Punctul Critic » Istorie - Documente » Grigore Gafencu. O viziune românească despre pace și război

Grigore Gafencu. O viziune românească despre pace și război

Sunt demne de toată lauda eforturile de recuperare în cultura politică românească ale lui Grigore Gafencu făcute după 1990. Cred că a fost publicat tot ceea ce a lăsat scris diplomatul. Sau aproape tot, cine știe! Au apărut în edituri românești primele două cărți, scrise în exil, Les préliminaires de la guerre de l’Est și Les derniers jours de l’Europe, prima apărută la Fribourg, în 1944, a doua la Paris, în 1946, și Jurnalul politic (trei volume) intrat în circuit public treptat, în parte încă de la sfârșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut. A continuat publicarea unor documente de arhivă, a articolelor, interviurilor și declarațiilor risipite în presa vremii din Elveția, Statele Unite, Franța, Anglia etc. în volume care completează imaginea bogatei activități diplomatice și gazetărești a lui Gafencu: Misiune la Moscova 1940‑1941, Însemnări politice, România la Conferința de pace de la Paris, Gânduri peste Cortina de Fier, Politica în exil. Din istoria exilului românesc, Provocarea Europei, Situația politică. Articole, interviuri, portrete și luări de poziție publicate în România Muncitoare între 1953‑1957. Volumele sunt completate cu studii, prefețe, note semnate de istorici, diplomați, cercetători cunoscuți ca Florin Constantiniu, Teodor Meleșcanu, Ion Calafeteanu, Teodor Baconschi, Stelian Neagoe, Laurențiu Constantiniu, Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Claudia Chinezu, Mioara Anton, Nicolae Nicolescu etc. O întreprindere necesară pentru că, din motive politice, Grigore Gafencu era mai bine cunoscut în străinătate decât în propria lui țară.

Două precizări. Prima: inițiativa recuperării Jurnalului politic – prin obținerea acordului soției acestuia, Blanche, aflată la Paris – i‑a aparținut premierului Ion Gheorghe Maurer. Ideea s‑a născut (probabil) în timpul vizitei pe care acesta a făcut‑o în Franța, în perioada 27 iulie‑3 august 1964.

A doua: La inițiativa ministrului de externe Adrian Năstase, Ministerul de Externe a organizat, la 27 ianuarie 1992, prima manifestare omagială consacrată lui Gafencu după război. Au participat reprezentanți ai partidelor politice importante de atunci, printre care s‑au aflat Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu. A fost auzită, tot pentru prima dată într‑un cadru oficial, vocea lui Gafencu vorbind la Radio Europa Liberă, iar unul dintre saloanele destinate negocierilor diplomatice a primit numele lui Grigore Gafencu.

***

Spre deosebire de Titulescu, recuperat în bună parte în timpul regimului comunist, Grigore Gafencu nu putea să se bucure de aceeași atenție înainte de 1989. Lucrul este explicabil: în exil, Gafencu s‑a aflat în prima linie a luptei împotriva ocupantului sovietic și a instaurării regimului comunist în România. Cu un nescuzabil cinism, pot spune că Titulescu a avut noroc să moară în exil, în 1941. Gafencu s‑a stins din viață, tot în exil, un deceniu mai târziu. Anti‑sovietismul și anticomunismul lui nu au trecut nepedepsite, diplomatul a fost condamnat, la 10 august 1956, în contumacie, la 20 de ani de temniță și la 10 ani degradare civică „pentru crima de complot în scop de trădare și de insurecție armată”. Adevăratul motiv al condamnării îl intuise, cu mult înainte, chiar Gafencu: „Știm cu toții ce se petrece în țară; știm cu toții ce căutăm aici. Nu nutrim sentimente de ură și gânduri de răzbunare. O furtună năprasnică ne‑a alungat din sânul neamului nostru, ne‑a despărțit de cei dragi nouă. Datoria noastră este să arătăm întregului Apus că furtuna comunistă, de care am fugit, înaintează cu toată tăria. Furtuna comunistă despoaie omul de rând de toate bunurile lui, de pământ, credință și omenie, făcându‑l o unealtă în mâinile străinilor”. Am reprodus un fragment dintr‑un discurs rostit la Biserica Ortodoxă Română din Paris, la 28 octombrie 1948, aflat în dosarul nr. 302, vol. I, „Gafencu”, întocmit de Securitate, care se află la CNSAS. Citatul ne ajută să‑i descoperim, între altele, calitățile de bun orator ale lui Gafencu, dar și o parte mai puțin cunoscută: a fost un om religios. La București participa la slujbele duminicale de la Biserica Albă de pe Calea Victoriei, iar la Paris, la Biserica Ortodoxă Română din Rue Jean de Beauvais, Cartierul Latin.

Gafencu a trăit 65 de ani. S‑a născut la 30 ianuarie 1892, la Bârlad (după unii la București), și a murit, tot într‑o zi de 30 ianuarie, în 1957, la Paris. O ascendență britanică (scoțiană) prin unul dintre bunici este de luat în seamă în privința instrucției sale școlare în străinătate, ca și faptul că provenea dintr‑o familie bogată. Face liceul în Elveția, la Glarisegg, studii de drept la Universitatea din Geneva și își ia doctoratul la Paris. Ia parte ca voluntar în al doilea război balcanic (1913), apoi ca ofițer‑pilot în Primul Război Mondial. Sunt experiențe directe – războiul trăit – care vor conta, ca și studiile în Elveția și Franța, în cariera lui diplomatică. Face de tânăr gazetărie. Este nu doar un practician al scrisului – este unul dintre marii gazetari politici –, ci și un bun organizator: a fondat Agenția română de presă Rador, a condus publicațiile Timpul, Argus, Revista Vremii. Odată intrat în politică, prin aderarea la Partidul Național Țărănesc, inteligent, cu o bună formație intelectuală și umanistă, parcurge rapid drumul spre marea carieră: secretar general la Ministerul Afacerilor Străine (1928), subsecretar de stat la Lucrările Publice și Comunicații (1929‑30), din nou la Ministerul Afacerilor Străine (1932), apoi, din 1933, la Ministerul Industriei și Comerțului. La 22 decembrie 1938 este numit ministru al afacerilor străine, funcție pe care o va părăsi, la 1 iunie 1940, nemulțumit de orientarea progermană ce se contura în politica românească.

Michel Mourre, în Dictionnaire encyclopédique d’Histoire (Ed. Bordas, Paris, 1978), îl prezintă ca un adept al „alianței țării sale cu democrațiile occidentale, dar Carol al II‑lea, la presiunea Germaniei, a trebuit să‑l demită (din funcția de ministru de externe, n.n.) în iunie 1940”. Va fi numit după câteva luni ambasadorul României în URSS, în 1940/41; în această funcție se afla la Moscova când România a intrat în război împotriva Rusiei sovietice. Ultima sa discuție cu Molotov, înainte de a fi închisă ambasada, îi va oferi prilejul să arate cauza – vina uriașă a Moscovei – pentru care România a fost nevoită să se alăture Germaniei. Se reîntoarce la București, pentru a‑și scrie raportul și, în noiembrie, părăsește țara pentru totdeauna. Ajuns în exil, mai întâi în Elveția, scrie Les derniers jours de l’Europe, lucrare de interes istoric major.

Moartea îl surprinde la Paris. În seara de 30 ianuarie 1957, urma să meargă la o recepție diplomatică. În așteptarea soției, s‑a așezat la masa de scris. Când Nouchette coboară, îl găsește cu capul pe birou, cu stiloul într‑o mână, iar în cealaltă mână țigara se stingea încet arzându‑i degetele. Scena se întâmpla în apartamentul pe care românul Grégoire Gafenco și franțuzoaica Blanche–Nouchette îl ocupau la Paris, în Rue de Rivoli nr. 252. Dincolo, Muzeul Luvru, Jardin de Tuileries și liniștita Senă.

La înmormântarea lui Gafencu au asistat: Marele șef al Protocolului, De la Chevignière; reprezentant al președintelui Republicii, Robert Schuman, fost ministru, în numele Guvernului francez, Paul Raynaud, fost prim‑ministru, François‑Poncet, înalt comisar în Germania și ambasador la Berlin înainte de război și la Bonn după, generalul Zeller, comandantul Garnizoanei militare a Parisului, generalul Qatroux, mare cancelar al Ligii de Onoare, generalul Montlarre, fost comandant al trupelor franceze în Coreea, din partea franceză (sursa Radio Europa liberă, n.n.), apoi reprezentanți ai Adunării Naționale Europene Captive, Uniunii Europene a Federaliștilor, Uniunii Parlamentarilor Români în Exil, Ligii Românilor Liberi în care activase Gafencu, precum și prietenii săi apropiați în frunte cu Gheorghe Răuț. Am redat această listă pentru a ne face o idee despre prețuirea de care se bucura Gafencu în Franța și în rândul emigranților est‑europeni. Redau doar declarația lui Paul Raynaud: „L‑am cunoscut pe Grigore Gafencu pe vremea când era ministru al afacerilor externe al țării sale. De 16 ani trăia în exil. În 1947, a avut onoarea să fie condamnat la 20 de ani de închisoare și la retragerea cetățeniei de către judecătorii români în slujba Sovietelor. L‑am reîntâlnit la New York, apoi la Paris. El a rămas, fără șovăire, în rândurile luptătorilor pentru libertate. Istoria va arăta că avea dreptate. Să ne închinăm în fața acestei figuri mărețe. Rămășițele sale pământești zac în pământ, dar amintirea sa va trăi”. Este ușor de sesizat ironia lui Raynaud când vorbește de „onoarea” de a fi fost condamnat. Să o socotim ceea ce a fost: răzbunare stupidă pentru angajarea lui Gafencu în apărarea cauzei românilor.

A murit neîmpăcat, răpus de un infarct. Rămășițele sale pământești au poposit mai întâi într‑un cimitir din Neuilly, apoi, după 12 ani, au fost aduse în țară și se odihnesc în Cimitirul Bellu. Blanche Gafenco va primi sprijinul premierului Ion Gheorghe Maurer pentru a reveni în România, unde își va trăi ultimii ani de viață. Va fi înmormântată alături de Gafencu.

Textul la care Gafencu a scris până în clipa morții nu are titlu. Este, ca de obicei, un comentariu la zi de politică internațională care începe astfel: „Revoluția maghiară și urmările ei tulbură mai departe mintea și conștiința oamenilor de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cu toate strădaniile Ursului (URSS, n.n.) de a șterge această grozavă întâmplare din amintirea popoarelor sau, dacă nu e cu putință, de a‑i da alt înțeles decât cel pe care îl are cu adevărat, lumea întreagă a simțit că așezările politice și sociale ale vremurilor de azi au fost răscolite până în adâncimi și că marea fierbere pricinuită prin izbucnirea simțămintelor naționale în Răsăritul Europei nu mai pot fi potolite”.

Timpul dezechilibrului. Opera și activitatea diplomatică ale lui Gafencu sunt indispensabile înțelegerii istoriei României din timpul și după ultimul război mondial. Alături de Titulescu, Gafencu este una dintre personalitățile reprezentative ale politicii și diplomației României. Războiul și pacea constituie axa gândirii și acțiunii sale. Războiul, pentru tributul plătit cu viața de o jumătate de milion de români, la sfârșitul căruia țara pierdea Basarabia, cauza însăși a sacrificiului pe câmpul de luptă. Pacea, pentru că Rusia, marea putere învingătoare în război, o sacrifica odată cu libertatea românilor și a popoarelor ocupate, în numele ideologiei comuniste.

Anul 1939 este pentru Europa anul derutei și al agresiunii. Cancelariile marilor puteri europene, Anglia și Franța, încearcă să bareze drumul lui Hitler spre război. Tardive și, mai ales, nehotărâte, demersurile sunt, în plus, neconvingătoare, nu au forță. Gafencu pune deruta pe seama reacției imediate și a lipsei de solidaritate în fața agresiunii. „Evenimentele ar fi putut lua un alt curs, Europa ar fi putut evita umilința și dezonoarea dacă revolta împotriva gândirii naziste ar fi fost mai spontană, mai violentă și mai generală”. Ajunsese la această constatare – care, acum, sună a postulat – în urma unui turneu european care i‑a relevat forța agresiunii Germaniei naziste și neputința puterilor europene de a‑l înfrunta pe Hitler.

La 16 aprilie 1939, în calitate de ministru de externe, Gafencu vizitează câteva capitale cu scopul de a cunoaște mai bine pregătirile de război și starea de spirit din cancelariile europene: Polonia, Turcia, Iugoslavia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia. Ca și Titulescu, a fost adeptul continuării și consolidării raporturilor tradiționale ale României cu Franța și Anglia. Mai mult decât Titulescu, Gafencu credea în realizarea unității europene – aderase la un proiect încă necopt, al „federalizării Europei” – în care vedea posibilă salvarea integrității României. În acele momente de tensiune maximă de pe continent, el încă mai spera la revigorarea pactelor regionale. În turneul din 1939, la Londra are convorbiri cu Chamberlain și Halifax, la Paris cu Daladier și Bonnet, la Roma cu regele Victor‑Emanuel, Mussolini și Ciano, la Vatican cu Papa Pius al II‑lea. La 13 aprilie al acelui an, Anglia dăduse garanții pentru Grecia și România, iar Franța i se alăturase imediat. Știm acum că acestea nu au avut un efect palpabil, dar merită să amintim că Halifax i‑a spus ministrului român: „În orice caz, guvernul englez a ajuns la concluzia că ar trebui să se conformeze uzanțelor și tradițiilor continentului pentru a convinge pe toată lumea să ia lucrurile în serios”. „Daladier, la Paris, nota Gafencu, era la capătul răbdării în fața relei credințe a lui Hitler”. În discuțiile de la Paris, el preciza că în România „domnește o mare neliniște în privința raporturilor spirituale dintre Franța și națiunile din Est”. La Roma, Mussolini nu‑i dă nici o speranță și îi spune că Italia se află de partea Germaniei, „unită cu aceasta prin același scop și elan revoluționar”. Nu era o surpriză pentru Gafencu, el cunoștea bine preferința Italiei pentru Ungaria. În drum spre Roma, aflăm din Jurnalul politic, se întreba ce să discute cu Mussolini și Ciano altceva decât despre latinitatea celor două popoare. La Berlin, este invitat să participe, alături de Hitler, la o mare adunare nazistă organizată pentru aniversarea fürerului: „Odată ajuns în capitala Reich‑ului, am ajuns obiectul unor demersuri mai presante. Dl. von Ribbentrop, apoi mareșalul Goering insistau să asist la parada militară”. Refuză folosindu‑se de clasica scuză a indispoziției de sănătate și, în ultimă instanță, se așază în tribuna corpului diplomatic. Astfel cunoscute evenimentele, Gafencu înțelege că Europa își trăiește ultimele zile. Cele de dinaintea războiului. Concluzia lui, verdict cu valabilitate generală, a fost: războiul a izbucnit în 1939 pentru că libertatea s‑a aflat în pericol („C’est parce que la liberté était en danger que la guerre éclata en 1939”) (Les derniers jours de l’Europe).

Ca ministru de externe, îi rămânea să găsească soluții pentru evitarea prăbușirii României. El evalua cursul politicii în funcție de șansele de salvare a statului român. Își propunea să ajungă la o dimensionare corectă a legăturilor cu statele europene în cadrul unei construcții diplomatice așezată pe ideea respectării tratatelor și practica pactelor regionale. Spera că o alianță cu puterile dispuse să asigure garanții de securitate, Franța și Anglia, poate salva integritatea României întregite. Cu URSS și cu Germania, ca și Titulescu, a încercat așezarea raporturilor pe o colaborare care să permită apărarea drepturilor noastre istorice în orice împrejurare. Nu a reușit. Politica agresivă și hegemonică a Germaniei lui Hitler și Rusiei sovietice a lui Stalin nu răspundeau acestui obiectiv național. „Trăim zile când conducătorii de popoare nu mai au scopuri, dar au ideologii, scria el. Distrug fără șovăire popoare întregi…Nouă, Hitler nu ne‑a cerut nimic altceva decât Basarabia, cu care el a plătit o poliță pe care o avea la ruși; apoi ne‑a cerut Ardealul, cu care el a stăpânit pe unguri; apoi ne‑a cerut petrolul, pâinea, dreptul la trecere spre Răsărit, dreptul de a se așeza în România și de a se întinde în țară; ne‑a pretins să‑i cedăm dreptul nostru de a fi români și de a fi așa cum am fost” (Jurnalul politic). Cât despre Rusia, în oglindă, să cităm iarăși din Jurnal: „Singura dorință (a Rusiei) a fost să împartă cât mai mult cu Germania. Ea nu a plecat la luptă nici pentru a apăra un stat mic, nici pentru a salva un principiu de libertate, nici pentru a îngrădi o tendință de hegemonie. Dimpotrivă, s‑a înțeles cu Germania pentru a împărți unele state limitrofe, s‑a folosit de acordul cu Germania pentru a lovi în alte state vecine și a sprijinit tendința de hegemonie a Germaniei, pentru a profita cât mai mult de pe urma ei”.

După doi ani de ezitare, România a fost nevoită să intre în război de partea Germaniei, nu a Aliaților. Gafencu părăsește guvernul. Nu pentru această alianță militase el în politică. Nu împărtășește rațiunea alegerii taberei germane. Crezuse în securitatea colectivă, dar garanțiile Franței și Angliei se spulberaseră, așa cum se întâmplase și cu cele pentru care fuseseră create Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică. Îi mai rămăsese speranța că războiul va putea fi de folos, în final, pentru salvarea integrității și libertății României. Și‑a imaginat posibil un plan de constituire a unui „bloc al neutrilor” ridicat în centrul Europei. Totul s‑a prăbușit pentru că Franța a privit planul cu nehotărâre, ezitant, Italia s‑a aliniat Germaniei, iar Kremlinul l‑a suspectat ca fiind gândit împotriva Uniunii Sovietice. Starea de confuzie se întindea cu repeziciune, puterile europene nu limpezeau sensul evenimentelor. Este importantă, în această privință, informația transmisă de Gafencu printr‑o telegramă din 24 mai 1941, în care relatează o convorbire cu Bergery, ambasadorul Franței numit la Moscova în plin război. Despre misiunea lui, acesta îi spune lui Gafencu: „Nu am venit, cum spun unii, ca să refac vechea alianță franco‑rusă. Și nu am venit, cum spun alții, ca să conving pe ruși să se alăture de Germania. Aceasta e treaba contelui Schulenburg (ambasadorul Germaniei, n.n.) și nu a mea. Am venit să exprim la Moscova părerea guvernului francez că Europa de mâine are nevoie de Rusia, că ideea de unitate europeană nu exclude Uniunea Sovietică și că refacerea Europei cere colaborarea tuturor europenilor” (Raport nr. 1775, din 24 mai 1941, de la Grigore Gafencu, Moscova, către Ministerul Afacerilor Străine, București, Arhivele MAE). În final, Gafencu va aproba intrarea României în război. Trădarea intervenită prin adoptarea Pactului Molotov‑Ribbentrop va deveni rațiunea pentru care România trebuia să intre în război. Un război pe care Gafencu l‑a considerat, din această cauză, „un episod din lupta noastră națională”.

La Moscova, unde îl prinde războiul, Gafencu face intervenții pe lângă Molotov, ministru de externe, omul numărul doi după Stalin, pentru eliberarea ținutului Herța, ocupat în septembrie 1940. „Toate străduințele mele, pe care, de altfel, am ținut să le fac pe un ton îndurerat, dar demn au fost zadarnice. Molotov mi‑a opus un refuz blând, dar hotărât. Pentru a nu lua act în mod oficial de refuz, i‑am spus că nădăjduiesc totuși că se va mai gândi la cuvintele mele” (Telegrama nr. 2236, din 11 septembrie 1940, Arhiva MAE). Confruntarea directă dintre rafinatul diplomat român cu autoritățile sovietice va lua sfârșit odată cu încheierea misiunii sale la Moscova, dar va fi continuată, indirect, din străinătate.

Misiunea diplomatică la Moscova. Între august 1940 și iunie 1941, Gafencu este ministru plenipotențiar la Moscova. Misiunea i se încheie odată cu intrarea României în război împotriva URSS. La Moscova, Gafencu a trăit tragedia pierderii Basarabiei. Sovieticii au amestecat permanent în diplomație forța militară. După provocările pe frontieră ale armatei sovietice și ocuparea militară a unor teritorii românești, au fost discuții între români și sovietici cu privire la respectarea integrității statului român. La 24 mai 1940, Gafencu informa Ministerul Afacerilor Străine că în convorbirile cu Dekanozov, adjunctul ministrului de externe (georgian, ca și Stalin, colonel de armată, fost ambasador în guvernul sovietic) vorbește de „traseul liniei de frontieră și demarcarea ei definitivă pe teren”. Ceea ce echivala cu trasarea unor noi frontiere. Prin sintagma „linie de demarcație” se urmărea înlocuirea noțiunii juridice „frontiera”, ceea ce corespundea situației impuse temporar de ocuparea militară și punea la adăpost drepturile noastre în teritoriile românești. Gafencu, bun cunoscător al dreptului internațional, surprinde viclenia sovieticilor și avertizează Bucureștiul: „Pare vădit că guvernul sovietic urmărește încheierea definitivă, ferită de expresii echivoce…”, scrie el la 24 august 1940.

Războiul cu Rusia este declanșat, după cum se știe, la 22 iunie 1941, prin ordinul dat de Antonescu soldaților să treacă Prutul. Evenimentele se precipitau dramatic. Gafencu este invitat la Kremlin de Molotov, ministru de externe, după Stalin omul cel mai important în ierarhia sovietică. Discuția, ultimă între cei doi, așa cum este relatată în Jurnalul politic, indică tensiunea în care intraseră relațiile dintre România și URSS:

„24 iunie 1941. La ora două primesc un telefon de la Kremlin. Molotov dorește să mă vadă. La orele patru fără un sfert sunt în Curtea de onoare a cetății, odinioară sfântă. Sunt primit cu același ceremonial ca la vizita mea dintâi… Un ofițer mă așteaptă pe peron, se prezintă, îmi strânge mâna, mă întovărășește până în apartamentele de primire.

În sala de așteptare, doi secretari mă întâmpină cu multă amabilitate. Sunt introdus în biroul cel lung, cu ușa din fund deschisă, a vicepreședintelui comisarilor. Molotov vine spre mine. Pare obosit. Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniștit. Îmi vorbește apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape de blândețe.

– «Aș vrea să știu, domnule ministru, care e situația dintre noi. Trăiam, până mai ieri, în pace. Azi, trupele dv. sprijină atacul banditesc al nemților împotriva noastră. Aș vrea să știu dacă îmi puteți da o lămurire.

– Domnule vicepreședinte, nu am primit nici o informație și nici o instrucție. Îmi închipuiam că Legația dv. de la București a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.

– Legația noastră nu cunoaște decât faptele: participarea dv. la agresiunea împotriva noastră. Din partea Guvernului român nu am primit nici o înștiințare, nici o cerere, nici o declarație de război.

– În cazul acesta trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaștem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre țările noastre. Sunt convins că membrii delegației sovietice din București vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru, v‑am fi recunoscători dacă ați da dispozițiile cuvenite, nu cu privire la evenimentele politice, ci referitoare la misiunea pe care am împlinit‑o aici. Acum zece luni, când am avut onoarea să vă văd pentru întâia oară, v‑am spus că voi lucra cu toată hotărârea și cu toată lealitatea pentru normalizarea și întărirea raporturilor pașnice dintre țările noastre. Socotesc în conștiința mea că mi‑am îndeplinit întocmai angajamentul pe care mi l‑am luat. Sunt cu atât mai îndurerat, personal, că străduințele mele nu și‑au atins țelul».

Simt că Molotov ar mai fi vrut să adauge ceva. După câteva clipe de tăcere, el se hotărăște să‑mi spună următoarele:

«Știu că după reluarea Basarabiei nu mai aveam nici o pretenție împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie pașnică și independentă. Voința noastră, pe care am dovedit‑o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v‑a dat așa zisa garanție, am protestat împotriva acestei garanții fiindcă presimțeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS și România. Această garanție înseamnă sfârșitul independenței dvs. Ați intrat sub dependența Germaniei. Câteva luni mai târziu, ați și fost ocupați de fapt, de trupele germane. Nu era nevoie să vă asociați cu agresiunea bandiților împotriva noastră. Suntem siliți să tragem toate consecințele acestor fapte». (Molotov pare să lege ideea de „consecințe” nu numai de fapta agresiunii, dar (și) de caracterul ei „banditesc”. Acest cuvânt rostit de altfel fără nici o pornire, cu voce cât mai potolită, revine de altfel de mai multe ori în declarațiile sale).

Răspund că nu mi se cade, în aceste clipe și în aceste împrejurări, să intru în discuție de politică generală. Vâltoarea războinică în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, e atât de uriașă, massele ce stau față în față cu interese potrivnice, vrăjmașe, sunt atât de numeroase încât pare să fie o tristă fatalitate ca statele mici, ca și cele mari, oricât de dornice ar fi de pace, să nu poată scăpa de urgia războiului. În ce mă privește, nu pot avea față de evenimentele de azi, pe care numai istoria le va putea judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al țării mele. Să‑mi fie îngăduit, în această calitate, să‑mi exprim părerea de rău că, prin politica ei, urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între țările noastre, durerosul deznodământ de azi.

Prin ultimatumul din anul trecut prin care ni s‑a cerut nu numai Basarabia, dar și Bucovina și un colț din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru care au urmat de atunci, prin actele de forță ce au intervenit pe Dunăre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcație – Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere și siguranță și a trezit îndreptățita teamă că însăși ființa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte… Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, și nu l‑am fi căutat dacă nu am fi fost loviți, și dacă nu ne‑am fi simțit amenințați. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al țării mele, să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri și declarații publice, atenția Guvernului sovietic, față de care am urmat totdeauna o politică leală de pace și de bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezășie de siguranță pentru URSS, ca pentru toate celelalte state vecine (subl. aut.).

Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezășie de siguranță și de pace, acoperire firească și atât de folositoare unui hotar întins și însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Urmările acestei negocieri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până astăzi, război cu poporul rus, și nu există simțăminte dușmănoase între cele două neamuri.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeași liniște, cu același glas potolit, puțin mai apăsat doar, și căutând în mai multe rânduri privirea mea, a răspuns:

«În ce privește Basarabia, am părerea mea. Dacă ați fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înțelegere cu privire la ea, care ne‑ar fi scutit de multe neplăceri. Azi, însă, problema e alta. Vă gândiți la teritorii. Și nu vă dați seama că sunt în joc independența și însăși ființa dvs. de stat. Noi nu v‑am pus niciodată independența în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea. Ne datorați existența statului român liber. De atunci până în zilele de azi, cele din urmă, v‑am asigurat necontenit că suntem hotărâți să vă respectăm țara și neatârnarea. Totuși, v‑ați supus nemților. V‑ați alăturat atacului lor banditesc. Vă veți căi. Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteți pierduți. România e în primejdie de a nu mai fi». Apoi, ridicându‑se de pe scaun, se îndreaptă spre mine, cu mâna întinsă, se înclină ușor, foarte simplu, și trebuie să mărturisesc, mișcător. Îmi voi aminti, toată viața, acest din urmă rămas bun pe care l‑am luat de la Molotov. Ofițerii în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă însoțesc până la porțile Kremlinului”.

Mărturisesc că m‑a sedus stilul literar în care Gafencu reține acest moment. Asistăm la o regie bine pusă la punct și mă întreb ce frumos ar arăta acest episod surprins într‑un film corect și cinstit. Redactat la ceva distanță în timp de momentul vizitei pentru Jurnalul politic, m‑am gândit să‑l verific cu telegrama trimisă de Gafencu de la Moscova, după această vizită. Diferențele sunt mai degrabă de stil. Cine cunoaște rigorile corespondenței diplomatice le sesizează oarecum ușor. Reiau fragmentul referitor la vizită așa cum este redactat în telegrama trimisă ministrului Mihai Antonescu, înregistrată la 1 august.

„Marți, 24 iunie, la ora 2 după amiază, am primit un telefon de la Kremlin că dl. Molotov dorește să mă vadă. La ora 4 fără un sfert am fost primit la Kremlin cu același ceremonial ca la vizita cea dintâi pe care o făcusem acum un an d‑lui Molotov. Un ofițer mă aștepta pe peron, se prezintă, îmi strânge mâna, mă întovărășește până în apartamentul de primire. Sunt introdus în biroul lung, cu ușa deschisă, a vicepreședintelui Consiliului Comisarilor Poporului. Molotov vine spre mine, pare obosit, îmi întinde mâna cu un gest simplu și liniștit. Îmi vorbește apoi, pe un ton domol, cu îndurerare, cu voce scăzută: Aș vrea să știu, domnule ministru, care este situația dintre noi. Trăiam până mai ieri în pace. Azi trupele Dvs. par să se fi asociat la atacul banditesc al nemților împotriva noastră. Aș vrea să știu dacă îmi puteți da o lămurire în această privință. Domnule vicepreședinte, nu am primit nici o informație. De altminteri, știu că de două zile legăturile telefonice cu țara mea sunt întrerupte. Îmi închipui că legația Dvs. din București a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite”. În propoziția următoare intervine o schimbare de registru, Gafencu recurge la vorbirea directă: în loc de „Se știa că, după reluarea Basarabiei…” cum apare în Jurnal, în telegramă apare: „Știți prea bine că după dezlegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenție împotriva României”. Revenirea lui Molotov la Basarabia, redată aidoma, este completată de Gafencu: „Molotov nu a vrut să‑mi dea nici o altă lămurire în legătură cu aceste cuvinte”, text trecut în paranteze. În rest, ar mai fi mici diferențe fără greutate. Cele două diferențe la care m‑am oprit evidențiază, nu anulează, intenția lui Molotov de a face răspunzătoare România pentru intrarea în război împotriva URSS și hotărârea Moscovei de a nu da socoteală pentru anexarea Basarabiei: în intenția lui Molotov, reluarea temei Basarabia avea intenția de a sublinia că orice pretenție a România nu mai este de luată în discuție. Kremlinul impune, nu negociază. În discuția cu Gafencu, „blândul” Molotov joacă în final cartea diktatului și amenință cu brutalitate: „vă veți căi!”. Nu mă îndoiesc că Molotov nu avea capacitatea – sau, dacă nu o avea, nu fusese informat – să priceapă că alăturarea României de „bandiții nemți” avea o cauză diferită de cea a Germaniei. Gafencu va explica ulterior: „Războiul cu Rusia, în care luptăm alături de nemți, nu are, nu poate avea pentru noi același înțeles și aceleași țeluri ca pentru Germania. Pentru noi înseamnă suprimarea unei nedreptăți, reîntregirea hotarelor noastre, întărirea pozițiilor noastre vitale la Gurile Dunării, liberarea de agresiunea armată care, în urma Pactului Ribbentrop‑Molotov și a consecințelor lui militare, apasă asupra noastră”.

Aceste note sunt din 1941. Deocamdată, Gafencu nu atacă Rusia sovietică: o va face în curând, constant și cu vehemență, cu o bună cunoaștere dobândită în timpul misiunii lui la Moscova a politicii agresive a Rusiei, cea țaristă de odinioară, cea sovietică din vremea războiului. Dacă în tabăra aliaților occidentali au mai apărut contradicții în strategia războiului, URSS nu a manifestat nici o slăbiciune în a‑și atinge scopul: victoria și cucerirea.

În Jurnalul politic Gafencu descrie calvarul reîntoarcerii de la Moscova, prin Turcia. Trenul în care se afla împreună cu diplomați ai statelor aflate în război cu Rusia sovietică se oprește la mijlocul pustei. Uzanțele și normele diplomatice sunt încălcate, blândețea lui Molotov luase sfârșit. Zile de privațiuni până când ajunge la Istanbul. Aici, serviciile secrete britanice îl informează că se află pe lista neagră a germanilor și îl sfătuiesc să nu se întoarcă în România. Riscă, ajunge la București, scrie raportul de încheiere a misiunii la Moscova și părăsește țara pentru totdeauna în noiembrie 1941. Urmează exilul în Elveția până în 1947, la New York, din martie 1949 până în septembrie 1952 și la Paris din octombrie 1952 până la sfârșitul vieții, în ianuarie 1957.

Activitatea lui Gafencu a fost dedicată României, libertății și drepturilor românilor. După război, fostul ministru de externe înaintează Conferinței de pace de la Paris memoriul Observations sur le Projet de Traité de paix avec la Roumanie: Observations générales, întocmit cu sprijinul altor emigranți, în care pledează, argumentat, pentru ca tratatul să țină cont de drepturile istorice ale românilor, iar pacea să fie așezată pe drepturile lor politice.

Proiectul Europei federale. Ideea Societății Națiunilor (atât de dragă lui Titulescu!) fusese compromisă, acum apare o idee nouă de organizare politică pe continent în care își făcea loc și proiectul unei Federații Europene. Gafencu este adept al acestei idei, sperând că, pe această cale, va fi îngrădită influența URSS în Europa și România va fi eliberată. Pe de altă parte, această primă idee de unitate a continentului este dublată de propaganda sovietică printr‑o campanie agresivă și ipocrită în favoarea păcii. Gafencu atrage atenția asupra fariseismului obiectivului Kremlinului. „La Moscova, în august 1939 a luat sfârșit crâncena dușmănie dintre Germania hitleristă și sovietica Rusie (se referă la Tratatul de neagresiune ruso‑german). Atunci, ca și acum, domnul Stalin a fost gata să stea de vorbă și să încheie pacea… Un an și jumătate mai târziu, tovarășul Hitler spărgea porțile împărăției tovarășului Stalin. Pacea prin jertfirea celor nenorociți și prin împărțirea lumii duce la prăpăd” (Tovarășul Hitler, tovarășul Stalin, din 29 decembrie 1952, în Gânduri peste Cortina de Fier, Editura Enciclopedică, 2006). Demersurile de pace ale Moscovei nu‑i puteau schimba opinia lui Gafencu în privința politicii sovietice. Adept al proiectului Federației Europene, el avea să trăiască o dezamăgire și din partea occidentalilor. În acel moment, statele din Vest nu aveau o ideea clară despre unitatea Europei: „Marea Britanie ar fi preferat o mare asociație, în numele concordiei și al solidarității, dar fără perspective federale…Franța a înțeles că o Europă nevertebrată n‑ar fi răspuns exigențelor momentului și a plasat întreaga sa greutate într‑un proiect unitar care să asigure totodată leadershipul puterilor continentale. America, de partea sa, a favorizat integrarea europeană pentru a da o mai bună destinație propriilor ajutoare și pentru a crea un dig mai puternic în fața amenințării sovietice. Așa începe, la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, istoria integrării europene” (Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundației Culturale Române, 1999). Evenimentele nu păreau să‑i dea satisfacție lui Gafencu. Nu va renunța însă să releve neîncrederea lui în politica de pace a Moscovei. Într‑o conferință ținută la Radio Europa Liberă, la 4 mai 1953, el vorbește limpede de pericolul unei riposte slabe a Occidentului în discuțiile cu Moscova: „Ce va face Apusul? Se va lăsa ademenit de cuvintele bune ale URSS‑ului, atât de deosebite de cele uzitate până acum, și va intra el pe calea primejdioasă a unor târguieli, uitând de sforțările mântuitoare prin care tocmai era pe cale să‑și reîntregească și să‑și dezvolte puterile?”.

Ideea Europei unite își făcea loc greu, este adevărat. Gafencu își propunea să adune energii pentru a fi respectate, în acele împrejurări, „interesele comune ale vechiului continent”, iar popoarele, „prin alegeri libere și controlate pe cale internațională, să‑și spună cuvântul, să‑și aleagă regimul în care vor să trăiască, să aibă putința de a se lega de Comunitatea Europeană”. El spera chiar în crearea „Statelor Unite ale Europei”, care să facă posibilă eliberare statelor din estul Europei de sub ocupația și influența Uniunii Sovietice. La 4 mai 1953, se afla la Veneția pentru a lua parte la reuniunea Comitetului de direcție al Uniunii Europene a Federaliștilor (va fi ales vicepreședinte al Comitetului). Folosește tribuna reuniunii pentru a atrage atenția asupra condiționării păcii de solidaritatea popoarelor din statele democratice: „…apărătorii cauzei libertății își dau din ce în ce mai bine seama cât de strâns legată e soarta popoarelor încă libere de soarta popoarelor căzute pradă bolșevismului cotropitor, cât de primejdioase pentru drepturile și libertățile Apusului sunt stările nenorocite din Răsărit, cât de trebuincioase pentru siguranța și pacea Apusului e eliberarea țărilor noastre și cât de mare e nevoia, pentru a întări forțele apusene și pentru a zdruncina unitatea înșelătoare a blocului sovietic, de a face apel la solidaritate între toate neamurile și toate ființele omenești care vor să fie libere”. Acest lung paragraf face parte dintr‑un comentariu pe marginea unei declarații a generalului Dwight Eisenhover din 1952, aflat în campanie electorală pentru Casa Albă. Citatul este important pentru convingerea lui Gafencu – decepționat de abandonul țărilor din estul Europei în seama și la discreția lui Stalin –, că eliberarea statelor comuniste este nu doar în interesul popoarelor subjugate, ci și al libertății popoarelor libere. O viziune corectă asupra condițiilor care pot asigura cu adevărat pacea.

Exilul. Importantă pentru cunoașterea lui Gafencu este lunga lui perioadă de exil. A făcut parte din conducerea Comitetului Național Român înființat la 6 aprilie 1949, a pus bazele Asociației Românilor Liberi din SUA, devenită Liga Românilor Liberi condusă de generalul Rădescu. Împreună cu emigranți politici din statele comuniste, a înființat Adunarea Națiunilor Europene Captive, concepută să asigure cadrul luptei solidare pentru eliberare. A participat la congresele Uniunii Europene a Federaliștilor (predecesoarea Consiliului Europei) de la Montreux (27‑31 august), Haga (mai 1948 și octombrie 1953), Roma (noiembrie 1948), Bruxelles (februarie 1949), Luxemburg (martie 1956); la reuniunea UEF de la Paris, din aprilie 1956, este ales președintele Uniunii. În străinătate, Gafencu nu a încetat să lupte pentru eliberarea României de sub comunism. Trebuie repetat: Gafencu nu a primit – cunoscute fiind înțelegerile dintre marile puteri la Moscova, Ialta și Teheran – ajutorul cancelariilor occidentale sperat pentru scoaterea României de sub ocupația sovietică. Dacă acest ajutor a existat, el s‑a limitat la întreținerea, în perspectivă, a atitudinii antisovietice și anticomuniste nu doar în rândul emigrației politice din România, ci și al celor din statele est‑europene. Înțelegerea limitelor în care activa îl va deprima pe Gafencu. A recurs la coagularea energiilor exilului politic românesc, a creat sau a făcut parte din majoritatea asociațiilor acestuia. Experiența lui este, însă, una dureroasă: dispute, intrigi, conflicte, trădări. Nu mă voi opri la atmosfera din emigrația românească. Este aceeași pe care am descoperit‑o în mai toate jurnalele sau declarațiile intelectualilor români obligați, de voie – de nevoie, să trăiască departe de țară. Mă amăgesc cu observația lui Paul Dimitriu, când spune, pornind de la propria experiență, că „Exilul, în definitiv, nu este neapărat transplantarea în alte locuri, ci pierderea unor repere, neputința de a adera la epavele împrăștiate ici, acolo, după o prăbușire. Ce s‑ar mai putea construi din cioburi, din fărâme? Exilul însă poate fi înnobilat de rigorile și asceza insularității” (Exerciții de memorie, Editura Fundației Culturale Române, 1992). Obosit și, cu siguranță, decepționat, Gafencu se retrage în 1950 din conducerea Consiliului Național Român (înființat la 6 aprilie 1949 în Statele Unite). Gestul lui îl urmează și generalul Rădescu, Mihai Fărcășanu și Nicolae Caranfil. Motivul: neregulile în privința folosirii fondului de șase milioane de franci elvețieni pus la dispoziția emigrației politice românești, încă din timpul războiului, pentru organizarea și susținerea unui guvern în exil. Cheltuirea acestui fond scăpase de sub control.

O falsă suspiciune. În 2013, la Editura MNLR, a apărut volumul Grigore Gafencu și moștenirea sa. Documente din Arhivele Securității. În Argument este emisă opinia potrivit căreia Gafencu, pe când era ministru de externe, „a militat pentru apropierea României de Germania”. Îngrijitorii pornesc de la informația că, în 1940, Gafencu „a fost în relații bune cu Wilhelm Fabricius, reprezentantul german la București, iar în aprilie 1939, a fost primit de Hitler, la Berlin”. Gafencu (anticipând, probabil, posibile neînțelegeri) a explicat felul în care a gândit relația cu Germania: „Politica noastră externă a trecut anul acesta (1939, n.n.) prin faze deosebite, din ce în ce mai grele. Când am luat în primire Ministerul de Externe, s‑a dezlănțuit amenințarea germană. Am răspuns, stăruind asupra înțelegerii pe care o purtam «nevoilor vitale» ale Reich‑ului, cât și asupra voinței noastre de a ține seama deplin de interesele noastre economice «complementare». A urmat acordul economic – o faptă de bună gospodărire și un paratrăsnet politic. Furtuna dezlănțuită în martie în Cehoslovacia nu ne‑a atins. Nu ne‑a atins, de asemenea, șase luni mai târziu, furtuna din Polonia. Nu ne puteam învoi, însă, cu pretenția germană de a fi absorbiți în «spațiul vital» al marelui Reich. (sub. mea, G.A.). Era nevoie în politica noastră externă de cumpănă dreaptă. Am izbutit să ni se ofere garanția anglo‑franceză. Acțiunea noastră diplomatică (strânsă colaborare dintre Armand Călinescu și mine, sub îndrumarea regelui) și călătoria lui Crețianu (sic!) au fost în această privință hotărâtoare”.

Să precizăm aici că Armand Călinescu, adept al consolidării legăturilor României cu Franța și Anglia, a respins orice apropiere de Germania. Afirmațiile lui Gafencu sunt confirmate de o discuție avută de Armand Călinescu, la 30 ianuarie 1939, cu regele Carol al II‑lea: „Se vorbește de o schimbare a regimului. Se dă ca explicație dorința de înțelegere cu Germania. O spun Maniu și Gheorghe Brătianu. Știu că și în apropierea Majestății Voastre s‑a vorbit de nevoia de a da satisfacție Germaniei… Nu știu care este opinia Majestății Voastre… Sunt gata să plec dacă Majestatea Voastră crede că trebuie să dea satisfacție Germaniei…” (Dr. Romus Dima, Premierii României, vol. I).

Și mai adaug: contactele unui ministru de externe cu diplomații statelor acreditate nu indică preferințe politice. Ele fac parte din practica diplomatică, sunt necesare. Gafencu primea vizitele și ale altor diplomați străini la București, nu doar pe cele ale germanului.

Ce pricepea din politică Securitatea când îl urmărea pe Gafencu este altceva. Ar fi timpul ca arhivele CNSAS să fie cercetate de istorici, nu de optanți politici.

George APOSTOIU

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre George Apostoiu

George Apostoiu – născut la 3 noiembrie 1939, Bolintin Vale-Malu Spart. Diplomat, publicist. Licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963. Cursuri postuniversitare de diplomaţie. Bursier UNESCO, Paris, 1969. Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe 1963-2008. Misiuni diplomatice la: Paris (UNESCO şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*