MApN. Drept urmare, ultima Strategie Militară, ce constituie un document‑cadru fundamental pentru armata română, a rămas cea din 20 aprilie 2000. Astfel, strategia nu mai era în concordanță cu realitatea de la acea vreme, aspect ce nu a fost generat doar de faptul că a rămas axată pe un concept general de apărare militară depășit, cunoscut drept doctrina „războiului întregului popor”, ci și de dimensiunea temporală, pentru că a fost adoptată înainte de aderarea României la NATO și de schimbările radicale operate în cadrul sistemului internațional de securitate, odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.

Așadar, printre motivele ce au stat la baza inițierii de către Parlament a procedurilor necesare suspendării președintelui Traian Băsescu, în februarie 2007, s‑au regăsit și încălcarea Articolului 65 din Constituția României și a Articolului 5, Paragraful 1, al Legii Nr. 473/2004. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a decis că acestea nu erau îndeajuns pentru suspendarea președintelui. În acest caz, hotărârea luată a fost una controversată, demonstrând, totodată, calitatea democrației și adevăratul statut al respectării principiului separației puterilor în stat din România. Pentru că decizia Curții a avut însă doar caracter consultativ, Parlamentul a votat, în data de 19 aprilie 2007, pentru suspendarea președintelui. Dar o lună mai târziu liderul statului a făcut apel la „opinia publică”, inițiind un referendum, fapt ce a făcut posibilă revenirea lui Traian Băsescu la Palatul Cotroceni.

Chiar dacă pe durata celui de‑al doilea mandat Traian Băsescu a trimis Strategia Națională de Apărare aproape la timp, cu o întârziere de doar câteva zile, până în anul 2015, din cauza unei prevederi controversate, documentul a rămas blocat în Parlament, fapt ce echivala, atât de jure, cât și de facto, cu respingerea sa. Acest aspect nu a împiedicat însă ca al doilea Guvern condus de Emil Boc să trimită Cartea Albă a Apărării către Parlament, în decembrie 2011 (după doi ani de la preluarea mandatului, în loc de primele șase luni). Trebuie menționat că documentul respectiv se axa pe aceeași Strategie Națională de Apărare, respinsă de același Parlament, motiv pentru care acest joc instituțional, de‑a șoarecele și pisica, a persistat. Pornind de la controversata considerare de către Strategia Națională de Securitate a campaniilor negative de presă ce vizau demnitarii drept vulnerabilități naționale de securitate, Parlamentul a încercat, pentru a doua oară, să îl suspende pe președinte, în data de 6 iulie 2012. Dar după doar 52 de zile de la suspendare, Traian Băsescu a revenit din nou la Palatul Cotroceni.

Ca urmare a situației incerte create în domeniul planificării apărării, la jumătatea anului 2012 bugetul MApN era marcat de un dezechilibru semnificativ: 85% din fonduri erau destinate personalului, doar 10‑11% fiind alocate operațiunilor și mentenanței echipamentelor militare. Luând în considerare că jumătate din cele 10‑11% procente erau destinate misiunilor din Afganistan și că doar 4% din structurile militare erau angajate la acea vreme în operațiuni, restului trupelor, reprezentând 96% din totalul acestora, le‑a fost distribuit aproximativ 5% din întregul buget dedicat apărării! Mai mult decât atât, într‑o perioadă în care avioanele MIG 21 LanceR și ambarcațiunile românești, care participaseră la operațiunile navale Active Endeavour și Unified Protector, își atinseseră limitele rezistenței și performanței, întregul program de licitație a fost suspendat, fapt ce a generat probleme de credibilitate pentru România față de aliații din NATO, fiind pusă la îndoială capacitatea sa de a‑și îndeplini angajamentele și de a lua decizii la nivel strategic.

Cu privire la noua Carte Albă pentru Apărare, adoptată de Guvernul Ponta în data de 12 iunie 2013, conținutul acesteia a fost divulgat presei; chiar dacă niciodată nu a fost făcut public, el a conturat o imagine sumbră a situației armatei române. Potrivit documentului, 60% din echipamentul armatei nu mai era funcțional, bugetul destinat apărării scăzuse de la 1,84% din PIB, în 2006, la 1,26%, în 2012. Acești factori au afectat considerabil procesul de transformare al armatei, precum și structura sa, inclusiv a sistemelor de comandă și control, care nu erau destul de performante pentru provocările misiunilor și nici compatibile cu cele ale altor state membre NATO sau UE, de dimensiunea României. De asemenea, susținerea pentru forțele angrenate în teatrele de operațiuni era greu de menținut, fiind suportată în mare parte de aliați și parteneri, în special de SUA, iar în privința obiectivelor forțelor armate angajate în misiunile NATO, acestea nu îndeplineau standardele stabilite. La acea vreme, în 2013, trupele afgane începeau să preia controlul și responsabilitatea pentru menținerea securității a întregului teritoriu din Afganistan, iar ISAF începuse deja procesul de tranziție dinspre misiunile combatante către cele de sprijin. România a jucat un rol important în acest proces, luând în considerare inclusiv implicarea sa în misiunea Resolute Support a NATO.

Conchizând această epopee nefericită a planificării apărării, situația la momentul izbucnirii crizei din Crimeea (2014) arăta în felul următor: din 2000, în România nu mai fusese elaborată o Strategie Militară; ultima Carte Albă a Apărării fusese promulgată în 2004; iar într‑o periodă de 10 ani (2004‑2014), o singură Strategie Națională de Apărare validă fusese elaborată – în 2007 – și votată de Parlament în 2008.

Așadar, ținând cont de lecțiile negative învățate din trecut, noua administrație prezidențială, condusă de președintele Klaus Werner Iohannis, a luat deciziile și măsurile necesare pentru ameliorarea situației inconveniente, deoarece aceasta putea implica apariția unor potențiale vulnerabilități. Pe 9 iunie 2015, președintele Iohannis a prezentat Parlamentului, pentru prima oară la termenul prevăzut de lege, o nouă Strategie de Apărare Națională ce viza perioada 2015‑2019. Aceasta a fost promulgată într‑un timp scurt (un element de noutate), în plen, pe data de 23 iunie 2015. Mai mult decât atât, în anul 2016, Parlamentul a votat și Cartea Albă a Apărării, permițând MApN să adopte documentele conexe de planificare, între care și noua Strategie Militară a României. De asemenea, obiectivul de creștere a bugetului pentru apărare până la pragul de 2% din produsul intern brut (PIB) a fost luat în serios. Ulterior, la 28 septembrie 2016, la baza aeriană portugheză Monte Real Air, a fost organizată ceremonia de preluare a primului lot de șase avioane F‑16 Fighting Falcon de la forțele aeriene portugheze, de către forțele aeriene române. Astfel, România nu a făcut doar tranziția de la avioane de generația a treia (MIG 21 LanceR) către cele de generația a cincea (avioane F‑16 multi‑rol), ci și‑a asigurat criteriile de eligibilitate pentru a face parte din clubul select de țări membre care vor gestiona avioane F‑35 în viitor. Prin implementarea următoarelor etape ale programului de achiziționare a avioanelor de tipul multi‑rol, România va fi capabilă să construiască o apărare aviatică sustenabilă și solidă, cu un puternic impact pozitiv asupra mediului de securitate în regiunea Mării Negre.

 

Confruntând noile amenințări de securitate alături de aliați și parteneri

În prezent, pentru prima oară în istoria sa, NATO se confruntă cu amenințări din două direcții. În est, provocările sunt generate de Federația Rusă, care a încălcat normele de drept internațional și suveranitatea vecinilor săi, anexând ilegal Crimeea și destabilizând estul Ucrainei. În sud, instabilitatea și violența din regiunile Africii de Nord și Orientului Mijlociu pot avea repercusiuni asupra teritoriilor aliate, sub formă de atacuri teroriste sau migrație necontrolată.

Implicațiile și reverberațiile crizei din Ucraina asupra securității regionale și continentale sunt extrem de variate. În primul rând, prin reîntoarcerea la comportamente considerate specifice unor vremuri demult apuse pe continentul european, precum anexarea teritorială și soluționarea militară a disputelor, conflictul din Crimeea a pus capăt perioadei de pace care a caracterizat perioada post‑Răzoi Rece în Europa (Trenin, 2014). Prin anexarea Crimeei și intervenția sa ulterioară în conflictul din regiunea Donbas, Federația Rusă a provocat în mod deschis mediul de securitate euroatlantic post‑Război Rece și ordinea europeană post‑sovietică, urmărind restaurarea dominației sale în regiunea Mării Negre și sporirea capacității sale de proiecție a puterii, inclusiv în estul Mediteranei. În al doilea rând, criza a deschis o perioadă de rivalitate între marile puteri și confruntare între Occident și Rusia în planurile politic, economic și informațional, asemănătoare celei din timpul Războiului Rece. Cu toate acestea, acest nou Război Rece se diferențiază de cel anterior prin caracterul său asimetric și capabilitățile inegale de putere ale competitorilor; se deosebește, de asemenea, de primul Războiul Rece, prin faptul că fluxurile de contacte umane, comerț și informații nu sunt complet închise și există un anumit grad de cooperare între părțile aflate în conflict. Esența acestui „nou mare joc” o reprezintă competiția dintre Occident și Rusia pentru influență asupra Ucrainei, precum și asupra Moldovei, Georgiei, Armeniei, Belarusului și Azerbaidjanului. În al treilea rând, ca urmare a anexării Crimeei de către Rusia și a războiului său nedeclarat declanșat în regiunea Donbas, am asistat la așa‑numitul război hibrid, care implică un amestec de forțe speciale, civili, operațiuni informaționale, atacuri cibernetice, și, în unele cazuri, personal militar nedeclarat (Niblett, 2014). Urmărind să atingă obiective politice și militare fără a apela la război pe față și pe scară largă, războiul hibrid este folosit pentru a destabiliza o țară vecină, valorificând elementul surprizei și negarea plauzibilă, precum și o multitudine de argumente legitimante. Prin utilizarea războiului hibrid, Rusia a trimis un semnal altor țări din Europa de Est cu minorități etnice sau populații rusofone semnificative, cu precădere statelor baltice, care sunt deosebit de vulnerabile la acest tip de război (Vandiver, 2014).

După anexarea Crimeei, în martie 2014, Rusia a pus forțele sale armate din Transnistria în regim de alertă ridicată. Pe lângă aceasta, în iulie 2015, Dmitry Rogozin a reiterat angajamentul Rusiei de a‑și susține „pacificatorii”, care compun cea mai mare parte a forțelor de menținere a păcii din regiune (EADaily, 2015). Mai mult decât atât, în septembrie 2016, liderul regimului separatist de la Tiraspol a semnat un decret pentru punerea în aplicare a referendumului din 2006, în care 97% dintre participanți au votat pentru independența regiunii și aderarea la Federația Rusă. Prin urmare, legislația transnistreană ar urma să fie aliniată la legislația Rusiei (Realitatea.net, 2016). Deși Transnistria depinde de Odessa pentru comunicațiile cu Rusia, iar în mai 2014 Kievul și‑a asigurat controlul asupra acesteia, nu poate fi exclusă o reluare a scenariului rus din Crimeea în Transnistria, ceea ce ar reprezenta o provocare suplimentară pentru securitatea României.

NATO a luat o serie de măsuri importante menite a contracara provocările de securitate provenind dinspre est. În 2014, ca răspuns la anexarea Crimeei de către Rusia și intervenția sa în războiul civil din regiunea Donbas, NATO a implementat două inițiative importante. În cadrul Inițiativei Europene de Reasigurare (European Reassurance Initiative, ERI), NATO a luat o serie de măsuri pentru a își reasigura aliații de pe flancul estic și pentru a descuraja potențiale agresiuni viitoare, prin exerciții comune cu aliații și partenerii săi, prin misiuni de supraveghere a zborurilor aeriene AWACS și printr‑o prezență militară rotativă în regiunea Mării Negre. În cadrul Planului Pregătirii de Acțiune (Readiness Action Plan) adoptat la summitul NATO de la Newport, Țara Galilor, în septembrie 2014, au fost implementate o serie de măsuri de transformare și adaptare: mărirea Forței de Răspuns a NATO (NATO Response Force, NRF), care a devenit motorul operabilității viitoare a alianței; înființarea unei forțe foarte rapide de acțiune de 5.000 de oameni (Very High Readiness Joint Task Force, VJTF), cunoscută și sub denumirea de Spearhead Force, a cărei capacitate de mobilizare este de două zile; înființarea a opt unități integrate a forțelor NATO în mai multe state membre ale flancului estic, incluzând România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Slovacia și cele trei state baltice ca avanposturi pentru VJTF – forța foarte rapidă de acțiune a NATO (Larsen, 2016, p. 4); înființarea sediului Diviziei multinaționale de sud‑est (HQ MND‑SE) la București, România, completând pe flancul estic corpul multinațional mai vechi de nord‑est (MNC‑NE) de la Szczecin, Polonia; consolidarea grupurilor navale ale NATO cu noi capacități; un program intensificat de exerciții NATO; adoptarea unei noi strategii privind rolul NATO, împreună cu UE, în combaterea războiului hibrid (NATO Parliamentary Assembly, 2015; Zandee, Hendriks, & Drent, 2015, pp. 29‑34); și angajamentul statelor membre NATO de a cheltui 2% din PIB pentru apărare într‑un răstimp de un deceniu (Techau, 2015).

În februarie 2016, NATO a decis să adopte o postură de descurajare și o prezență înaintată, care a semnalat transformarea doctrinei sale privind apărarea dintr‑una bazată pe reasigurare într‑una centrată pe descurajare. Ea implică, printre altele: o capacitate ridicată de a desfășura forțe militare, ceea ce, la rândul său, impune adaptarea legislației statelor membre NATO pentru a permite desfășurarea rapidă și ușoară a trupelor NATO; repoziționarea echipamentelor militare și a trupelor în Europa de Est; și o prezență rotativă robustă și persistentă în regiunea Mării Negre. Astfel, fără a tăia canalele de comunicare cu Rusia, apărarea a fost strâns legată de descurajare, astfel încât țările NATO aflate de‑a lungul istmului ponto‑baltic să își apere mai bine teritoriul și să descurajeze orice agresiune potențială.

Desigur, pe parcursul acestui proces au existat și sincope și obstacole care au trebuit să fie depășite, așa cum o atestă cazul așa‑numitei flote a Mării Negre. Aparent, inițiativa românească de a înființa o flotă în Marea Neagră sub egida NATO nu a fost corect explicată și comunicată de autoritățile române omologilor lor bulgari, ceea ce a declanșat refuzul acestora de a participa la ea. În plus, încercarea eșuată de lovitură de stat din Turcia, urmată de o epurare drastică a ofițerilor turci de rang înalt, inclusiv a celor navali, a generat serioase îndoieli în unele cercuri NATO cu privire la perspectivele implementării efective a acestui proiect, dat fiind faptul că Turcia reprezintă un partener cheie pentru realizarea sa. Cu toate acestea, România a rămas profund atașată acestui proiect și consideră că toate obstacolele posibile pentru realizarea lui pot fi depășite prin consolidarea proceselor de dialog și cooperare între părțile riverane Mării Negre interesate.

O altă măsură specifică de securitate în regiunea Mării Negre propusă de România prevede crearea unei brigăzi multinaționale compuse, în faza incipientă, din trupe române și bulgare, care să susțină antrenamentele forțelor aliate, aflate sub comanda HQ MND‑SE, asigurând astfel o prezență semnificativă a NATO, atât la nivel aerian, cât și maritim, în regiune.

Înainte de summitul din 2016 de la Varșovia, alte măsuri importante au fost luate în cadrul întâlnirii miniștrilor apărării din țările membre NATO de la mijlocul lunii iunie 2016. Statele membre NATO au decis atunci să aibă o prezență înaintată sporită în statele baltice și Polonia, prin intermediul a patru batalioane multinaționale, cât și o prezență înaintată adaptată în sud‑estul teritoriilor aliate, care includea o componentă terestră sub forma unei brigăzi multinaționale amplasate în România și subordonate HQ MND‑SE de la București. Cu ajutorul unui program susținut de exerciții și antrenamente, brigada este menită să faciliteze antrenamentele NATO în zona de sud‑est, cu scopul de a contribui la o interoperabilitate sporită, reprezentând în acest sens o contribuție tangibilă la îmbunătățirea posturii de descurajare și apărare a Alianței Nord‑Atlantice, în general, și a securității și stabilității regionale, în special. Totodată, România și‑a adus, prin experiența sa, o contribuție semnificativă la sporirea calității antrenamentelor NATO, având în vedere că a participat atât la antrenamentele organizate de diverse Centre NATO de excelență, cât și prin faptul că găzduiește ea însăși Centrul de excelență NATO în domeniul HUMINT, alfel spus, al informațiilor culese prin intermediul contactelor de la om la om (Hăpău, 2016). În perspectiva creării de către alianță a unei noi Divizii de Intelligence care să consolideze capacitatea NATO de a își coordona resursele variate de intelligence în vederea integrării acestora în procesul de luare a deciziilor, această experiență se dovedește a fi extrem de valoroasă.

La summitul NATO din 2016 de la Varșovia au fost luate măsuri suplimentare pentru consolidarea posturii de descurajare și apărare. Începând cu 2017, NATO are o prezență militară sporită în Estonia, Letonia, Lituania și Polonia prin intermediul a patru grupuri de luptă multinaționale, de mărimea batalioanelor, care sunt conduse de statele gazdă, prin rotație. De asemenea, tot din 2017, ființează în Polonia sediul central al unei brigăzi blindate gestionate de armata americană, formată din 4.200 de militari, care este desfășurată, prin rotație, în Europa de Est.

Totodată, la summitul de la Varșovia a fost confirmat și faptul că a fost atinsă capacitatea operațională inițială a sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. Mai mult decât atât, comanda structurii Aegis Ashore a sistemului anti‑balistic de la Deveselu a fost transferată către NATO. Sistemul de apărare împotriva rachetelor balistice de la Deveselu nu este considerat doar cel mai important proiect strategic dintre România și Statele Unite ale Americii, ci și o confirmare tangibilă a angajamentului României față de NATO. Începând cu anul 2018, sistemul anti‑balistic din România de tip Aegis Ashore a fost consolidat printr‑un sistem anti‑balistic la Redzikovo, Polonia (Kacprzyk, 2016; Walker, 2016), consolidând astfel postura de descurajare de‑a lungul flancului estic al NATO, cu precădere de‑a lungul culoarului care unește Marea Baltică de Marea Neagră.

Din nefericire, Rusia a interpretat sistemul anti‑balistic al NATO drept o amenințare și o provocare la adresa securității sale naționale. Ca urmare, acțiunile NATO au atras după sine o serie de măsuri de răspuns din partea Rusiei: înființarea a două noi divizii în regiunea sa militară de vest, care se învecinează cu statele baltice (Braw, 2016); instalarea unor capacități de tip A2/AD (anti‑access and area‑denial) în Crimeea și Kaliningrad; dar și amenințarea dotării acestor două regiuni strategice cu arme nucleare (Rummer, 2016). Toate acestea indică o tendință spre confruntare între Occident și Rusia.

România și‑a luat angajamentul de a colabora nu numai cu aliații, ci și cu partenerii NATO, prin utilizarea eficientă a mecanismelor actuale, din cadrul NATO, de cooperare cu statele partenere, printre care se numără și Platforma de Interoperabilitate lansată la summitul NATO din 2014. Luând în considerare rolul activ jucat de Republica Moldova, Georgia și Ucraina în menținerea securității și a stabilității în regiunea Mării Negre, prioritatea a fost acordată acestor trei țări partenere ale NATO.

Relevant pentru rolul pe care România îl joacă în contracararea uneia dintre cele mai serioase amenințări asimetrice în momentul de față – atacurile cibernetice – ce afectează parteneri NATO cheie, este faptul că Bucureștiul implementează activ Pachetul de Asistență Complexă pentru Ucraina, coordonând Fondul de Apărare Cibernetică dedicat îmbunătățirii capacității de apărare împotriva atacurilor cibernetice. Mai mult decât atât, se discută și despre posibilitatea creării unei brigăzi multinaționale formate din militari ucraineni, români și bulgari (QHA, 2016).

 

Concluzii:
România a urmat o cale destul de lungă și sinuoasă pentru a ieși din vidul de securitate gri în care s‑a aflat după desființarea Pactului de la Varșovia. Ajustarea posturii sale de securitate și implementarea reformei sectorului de securitate au fost rezultatul unui proces de învățare, mai degrabă decât al unui model clar. România a trecut încet și cu poticnișuri la reformarea forțelor sale armate conform standardelor NATO. Paradoxal, deși, într‑o oarecare măsură, a fost un pionier în rândul țărilor central‑est europene în ceea ce privește crearea unui sistem național de planificare a apărării, în 1998, ulterior România a devenit codașă tocmai în acest domeniu deosebit de important, până în 2015. Ca urmare, capacitatea forțele armate române pentru a performa mai bine în diferite teatre de operațiuni și pentru a‑și onora angajamentele față de NATO, inclusiv în domeniul achizițiilor, au fost afectate negativ. Cu toate acestea, România s‑a dovedit a fi un partener eficient și extrem de fidel și un aliat angajat într‑o serie de misiuni cheie conduse de NATO în Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak, Afganistan și Marea Mediterană. Participând activ la procesul de adaptare și transformare a NATO, România a luat foarte în serios nu numai postura de securitate transformată a NATO, cât și propriul său rol pivotal de‑a lungul coridorului ponto‑baltic, fiind decisă să contracareze în mod adecvat întregul set de noi provocări de securitate cu care se confruntă flancul estic al NATO, cu precădere războiul hibrid, atacurile cibernetice și războiul informațional.

 

Referințe:
Braw, E. (2016). A Schengen Zone for NATO: Why the Alliance Needs Open Borders for Troops. Foreign Affairs, Snapshot, June 6. Disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/russian-federation/2016-06-06/schengen-zone-nato.
Durandin, C. and Petre, Z. (2008). La Roumanie post 1989 [Romania after 1989]. Paris: L’Harmattan.
Emmott, R. (2016). NATO, EU leaders pledge strong alliance to counter Brexit fallout. Reuters, 28 June. Disponibil la http://www.reuters.com/article/us-britain-eu-nato-idUSKCN0ZE2HZ.
Hăpău, M. (2016). Adaptarea activității de informații la noile caracteristici ale mediului de securitate. Observatorul militar, 29 mai-5 iunie, p. 7. Disponibil la http://www.presamil.ro/om.php.
Kacprzyk, A. (2016). Conventional Deterrence on NATO’s Eastern Flank after the Warsaw Summit, PISM Bulletin 48 (898), 3 August. Disponibil la http://www.pism.pl/publications/bulletin/no-48-898.
Keohane, D. (2016). Policy or Project? France, Germany, and EU Defense, Brussels: Carnegie Europe, August 2. Disponibil la http://carnegieeurope.eu.
Larsen, J. A. (2016). Time to Face Reality: Priorities for NATO’s 2016 Warsaw Summit. NATO Defense College Research Paper No. 126. Rome: Research Division of the NATO Defense College.
Niblett, R. (2014). NATO Must Focus on the ‘Hybrid Wars’ Being Waged on the West. Financial Times, 17 July. Disponibil la https://next.ft.com/content/3192c7a0-0cd2-11e4-bf1e-00144feabdc0.
Nicolae-Cotoară, A. and Bănică, M. (2003). Peacekeeping and Regional Security. In J. A. Trapans and P.H. Fluri (Eds.), Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe: Insights and Perspectives. Volume II Macedonia Moldova, Romania. A Self-Assessment Study (pp. 417-438). Geneva/Belgrade: Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces.
Pașcu, I. M. (2007). Extinderea NATO: Cazul României. Raport personal. București. Disponibil la http://ioanmirceapascu.ro/media/pdf/extinderea-nato-ioan-mircea-pascu.pdf.
Pop, A. (1997). Un triumfalism păgubos. Politica Externă, 2(3-4), 8-12.
Pop, A. (2004). Romania: reforming the security sector. In Centre for European Security Studies, Security-Sector Reform and Transparency-Building: Needs and Options for Ukraine and Moldova (pp. 49-58). Harmonie Papers No. 17. Groningen: Centre for European Security Studies.
Pop, A. (2007). NATO and the European Union: Cooperation and security. NATO Review, summer.
Pop, A. (2010). Originile și tipologia revoluțiilor est-europene. București: Editura Enciclopedică.
Purcăruș, A. (2015). Strategia haosului. Bilanțul planificării apărării în România (2004-2014) . Târgoviște: Cetatea de Scaun.
Rummer, E. (2016). Russia and the Security of Europe. Washington, DC: Carnegie Endowment for International Peace Paper, June 30. Disponibil la http://carnegieendowment.org.
Shlapak D. A. &. Johnson, M. W. (2016). Reinforcing Deterrence on NATO’s Eastern Flank. RAND Arroyo Center. Santa Monica, CA: RAND Corporation. Disponibil la https://www.rand.org/.
Techau, J. (2015). The Politics of 2 percent: NATO and the Security Vacuum in Europe. Brussels: Carnegie Europe, September. Disponibil la http://carnegieendowment.org/files/CP_252_Techau_NATO_Final.pdf.
Tinca, G. (2013). M-am simțit bine între oameni serioși, legați strâns de ideea de țară și neam. Interviu. Observatorul militar, 17-23 aprilie, pp. 14-15. Disponibil la http://www.presamil.ro/om.php.
Toboșaru, N. (2010). Parteneriatul strategic dintre România și SUA: Istorie și semnificații geopolitice. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Trenin, D. (2014). The Ukraine Crisis and the Resumption of Great-Power Rivalry. Moscow: Carnegie Moscow Center, July. Disponibil la http://carnegie.ru.
Vandiver, J. (2014). SACEUR: Allies Must Prepare for Russia ‘Hybrid War’, Stars and Stripes, 4 September. Disponibil la http://www.stripes.com/news/saceur-allies-must-prepare-for-russia-hybrid-war-1.301464.
Zulean, M. (2003). International Requirements and Assistance for Defence and Security Reform. In J. Trapans and P.H. Fluri (Eds.), Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe: Insights and Perspectives. Volume II Macedonia Moldova, Romania. A Self-Assessment Study (pp. 405-414). Geneva/Belgrade: Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces.
Zandee, D., Hendriks, R., & Drent, M. (2015). New Threats, New EU and NATO Responses. Clingendael Report, July. The Hague: Netherlands Institute of International Relations Clingendael. Disponibil la https://www.clingendael.nl/sites/default/files/New%20Threats_New%20EU_Nato%20Responses_Clingendael_July2015.pdf. .
Walker, E. W. (2016). Putin’s dilemma: Why pushing back against NATO „encroachment” makes Russia’s NATO problem worse. Eurasian Geopolitics, 29 March. Disponibil la https://eurasiangeopolitics.com/2016/03/29/putins-dilemma-why-pushing-back-against-nato-encroachment-makes-russias-nato-problem-worse/.
EADaily (2015). Rogozin: Transnistria may become a fully independent state, 13 July. Disponibil la https://eadaily.com/en/news/2015/07/13/rogozin-transnistria-may-become-a-fully-independent-state.
European Union (2016). Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe. A Global Strategy for the European Union’s Foreign and Security Policy, Brussels, June. Disponibil la https://europa.eu/globalstrategy/en.
QHA (2016). NATO can monitor situation in Crimea from Romania. QHA Crimean News Agency, 23 June. Disponibil la http://qha.com.ua/en/politics/nato-can-monitor-situation-in-crimea-from-romania/137605/.
NATO (2016). Joint declaration by the President of the European Council, the President of the European Commission, and the Secretary of the North Atlantic Treaty Organization, Brussels, 8 July. Disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133163.htm.
NATO Parliamentary Assembly (2015). Hybrid Warfare: NATO’s New Strategic Challenge? Draft General Report by Julio Miranda Calha (Portugal), General Rapporteur – 051 DSC 15 E, Brussels, 7 April. Disponibil la http://www.nato-pa.int/default.asp?SHORTCUT=3778.
NATO-Russia Council (1997). Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO and the Russian Federation, Paris, 27 May. Disponibil la http://www.nato.int/nrc-website/media/59451/1997_nato_russia_founding_act.pdf.
North Atlantic Council (1994). Partnership for Peace: Framework Document Issued by the Heads of State and Government participating in the Meeting of the North Atlantic Council, Brussels, 10th/11th January. Disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_24469.htm?selectedLocale=en.
North Atlantic Council (1997). Madrid Declaration on Euro-Atlantic Security and Cooperation Issued by Heads of State and Government, Meeting of the North Atlantic Council, Madrid, 8th July. Press Release M-1 (97)81. Disponibil la http://www.nato.int/docu/pr/1997/p97-081e.htm.
North Atlantic Council (2016). Warsaw Summit Communiqué Issued by the Heads of State and Government participating in the Meeting of the North Atlantic Council, Warsaw, 8-9 July. Disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133169.htm.
Realitatea.net (2016). Mutare surpriză a liderului de la Tiraspol: a semnat decretul de aderare a Transnistriei la Rusia, 8 septembrie. Disponibil la http://www.realitatea.net/mutare-surpriza-a-liderului-de-la-tiraspol-a-semnat-decretul-de-aderare-a-transnistriei-la-rusia_1979662.html?utm_source=Cub-Homepage&utm_medium=Clicks&utm_campaign=trkweb.
Treaty of Cooperation, Good Neighbourliness and Amity between Romania and the Union of Soviet Socialist Republics (1991). Revue Roumanine d’Etudes Internationales, 113-114(3-4), mai-août, 273-280.

Adrian POP

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Pop

Adrian Pop (n. 1 februarie 1958, București) este istoric și analist de politică internațională, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA (2007-prezent), coordonator (Chair) al The Millennium Project Romania Node (2011-prezent) şi director al Centrului de Studii [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*