Punctul Critic » Fondul şi forma » Globalism versus particularism

Globalism versus particularism

Modernitatea a schimbat sensul termenilor de cultură și civilizație. O definiție simplă a culturii o indică drept totalitatea valorilor definitorii pentru societate în toate momentele existenței sale, civilizația fiind, din aceeași perspectivă simplificatoare, transpunerea acestor valori în bunuri consumabile, utilizate cotidian. Există, susțin destui cercetători ai ierarhiilor axiologice ale diverselor comunități umane inventariate de Istorie, valori general‑umane, cu caracter invariant, ținând, în principiu, de etica raporturilor interumane în genere, și valori marcate temporal, dependente de conjuncturile specifice și de etapele evoluției comunităților. Cu alte cuvinte, orice comunitate își structurează în timp, dincolo de invarianții ce țin de însăși umanitatea lor, sinteze și ierarhii axiologice specifice, definibile, la fel de simplist ca în cazul termenilor de cultură și civilizație, drept „spirit al comunității (volkgeist)”, și ~ suprapus și, uneori, opus acestuia, pe verticală Istoriei ~, drept „spirit al timpului (zeitgeist)”. Mărturie a sintezei dintre cele două ierarhii stau produsele civilizației, bunurile în care sunt concretizate, stratificate în evoluția comunităților în funcție de perioadele lor de avânt sau de decădere. O comunitate își transpunea propriul spirit în tradiții și obiceiuri specifice, constituindu‑și ceea ce sociologul american Abram Kardiner a denumit „personalitatea de bază”, în funcție de la indivizii ce o alcătuiau îşi construiesc comportamentele, sistemul de reacție la provocările mediului. Cultura proprie dădea sens existenței lor, le asigura securitatea și confortul prin certitudinea răspunsurilor la așteptări, „străin” fiind individul al cărui comportament apărea drept deviant în raport cu cele normate de grila axiologică unanim acceptată. În principiu, oricare comunitate este conservatoare, respingând (sau acceptând cu greu) modificări ale ierarhiei valorice constituite prin care se definește. Pentru funcționarea ei este greu acceptabil ca sistemul de roluri, pus la dispoziția indivizilor ce fac parte din ea, să fie modificat într‑un fel sau altul, fie prin contactul cu alte comunități, fie prin „inovațiile” produse de vreunul dintre actorii ce concretizează „șcenariul” regizat de ea. Tradițiile și obiceiurile concretizau paradigma în limitele căreia actorii își „jucau” viața, interdicțiile, normate, care le prescriau comportamentele fiind dătătoare de sens. Actorii își întemeiau „rațiunea existenței” pe setul de roluri pentru care puteau opta și pe care le puteau interpreta. Puterea lor era, în consecință, limitată de „contractul” încheiat de ei cu propria comunitate, care, la rându‑i, le garanta că, daca urmează „planul general”, cuprins în ceea ce s‑a numit „memoria colectivă”, depozitarea ierarhiilor axiologice proprii, se vor împlini aici și acum, sau – dacă împrejurările naturale sau sociale nu o permiteau – într‑o comunitate virtuală, de „dincolo”, în care fiecare își va primi răsplata în funcție de acceptarea (sau neacceptare) comportamentelor prescrise. Renunțarea individului la puterea și libertatea conferită lui de Natură era, așadar, dătătoare de sens, faptele la care putea recurge fiind limitate de setul de prescrieri etice emnând de la ierarhiile axiologice identitare. Câtă vreme, de‑a lungul Istoriei, aceste ierarhii au fost „întărite” de credința că ele au fost impuse fatalmente de acțiunea unor entități supranaturale, legile naturii însăși fiind expresia puterii acestora, echilibrul cultură comunitară (cu pandantul ei în civilizația aferentă) – cultura individuală (transpusă îm opțiunea pentru anume rouluri asumate din setul prescris existent) a funcționat, asigurând stabilitate comunităților, continuitatea lor istorică, autosuficiența lor.

Epoca modernă a debutat cu punerea la îndoială a transcendenței ce întărea „planul” din spatele ierarhiei axiologice identitare a comunităților existente. Transcendența justifică „contractul” prin care omul își limita libertatea și puterea proprie în favoarea structurilor ierarhice ale comunității, supunându‑și și modelându‑și viața după normele ce caracterizau valorile definitorii ale acestora. Jean‑Jaaques Rousseau a dezvăluit posibilitatea indivizilor de a renegocia contractul, excluzând în primul rând acel „plan” supranatural, producător de sens al vieții prin prescrierile inflexibile ale comportamentelor asumate de indivizi. Rousseau a fost portavocea unei descătușări civilizaționale produse de nevoia firească a comunităților umane de a satisface aspirațiile materiale ale indivizilor, de a le concretiza în bunuri valorice de la care ele însele se reclamau. Aspirațiile conservatoare, vizând păstrarea stabilității și echilibrului social al acestor comunități, au avut (și au) întotdeauna un germene contradictoriu pentru că armonia vizată prin sistemul propriu de valori nu putea (și nu poate) fi garantată decât prin transpunerea și diseminarea lor tot mai largă în bunuri civilizaționale, în elemente de confort material care să sprijine și să întărească confortul spiritual dat de interiorizarea și asumarea culturală a acestui sistem. Obiectele satisfacerii necesităților terestre, materiale ale indivizilor au forțat limitele producției, au împins‑o spre dimensiunile industriale, stimulând cunoașterea aprofundată a legilor naturii și utilizarea oportunistă a inevitabilității lor. Satisfacearea presiunii sociale generate de nevoia echilibrării raporturilor dintre consumul cultural și cel civilizațional, începută cu inovarea tradițiilor – cu scopul paradoxal al asigurării continuității lor – a generat automatizarea unor valori subor­donate până la un moment istoric dat „planului transcendent”, dătător de sens, valorile științei, tot mai dinamice pe măsura descătușării de prescriere a cunoașterii. „Revoluția in­dustrială și cea științifică” au fost declanșatoarele epocii moderne, schim­bând în profunzime comunitățile în care s‑au produs. Ceea ce mulți teoreticieni au numit „revoluția socială” ceea ce s‑a produs în consecință, explozia descătușată a producției materiale și dinamizarea valorilor științei, inclusiv prin deschiderea (necesară și firească) a accesului la ele, impunând răsturnarea ierarhiei valorilor pentru o nouă ordine culturală și pentru un contract social de alt tip. Ideile lui Rousseau și ale continuatorilor lui au rezultat din constatarea acestui proces inevitabil, care a transformat comunitățile umane atenuând sau reducând diferențierile lor interne, pe verticală și orizontală, prin stimularea mobilității sociale și a posibilității de acces la toate rolurile definite de noua ierarhie a valorilor. Comunitățile în care s‑au inițiat aceste „revoluții” au devenit comunități naționale, cultura lor a căpătat adjectivul de rațional, chiar dacă mecanismele care au produs‑o au fost cam aceleași, asumarea lor fiind diferențiată prin violența – mai mare sau mai mică – cu care s‑au pus în operă. Viața indivizilor a căpătat un sens nou, valoare definitorie ce le reglementa comportamentul și le dicta opțiunile fiind supremația națiunii, asigurare a preeminanței a acesteia. Apariția națiunilor – și concurența declanșată între ele – au potențat împingerea în vârful piramidei axiologice definitorii a ideologiilor, a deformărilor interesate a culturilor specifice și a experiențelor istorice aparte ale comunităților în favoarea unui anume tip de organizare socială și de protecție culturală venit să garanteze stabilitatea și continuitatea comunităților astfel unificate. Revoluțiile industrială și științifică au precipitat cursul Istoriei și au declanșat o primă (și, de această dată, reală) tendință de globalizare prin construirea pieței mondiale pe care să fie valorificate bunurile civilizaționale oferite în exces de producția proprie. Piața a inpus nu numai concurența produselor, ci și concurența valorilor, dialogul culturilor și constituirea unui „circuit universal” al acestora. Ea a potențat rolul ideologiilor ca suport al valorilor proprii, în special al valorilor politice, considerate drept martor al generalizării unui tip de stabilitate și echilibru în dinamica concurențială generată de revoluțiile productive.

Ca produs și, totodată, normă culturală, ideologiile au reprezentat o revalorificare și, în unele cazuri, o recompunere a miturilor fondatoare ale comunităților naționale constituite (sau a unor componente categoriale ale acestora), cu scopul de a oferi sensuri noi personalității lor de bază. Crescute pe solul umanismului (care a înlocuit treptat credinţa în Dumnezeu cu credința în posibilitățile omului de a da singur sens propriei vieți), ideologiile – în special în varianta lor politică – au devenit, pe fondul concurenței declanșate de producția pe piața liberă între concretizările civilizaționale ale unor valori definitorii, vârful de lance al unor ofensive culturale menite să impună un „om nou”, care nu mai caută sensul într‑un „plan” exterior lui, ci îl găsește în propriile experiențe. Liberalismul, ca expresie politică a acestui umanism universal, a potențat această deschidere, inclusiv în „dialogul culturilor”, intuind că întemeierea și funcționarea unui „circuit universal” al valorilor definitorii ale acestora va genera, în timp, o apropiere a comunităților, care – după „moartea lui Dumnezeu” – au devenit sursa sensului și a autorității. Miturile locale, cu valoare identitară pentru comunitățile naționale în formare, s‑au pomenit amenințate de un mit global, cel al individului care găsește în sine justa măsură pentru toate opțiunile sale și pentru toate manifestările sale comportamentale. Un asemenea mit, emanând de la noua dinamică a producției – materiale și spirituale – și de la competiția pe care o declanșează, a schimbat chiar conținutul semantic al noțiunilor de bine și rău, frumos și urât, dreptate și nedreptate, definibile acum prin raportare la trăirile interioare ale individului, la asumarea, prin dare de sens, a lumii de către acesta. Fenomenul este sesizabil în productele artistice ale modernității din care dispar – în realizare – canoanele externe, „măsura clasică”, ce asigurau confortul judecăților estetice. Artistul nu mai reprezintă, în forme prestabilite, un principiu exterior care conferă sens măiestriei sale, ci se reprezintă pe sine, sentimentele și trăsăturile sale ce dau sens lumii pe care o trăiește. „Revoluția culturală”, ce însoțește și potențează „revoluția producției” (revoluția industrială și tehnologică fiind doar o componentă a transformării modului de a produce), a schimbat, așadar, ierarhiile axiologice identitare ale diverselor comunități existente, împingând, în prim‑planul Istoriei, individul, omnipotent în plan creator după descoperirea „conținutului său interior”. Paradigma universalistă a umanismului și ideologia liberalistă nu au dus, automat, la eliminarea componentei religioase a piramidelor axiologice diferențiate de condițiile (sau „cadrele”, ca să folosim formula lui Dimitrie Gusti) naturale și istorice ale diverselor comunități și nici nu a pulverizat particularismele culturale ale acestora, dar a furnizat terenul pe care acestea să dialogheze și, eventual, să fie anexate unei culturi globale în perspectivă.

Liberalismul a conținut însă în sine și sămânța propriei negări. Dacă „piața liberă”, stimulată de producția în continuă creștere, presupune con­cu­­rență (ea însăși stimulată de raportul cerere ‑ ofertă), care orientează, direcționează și diversifică producția – prin „jocurile schimbului” – , atunci stabilitatea și echilibrul sistemului social depind de sursele și temeiul autorității, care își asumă și rolul de dătătoare de sens. Concurența și individualismul, ce au dinamitat stratificarea socială a premodernismului (cu justificarea ei transcendentă), înlocuind‑o cu o mobilitate socială accentuată și cu o „tulburare” continuă a ierarhiei valorilor. Umanismul liberalist a accentuat polarizarea socială și culturală, a generat – fără ca acest fenomen să fie în intenția sa – un conflict al valorilor, câștigat, desigur, de valorile „tari”, de autoritatea lor certificată de „piață”. Sfâșiat între anormalia axiologică pe care, fără să vrea, o promovează și „ordinea” pe care valorile tari o impun, cu atât mai mult cu cât acestea, asumate de comunitatea în care indivizii le‑au produs, capătă o „vocație imperialistă” universalistă, umanismul liberalist a fost contestat, în plan politic, dar și în reprezentările sale culturale, atât de la dreapta, cât și de la stânga. Două „isme”, nazismul (facismul ca variantă) și comunismul, s‑au autoproclamat moștenitoare ale lui după ce i‑au administrat „corecțiile” necesare, atât în privința individului ca sursă a sensului și autorității, cât și în privința comunității din care acesta face parte și care îi potențează experimentele. Ambele au conceput un „om nou” și ambele au vizat o societate globală, fie ea „fără clase sociale”, fie ea fără minorități etnice, cu particularitățile lor culturale aferente. Proiectul „omului nou”, sugerat ca o continuare și îmbunătățire a celui instituit de liberalism, era în fapt o revenire la „omul captiv” al premodernității, ale cărei comportamente erau prescrise de ierarhia imuabilă a valorilor, ce dădea – din exterior, pe baza unui „plan transcendent” – sens existenței lui. Nazismul și comunismul produceau, în locul acestei piramide axiologice – din care componenta religioasă supremă era disereditată – o altă grilă valorică în care „eterne” deveneau „națiunea etnică unitară” sau „societatea aclasială”, individul redevenind purtătorul unui sens al existenței exterior lui, având consumul material și spiritual strict orientat și comportamentele (sau asumările de rol) strict prescrise. În planul producției de valori, țelul universalist al celor două „umanisme” se traducea în controlul riguros al acesteia, chiar și valorile dinamice, precum cele ale științei fiind „canonizate” pentru a nu tulbura ierarhia înghețată ce impune un echilibru netulburat al raporturilor sociale. Nazismul a respins științele și artele „evreiești”, comunismul „științele capitaliste” și „artele cosmopolite”. Dreapta măsură, criteriul rigid al judecării valorilor culturale, își făcuse, prin cele două experimente sistemice, o triumfală revenire. În fond, atât nazismul, cât și comunismul erau, ca sisteme sociale, societăți profund conservatoare, păstrând din setul de valori propus în Istorie de umanismul liberalist doar aspirația, adoptată ideologic, către un imperialism universalist, fixat „milenar”, prin care se impunea o uniformizare culturală cu orizonturi de așteptare prestabilite în urma forțării unor „selecții” etnice sau clasiale. Locul „legii lui Dumnezeu” sau al „legilor Naturii”, pe care premodernitatea (și, cu rezerve, chiar și umanismul liberalist) le considera temeiul căutării unui sens pentru viața umană, a fost luat prin credința în posibilitatea existenței ideologiei perfecționării „selecției naturale”, teoretizată de „darwinismul social” (în viziunile lui Gobineau sau H. Stewart Chamberlain), care justifica violența purificării etnice sau a „luptei de clasă”. Prăbușirea celor două sisteme, incapabile să reziste asaltului producției de valori, ca să nu mai vorbim de bunurile civilizaționale în care piața solicită să fie transpuse, declanșat de „revoluția umanistă”, a lăsat loc pentru înlocuirea ideologiilor globaliste – prin care ele își justificau ierarhiile axiologice tutelare – cu două direcții contrare în proiectele de construcție socială a postmodernității. Prima, prin definiție conservatoare, urmărește un fel de revenire la statul quo‑ante, comunitatea autarhică, autosuficientă, închisă circuitului universal al valorilor și „pieței” patentate de el. Fenomenul este vizibil la comuni­tățile întârziate istoric, la națiunile recente, amenințate, după gânditorii politici cantonați în el, de o „anihilare pașnică”, în principal pentru că, pe „piața valorilor”, contribuția lor este destul de redusă. Ideologii acestei direcții traduc complexele de inferioritate insinuate de accesul relativ târziu la „masa Istoriei” fie prin descoperirea unor contribuții „protocroniste” ale comunităților în cauză la grila axiologică mundană, propusă de umanismul liberalist, fie printr‑o respingere de plano a accesării istorice presupuse de alinierea la această grilă, de sincronizare cu ierarhiile valorice propuse de ea și, evident, cu „ciclurile productive aferente”. Dezbaterile declanșate de adepții direcției numite, urmărind afirmarea poziției preponderente a propriilor comunități naționale (sau, pur și simplu, etnice) în constituirea unei grile axiologice asumate de umanitate în ansamblul ei, ascund în realitate o perspectivă antiglobalistă, xenofobă în manifestările politice, justificând tentativele de izolare a comunităților în cauză. Pretextul salvării „specificului” ascunde o aspirație de regăsire a stabilității și echilibrului societal premodern, când „jocurile schimbului” erau minimale și controlate din perspectiva unei piramide a valorilor rigidă, fundamentată într‑un principiu exterior tare, de la care emanau norme și reguli comportamentale ferme „eterne” ca valorile pe care le concretizau. Ideologia raționalist – particularistă, cu accente salvaționiste (comunitatea națională sau etnică trebuia apărată de consecințele aglutinante, generatoare de „forme fără fond” ale sincronizării cu grila axiologică globală impusă de modernitate și asumată de postmodernitate!), contradictorie în sine (protocronismul universalist este, în fapt, opus specificului, particularismului!), vizează o „stază” imposibilă, o revenire la acel „om captiv”, previzibil și predictibil în manifestările comportamentale, ușor manipulabil în raport cu prescrierile ce îi sunt inoculate prin familie, educație, comunitate. Nostalgici și paseiști, apelând inclusiv la transcendentul religios sau la interpretarea în sensul acestuia a „legilor naturii”, ideologii acestei viziuni sociale urmăresc, la urma urmei, țeluri foarte concrete, acoperite astfel și de nazism sau comunism, și anume o comunitate anistorică, suficientă sieși, strict ierarhizată, dominându‑și rigid membrii, inclusiv prin controlul procesului de cunoaș­tere care le conferă umanitatea. Indivizii, asistați de comunitate, nu pot – și nici nu trebuie să încerce – să ajungă la îndoiala metodică ce le‑ar putea dinamiza experiența, le‑ar forța limitele acesteia, dincolo de prescrierile ce o limitează la confirmarea setului de valori tutelar. Cea de a doua direcție presupune revenirea „dialectică” la sursele umanismului liberalist printr‑o dezangajare față de „efectele perverse” ale „umanismelor” alternative, nazist și comunist. Individualismul propriu liberalismului, generator de anarhie axiologică și alienare socială, din perspectiva criticilor lui politici și culturali de toate culorile, poate fi „îmbu­nătățit”, propensiunea lui globalistă poate fi, din perspectiva unor susți­nători ai lui, controlată. Ultima presupunere este, în principiu, iluzorie pentru că atât „producția”, cât și „comerțul” cu valorile existente în grila extrem de dinamică a postmodernității nu pot fi controlate, nu suferă decât momente de normare tranzitorie. „Multiculturalismul” sau/și „corectitudinea politică”, luăm ca exemplu doar aceste construcții cu iz paradigmatic, vizând o stabilizare a ierarhiilor valorilor dinamice ale societății postmoderne s‑au dovedit a fi deja eșecuri. Formula, avansată pentru individul recent postmodern de un cercetător ca Yuval Noah Harari (în „homo deus”), și anume cunoaștere = experiențe * sensibilitate, produsă de „revoluția umanistă”, a schimbat atât „cultura populară”, cât și percepția evenimentelor sociale majore. Indivizii sunt liberi, în funcție de educație și experiențele lor, să filtreze prin propria sensibilitate grilele de valori intrate în circuitul „pieței”, optând – după punerea lor în dialog și la cântarul propriu – pentru una sau alta, fără a căuta metode și principii „tari” prin care să le impună celorlalți. Comunicarea – ca rezultat al informării continue – permite „transferul de cunoaș­tere” și, în consecință, posibilitatea de a crește și eficientiza „producția proprie”. Globalizarea, în fond, înseamnă „piață globală” și mai puțin „sat global”. Piața valorilor (a informațiilor, cunoștințelor și experiențelor producătoare) este cea care impune (valorifică, altfel spus) valorile momentan definitorii, le împinge „in față” pe unele și le transmite „la arhivă” pe altele, susceptibile oricând de reluare la revigorarea cererii. Postmodernitatea nu anulează ceea ce numim „culturi locale”, particularismele naționale, istorice, spațiale sau etnice, ci le include în „joc”, activându‑le sau conservându‑le pentru mai târziu pe o „piață dereglementată” sau urmând reguli care se construiesc și prăbușesc ad‑hoc. Cine nu participă (individ sau comunitate) la acest „comerț” dinamic, ce reprezintă adevărata globalizare, este condamnat la „temnițele uitării”.

La ce va duce această cultură mundană dinamică, cu civilizația ei abundentă și, aparent, uniformizatoare? Liberalismul (individualismul), democrația și piețele libere, sursele și motoarele postmodernității, și postamentele mecanismelor uniform accesibile ale globalizării, pun Omul într‑o situație cu care nu s‑a mai întâlnit niciodată în „scurta sa istorie”. Liber să confere sens lumii în care trăiește, universului care‑l înconjoară, omul s‑ar putea regăsi în fața împlinirii tuturor idealurilor sale tradiționale (sănătate, fericire, îndumnezeire) prin cunoașterea nelimitată și tehnologiile ce o servesc. Va pulveriza atunci individualismul printr‑o nouă ierarhizare axiologică generatoare de stratificare socială și va bloca sau limita libertatea la care, datorită umanismului liberalist, a aspirat atât? Se va retrage cumva în fața unor procese pe care nu va mai putea să le stăpânească, devenind astfel el însuși un „condamnat la uitare”? Viitorul o va arăta, un viitor în accelerație spre împlinire pentru că globalizarea cunoașterii și dinamica valorilor presupuse de ea nu mai pot fi oprite.


Bibliografie

Attali, Jacques, Scurtă istorie a viitorului – Ed. Polirom, Iași, 2016
Ferguson, Niall, Civilizația. Vestul și Restul – Ed. Polirom, Iași, 2014
Harari, Yuval Noah, Homo Sapiens, Scurtă istorie a omenirii – Ed. Polirom, Iași, 2017
Harari, Yuval Noah, Homo deus, Scurtă istorie a viitorului – Ed. Polirom, Iași, 2018
Kardiner, Abram, The Individual and His Society, Columbia University Press, 1939
Spiro, Melford, Culture, Language and personality, Berkeley University of California, 1949
Wallace, Anthony, Culture and personality, New York, Random, 1961

Toma Roman

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*