Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Gheorghe Stoica Lencan: Italia: confruntările politico‑electorale şi miza Padaniei

Gheorghe Stoica Lencan: Italia: confruntările politico‑electorale şi miza Padaniei

În mai 2000, la un Simpozion Internațional organizat la Galați a participat și un profesor celebru din Italia, fost partizan în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. El ne‑a oferit o interesantă lucrare a sa, intitulată „Istoria italienilor”. Este vorba despre Giuliano Procacci, un mare intelectual italian, specialist în Machiavelli și Gramsci, care și‑a argumentat titlul cărții sale ce fusese anterior publicată și la București. Între timp, cartea fusese tradusă și în Franța, astfel că interesul meu devenise și mai mare, întrucât se știe bine că Italia are peste 40 de dialecte și cu toate acestea astăzi „italienii” se înțeleg foarte bine între ei. De ce o istorie a italienilor si nu a Italiei? Există o diversitate istorică, dialectală care şi‑a pus amprenta şi asupra vieţii politice şi a procesului creării statului naţional unitar Italia.

Chiar şi în prezent, în condiţiile alegerilor de la 4 martie, în fața electoratului italian s‑a prezentat o diversitate de partide, începând cu Forța Italia, Partidul Democrat, Frații Italieni, Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele, precum și altele mai puțin importante. Bătălia principală s‑a prefigurat între centru‑stânga (actualmente la guvernare), centru‑dreapta (Forța Italia, Frații Italieni și Liga Nordului) și Mișcarea Cinci Stele, care astăzi se prezintă conform sondajelor la 25%. Spre a putea înțelege mai bine această situație, este necesar să plecăm de la starea lucrurilor de după război, când a fost organizat referendumul pentru republică sau monarhie. Acesta s‑a desfășurat pe 2 iunie 1946, iar Italia se prezenta atunci împărțită în două. Sudul, plecând de la Napoli, era monarhist, iar Nordul (progresist) era aproape socialist. În cele din urmă a câștigat Republica, după decizia judecătorilor de la Padova. Un eveniment mai deosebit l‑a constituit apoi atentatul din 1948 asupra lui Togliatti. Atunci a existat o criză politică foarte gravă, atenuată după intervenția secretarului general al Partidului Comunist însuși, care a atras atenția asupra pericolului izbucnirii unui război civil în Italia, aşa cum fusese cel din Spania sau precum cel din Grecia la data respectivă (1946‑1949). Alegerile politice au fost câștigate de către democrat‑creștini. După 1948, democrat‑creștinii au avut un rol de partid hegemon, până în 1989.

Însă rădăcinile culturale ale acestui fenomen pornesc încă din timpul Risorgimentului italian, când forțele care se confruntau în vederea unificării Italiei (Garibaldi, Mazzini, Cavour și regele Piemontului Vittorio Emanuele al II‑lea) au reușit să contribuie la unificarea statului italian. Partidul Liga Nordului își are rădăcinile, ideologic, încă din această perioadă. Ne vom referi, în continuare, la rolul lui Mazzini și Carlo Cattaneo în timpul Risorgimentului, de unde provin ideile lui Gianfranco Miglio, un apropiat al fondatorilor Ligii Nordului din anii 80’ ai secolului trecut. Mazzini și Carlo Cattaneo au fost foarte apropiați de „pionierii” democrației americane. „Tânăra Italie”, fondată de Mazzini la Genova, a fost foarte mult influențată de Carlo Cattaneo și Vincezo Gioberti, mari promotori ai sistemului federalist, convinși că numai astfel se putea proteja mai bine libertatea. Ideile apropierii de modelul american sunt cele mai prezente în scrierile lui Cattaneo, el fiind de altfel cel mai filo‑american dintre republicanii italieni (conform lui Salvo Mastellone).

Se promovează cu fervoare cauza națională, aproape cu un zel religios: „Scrieți pe steagul vostru egalitate și libertate, într‑o parte, și Dumnezeu e cu noi, pe de altă parte. Faceți din revoluție o religie: o idee generală care să înfrățească oamenii în conștiința unui destin comun și martiriul, iată două elemente eterne ale unei religii.” (1). Un alt personaj mazzinian de prestigiu este Silvio Pellico, autorul cărţii „Închisorile mele”, din 1832, care a fost tradusă și publicată în Anglia și S.U.A, autor și foarte mult studiat, la fel ca Alexis de Tocqueville. (2) Risorgimentul italian aparține câmpului laic, anticlerical și antipapal, având totuși rădăcini adânci în Iluminism și în Revoluția franceză. Mazzini merge uneori cu mult mai profund, dincolo de filonul american, cerând până și eliberarea sclavilor și egalitatea femeilor cu bărbații. Multe dintre ideile federaliste și libertare, în special ale lui Cattaneo, au fost preluate de „leghiști” (cei care vor fonda Liga Nordului din Italia). Ei se vor împotrivi îndeosebi regionalizării înfăptuite de către democrat‑creștini și sprijinite de comuniști în anul 1970. „Leghiștii” însă aveau în vedere doar patru regiuni, printre care era și Padania. Ei se împotriveau mai ales caracterului centralist, care era foarte costisitor. Din cele 20 de regiuni ale împărțirii administrativ‑teritoriale, unele au fost constituite menținându‑se dominația Nordului asupra Sudului, considerau leghiștii. De aici și o dependență a celor din Sud față de Nord. Unele regiuni sunt astăzi foarte mici față de cele din Nord. Una dintre aceste regiuni ar fi Bazilicata, care are în total o populație de numai 200.000 de locuitori, o diferență enormă față de Lombardia, care este una dintre cele mai mari regiuni din Europa. Recent, însă, au fost descoperite resurse petrolifere, printre primele resurse semnalate în Italia. Criticile „leghiștilor” au fost foarte dure, ei propunând doar patru regiuni, foarte echilibrate. În 1980, profesorul Miglio a trimis proiectul regionalizării unui reprezentant politic din regiunea Emilia‑Romagna, care, desigur, nu l‑a aprobat și nici nu i‑a acordat vreo atenție. În consecință, Liga Nordului a devenit din ce în ce mai vocală şi activă, chiar violentă. Guvernul care s‑a format în 1994 a cuprins și miniștri din partea Ligii Nordului (a fost propus și Miglio, dar n‑a fost aprobat de către președintele Italiei de atunci, Oscar Luigi Scalfaro).

Deși reprezentantul Ligii Nordului era, din punct de vedere politic, Bossi, care nu era prea bine văzut de către Miglio, cel care a reluat ideile avansate încă din timpul Risorgimentului de către Carlo Cattaneo a fost profesorul de la Universitatea Catolică din Milano, Gianfranco Miglio. Acesta era un profesor de știință politică de inspirație catolică liberală. A participat mai mult de douăzeci de ani la rezistența antifascistă în calitate de redactor al ziarului „Cetățeanul”, din orașul Como. Lucrările sale științifice se axau în special pe reconstrucția istorică a unor teme referitoare la structura și gestiunea puterii politice care nu sunt niciodată schimbate (de la polisul grec la democrațiile moderne occidentale). Alte lucrări, de mare interes, au fost cele privind organizarea constituțională a Statului modern sau Administrației Publice. Un alt studiu de valoare se referă la problematica evoluţiei Camerelor germane. Profesorul Miglio a adus în sprijinul său argumente pornind de la cunoașterea profundă a unor autori de talia lui Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto, Max Weber, Cesare Beccaria sau Carlo Cattaneo. Gianfranco Miglio a fost, totodată, timp de patruzeci de ani, decan al Facultății de Științe Politice a Universității Catolice din Milano. A fondat Institutul de Științe Politice și de Administrație Publică din Milano. A condus și a constituit un grup de constituționaliști de mare valoare, realizând și un volum intitulat „Spre o nouă Constituție”, editat de Giuffre în anul 1984.

Volumul „Spre o nouă Constituție” este cel de la care s‑a plecat în fundamentarea mișcării padaniste a Ligii Nordului. În această lucrare s‑a propus o articulată reformă a Constituției italiene. Acceptând să devină consilier al Ligii Nordului, deși, oficial, era condusă de Bossi, Miglio vede în partidul Liga Nordului posibilitatea de a transforma structura Statului italian în conformitate cu modelul federalist. Propunea, în același timp, o paradigmă nouă pentru a modifica în mod radical sistemul politico‑administrativ pe care‑l numește „centralismul birocratic roman”. El pleca de la filonul autonomist, propus încă din secolul al XVIII‑lea de către Carlo Cattaneo.

Înainte de a se afirma la nivelul întregului Nord, Liga desemnează un complex de mișcări politice din regiunile italiene Veneto, Lombardia și Piemont, ca mișcări de revendicare locală a unei mai mari autonomii financiare în raport cu puterea centrală și a unei transformări în sens federalist a Statului italian. (3) Un fenomen asemănător în conținut se manifesta în anii ’90 și în Elveția, este vorba de „Liga ticinezilor”. Formată dintr‑un ansamblu de liste electorale locale, Liga italiană își asumă majoritatea aspirațiilor unei părți a populațiilor din regiunile nordice ale Italiei și în alegerile politice din primăvara anului 1987, iar lista intitulată „Liga Lombardă” cucerește un loc de senator, trimițându‑l în Senatul Republicii pe Umberto Bossi, ales în colegiul din Varese. Începând de atunci mișcarea se va identifica cu unicul reprezentant național al Ligii Lombarde, care se va constitui, astfel, în 1982 și‑l va avea în frunte pe Umberto Bossi.

Liga Lombardă pretindea evocarea spiritului libertar și secesionist al orașelor din nordul italian, care s‑a reunit în anul 1167 la Pontida, în timpul (împăratului) Barbarossa. Mesajul politic lansat la Pontida viza o opoziție reală a cetățenilor din Nord la insensibilitatea Statului centralizator și acaparator. (4) De aici provine și propaganda xenofobă împotriva meridionalilor lansată deseori de Umberto Bossi, însoțită de propunerea unui proiect de autonomie fiscală din partea reprezentanților Italiei de Nord. Odată cu actul formal din 4 decembrie 1989, confluează spre Liga Lombardă alte tendințe cu spirit localist, fondându‑se oficial Liga Nordului, avându‑l ca lider pe senatorul Bossi, flancat de Gianfranco Miglio în calitate de teoretician al mișcării. La 20 mai 1990, tot la Pontida, într‑o ceremonie impresionantă, mișcarea jură fidelitate ideii federaliste și autonomiste a unei Republici a Italiei de Nord, iar în alegerile politice din 1992, Liga Nordului ajunge în parlamentul italian cu un grup de 55 de deputați și 25 de senatori, aproape 9%. La alegerile administrative din anul următor, „leghiștii” vor câștiga și primăria din Milano. Federalismul economic este în mod fundamental bazat pe recuperarea ideilor federaliste ale unor reprezentanți ai Risorgimentului, în special ale lui Carlo Cattaneo, după cum am văzut. Dacă pe plan juridic constituțional tentativa este argumentată de Gianfranco Miglio, traducerea ideii în politică este lăsată la inițiativa unui grup social activ și dinamic, uneori zgomotos și gălăgios. Desele întâlniri de la Pontida și reuniunile de pe valea Padului reflectă, de asemenea, starea de spirit cu caracter emotiv și irațional. Anual, asemenea reuniuni au atras numeroși cetățeni care imprimau întâlnirilor un caracter de masă, deși mișcarea nu era mereu compactă și unitară. Forma de agregare a membrilor Ligii pleca de la adeziuni imediate și deseori nemotivate. (5) De aici provine și caracteristica ei de mișcare contradictorie, uneori impetuoasă și foarte zgomotoasă, deseori capabilă de a atrage atenția propagandistic, cum s‑a întâmplat în 1987, în piața San Marco din Veneția. (6) Gianfranco Miglio teoretiza în scrierile sale, spre exemplu, „Eu și stânga”, noul drept natural, „dreptul de a sta cu cine vrei și când vrei”. (7) Din această cauză și mișcarea „leghistă” a putut deveni o importantă forță, când a apărut o nouă organizare pornind de la succesul de întreprindere, și anume acea forță de atracție constituită în jurul lui Berlusconi. (8)

După evenimentele din anii 1990 și 1991, când în estul Europei și în Uniunea Sovietică au avut loc schimbări cu adevărat structurale, în toată lumea s‑au produs transformări de neconceput până la sfârșitul anilor ’90. Perioada va rămâne în istorie și cu denumirea de căderea „Zidului Berlinului”. Asemenea evenimente au fost analizate într‑un mod deosebit și în Italia, unde acționa unul dintre cele mai mari partide comuniste din Occident. Aici, în Peninsulă, la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lui februarie 1991, a avut loc un important eveniment, cu multiple semnificații atât pe planul vieții politice, cât și al celei sociale: transformarea Partidului Comunist Italian într‑o nouă formațiune politică, și anume în Partidul Democratic al Stângii. În anul 1991 se împlineau aproape 70 de ani de când, la Livorno, un grup de intelectuali în frunte cu Gramsci și Togliatti înființau partidul comunist și, acum, de cealaltă parte a Peninsulei Italice, pe malul Adriaticei, la Rimini, a apărut un nou partid. Un asemenea eveniment nu putea să nu atragă atenția specialiștilor în domeniul analizei politice și a presei. Era un fapt extraordinar, era vorba despre „dispariția” celui mai mare partid comunist din Occident, a „anomaliei italiene, a factorului k” sau a unei importante forțe politice care și‑a pus amprenta asupra vieții politice democratice dintr‑o țară dezvoltată și europeană, cum este Italia. Era vorba despre un partid care avea un electorat ce varia între 20% și 30%, iar la un moment dat, în anul 1975, în timpul secretariatului lui Alessandro Natta, ajunsese chiar și la 35%, avea peste un milion două sute de mii de membri și constituia unul dintre pilonii de susținere ai sistemului constituțional modern. „Transformarea” ce s‑a realizat a avut cauze adânci și profunde, interne și externe. Nu trebuie uitat faptul că dialectica internă legată de procesul de evoluție mergea într‑o asemenea direcție. Fondatorii partidului, Gramsci, Togliatti, Teraccini, au adoptat unele linii strategice diferite în raport cu Internaționala Comunistă. Dar după război ideea „partidului nou”, afirmarea „democrației progresive”, procesul de dedogmatizare și destalinizare s‑au resimțit mult mai profund. Mai târziu, în anii `70 și începutul anilor 80`, ideile înnoitoare apar tot mai mult. Enrico Berlinguer afirma chiar la Moscova, în anul 1977, că „democrația reprezintă o valoare universală” sau în anul 1981 (după introducerea legii marțiale în Polonia) se referea la „epuizarea virtuților revoluționare ale evenimentelor din octombrie 1917.” (8) Schimbarea P.C.I. în partid democratic al stângii n‑a fost „un botez în pripă” sau o hotărâre aflată în mod exclusiv sub impulsul evenimentelor, ci rezultatul unui adânc și îndelung proces de reflecție.

Apariția noului partid a reprezentat o sinteză între continuitate și discontinuitate. Politologul italian Umberto Cerroni afirma că P.D.S. va trebui „să recupereze în modernitate și contemporaneitate toate deschiderile culturale ale unui trecut secular care au rămas mult timp blocate și dispersate din cauza întârzierii îndelungate a împlinirii unității naționale italiene”. (9) Noul partid se vrea nu numai un partid al stângii și al democrației, dar și al recuperării tradițiilor culturale începând chiar cu Dante și Machiavelli. (10) Partidul Democratic al Stângii se va schimba în „Democrații de Stânga” în 1999 și apoi în Partidul Democratic în anul 2007, când se va unifica cu o parte din Democrația Creștină care a venit la întâlnirea cu socialiștii. Este o idee foarte mult susținută de Walter Veltroni, iar astăzi îl are în fruntea Partidului Democrat pe Renzi.

În cursul anului 1992, un eveniment de amploare, cu consecințe politice deosebite pentru viața politică italiană, l‑a constituit ancheta judiciară începută la Milano, în care sunt investigați în special numeroși oameni politici, ajungându‑se până la Betino Craxi, fostul președinte al Consiliului de Miniștri. Acesta va pleca din țară, iar alți miniștri socialiști și democrat‑creștini vor fi arestați. Grupul judecătorilor din Milano, în frunte cu Antonio di Pietro, se va afla în prim‑planul acestor acțiuni judiciare care vor determina numeroase schimbări politice, ducând la dispariția Partidului Socialist și transformarea Democrației Creștine în partid popular. Judecătorii din Milano care au instrumentat acest proces vor fi cunoscuți cu denumirea de „mani pulite” (mâini curate), iar implicațiile macro‑politice vor provoca în final schimbarea sistemului politic. (11) Se va schimba sistemul electoral, în special în privința alegerilor din Senat, italienii vor fi chemați la un referendum inițiat de Mario Segni, prin care se va introduce un mecanism al unei noi legi electorale, 75% majoritar și 25% proporțional. Apărătorii noului sistem deschid calea bipolarismului. Sunt critici răsunătoare privind un asemenea sistem, ca acelea ale lui Giovanni Sartori, care definește legea electorală aprobată drept „mattarellum”, după numele celui care a propus‑o, Sergio Mattarella, dar Sartori face aluzie și la traducerea cuvântului „mattarella” (făcăleț). Prin acest sistem se va ajunge ca la Camera Deputaților să poată fi aleși 25% din deputați pe baza preferințelor. Este un pas clar spre sistemul majoritar, la referendumul ținut în aprilie 1993. La vot fiecare alegător are la dispoziție două voturi: unul pentru alegerea candidatului în colegiul uninominal și unul pentru alegerea de pe listă (votul proporțional). Aplicarea acestui sistem a dat naștere așa‑zisului „bipolarism imperfect”. În urma alegerilor administrative ale anului 1993 (Roma, Napoli, Trieste, Veneția și Genova), centrul‑stânga a obținut rezultate foarte bune.

 În consecință, Berlusconi, care deținea trei canale de televiziune private, aprobate din timpul guvernului Craxi, decide să intre în politică. Formează un partid propriu, combinând succesul și emoția creată pe stadionul de fotbal cu valențele sale de mare întreprinzător, dând denumirea partidului său Forța Italia. „Italia este țara pe care o iubesc. Aici sunt rădăcinile mele, speranțele și visurile mele”, spunea el în ianuarie 1993, la una dintre televiziunile sale, TG4, „vă spun că trebuie să construim împreună pentru noi și pentru fiii noștri un nou miracol economic”. Spre a putea fi un învingător, realizează o uniune politică împreună cu Liga Nordului și Alianța Națională (între timp restructurată și reînnoită), făcând, în Nord, Polul libertății, și în Sud, Buna guvernare și, în acest fel, Berlusconi îmbunătățește uniunea sa prin introducerea în rândul electoratului a ideii de eficiență și bun antreprenoriat în Nord și a ideii de bună guvernare în Sud. În martie 1994 el va câștiga alegerile, devenind astfel președinte al Consiliului de Miniștri. După insuccesul stângii, Achille Occhetto, președintele PSD, își va da demisia și la 2 februarie 1995 Massimo D`Alema, care‑l va înlocui pe Occhetto, îl va propune în calitate de candidat pe Romano Prodi. Se fonda în acest fel Ulivo (Măslinul), condus de Prodi, care va câștiga alegerile în 1996, formând guvernul cu vicepreședintele Walter Veltroni.

„Ulivo” (Măslinul) va rămâne în guvernul de centru‑stânga până la alegerile din 2001, când alegerile vor fi câștigate de Berlusconi. Între timp, pe Romano Prodi îl va înlocui, tot în cadrul centrului‑stânga, Massimo D`Alema, care va rămâne la putere până la confruntarea electorală din 2001. Trebuie remarcat și faptul că reprezentanții Ulivo vor face eforturi deosebite pentru intrarea Italiei în rândul țărilor care adoptă moneda euro. Alegerile câștigate după 2001 cu Berlusconi în frunte vor echivala 1 euro cu 1936 de lire italiene, aspecte ce vor antrena numeroase dificultăți pentru economia Italiei. Romano Prodi va fi chemat la conducerea Comisiei Europene până în 2006, când va câștiga din nou cu „Măslinul” alegerile parlamentare.

Alegerile din 4 martie l‑au readus în scenă ca protagonist pe Berlusconi, care a format din nou o alianță electorală și care, în urma unor dificultăți ale centrului‑stânga, vizează poziţia de premier. Din alianța lui Berlusconi, o importanță formațiune este aceea a Fraților Italieni, ce i‑a reunit pe cei care făceau parte din fosta Alianță Națională. Pare o alianță destinată reuniunii cu Forța Italiei, mulți dintre fondatorii partidului Fraților Italieni par a fi strâns legați de inițiativele repetate ale lui Berlusconi.

Bibliografie

(1) Roland Sarti, „La democrazia radicale: uno sguardo reciproco tra Stati Uniti e Iitalia”, în „La democrazia radicalle nell’Ottocento europeo. Forme della politica, modelli culturali, riforme sociali”, a cura di Maurizio Ridolfi, Feltrinelli Editore Milano, 2005, p. 140‑141.
(2) Silvio Pellico, „Închisorile mele”, în Op. cit., p. 140‑141.
(3) Leghismo în „Dizionario delle idee politiche”, Editrice Ave, Roma, 1993, p. 446.
(4) Op. cit., p. 447.
(5) Op. cit., p. 446.
(6) Op. cit, p. 445.
(7) Gianfranco Miglio, „Io e la sinistra”, în revista „Micromega”, nr. 2, 1992.
(8) „Stânga și intelectualitatea europeană”, în Gh. Lencan Stoica, „Concepte, idei și analize politice”, Editura Diogene, 2000, p. 183.
(9) Op. cit., p. 191.
(10) „Concepte, idei și analize politice”, București, Editura Diogene, 2000, p. 190 – 191.
(11) „Da „Mani pulite” al secondo governo Berlusconi”, în „La Storia d’Italia”, vol. 24, Dalla fine degli anni ’80 a oggi, La Biblioteca di Republica, p. 170.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*