Punctul Critic » Istorie - Documente » Hotare naturale şi statalitate în viziunea şcolii româneşti de geopolitică

Hotare naturale şi statalitate în viziunea şcolii româneşti de geopolitică

Dezvoltată în ajunul şi în timpul celei de‑a doua conflagraţii mondiale, şcoala românească de geopolitică s‑a conturat ca o şcoală ad‑hoc, prin contribuţiile uneori disparate răzleţe și nesistematice, dar nu mai puţin valoroase, ale geografilor Ion Conea, Simion Mehedinţi, Nicolae Al. Rădulescu, Vintilă Mihăilescu, Mihai Popa‑Vereş, Mihai David, Nicolae M. Popp, Constantin Brătescu și Victor Tufescu, ale istoricilor Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Onciul, Ioan Lupaș, Constantin C. Giurescu, Ioan Moga și Petre P. Panaitescu, ale sociologului Anton Golopenţia, ale demografului şi statisticianului Sabin Manuilă și ale juristului, istoricului și ziaristului Romulus Seișanu.

Un volum de referință ce a impulsionat hotărâtor dezvoltarea ulterioară a cercetărilor geopolitice românești a fost cel semnat de către Ion Conea, Anton Golopenția și Mihai Popa‑Vereș în contextul amputărilor teritoriale suferite de România în 1940[1]. Volumul reunea în mare parte studii ce văzuseră deja lumina tiparului în diverse periodice (Sociologie Românească și Independența Economică) și care prezentau reperele de bază ale disciplinei ce se contura în epocă drept „o știință nouă”, pe cale de constituire – după cum sublinia titlul studiului lui Conea, ce deschidea volumul. Erau trecute în revistă, rând pe rând, concepția germană asupra geopoliticii (Rudlof Kjellén, Friedrich Ratzel), critica franceză a acesteia (Jacques Ancel), concepțiile unui geopolitician englez (Ernest H. Short) și ale unui geopolitician italian (Ernesto Massi) despre geopolitică, dar erau schițate și câteva din reperele preliminare ale viziunii românești asupra geopoliticii care, în prelungirea celei franceze, se distanța ferm de modul cum era înțeleasă ea de germani, neexcluzând însă o anume doză de militantism derivat din comandamentele interesului național.

Începând din 1941, școala geopolitică românească a cunoscut şi un început de instituționalizare și sistematizare, prin apariţia, sub egida Societăţii Române de Statistică, a primului periodic de profil din România, revista Geopolitica şi Geoistoria (1941‑1944). Departe de a fi întâmplător, titlul revistei exprima legătura strânsă dintre geo­politică şi istorie, dintre prezent şi trecut. În acest sens, „Cuvântul-înainte” al primului număr al revistei, preciza: „Geopolitica nu este altceva decât, în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să înţelegem atâta istorie, românească sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica) (…) geopolitica purcede, în parte, din geoistorie şi numai la lumina acesteia, poate, geopolitica, lămuri îndeajuns prezentul”. În mod similar, I. Conea considera că istoria este în bună măsură geoistorie – istorie modelată de şi explicată prin geografie – şi, prin aceasta, geopolitica trecutului: „Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi azi le privim ca istorie (…) Geopolitica, azi, verifică adevărul că în trecut istoria – care nu e decât un flux geopolitic în vreme – istoria s‑a ţesut modelată în mare măsură după realităţile geografice”[2]. La rândul său, subtitlul periodicului, „Revistă română pentru sud‑estul european”, indica clar arealul prioritar către care intelectualii publici ai României vremii considerau că trebuiau să se focalizeze cercetările geopolitice românești[3].

Între temele prioritare cultivate de către exponenții școlii geopolitice românești interbelice se evidențiază pregnant cea a rolului geopolitic și geoeconomic al hotarelor naturale. Interesul cărturarilor români s‑a focalizat, în primul rând, pe triada ce dă identitate spațiului carpato‑danubiano‑pontic – Carpații, Dunărea și Marea Neagră – care pentru orice om politic, după cum se exprima Simion Mehedinți, trebuie să reprezinte o triplă îngrijorare. Totodată însă, considerațiile lor geopolitice au vizat și istmul ponto‑baltic, peninsula Crimeea, râurile Nistru și Tisa. Abordarea acestei tematici se justifica din perspectiva unei duble finalități politice: cea a legitimării noilor granițe ale României de după 1918 și cea a delegitimării decupajelor teritoriale suferite de România în 1940. Această împrejurare a conferit geopoliticii românești un rol „educativ și național” – după cum sublinia Gheorghe I. Brătianu în chiar titlul studiului cu care se deschidea primul număr al revistei Geopolitica și Geoistoria. Crezul său, împărtășit de toți corifeii școlii create în jurul acestei revistei, privind geopolitica ca știință a națiunii, era afirmat răspicat: „Ea [geopolitica, n.n.] ne întărește în credința că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm conștiința legăturii veșnice dintre acest neam și pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie în fața națiunii și a istoriei drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împrejurimi potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedeca însă triumful unei justiții care întârzie adesea, dar nu lipsește niciodată”[4].

Subscriind la opinia geopoliticianului francez Jacques Ancel, conform căreia frontierele naturale „sunt mai mult teoretice decât reale”[5], Ion Conea preciza că nici fluviile și nici munții nu despart, ci, mai degrabă unesc, iar Romulus Seișanu, că „limitele blocului românesc nu sunt nicăieri niște fruntarii naturale”[6]. Precizările veneau în replică la concepția interbelică prevalentă a munților hotare, instrumentalizată de către propaganda iredentistă maghiară a epocii, sub forma tezei Carpaților ca frontieră naturală. În studiul sugestiv intitulat „Carpații, hotar natural?”, Conea sublinia faptul că munții Carpați sunt mai mult decât un simplu lanț muntos. Ei reprezintă „o țară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale” care de‑a lungul istoriei a îndeplinit rolul de cetate de apărare, oferind, totodată, un mediu prielnic de dezvoltare vieții românilor. Prin intermediul „fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă”, viața românilor a pendulat de o parte și de alta a Carpaților, ceea ce a conferit unitate poporului român, în pofida stăpânirilor politice vremelnice. „Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care‑şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i‑o permiteau”[7]. Pe această bază, în studiul „Destinul istoric al Carpaților”, Conea conchidea că munții Carpaţi „nu numai că n‑au fost niciodată, cum am văzut, hotar etnic, dar ei au fost ca o adevărată coloană vertebrală a poporului românesc, după cum au fost şi vor rămâne totdeauna coloană vertebrală a pământului românesc”[8].

Interesante observaţii geografice cu relief şi implicaţii geopolitice le datorăm şi lui Vintilă Mihăilescu. În viziunea sa, spaţiul dintre Nistru, Marea Neagră, Dunăre şi Tisa alcătuieşte o singură unitate fizico‑geografică, „o ţară naturală” pe care autorul o denumeşte generic teritoriu „carpatic”, datorită genezei sale „prin polarizarea părţilor mai joase în jurul Transilvaniei şi munţilor ei înconjurători[9]. „Edificiul carpatic românesc” îi apărea asemeni unui „amfiteatru dispus concentric în jurul cetăţii transilvane”, socotită o adevărată axă de polarizare a neamului românesc. „Unitatea de construcţie originară a pământului carpatic românesc” ar fi conferit acestui teritoriu o unitate complexă: climatică, hidrografică, biogeografică, etnică, economică şi geopolitică. Cea din urmă ar fi „determinată de funcţiunea europeană a răspântiei carpatice, răspântie care se apără de către un singur popor – poporul locului – şi se apără la Nistru sau dincolo de el, la Siretul de jos, în defileul Dunării, în pasurile Carpaţilor şi, la urmă, în cetatea naturală a Transilvaniei, cel mai înaintat bastion al Europei Centrale”[10]. În acelaşi timp, plasarea României la răspântia a trei spaţii geografice şi de civilizaţie – Europa Centrală, continentală şi meridională – a făcut ca pământul românesc să fiinţeze în orbita a trei arii geopolitice distincte. „Numai neamurile autohtone sau derivate din autohtoni (italienii, francezii, spaniolii germanii, românii, grecii etc.) au unificat răspântii geografice şi s‑au păstrat suprapuse peste ţări fizice complexe. Neamurile sosite mai târziu şi sporite numericeşte prin adaosuri necomplet digerate au rămas însă în faza veleităţilor de acoperire politică a unor spaţii prea întinse pentru trupul lor etnic”[11].

Vintilă Mihăilescu și Ion Conea erau, în același timp, adepții teoriei lui Kjellèn privitoare la rolul geopolitic al statelor tampon. Vintilă Mihăilescu considera că statele tampon asigură echilibrul de putere şi stabilitatea în zonele de intersectări imperiale în care fiinţează: „linişte, în această parte a continentului european, a fost când între imperiile din est, vest şi sud, s‑a intercalat un stat carpatic care a comandat până dincolo de Nistru, până la Dunăre, până la mlaştinile Tisei şi până la ţărmurile Mării Negre”. Conea, la rândul său, preluând noţiunea de druckquotient, ce exprimă coeficientul presiunii demografice exercitate la graniţele unui stat, şi care poate fi calculată, potrivit formulei matematice propuse de Alexander Georg Supan, împărţind suma populaţiilor tuturor statelor înconjurătoare la populaţia statului considerat, arăta că, înaintea Primului Război Mondial, valoarea druckquotient‑ului României (30,8) era mai bine de 10 ori mai mare decât cea a Marii Britanii (0,0), Statelor Unite ale Americii (0.2), Franţei (3,3) şi Rusiei țariste (3,1), de 7 ori mai mare decât cea a Imperiului German (4,4) și aproape de 5 ori și jumătate mai mare decât a Imperiului Austro‑Ungar (5,7). Făcând referire la poziţia geopolitică de stat tampon a României, Conea sublinia, totodată, că un stat care este supus unei presiuni geopolitice dinspre un stat puternic se orientează, de obicei, către o alianţă cu un alt stat puternic, „astfel că apăsarea geopolitică primejdioasă se diluează prin alianţele cu puteri din direcţii opuse”.

O preocupare constantă a geopoliticii româneşti interbelice a constituit‑o sublinierea importanței geostrategice și geoeconomice a Dunării şi a gurilor sale pentru continentul european în general și pentru România în special. În lucrarea „Probleme româneşti dunărene” (1942), Nicolae Al. Rădulescu sublinia că „navigaţia pe Dunăre s‑a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”. La rândul său, Mihai David ştia că „lupta de căpetenie se dă pentru stăpânirea gurilor Dunării” şi considera că România a rămas întreagă nu doar datorită rezistenţei, ci şi echilibrului dintre puterile care au râvnit de‑a lungul timpului la părţi din trupul său. Pierderea de către România a uneia sau alteia dintre regiunile sale s‑a datorat întotdeauna unui dezechilibru survenit temporar între marile puteri europene. Nu în ultimul rând, Constantin C. Giurescu era adeptul ideii conform căreia aşezarea poporului român la Dunărea de Jos i‑a hărăzit acestuia un rol geopolitic de prim ordin în istoria continentului european. Reluând, într‑o altă formulare, o faimoasă teză geopolitică a lui Talleyrand, Giurescu observa: „Cine stăpâneşte Dunărea în bazinul ei inferior şi mai ales gurile ei, acela joacă un rol şi are o mare răspundere nu numai în istoria locală, dar şi în cea continentală[12].

Un fir roșu care traversează multe din contribuțiile exponenților școlii românești de geopolitică îl constituie preocuparea față de valențele geopolitice, geostrategice și geoeconomice ale Mării Negre. Din acest punct de vedere capul de serie îl constituie, fără îndoială, opera lui Gheorghe I. Brătianu. Prin consideraţiile sale consacrate zonei pontice, Gheorghe I. Brătianu nu făcea decât să continue preocupări similare ale mentorului său, Nicolae Iorga, care consacrase o lucrare similară – „Chestiunea Rinului” – unei zone geostrategice circumscrise de un alt hotar natural – Rinul –, dar la fel de vitală pentru Occident în epocă precum Marea Neagră. Dacă în plan strict istoriografic, considerațiile lui Gheorghe I. Brătianu privind Marea Neagră[13] își găsesc similitudini în concepția lui Fernand Braudel, exponent de frunte al şcolii istoriografice franceze a Analelor, conform căreia bazinul Mării Negre era doar o extensie a lumii mediteraneene[14], cele geopolitice despre „spațiul vital”, „spațiul etnic” și „spaţiul de securitate”[15] al poporului român, în jurul acestui bazin maritim, trebuie înțelese în contextul epocii în care au fost enunțate (1941‑1942). Departe de a avea conotații ofensive și expansioniste, precum noțiunea omonimă de „spațiu vital” (Lebensraum), cultivată de școala geopolitică germană, conceptele geopolitice brătieniste aveau conotații eminamente defensive și o funcție de legitimare a participării României la războiul antisovietic (începând din 22 iunie 1941), în vederea recuperării teritoriilor smulse samavolnic prin ultimatumurile sovietice din 26 şi 28 iunie 1940. Spațiul etnic era „spațiul locuit de același popor, în sensul de națiune”, spațiul vital, „spațiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forțe”, iar spațiul de securitate, „acela care cuprinde acele regiuni și puncte fără de care o națiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul ei”. La modul ideal, „spațiul de securitate coincide cu cel etnic”– preciza Brătianu. Dar există și „spații etnice care nu aparțin spațiului de securitate al unei națiuni” – spre exemplu, insulele de românitate din Balcani, de dincolo de Bug sau de Nistru –, după cum există și „regiuni care nu intră în spațiul etnic și totuși intră în mod imperativ în spațiul de securitate” – de pildă, regiunea secuiască din centrul podișului Transilvaniei. În manieră pragmatică în raport cu situația geostrategică din vremea sa, dar și anticipatoare în raport cu evoluțiile geostrategice viitoare, contemporane nouă, Brătianu atrăgea atenția asupra faptului că spațiul nostru de securitate „se întinde de la Dunăre și Nistru până în Crimeea (…) În spațiul nostru de securitate intră (…) problema Strâmtorilor, prelungirea Gurilor Dunării și a Porților de Fier, care‑i reglează
cursul, după cum intră și aceea a bazelor aeriene și navale ale Crimeii. Nu ne poate fi indiferent, chiar dincolo de hotarul nostru, cine le stăpânește”[16]. Iată de ce – conchidea Brătianu – două ar trebui să fie pentru România reperele cardinale ale oricărui calcul geostrategic: „1. Intrarea Bosforului și în general sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de această mare închisă; și 2. Crimeea, care prin porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care‑l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n‑o are n‑o stăpânește”[17]. „Înseamnă aceasta că vom revendica Constantinopolul sau că vom transforma Crimeea într‑o permanentă garnizoană românească? Desigur, nu. Nu putem complica această problemă în acest fel (…) Un lucru însă rămâne sigur, că noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi de ce se petrece în aceste două poziţii‑cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră” – preciza ilustrul istoric român.

Una din temele recurente ale școlii geopolitice interbelice românești o constituie postularea tezei despre „menirea” poporului român de străjer al civilizaţiei europene, derivată din așezarea României la fruntariile estice ale Europei. Ideea o regăsim clar formulată la Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu și Simion Mehedinți. Giurescu nota: „Născuţi ca popor din necesitatea de apărare a graniţei imperiului roman, am păstrat această caracteristică şi această obligaţie în tot cursul istoriei. A face pază la răsăritul Europei, a sta de strajă în faţa lumii asiatice, e, fără îndoială, una din menirile noastre. Îndeplinirea acestei meniri a corespuns cu epocile de mărire şi glorie ale neamului. Şi de câte ori am uitat porunca destinului istoric, porunca ce se desprinde parcă din cele patru cetăţi care de la Hotin până la ţărmul mării păzesc simbolic vadurile Nistrului, de atâtea ori am scăzut şi am fost nebăgaţi în seamă”[18]. În mod similar, Panaitescu considera că situarea „la cheile strategice ale Europei, la gurile Dunării, cetăţuie înaltă între cele două stepe ale Rusiei şi ale Ungariei”, dar şi „dincoace de Dunăre, spre Occident, pe drumul civilizaţiei” ar fi conferit poporului român un „destin de sentinelă[19]. Iar Mehedinți adăuga că poporul român face „front spre stepa asiatică dintre Prut, Baltica și Urali”.

În acest context, Simion Mehedinţi a subliniat semnificaţia aparte a fluviului Nistru. Considerând importanţa Nistrului comparabilă cu cea a Dunării sau a Tisei, întrucât desparte statul român de „elementul slav”, Simion Mehedinţi sublinia că Nistrul ar trebui să fie considerat un adevărat „simbol geopolitic”. Argumentele sale geografice și geopolitice erau dintre cele mai pertinente: cetatea Carpaţilor şi împrejurimile sale alcătuiesc bastionul cel mai înaintat al Europei de răsărit; clima, flora şi fauna la vest de Nistru au caracteristicile Europei peninsulare; marginea răsăriteană a pământului dacic a fost, începând din Antichitate, hotarul de răsărit al Europei; istmul ponto‑baltic avut, de‑a lungul istoriei, funcţia de hotar; această fruntarie a fost de la început de interes european, în Evul Mediu graniţa de răsărit a Moldovei fiind hotarul răsăritean al Europei, iar pe Nistru fiind amplasată cea mai înaintată linie de cetăţi în faţa stepei (Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); hotarul estic românesc coincide cu bastionul cel mai înaintat al latinităţii către est şi limita de est a catolicismului; şi, nu în ultimul rând, faptul că Rusia, fiind de patru ori mai mare decât toată Europa amplasată la vest de istmul ponto‑baltic şi ocupând „tot sâmburele Eurasiei”, nu poate fi considerată parte a Europei.

Tezele lui Simion Mehedinți coincideau cu concluziile similare ale altor doi geografi, Constantin Brătescu și Nicolae M. Popp. Constantin Brătescu, într‑o comunicare despre „Unitatea și individualitatea fizică a pământului românesc”, susținută la Societatea Regală Română de Geografie de la Fundația „Carol I” (1941), sublinia funcția geopolitică a Văii Nistrului de hotar răsăritean al României. Iar în lucrarea „Românii din Basarabia şi Transnistria” (1942), Nicolae M. Popp demonstra, în baza analizei unor hărţi sovietice şi ţariste, nu doar că „în mod aproape neîntrerupt Nistrul apare ca hotar de răsărit al Daciei şi al Moldovei”, ci şi că „spaţiul vital şi etnic a depăşit Nistrul, şi pe vremea tracilor, şi în epoca română”, împrejurare ce‑i conferă Nistului caracterul de „râu românesc”[20]. Confirmând existenţa românilor peste Nistru şi vechimea acestei prezenţe, Nicolae M. Popp îşi nuanţa, în acelaşi timp, concluzia, afirmând că „românii peste Nistru s‑au aşternut în trei pături suprapuse”, românilor autohtoni (sec. VII‑XII) suprapunându‑li‑se românii veniţi „pe cale naturală, individual” (sec. XII‑XV) şi, ulterior, românii colonizaţi „cu sau fără voia lor” (sec. XVI‑XIX)[21].

Prin însemnătatea şi deschiderea lor către viitor, între contribuțiile consacrate hotarelor estice ale României, se remarcă îndeosebi cele privitoare la conotaţiile geopolitice ale istmului ponto‑baltic. Atât pentru Mihai David, cât şi pentru Simion Mehedinţi istmul ponto‑baltic reprezenta linia despărțitoare dintre continentul european și cel asiatic. David argumenta ideea în primul rând pe baze geografice: „Spre răsărit dar de acest istm ponto‑baltic o mare uniformitate de relief – câmp de ierburi nesfârşit, – iar spre apus i se opune o înfăţişare atâta de variată – de la câmpia sub formă de largi basine, până la dealurile şi munţii falnici ce le încing. De aici, dar, din istmul acesta se schimbă radical înfăţişarea pământului cu tot ce aduce după sine, şi cu drept cuvânt ar trebui socotit, că înspre apus, începe adevărata Europă”[22]. Mehedinți o argumenta nu doar pe baze geografice, ci și istorice: „marginea de la răsărit a Daciei a fost încă din antichitate hotarul Europei față de Asia[23]. Iată de ce, pentru acesta din urmă, istmul ponto‑baltic – alături de strâmtori, Dunăre și Carpați – reprezenta unul din cele patru repere fundamentale ale condiției geopolitice a spațiului românesc în context european, fiind parte intrinsecă, cel puțin din 1812, a ceea ce s‑a numit „chestia orientală” (chestiunea orientală): „Pentru cel ce observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia orientală se leagă însă acum nu numai de strâmtorile dintre Egeea și Marea Neagră, ci și de istmul dintre Marea Neagră și Baltică; se întinde adică peste toată fațada continentală a Europei răsăritene”[24].

Este interesant de observat că în 1914, exact cu un secol înainte de anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia (2014), acțiune ce inaugura un alt tip de chestiune orientală pe continentul european, punând capăt erei în care Occidentul s‑a bucurat de „dividendele păcii” după Războiul Rece, Mehedinți remarca că ceea ce se numea „chestia orientală se întinde de la Constantinopol până la Königsberg” și anticipa că „meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”.

În completarea postulatelor lui Simion Mehedinți, Mihai David avansa ideea rolului românilor şi polonezilor de „portari ai civilizaţiei Europei”[25]. Prin aceasta, el pare a fi anticipat una din teoriile geopolitice și geostrategice în vogă în perioada de dinaintea primei extinderi a NATO la summitul de la Madrid (1997), anume aceea a rolului pivotal pe care România şi Polonia ar trebui să‑l joace la Marea Neagră şi, respectiv, Marea Baltică. Pe moment, în 1997, deciziile de la Madrid privitoare la extinderea Alianţei Nord‑Atlantice către est nu au condus decât parțial la întruparea teoriei în realitate, dar solul ideatic privitor la importanţa axei geopolitice și geostrategice Marea Baltică – Marea Neagră pare să fi nutrit unele din argumentele de ordin geopolitic și geostrategic ale lansării următorului val de extindere al Alianţei Nord‑Atlantice, la summitul NATO de la Praga (2002). Într‑adevăr, ceea ce Simion Mehedinţi numea „meridianul istoriei”, referindu‑se la frontiera ponto‑baltică, coincide în linii generale cu fruntariile ţărilor invitate în 2002 să înceapă negocieri de aderare la NATO – Estonia, Letonia şi Lituania, în bazinul Mării Baltice, respectiv România şi Bulgaria, în bazinul Mării Negre, iar Slovacia şi Slovenia, ca elemente de legătură spre celelalte trei țări central‑europene (Polonia, Ungaria, Republica Cehă), ce alcătuiseră arealul primei extinderi a NATO în perioada post‑Război Rece. Mai mult decât atât, în contextul de după anexarea Crimeii de către Federația Rusă, NATO a înțeles să‑și consolideze flancul estic, prin măsuri complexe de reasigurare și întărire a posturii sale de descurajare și apărare prin poziționarea unor capabilități militare, cu precădere în Țările Baltice, Polonia și România, adică exact pe aliniamentul țărilor membre ce alcătuiesc coridorul ponto‑baltic. Nu întâmplător NATO a plasat opt unități de integrare/centre de comandă (NATO Force Integration Units) pe flancul estic al Alianței, în România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Slovacia și cele trei Țări Baltice. Iar ulterior, la summitul NATO de la Varşovia (2016), Alianța Nord‑Atlantică a decis desfășurarea, pe baze rotaționale și multinaționale, a patru batalioane în Polonia și Țările Baltice, ca avanposturi ale noii forțe de reacție rapidă a NATO (Very High Readiness Joint Task Force), a cărei înființare fusese decisă anterior la summitul NATO din Țara Galilor (2014). Și tot în contextul post‑Crimeea, a fost lansată și noua inițiativă regională de securitate și apărare denumită Formatul București 9 (B9 Format) care reunește nouă țări membre NATO, anume Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, și care reprezintă, în fapt, rezultatul instituționalizării noului sub‑complex de securitate al UE, creat de‑a lungul frontierei euro‑atlantice cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră[26]. Componente importante ale sistemului balistic al NATO au fost amplasate în cele două țări pivotale ale coridorului ponto‑baltic, în România – la Deveselu – și Polonia – la Redzikovo. Mai mult decât atât, sediul corpului multinațional nord‑est de la Szczecin, în Polonia, a fost amenajat pentru a servi ca un potențial centru de comandă operațional, în vreme ce România găzduiește atât sediul diviziei multinaționale sud‑est în capitala țării, precum și sediul brigăzii multinaționale sud‑est în Craiova, în care sunt acomodate și antrenate forțele NATO. Și tot pentru a consolida descurajarea în regiunea Mării Negre, România a propus constituirea unei forțe maritime multinaționale a Mării Negre care să monitorizeze prezența militară rusă în regiune. Toate acestea sunt tot atâtea argumente ale validității și caracterului anticipator al tezelor școlii geopolitice românești privitoare la valențele geopolitice și geostrategice ale istmului ponto‑baltic.

Pe lângă abordările geopolitice și geostrategice, o direcție fertilă de cercetare cultivată de școala geopolitică românească au reprezentat‑o și cercetările de sorginte și cu finalitate geoeconomică. În acest domeniu s‑a remarcat Victor Tufescu, care și‑a axat cercetările pe investigarea raporturilor dintre frontierele politice și funcțiunile economice ale statelor. În studiul intitulat „Funcțiunile economice ale României” (1943), Tufescu vorbea despre potențialul geoeconomic al situării României „pe drumul Indiei”. Deși ideea nu‑i aparținea, preluând‑o de la cel ce o formulase cel dintâi – regele Carol I – și care îi consacrase eforturi susținute în vederea fructificării sale, atât prin mandatarea inginerului Anghel Saligny de a construi celebrul pod de la Cernavodă, cât și prin amenajarea Constanței ca cel mai important port la Marea Neagră, reluarea sa în contextul specific epocii și, mai ales, proiectarea sa în viitor îi conferă acesteia valențe deosebite. Reluând formula consacrată de către Mehedinți în 1914, Tufescu anticipa europenizarea unei părți a Eurasiei: „Meridianul istoriei se mută spre răsărit, iar noi suntem în punctul critic unde acest meridian va trece curând (…) Iată pentru ce, una din problemele ce‑și propune Europa viitoare este europenizarea acestei jumătăți a continentului nostru, întoarcerea lui cu fața spre vest, nu cu spatele cum stătea până acum; schimbarea mentalității asiatice, cu alte cuvinte, strămutarea hotarului Europei cu adevărat la Caspica și Urali”[27]. Într‑adevăr, ce reprezintă, în ultimă instanță, Parteneriatul Estic, inițiativa lansată de Uniunea Europeană în 2009 și adresată celor 6 state din vecinătatea comună cu Federația Rusă (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina), dacă nu o tentativă de europenizare a unei părți a spațiului ex‑sovietic? Acest proces de europenizare urma să propulseze din nou România drept zonă de tranzit economic între Occident și Orientul Apropiat, „dând însemnătate cuvenită litoralului românesc”.

Inedită şi valoroasă din perspectiva conturării, azi, a unei arii geoeconomice ce leagă Marea Mediterană de Marea Neagră și Marea Baltică, prin intermediul Inițiativei celor Trei Mări, este și ideea lui M. Popa‑Vereş potrivit căreia, „din punct de vedere economic, spaţiul geografic, în centrul căruia se găseşte bazinul oriental al Mării Mediterane constituie spaţiul nostru vital”[28]– idee care nu făcea decât să întărească, cu argumente geoeconomice, teza braudeliană a Mării Negre ca prelungire a Mării Mediterane, îmbrățișată și de Gh. I. Brătianu.

Factorii geopolitici și geoeconomici ai statalității românești

Cel care a imprimat linia directoare reflecției geopolitice asupra factorilor ce și‑au pus amprenta asupra statalității românești a fost Ion Conea. Pentru geograful și geopoliticanul român, noţiunea de graniţe naturale avea mai mult un înțeles etnic decât unul geografic, întrucât „un stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este”. În deplin acord cu Vintilă Mihăilescu, care remarca „suprapunerea spaţiului etnic peste spaţiul carpatic românesc”, precum şi Sabin Manuilă, care observa că „linia de frontieră a României (…) a urmat, în general, limita posibilă de demarcaţiune etnică între elementul românesc şi elementele etnice limitrofe”[29], Conea considera că statalitatea românească era caracterizată de „corespondenţă geo‑etnică”, întrucât, cel puțin în cazul României Mari, „hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc”.

În prelungirea concepțiilor geopolitice ale lui Friedrich Ratzel, care considera că entitățile statale se clădesc pornind de la un nucleu originar – Mittelpunkte – și Rudolf Kjellèn, care sublinia că „orice stat își are ținutul lui sâmbure” – Kernland – Conea arăta că Transilvania reprezintă un „sâmbure geopolitic destinat să rodească și să contureze jur‑împrejur de sine o formație de stat”. Fiind „sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de țară, cum vedem că e în România Mare – și nu piesă de margine, secundară, cum a fost – și ar fi! – într‑o Ungarie Mare”, nu este deloc întâmplător faptul că locul originar al statalității și etnogenezei românești a fost în apropierea munților, la Sarmisegetusa, în Transilvania[30]. În chip similar, într‑un context polemic ulterior (1967), convingerile sale despre spațiul nord‑dunărean ca arie de etnogeneză a românilor le va reitera într‑un studiu al cărui titlu vorbește de la sine – „Cu privire la „teritoriul‑nucleu” de formare a poporului român” în care susținea răspicat teza conform căreia „formarea poporului român a avut loc în spațiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu‑nucleu ținuturile de deal și munte ale Daciei”[31].

Nu mai puţin interesante sunt consideraţiile cu relief geopolitic ale lui Dimitrie Onciul privitoare la triada factorilor ce şi‑a pus amprenta asupra statalităţii româneşti: aşezarea geografică, mediul etnic (vecinii poporului român) şi calitatea rasei (însuşirile poporului român)[32]. Primul factor îl considera predestinat a favoriza unirea Principatelor Române în jurul fortăreţei naturale reprezentate de platoul transilvan, cel de al doilea a fi întârziat mult acest proces, iar cel de‑al treilea a fi diminuat impactul negativ al celui de al doilea. „Istoria Principatelor Române ne dă o strălucită mărturie că naţiunea română, mai mult decât popoarele vecine ce n‑au ştiut să‑şi menţină individualitatea lor de stat, este o naţiune eminamente politică. Din această calitate a rasei, sprijinită de aşezarea geografică şi de interesele divergente ale mediului etnic, a rezultat necesitatea de existenţă, raţiunea de a fi a statului român”[33].

Tot dintr‑o perspectivă geopolitică a abordat chestiunea influenţei mediului geografic asupra statalităţii româneşti și istoricul transilvănean Ioan Lupaş. În viziunea sa, situarea geografică specifică a teritoriului de formare şi locuire a poporului român, dimpreună cu bogăţia acestuia, au fost principalele elemente favorizante ale deselor năvăliri şi războaie care i‑au frământat existenţa. Împrejurarea explică de ce „aşezarea şi orânduirea statornică a Principatelor Române se înfăţisează ca un fenomen aşa de întârziat în dezvoltarea neamului nostru”[34].

La rândul său, Nicolae Al. Rădulescu, în articolul „Hotarul românesc dunărean” (1941), considera că Dunărea a îndeplinit nu doar rolurile de arteră de navigaţie și hotar între Europa balcanică şi cea centro‑orientală, ci şi pe cel de „polarizare politică a statului românesc”. Într‑o manieră similară, Simion Mehedinţi a subliniat funcţia istorică a Dunării de catalizator al întregirii teritoriale a statului român în cursul secolului al XIX‑lea şi la începutul secolului XX.

Demne de reţinut sunt şi ipotezele avansate de Gheorghe I. Brătianu în „Chestiunea Mării Negre”, conform cărora întreg destinul istoriei românilor, și, cu precădere, evoluția statalității sale au fost marcate inexorabil de munte și mare. „Din puncte diferite au pornit întemeietorii statului nostru, descălecătorii, și se pare că și‑au atins obiectivul atunci când și‑au putut întinde stăpânirea de la munte la mare, până la «Marea cea Mare»”. Însăși una dintre cele mai mari provincii istorice româneşti, Moldova, a apărut în Evul Mediu din nevoia de a organiza „drumul către mare”: „drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit‑o poporul român”. Concluzia sa, cu relief geopolitic și geostrategic, s‑a impus firesc: „marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiul vital, dar condiţiuni vitale, sau, mai bine zis, însăşi elementele existenţei noastre”.

În același spirit al determinismului geografic de nuanță moderată, Nicolae Iorga vorbea de „o acţiune organică, exercitată asupra aceluiaşi fond şi prin efectul aceloraşi influenţe, dincolo de secole şi milenii”[35]. Mai mult decât atât, marele istoric român considera că între direcţiile tradiţionale de comerţ şi statalitatea românească medievală există o legătură strânsă: „Statele noastre, două pentru că erau două direcţiile de comerţ, n‑ar fi existat fără această fericită fatalitate geografică[36]. După decantări succesive, concepţia iorghistă asupra factorilor constanţi ai istoriei – pământul, rasa, ideea – a atins maturitatea în comunicarea pe care Iorga o făcut‑o în plenul Congresului internaţional de istorie de la Zürich (1938). Rezumând influenţa celui dintâi factor, Iorga arăta: „felul de viaţă al fiecărui neam va trebui să corespundă aproape în întregime cu hotărârile supreme ale pământului (…) Fiindcă pământul suveran, cu vecinătăţile şi cu orizontul lui, îşi va impune voia[37]. Pe seama pământului trebuie pusă însăşi modelarea direcţiilor politice „care se succedă, sub nume naţionale foarte diferite”, din veac în veac[38]. În acest sens, Iorga punea în evidenţă „o continuă coborâre a popoarelor din Nord (…) către apele albastre ale Mării Egee”[39]. În mod similar, în istoria românilor, Iorga vedea o certă legătură de continuitate între regalitatea lui Decebal şi cea a lui Ferdinand. Dintr‑o atare perspectivă, alcătuirile statale întemeiate succesiv de huni, avari, carolingieni şi maghiari, la Dunărea de mijloc şi pe Tisa, ori cele ale căror baze au fost puse de Mihai Viteazul şi Ferdinand în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic nu le considera decât tot atâţia avatari succesivi ai statalităţii originale, de sorginte dacică. Urmărind prin secole această „necesitate” a asocierii teritoriale care ar domina, în opinia sa, istoria românilor, Iorga constata o succesivă permutare a centrului statal polarizator pe o imaginară linie NV‑SV, din pusta maghiară în Transilvania şi de aici, mai departe, în câmpia valahă. „Din stepă, centrul a trecut în Ardeal şi din Ardeal s‑a fixat în câmpia munteană. Astfel, în epoca noastră, România tratatelor care cârmuiesc Europa, nu e altceva decât reîntruchiparea, prin voinţa Carpaţilor şi a Dunării, a monarhiei imperiale a dacilor”[40].

Plasată în contextul european căreia îi aparţine, teoria lui Iorga despre „permanenţele istoriei” se învederează a fi anticipat, pe una din dimensiunile sale de bază, conceptul „duratei lungi” propus de Fernand Braudel. Dincolo de soluţiile formal‑conceptuale diferite, în fond, şi la istoricul român, şi la cel francez, esenţa teoretizării o constituie cadenţa procesului istoric. Din păcate însă, valenţele explicative ale teoriei iorghiste nu au fost valorificate suficient în istoriografia română, singura tentativă mai notabilă de aplicare a sa explicită – dar numai la istoria Transilvaniei – datorându‑se istoricului ardelean Ioan Moga[41].

Nicolae Iorga este şi autorul unei replici teoretice directe la expansionismul promovat de şcoala geopolitică germană. În locul noţiunii de Raum, istoricul a propus o „altă noţiune, care este şi foarte naturală şi învederată istoric”, o noţiune „care nu supără pe nimeni şi permite oricărui popor care este într‑adevăr înzestrat, şi deci n‑are nevoie de o invazie călcând peste mine şi peste cadavre, să‑şi afirme drepturile în viaţa omenirii”[42]vitalitatea. În formularea lui Iorga, teoria vitalităţii popoarelor postulează că există şi altfel de cuceriri decât cele realizate cu forţa armelor, „cuceririle acestea care folosesc omenirii însăşi şi care nu lasă pe urma lor nici bălţi de sânge, nici catedrale ruinate, nici populaţii nenorocite, nici ameninţări care durează din an în an şi otrăvesc viaţa însăşi a omenirii” – cele paşnice, de sorginte cultural‑spirituală, realizate prin prezenţă lingvistică, religioasă şi culturală[43]. Din acest punct de vedere, „noi toţi cucerim fără să vrem şi noi toţi suntem cuceriţi fără să ne dăm seama: aceasta se petrece necontenit”[44]. Una dintre cele mai pertinente ilustrări ale acestei teorii o considera a fi însăşi evoluţia istorică a poporului român: „noi nu am căutat să ne întindem nici în locuri unde ne chema existenţa poporului nostru, şi chiar în acelea unde viaţa poporului nostru, supus la un regim neprielnic de prigonire, era ameninţată (…) fără a lua arma în mână, fără a face să fluture steagurile în vânt, fără să ne impunem unor oameni care nu ne voiau pe pământul lor, am fost în stare să întindem vitalitatea noastră ca să influenţăm viaţa popoarelor vecine cu noi (…) Noi am putut să exercităm o influenţă culturală (…) pe trei căi: prin limba noastră, prin concepţia noastră despre religie şi (…) prin sarcina de mijlocitori ai culturii apusene. Bună sau rea (…) cultura aceasta apuseană a pătruns în aceste locuri de veche cultură patriarhală şi de cultură orientală, prin noi, şi în această calitate am exercitat a treia influenţă culturală (…) Aşa încât – conchidea Iorga – fără o singură ameninţare, fără o singură pătrundere pe un alt teritoriu decât teritoriul nostru, prin limba noastră, prin legea noastră şi prin legăturile noastre cu Apusul, noi am cucerit, generaţie de generaţie, mii şi mii de oameni, care au fost ai noştri prin spiritul nostru care a intrat în ei”[45]. Prin viziunea sa originală, teoria vitalităţii popoarelor poate fi interpretată și ca o alternativă benignă la conceptul de subminare geopolitică sau străpungere prietenoasă enunţat de Karl Haushofer.

Şi istoricul Constantin C. Giurescu considera că mediul geografic are un impact geopolitic deosebit, precizând însă că însemnătatea sa scade pe măsura evoluţiei istorice. Asupra istoriei naționale, înrâurirea pământului s‑ar fi făcut simţită prin intermediul aşezării, înfăţişării şi bogăţiei sale[46]. Dacă aşezarea la hotarul răsăritean al Europei ar fi conferit poporului român rolul de apărător al civilizaţiei europene, înfăţisarea pământului românesc s‑ar fi repercutat ambivalent, asupra evoluţiei poporului român. Pe de o parte, aspectul său unitar a făcut ca şi poporul care l‑a locuit să fie unitar. Pe de altă parte, forma şi direcţia Carpaților ca element „polarizator al românilor (…) au contribuit în chip esenţial la despărţirea noastră politică. Un stat s‑a format de‑a lungul Carpaţilor Meridionali: Muntenia; un altul de‑a lungul celor Orientali: Moldova; în sfârşit, a treia organizaţie politică s‑a închegat înăuntrul arcului carpatic: Ardealul. Caracteristic e faptul că hotarul dintre Muntenia şi Moldova a fost statornicit, atunci când cele două state şi‑au atins limitele naturale, tocmai la curbura Carpaţilor, adică în punctul unde direcţia munţilor se modifică”[47]. Nu în ultimul rând, bogăţiei pământului românesc C. C. Giurescu îi atribuia rolul de chezaş economic al continuităţii poporului român în vatra Daciei Traiane[48].

La rândul său, istoricul Petre P. Panaitescu este autorul unei teorii a factorilor determinanţi (geografici, rasiali şi cultural‑spirituali) ai destinului poporului român. Aceştia ar fi, potrivit lui Panaitescu: aşezarea şi structura teritoriului, rasa, cultura ortodoxă, ideea latină, satul românesc şi limba română. În vreme ce factorii geografici constituie elementele statice ce dau seama de destinul istoric al unui popor, cei rasiali şi cultural‑spirituali explică dinamismul acestuia din urmă[49]. În creionarea teoriei sale, autorul pornea de la distincţia dintre aşezarea – raportarea unei ţări la factorii externi (vecini, drumuri comerciale, mari curente de civilizaţie) – şi structura unei ţări – configuraţia sa internă (relieful şi impactul său asupra vieţii politice şi capacităţii de apărare, bogăţiile, căile interioare de acces). Dacă așezarea poporului român „în calea” şiîn faţa răutăţilor”, altfel spus „la marginea civilizaţiei europene şi creştine, dar de partea ceastalaltă a baricadei”, ar fi conferit poporului român un „destin de sentinelă, situarea, în plan cultural, „între Apus şi Răsărit, între Apusul raţionalist şi abstractizant şi Răsăritul iubitor de valori plastice, de culori si forme, între Apusul neliniştit şi agitat şi Răsăritul trăind în taina datinei luminoase şi statice” ar fi conferit românilor un destin de „intermediari de cultură”[50]. În ceea ce priveşte structura pământului românesc, Panaitescu relua teza caracterului său unitar, care „cere o unitate politică” pe măsură. Din această perspectivă, existenţa Principatelor Române ca state deosebite era pusă pe seama „formei în unghi a pământului românesc, rămas liber după ocuparea podişului transilvan de către unguri”. Tot aici Panaitescu menţiona bogăţiile subsolului, în special petrolul, creator de „destin de muncă industrială”.    În ideea latină, ca „idee forţă a culturii noastre”[51], Panaitescu vedea „o infuzie de încredere” şi o îndatorire de destin pentru poporul român. Iar aceasta în sensul creării unei duble conştiinţe de tip noblesse oblige: aceea de urmaş al Romei, pe de‑o parte, şi aceea de a fi „de altă esenţă” decât maghiarii, slavii şi ceilalţi ortodocşi înconjurători, pe de altă parte. Aceasta e şi raţiunea pentru care – credea Panaitescu – „Poporul român nu mai putea gravita în orbita panslavismului şi a pravoslaviei ruseşti şi balcanice”. Cu toate acestea, istoricul de coloratură politică legionară deplângea excesele latiniste şi, mai ales, urmările acestora – „ruperea noastra politică şi culturală de Sud‑Estul Europei”.

În mereu reînnoita dezbatere privitoare la identitatea spaţiului românesc, Panaitescu venea cu un punct de vedere care poate fi discutat și contestat, dar căruia nu i se poate nega originalitatea: „Nu trebuia să devenim un popor nebalcanic, ci să fim, dacă această expresie e îngăduită, un popor suprabalcanic (subl. ns.)”[52]. Mai mult decât atât, în lumina conceptului de destin naţional şi a factorilor meniţi a‑l susține, Panaitescu se credea îndreptăţit să conchidă că românii sunt chemaţi a domina spaţiul sud‑est european (subl. ns.)!

Fără îndoială, concepţia panaitesciană despre factorii „destinului românesc” se revendică din arsenalul ideologiei de extremă dreaptă a vremii. De altminteri, Panaitescu însuşi nu făcea un secret din aceasta, atunci când numea conceptul de destin naţional, simptomatic discursului acestei ideologii, „religia de forţă a vremurilor noastre”[53]. Cu toate acestea, lăsând deoparte ideile extremiste presărate ici‑colo, îndeosebi cele referitoare la rasă, unele din argumentele sale, mai ales cele privitoare la ideea latină la români sau aşezarea acestora în spaţiu, îşi păstrează nealterată relevanţa.

Privite retrospectiv, considerațiile exponenților școlii interbelice ro­mâ­nești de geopolitică asupra semni­ficațiilor geopolitice și geostrategice ale frontierelor naturale, rolul acestora în modelarea destinului istoric al poporului român și factorii ce i‑au marcat statalitatea învederează un cert filon național‑patriotic, derivat din contextul geopolitic și geostrategic complicat al epocii în care au fost formulate. Însă, în egală măsură, prin caracterul lor anticipator, ele nu fac decât să confirme vechiul adagiu conform căruia fiecare stat face politica propriei sale geografii.

Note:
[1] Ion Conea, Anton Golopenția, M. Popa‑Vereș, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940. O parte din studiile reunite în această lucrare au fost retipărite iniţial în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura „Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994. Ulterior, lucrarea a fost reeditată în ansamblul său, textul său fiind transcris conform normelor ortografice în vigoare. Vezi Ion Conea, Anton Golopenția, M. Popa‑Vereș, Geopolitica, ediția a II‑a, studiu introductiv și îngrijire de ediție Constantin Schifirneț, Criterion Publishing, București, 2009
[2] Ion Conea, „Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura „Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, pp. 62, 64‑65.
[3] M. Popa‑Vereș, „Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naționale”, în Ion Conea, Anton Golopenția, M. Popa‑Vereș, Geopolitica, ediția a II‑a, studiu introductiv și îngrijire de ediție Constantin Schifirneț, Criterion Publishing, București, 2009, pp. 93‑94.
[4] Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte pentru români. Zece conferințe și prelegeri, București, 1942, p. 105.
[5] Jacques Ancel, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936, p. 81.
[6] Apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, eds., Sociologia și geopolitica frontierei, volumul I, Editura Floare Albastră, București, 1995, p. 120.
[7] Ion Conea, „Transilvania, inimă a pământului și statului românesc”, în Geopolitica și Geoistoria, an I, nr. 1, 1941, pp. 18‑34.
[8] Idem, „Destinul istoric al Carpaţilor”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 124; vezi, de asemenea, Vintilă Mihăilescu, „Unitatea pământului şi poporului românesc”, în acelaşi volum, p. 85.
[9] Vintilă Mihăilescu, „Unitatea pământului şi poporului românesc”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 79‑81.
[10] Ibidem, p. 82.
[11] Ibidem, p. 85.
[12] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediția a treia revăzută și adăugită, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol”, București, 1938, pp. 7‑8.
[13] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră: de la origini la cucerirea otomană, volumul I, traducere de Mihaela Spinei, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Victor Spinei, Editura Meridiane, București, 1988.
[14] Fernand Braudel, The Mediterranean and the Mediterranean World in the Age of Philip II, Fontana/Collins, London, 1976, p. 110.
[15] Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala Superioară de Război, ediţia a doua, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 22.
[16] Idem, Chestiunea Mării Negre, curs, 1941‑1942, Universitatea București, Facultatea de Filosofie și Litere, editor Ioan Vernescu, p. 30.
[17] Ibidem, pp. 42‑43.
[18] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I, ed. cit., p. 7.
[19] Petre P. Panaitescu, Destin românesc. Extras din revista „Convorbiri Literare” nr. 11‑12, noiembrie‑decembrie 1941, „Bucovina” I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1941, p. 6.
[20] Nicolae M. Popp, „Românii din Basarabia şi Transnistria”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 210‑213.
[21] Ibidem, pp. 230‑231.
[22] Mihai D. David, „Probleme de ordin geopolitic ale locului și ale spațiului ocupate de statul român”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 100.
[23] Simion Mehedinți, „Fruntaria României spre răsărit”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 132.
[24] Simion Mehedinți, Opere complete, vol. I, Biblioteca Enciclopedică, Fundația Regală, București, 1943, p. 87.
[25] Mihai D. David, „Probleme de ordin geopolitic ale locului și ale spațiului ocupate de statul român”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 99.
[26] Adrian Pop, „From cooperation to confrontation: the impact of bilateral perceptions and interactions on the EU‑Russia relations in the context of shared neighbourhood”, în Eastern Journal of European Studies, Vol 7, Issue 2, December 2016, pp. 48, 57‑61, http://ejes.uaic.ro/articles/EJES2016_0702_POP.pdf.[Accesat 30 august 2018].
[27] Victor Tufescu, „Funcțiunile economice ale României”, apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op.cit., pp. 112‑113
[28] M. Popa‑Vereș, „Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naționale”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 77.
[29] Sabin Manuilă, „Studiu etnografic asupra populaţiei României (I)”, în Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 184.
[30] Ion Conea, „Transilvania, inimă a pământului românesc”, în Geopolitica și Geoistoria, an I, nr. 1, 1941, pp. 18‑34.
[31] Idem, „Cu privire la „teritoriul‑nucleu” de formare a poporului român”, apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, eds., op. cit., p. 83.
[32] Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 61.
[33] Idem, Studii de istorie, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 230.
[34] Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vieţii naționale româneşti. Extras din «Anuarul Institutului de Istorie Naţională» din Cluj pe anul 1921, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1921, p.14.
[35] Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, Vol. I, Partie I, Imprimerie de l’État, Bucarest, 1937, p. 16.
[36] Idem, Istoria comerțului românesc. Epoca veche, Tipografia „Tiparul românesc”, București, 1947, p. 5.
[37] Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III‑a, Bucureşti, 1944, p. 243.
[38] Ibidem, p. 244
[39] Idem, Les permanences de l’histoire. Extrait de la „Revue Historique du Sud‑Est Européen”, nos. 7‑8, 1938,
[40] Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 247.
[41] Ioan Moga, Scrieri istorice 1926‑1946, Editura Dacia, Cluj, 1973, pp. 26‑32.
[42] Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale, Aşezământul grafic „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1938, p. 23.
[43] Ibidem, p. 24.
[44] Ibidem, p. 33.
[45] Ibidem, pp. 70‑71, 108, 125.
[46] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ed.cit., p. 7.
[47] Ibidem, pp.8‑10.
[48] Ibidem, p. 12.
[49] Petre P. Panaitescu, Destin românesc, pp. 5, 22‑23.
[50] Ibidem, pp. 6‑7.
[51] Ibidem, p. 19.
[52] Ibidem, p. 20.
[53] Ibidem, p. 23.

Adrian Pop

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*