Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Gheorghe Schwartz: Relaţia dintre cultura naţională şi multiculturalitate

Gheorghe Schwartz: Relaţia dintre cultura naţională şi multiculturalitate

„Gândeşte‑te adesea la legătura dintre toate lucrurile din lume şi la raporturile dintre ele. Căci toate sunt împletite între ele, într‑un anumit mod şi prin aceasta toate îşi sunt prietene:” (Marcus Aurelius)

Psihicul individului om se rezumă la nevoia de securitate, la sex şi la dialogul cu eternitatea. Din acesta din urmă fac parte şi lucruri care nu sunt strict necesare pentru subzistenţa fizică, cum ar fi cultura. „Pentru ştiinţele sociale, cultura reprezintă tot ceea ce, în societatea omenească, este transmis mai degrabă social şi nu biologic, în vreme ce sensul comun al termenului trimite la arte. Cultura este, deci, un termen generic pentru aspectele simbolice şi învăţate ale societăţii umane, deşi unii behaviorişti care studiază animalele susţin că anumite primate au cel puţin capacitatea de a produce cultură[1]”. Aşadar, cultura ar fi transmisă mai degrabă social şi nu biologic, doar că ea a intrat în moştenirea individului om, iar socialul nu face decât s‑o încurajeze sau, dimpotrivă, să i se opună. Însă aspectul social mai este răspunzător şi de altceva, şi anume de coagularea diferitelor idei, imagini şi expresii într‑un tot posibil de a fi perceput de diferiţii receptori oameni. Tot acest „aspect social” este şi cel ce duce inevitabil la libertăţile/constrângerile dictate de orientarea politică. Dicţionarul de politică Oxford defineşte cultura politică drept „Atitudinile, credinţele şi valorile care sprijină funcţionarea unui anumit sistem politic. Acestea includ cunoştinţe şi deprinderi privind funcţionarea sistemului politic, sentimente pozitive şi negative faţă de acestea şi judecăţi de valoare privind sistemul.[2]” Multiculturalitatea depinde, aşadar, de o anumită cultură politică învăţată (sau nu), acceptată (sau nu), impusă (sau nu) a diferitelor comunităţi distincte.

→ 1. Cultura nu este una singură, doar multiculturalitatea pentru o anumită etapă a devenirii este una singură.

Şi cei ce nu cunosc şi nu înţeleg mare lucru din fizică, deşi se folosesc în mod firesc şi în mod curent de descoperirile ei – eu fiind unul dintre ignoranţi –, deci, şi cei ce nu cunosc şi nu înţeleg mare lucru din fizică ştiu că fizica cuantică este ştiinţa modernă care încearcă să ne explice că lumea este un TOT. („Că aşa scrie şi pe Internet…”) Acceptând aceasta, chiar dacă nu pricepem fizica cuantică, concluzia este că şi cultura naţională face parte din acest TOT, că nu reprezintă decât o formă particulară a expresiei culturii universale. S‑a spus că până la mitul celebrei edificări neizbutite a Turnului lui Babel, nedespărţite de graiurile diverse, nici culturile să nu fi fost diferite. Asta, deşi, ulterior, s‑a dovedit că nici Esperanto n‑a reuşit să unească iarăşi culturile primordiale, aşa cum nici „Noul Esperanto” – limba engleză – nu izbuteşte, în plin proces de globalizare, să anuleze particularităţile izvorâte nici din tradiţiile şi nici din prezentul locurilor.

→ 2. Singură, limba comună nu este suficientă pentru a se putea vorbi de multiculturalitate.


O sumară definire a termenilor

„Deocamdată globalizarea, care este în avanscena dezbaterilor, poate fi surprinsă în indicatori mai accesibili din perspectiva eroziunii «statului naţional» şi a trecerii la ceea ce s‑a numit «constelaţia postnaţională» (c.f. Jürgen Habermas). Dar această formulă – trebuie spus – nu este echivalentul nici unui naţionalism vetust ce supravieţuieşte schimbărilor, nici al unui supranaţionalism ce pluteşte în abstract, şi nici al unui cosmopolitism nivelator. «Constelaţia postnaţională» este la distanţă de fiecare dintre acestea”[3].

Deocamdată „constelaţia postnaţională”, cât „nu este echivalentul nici unui naţionalism vetust ce supravieţuieşte schimbărilor, nici al unui supranaţionalism ce pluteşte în abstract, şi nici al unui cosmopolitism nivelator”, ne permite să ne păstrăm caracteristicile ancestrale şi, astfel, să rămânem în inima culturilor naţionale, în specificul naţional.

„Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge şi poporul.” (Lucian Blaga).

Dar, înainte de a vorbi de „constelaţia postnaţională”, trebuie să ne referim la naţiune ca la o „comunitate spontană de persoane care au în comun un patrimoniu de civilizaţie, o tradiţie istorică recunoscută (în care înfloresc frecvent elemente considerate naturale şi valori de ordin religios şi spiritual care consolidează sensul apartenenţei naturale) şi, în majoritatea cazurilor, aceeaşi limbă. Noţiunea nu este deci un dat cu caracter obiectiv, ci se defineşte numai dacă ţinem seama de constatările subiective sau de voinţa de a aparţine de o comunitate. (Sublinierea mea, Gh. Sch.) Nu trebuie confundat acest concept de naţiune cu conceptul de popor, înţeles ca o colectivitate organizată prin asociere pe un teritoriu determinat şi supusă autorităţii politice şi juridice a unui guvern, şi conceptul de stat, înţeles ca organizare politică şi juridică suverană care îşi exercită puterea prin legi şi instituţii asupra unor grupuri sociale aflate pe un teritoriu determinat[4]”.

„Constelaţia postnaţională” este un ideal pândit adesea de antiglobalizare: în vremurile tulburi, „constatările subiective şi/sau voinţa de a aparţine de o anumită comunitate” au născut orori ale istoriei. Şi nu numai orori pe planul propagandei, ci şi consecinţe dramatice cât se poate de concrete. „Constatările subiective” au făcut ca toate regimurile absolutiste să promoveze un prototip exclusiv de „om nou”, specimenul „îndreptăţit” să domine restul populaţiilor, când „voinţa de a aparţine de o anumită comunitate” s‑a bazat pe inventarea unor mitologii adaptate justificării străbune a superiorităţii grupului. Naţionalismul exacerbat a iniţiat forme specifice ale exprimării.

„Cultură şi societate. După cum atestă istoria gândirii ultimelor patru secole, de la Discursul asupra metodei al lui R. Descartes la Criza ştiinţelor europene a lui E. Husserl, de la gândirea asupra naturii omeneşti, promovată de empirismul englez, la analizele existenţiale efectuate de F. Nietzsche, S. Freud, M. Heidegger, T. W. Adorno şi M. Horkheimer, cultura înţeleasă ca experienţă privilegiată a omului cu sine însuşi nu a mai putut coincide cu formele instituţionale ale civilizaţiei europene[5]”. Şi, am spune, nu numai europene. În locul acestora, s‑au instituit alte norme, normele celui mai tare, normele celui mai agresiv. Din toate timpurile cunoscute, învingătorii şi‑au impus nu numai administraţia, nu numai legile, ci – cu mai mult sau mai puţin succes – tradiţiile (mereu exacerbate) şi cutumele. Un rol important, adesea decisiv, l‑a jucat religia. Chiar şi atunci când „noul” a constat doar în adaptare, asemenea zeităţilor eline la cele romane. De aici şi rezistenţa la alteritate, conservatorismul clericilor, păstrători ai spiritului naţional. Dar, totuşi, discreţionară a fost întotdeauna puterea armelor. Iar mai ales astăzi, în aceeaşi măsură, superioritatea economiilor.

Un exemplu bun în această privinţă l‑a constituit modul cum pavilioa­nele Germaniei şi ale URSS‑ului la Expoziţia Universală de la Paris din 1937 erau poziţionate faţă în faţă. „…aceste două regimuri totalitare, care se înfruntau astfel aici, în simboluri, cu patru ani înainte de a se înfrunta pe câmpul de luptă, ajunseseră la o concepţie de artă aproape identică… […] Fenomenul în sine este banal: să ne gândim la Revoluţia franceză sau la Revoluţia chineză. Prin aceasta putem înţelege cum o revoluţie este, deopotrivă, o întoarcere înapoi, în sensul primar al termenului, astfel că «arta (nazistă) se dovedeşte a fi una dintre cheile de analiză şi de comprehensiune a regimului (naţional‑socia­list)», cum au observat foarte just istoricii.[6]” La care putem adăuga nu doar ceea ce ştim de la istorici, ci şi ceea ce cunoaştem nemijlocit prin propria noastră experienţă: revenirea la o mitologie „adaptată” în „Cântarea României” din epoca naţional‑ceauşistă, adică promovarea unei istorii „rescrise”, a unei mitologii emfatice proprii, a trunchierii citatelor din surse celebre (cum a fost, de pildă, inversarea totală a sensului prin trunchierea cunoscutului citat din Herodot „Dacii, cei mai viteji dintre traci”), pretenţia „artei cu program” în cultura atent supravegheată de o cenzură, o cenzură, e drept, de multe ori haotică. De aici şi închistarea în interiorul proprii­lor graniţe a unor mesaje propagandistice cât mai explicite, coexistând lângă o suprastructură căutându‑şi unicele supape posibile în esopism. România ceauşistă a fost un studiu de caz şi pentru naţional‑socialismul din alte locuri. Dar „omul nou”, promovat de fiecare dintre aceste experimente sinistre, n‑a izbutit decât să fărâmiţeze lumea în insule auto‑închise ermetic. Alteori, când s‑a încercat impunerea unor astfel de reţete şi în exterior prin cuceriri teritoriale, tragediile s‑au extins. „Spaţiul vital” preconizat de nazism a fost pregătit de promotorii xenofobiei extreme tot printr‑o mitologie fantastică. De pildă, Richard Wagner nu s‑a mulţumit doar cu nibelungii, a descris şi wibelungii ca eroi primordiali. Inversarea însuşirilor morale a fost şi este asemenea re‑croirii unei haine: tâlharii devin haiduci cu nobile însuşiri caritabile, ucigaşii sunt ridicaţi la rang de eroi, un comandament sfânt vine să justifice orice crimă.

„Mulţimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acţionându‑se asupra imaginaţiei lor. Ca urmare a credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente.[7]” Astfel apare şi comportamentul adesea „inexplicabil” al unor fapte cumplite individuale, dar mai ales de grup, ducând la situaţii extreme, când oameni până mai ieri „normali” devin brusc fiare. Nici măcar noţiunile elementare de „bine” şi de „rău” nu rămân valabile în asemenea momente: şi ele se schimbă până la inversare, odată cu modificările conceptelor generale, ca şi a conceptului de naţiune. „În toate oraşele din Germania, studenţi şi membrii S.A., adesea încurajaţi de profesorii şi rectorii lor, aruncă pe foc, pe muzică de fanfară, mii de opere interzise. Naziştii au aşteptat venirea nopţii, pentru a invoca misiunea purificatoare a focului.[8]” Asemenea ceremonii cu o puternică tentă ritual – mitologică şi susţinută de dogme naţionaliste ce pretind că „omul nou” este dator „să purifice” lumea de tot şi de toţi cei ce nu se circumscriu însuşirilor sale – au fost săvârşite şi în vremurile biblice, şi la popoarele aşa‑zis primitive, şi, iată, chiar şi în secolul al XX‑lea. Forme ale unor astfel de acte s‑au întâlnit şi din ordinele unor iubitori de cultură. Sunt cunoscuţi numeroşi tirani organizatori de „turnire intelectuale”, unde erau invitate notorietăţile vremii, aşa cum Carol cel Mare, care, deşi analfabet, a atras în jurul său tot ce era celebru în artă şi ştiinţă. Ceea ce nu l‑a împiedicat să supună prin forţa armelor mare parte din lumea de pe hărţile de atunci. Mengele, „îngerul morţii”, se pare că nu a avut doar două doctorate (în medicină şi filosofie, la universităţi de mare prestigiu), ci poseda şi o cultură pe măsură. Iar comandantul lagărului de la Auschwitz obişnuia să interpreteze la pian sonate de Beethoven, netulburat de fumul crematoriilor funcţionând din plin.

→ 3. Iată, dar, că după ce că nici singură limba comună nu duce la multiculturalitate, nici simpla cunoaştere a culturii universale, oricât de minuţios asimilată, nu duce la multiculturalitate. Aceasta, multiculturalitatea, înseamnă mult mai mult şi, în primul rând, o integrare – încă o dată, nu o asimilare! –, o identificare în cadrul culturii universale. Care, în esenţă, trebuie nu numai cunoscută, ci şi acceptată.

În Enciclopedia de Istorie Universală DeAgostini[9] se defineşte naţiunea drept o „colectivitate de persoane legate de un patrimoniu comun istoric, lingvistic şi cultural şi de o conştiinţă a acestor legături comunitare şi care împarte un teritoriu comun şi face parte dintr‑o unică entitate politică”, dar tot aici se recunoaşte că, „în realitate, conceptul de naţiune este din punct de vedere istoric extrem de controversat, tocmai din pricina variabilităţii referinţelor la factorii de unificare şi de identitate”.

În acest sens, şi preluând din aceeaşi sursă, Ernest Renan scria încă în 1882, la Milano, despre transformările conceptului de naţiune: „Dar ce este o naţiune? De ce Olanda este o naţiune, în timp ce Hanovra şi Marele Ducat de Parma nu sunt? Cum de Franţa a continuat să fie o naţiune, când principiul care a creat‑o a dispărut? Cum de Elveţia are 3 limbi, 2 religii, 3 sau 4 rase, este o naţiune, în timp ce Toscana, care este atât de omogenă, nu este? De ce Austria este un stat şi nu o naţiune? […] …ceea ce material nu ajunge: o naţiune este un principiu spiritual, rezultat al profundelor complexităţi ale istoriei, o familie spirituală, nu un grup determinat de configuraţia solului. Ceea ce am văzut până acum este insuficient pentru a crea un astfel de principiu spiritual: rasa, limba, interesele, afinităţile religioase, geografia, necesităţile spirituale, ce trebuie în plus? [Sublinierea mea, Gh. Sch.] […] O naţiune este, aşadar, o mare solidaritate constituită pe baza conştiinţei sacrificiilor făcute şi a celor care trebuie făcute în continua­re. O naţiune presupune un trecut, dar trăieşte în prezent ca un lucru tangibil: trăirea comună, dorinţa clar exprimată de a continua viaţa în comun. (Sublinierea mea, Gh. Sch.) Existenţa unei naţiuni este (iertaţi‑mi metafora) un vot cotidian, aşa cum existenţa unui individ este o afirmare continuă a vieţii înseşi.[10]” Doar că la acest citat clasic se cuvin adăugate câteva precizări:

a) „Dorinţa clar exprimată de a continua viaţa în comun” este valabilă doar pentru cei ce se află deja în grupul respectiv, ca şi pentru o societate deschisă, permisivă la acceptarea şi a altora. Se înţelege că viaţa în comun şi pe baze egale nu se poate desfăşura nici în regimurile absolutiste, totalitare ori construite pe caste tradiţionale.

b) „Existenţa unei naţiuni este un vot cotidian, aşa cum existenţa unui individ este o afirmare continuă a vieţii înseşi”, doar că nu putem ignora că există „grup de adopţie dat” şi „grup de adopţie ţintit”. Pentru a te afla în primul dintre ele, nu trebuie să depui nici un efort special, odată ce te‑ai născut în el, pentru cel de al doilea, trebuie să încerci să fi acceptat şi adesea nu ajunge doar votul tău.

c) „O naţiune este, aşadar, o ma­re solidaritate constituită pe baza conş­tiin­ţei sacrificiilor făcute şi a celor care trebuie făcute în continuare”, doar că în interiorul unei naţiuni se află indivizi aparţinând diferitelor clase sociale, iar solidaritatea descrisă aici rar are loc, în afara situaţiilor când pericolele iminente ameninţă supravieţuirea tuturor membrilor respectivei naţiuni.

De aici încolo poate exista, într‑adevăr, o contopire în limbă, afinităţi religioase, necesităţi spirituale, gusturi etc. („Ceea ce noi numim un gust cultivat poate că nici nu exista în Evul Mediu. În epoci diferite se joacă jocuri cu totul diferite.[11]”) Aşa că doar într‑o lume cu un nivel apropiat de percepţie etică intervine şi înţelegerea comună a scărilor de valori, a binelui, a frumosului, a succesului[12]. Abia de aici încolo putem vorbi despre cultura naţională.

→ 4. Abia începând cu permeabilitatea graniţelor de tot felul putem vorbi despre globalizare şi în cultură. Iar progresele extraordinare ale tehnicii, micşorând drastic distanţele – de la suprimarea lor prin mijloacele de transport tot mai rapide şi prin internet –, chiar impun multiculturalitatea.

Aceasta întrucât „problema derivă din aceea că termenul naţiune (sau popor) este admis în culturile politice central şi est‑europene ca un concept ce trebuie să preceadă existenţa Constituţiei. Sau, mai precis, acelaşi concept ce trebuie să preceadă o coeziune culturală şi geografică, în absenţa căreia nu se discută nici un act juridic. (Sublinierea mea, Gh. Sch.) În cazul Estului ar trebui să fie puse sub examinare valorile etnonaţionaliste devenite active odată cu secolul al XIX‑lea, adică odată cu Romantismul, şi care continuă să subziste făcând concurenţă constituţionalismului statal şi aceluia european. Rezultatul amalgamării istoriei cu politica – uzul şi abuzul moştenirilor culturale şi confesionale multiple, devenite, uneori, incompatibile cu aspiraţiile Europei contemporane – s‑a văzut cu ocazia conflictelor din fosta Iugoslavie. În acelaşi context, s‑a observat că rezoluţiile occidentale care vizau stingerea disputelor teritoriale şi intercomunitare (Sublinierea mea, Gh. Sch.) nu păreau a se baza pe decodarea exactă a mesajelor ideologice care au declanşat tragicele evenimente şi în care teoria identitară a jucat un rol important[13]”.

Abia după ce am convenit că multi­­culturalitatea este posibilă doar când constrângerile antiglobaliste ale naţio­-
­nalismului agresiv sunt îndepărtate, când nivelul de percepţie a realităţii devine compatibil între diferitele naţiuni[14], putem vorbi despre un multiculturalism real şi la suprafaţă. La suprafaţă, întrucât şi în regimurile totalitare, în condiţiile mijloacelor de comunicare moderne, ideile, scrierile, noutăţile, viaţa însăşi se strecoară pe deasupra graniţelor. Şi acolo unde, de pildă, internetul este limitat sau chiar interzis, apar întotdeauna fisuri în carapacea conservator tradiţională, fisuri prin care se strecoară achiziţii recente ale culturii.

→ 5. Astăzi, mai mult decât autorităţile, doar nivelul de înţelegere mai poate întârzia globalizarea vieţii spirituale.

Beneficiile sunt uriaşe. Graniţele cad, indivizii ajung să se cunoască între ei, naţiunile să gândească într‑un mod comprehensibil. Desigur, nu toată lumea este de acord cu aceasta. L. S. Vîgotski, de exemplu, combate – „cea mai răspândită opinie pe care o are de înfruntat cercetătorul este opinia potrivit căreia arta ne‑ar contamina cu anumite emoţii şi că ea ar fi bazată pe această comunicare: «Activitatea artei se întemeiază pe această capacitate a oamenilor de a se contamina de emoţiile altor oameni, spune Tolstoi. Emoţiile cele mai diferite, foarte puternice şi foarte palide, foarte importante şi foarte neînsemnate, foarte rele şi foarte bune, alcătuiesc obiectul artei, dacă au darul de a‑l contamina pe cititor, spectator, auditor»[15]”. Sau, la fel: „Reprezentările sau sentimentele pe care le declanşează artistul sunt umplute cu experienţa noastră. Şi atunci când ele se reînnoiesc, atunci când opera ne‑a devenit familiară, ea este încărcată cu o bună parte a vieţii noastre. Iubim în operă şi precedentele întâlniri cu ea, prietenia noastră de odinioară[16]”.

Mai mult decât atât: multiculturalitatea naşte nu numai cunoaştere reciprocă, ci şi acceptarea celuilalt, apropiere binevoitoare, empatie (nu şi identificare!). Din punct de vedere psihologic, „…asociaţia prin asemănare este legea conform căreia ideile, imaginile, sentimentele asemănătoare se atrag în spirit; în felul acesta un portret evocă ideea de model. Să mai amintim că asociaţia prin contagiune este legea prin care cele două fenomene care au fost trăite împreună au tendinţa de a se asocia în spiritul nostru, în aşa fel încât imaginea unuia aminteşte imaginea celuilalt[17].” Iar „empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să interpretăm sentimentele altora[18]”. Şi invers: ura de sine individuală sau naţională, atunci când nu se compensează prin pătrunderea în orizontul vieţii celor mulţi, produce izolare şi chiar sentimente explicite de respingere a celuilalt (a celorlalţi).

→ 6. Multiculturalismul are şanse de a se manifesta în mod real numai dacă această contaminare emoţională precizată de Lev Tolstoi se produce plecând din reşedinţa creatorului şi ajungând nealterată în locuinţele receptorilor din cât mai multe şi mai variate unităţi administrative.

Beneficiile sunt uriaşe: „…literatura generală ne învaţă să cunoaştem mai bine umanitatea însăşi şi s‑o reconstituim în adevărata ei universalitate. După cum spune Dirk Coster: «Marile literaturi se completează. Pentru a reconstitui imaginea omului, trebuie să‑şi împrumute fiecare celeilalte ceea ce‑i lipseşte.» Atunci când n‑ai studiat decât una sau două literaturi, nici nu bănuieşti cât de numeroase sunt aspectele umanităţii şi sentimentele umane, care fie că lipsesc, fie că nu sunt decât modest prezentate în acea sau acele literaturi. Cercetarea paralelă în mai multe limbi ale creaţiilor unei epoci este în acelaşi timp şi o lecţie de psihologie: înveţi să cunoşti şi laturile necunoscute ale omului, ca şi aspecte noi ale artei. Combinarea influenţelor şi tradiţiilor cu ireductibila diversitate a spiritelor şi a raselor face să ţâşnească acele calităţi sufleteşti care au rămas în stare latentă până atunci. Şi astfel concepută, istoria literară ne oferă importantul avantaj de a ne înlesni propria noastră cunoaştere, de a ne spori şi îmbogăţi ideea despre sufletul omenesc[19]”.

Literatura generală, la fel ca şi sugestiile venite din celelalte arte, poate duce la un mod de a gândi şi de a înţelege lumea nu în mod identic – pentru că „reprezentările sau sentimentele pe care le declanşează artistul sunt umplute cu experienţa noastră” –, dar la o acceptare a celuilalt şi o preluare de la celălalt, fie că este vorba de individ, fie că este vorba de naţiune.

→ 7. Însă penetrarea dintr‑o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiţii: în primul rând, cunoaşterea codului de comunicare (cunoaşterea şi înţelegerea similară a mesajelor, a vehiculului lingvistic în cazul scrierilor); tot în primul rând, condiţii compatibile ale nivelului de educaţie (civică, etică, estetică, informaţională); tot în primul rând, libertăţile de informare şi de proprie expresie; şi nu în ultimul rând, transportatorii (traducătorii, criticii specializaţi, agenţii literari şi agenţii celorlalţi creatori autori şi interpreţi), „intermediarii”, cum îi numeşte van Tieghem.

„Printre modalităţile schimburilor literare dintre două naţiuni, trebuie să plasăm la loc de frunte intermediarii, care au uşurat difuzarea într‑o ţară şi adoptarea de către o literatură a unor lucrări, idei şi forme aparţinând unei literaturi străine. Putem denumi acest gen de studii mesologie” (Din limba greacă, ce este la mijloc.) Printre aceşti intermediari, van Tieghem delimitează indivizii, mediile sociale, saloanele literare, texte de critică, ziare şi reviste, traduceri şi traducători şi le analizează contribuţia[20].

→ 8. Revenind la cazul României, vedem că o parte dintre „intermediari” există, însă lipsesc două categorii, poate cele mai importante, deşi neamintite de van Tieghem: este vorba despre criteriile exportului de cultură românească şi despre agentul specia­lizat (literar, muzical etc.).

  1. Putem vorbi despre multiculturalitate pasivă şi multiculturalitate activă. Şi prima dintre ele reprezintă un mare câştig: ea dovedeşte că populaţia receptoare a devenit aptă de a înţelege şi de a se desfăta cu marile realizări ale lumii culturale, că este în stare să le asimileze, că a învăţat să gândească în spiritul cel mai înaintat al contemporaneităţii. Toate acestea nu reprezintă puţin lucru, însă nu constituie decât un pas, o primă etapă. Pentru a se integra activ în cultura lumii, este nevoie de un schimb de valori artistice validate şi într‑o parte şi în cealaltă. Or, exportul de cultură românească prin instituţiile specializate ale statului suferă, deocamdată, de aceeaşi lipsă de criterii ca mai toate priorităţile şi ierarhiile statuate la noi. Puternic subiectivă, coruptă, subliniat tributară găştilor, nu arareori politizată, oferta oficială rămâne cel mai des primită politicos şi… atât. Ceea ce s‑a reuşit în acest domeniu a pornit prin relaţiile personale ale oamenilor de cultură, lucru ce nu poate compensa decât în mică parte politica culturală externă oficială a statului.
  2. Un al doilea motiv pentru care cultura română – în ciuda abordării festiviste în presă a fiecărei ieşiri în lume a unui eveniment (atunci când mass‑media găseşte spaţiu şi pentru el…) – este că, dacă instituţiile specia­lizate ale statului au rămas la mentalităţile de dinainte de ’89, nici iniţiativa privată nu este pe măsura valorilor ce ar trebui promovate. Lipsa unor agenţi literari interesaţi să câştige bani de pe urma scrierilor autorilor români, aşa cum impresarii fac averi de pe urma sportivilor, în special a fotbaliştilor, reprezintă un imens handicap pentru penetrarea reală în lume a literaturii de calitate din România. Agentul cultural este direct interesat – prin cota parte din câştig ce‑i revine din contract – să promoveze ceea ce este acceptat şi validat pe piaţa de artă. El preia de pe umerii autorilor managementul şi marketingul, la care cei mai mulţi artişti nu se pricep. Avantajele sunt nu numai reciproce, dar vin şi în sprijinul deschiderii uşilor pentru întreaga cultură naţională spre universalitate. Interesul direct rezultat din posibilitatea de câştig a agenţilor exclude exportul de valori culturale pe bază de cumetrii. (Acestea se dovedesc mereu că nu aduc bani nimănui.) Piaţa de artă din România nu a ajuns la un renume suficient pentru a se putea impune în exterior prin ea însăşi, iar vechile mentalităţi instituţionale tribale umflă ierarhii aberante, ale căror produse nu sunt interesante afară.

Într‑o măsură copleşitoare, nici soluţia emigrării autorilor nu a dus la succese palpabile. (Cu excepţiile care pot fi numărate pe degetele unei singure mâini, triumful aplaudat de acasă nu se aude decât tot acasă.)

→ 9. Multiculturalitatea se naşte din convieţuirea indivizilor de diferite origini şi nu din structurile suprastatale.

După Oswald Spengler, istoria se bazează pe „forme de viaţă”, adică orice cultură trece prin „primăvară”, „vară”, „toamnă” şi „iarnă”. Aşadar, metoda sa, „metoda morfologică”, prezintă această succesiune. În ce „anotimp” putem spune că ne aflăm noi astăzi?

Noi de unde am pornit? Unde am ajuns?

Fără să o luăm de la „paş’opt”, vom aminti doar că, în Naşterea modernităţii în arta românească, Ruxandra Dumitrescu îl citează pe Nicolae Iorga: „În Byzance après Byzance, N. Iorga susţinea continuitatea civilizaţiei Bizantine, una ce «supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine». Cauzele dispariţiei amintitei civilizaţii trebuie căutate în influenţele occidentale…[21]”.

Influenţele culturale cunosc o dezvoltare dinamică, în funcţie nu numai de permeabilitatea graniţelor, de munca „intermediarilor”, de imixtiunea politicului, dar şi a modei momentului şi a năzuinţelor generale ale indivizilor. După ce românii au putut privi doar prin gaura cheii la cele ce se întâmplau în lumea cea mare, multă vreme din pricina ignoranţei maselor, a analfabetismului, a luptei pentru subzistenţă, apoi din cauza opreliştilor impuse de statul totalitar, doar elitele – mai precis, doar unele elite – au fost interesate de multiculturalism, în pofida naţionalismului extrem de dreapta, urmat de cel la fel de constrângător de stânga. După 1989, populaţia s‑a găsit în nesiguranţă: încotro să privească, încotro s‑o ia?

Timpul a trecut. „Influenţele occidentale” erau decisive pe vremea celor scrise de Iorga, dar, astăzi, aşa cum remarcă în Frankfurter Rundschau, Richard Wagner, românului „îi este mult mai aproape proiectului individualist american al împlinirii fericirii personale, decât lozinca vest‑europeană despre siguranţa socială, cu a sa intensă politică de reglementare. Acest lucru se explică prin tradiţiile statale est‑europene, care fac dovada unei slabe consistenţe societale, asortată cu o doză de anarhie[22].”

Provocarea S.U.A. versus provocarea Uniunii Europene, cu pretenţiile fiecăreia dintre ele, induc o pendulare dezordonată atât pentru decidenţii politici, cât şi pentru omul de rând din România de astăzi. Nici evaluarea culturii de la noi şi de către noi nu face excepţie.

Pe de altă parte, tendinţa de ghetoi­zare este o constantă a fiecărui grup, a fiecărei naţiuni. Chiar şi în S.U.A., unde amalgamul de grupuri etnice diferite dau poporul american şi unde, deci, multiculturalitatea ar trebui să fie sub‑înţeleasă, noii imigranţi români se alipesc comunităţilor de români, polonezii lângă polonezi, chinezii au cartierele lor etc. Şi, totuşi, toţi se consideră americani. Multiculturalitatea este şi mai pronunţară în locurile unde imigranţii se află de multe generaţii, păstrându‑şi apartenenţa la originile lor etnice, cum ar fi evreii şi ţiganii: ei se declară evrei români (sau maghiari, sau germani etc.) şi, respectiv, ţigani români (sau maghiari, sau germani etc.). Şi dau culoare culturii unde s‑au aşezat.

Organismele suprastatale îşi văd fiecare de interesele proprii. Ele impun etichete de „state de rangul I”, „state de rangul II”, „III” etc. Etichete sunt uneori obiective, alteori ţinând doar de interesele celor puternici faţă de partenerii mai mici – sau mai neîndemânatici – chit că sunt parteneri ai aceloraşi structuri. La fel sunt etichetate şi culturile, drept „culturi mari” şi „culturi mici”. Conştiinţa metropolei şi a coloniilor n‑a dispărut. Deocamdată, imnul Uniunii Europene este folosit doar pentru solemnităţile de protocol, deşi versurile lui Schiller îndeamnă chiar spre multiculturalitate şi merită mereu reproduse în integralitate („Slavă ţie stea curată/ Voie bună pe Pământ,/ Sol din rai cu Soare sfânt/ Vraja ta aduce iar/ Pe popor lângă popor./ Toţi pe lume, fraţi noi suntem/ Unde vii uşor în zbor./ Cine a avut norocul/ De prieten bun să dea,/ Cine ştie ce‑i iubirea/ Lângă noi cântând să stea./ Fericit un suflet drag/ Te poate face pe Pământ/ Cine n‑a simţit iubirea/ Plece dintre noi plângând.”) Versurile lui Schiller merită nu numai reproduse, ci şi trăite. Dar pentru aceasta, conform imperativului antic, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi atât ca individ, cât şi locul tău în grup.

În ce „anotimp” putem spune că ne aflăm astăzi? Poate într‑o primăvară întârziată.

→ 10. Multiculturalitatea nu se constituie decât după legile hazardului, hazardul dictând valorile şi etica vremurilor.

„O civilizaţie este, în acelaşi timp, permanenţă şi mişcare. Prezentă într‑un spaţiu, ea se menţine acolo, se agaţă de el timp de secole. Dar, în acelaşi timp, ea acceptă anumite bunuri pe care i le propun civilizaţiile vecine sau îndepărtate şi difuzează propriile bunuri în afara ei. Imitaţia, contagiunea acţionează în aceeaşi măsură cu anumite tentaţii interne, împotriva habitudinii, a lucrului făcut dinainte, ştiut dinainte[23].”

În acest spirit, influenţele culturale cunosc o dezvoltare dinamică. Multiculturalitatea, atunci când izbuteşte să adune culturile naţionale, se comportă asemenea oceanului în care se scurg fără încetare ploile, râurile şi fluviile: în veşnică mişcare, apa cea mare scoate la suprafaţă, după reguli impuse de o voinţă invizibilă, anumite vestigii din adâncuri, le lasă să se oglindească în soare şi le înghite din nou. Astfel sunt celebrate morala, faima şi capodoperele. Apoi oceanul scoate la iveală alte şi alte minuni, multe dintre cele vechi trebuind să le lase locul. Văzute din diferitele direcţii, toate primesc sensuri din expe­rienţa şi din credinţa locurilor, sfârşind prin a se interfera. Când se întâmplă aşa, multiculturalitatea devine însăşi soarele în care se oglindesc morala, faima şi capodoperele. Până la absorbţia lor totală.

Note:

[1] Gordon Marshall, editor, Oxford, Dicţionar de sociologie, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003, p.146.
[2] Lain Mclean, coordonator, Oxford, Dicţionar de politică, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.120.
[3] Andrei Marga, După globalizare, Meteor Press, Bucureşti, 2018, p. 170.
[4] DeAgostini, Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, All Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 734.
[5] Idem, p. 208.
[6] Adelin Guyot; Patrick Restellini, Arta nazistă, Corint, Bucureşti 2002, pp. 5 ş. u.
[7] Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor.
[8] Adelin Guyot; Patrick Restellini, op. cit. p. 55.
[9] Ernest Renan, Ce este o naţiune? cf. DeAgostini, Enciclopedie de istorie universală, All Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 937.
[10] Idem, DeAgostini, p. 938.
[11] Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 27.
[12] Aceste noţiuni nu rămân aceleaşi o dată pentru totdeauna nici în interiorul aceluiaşi grup, nici în interiorul aceleaşi naţiuni. De pildă, frumosul: idealul feminin din Evul Mediu şi până astăzi s‑a schimbat continuu – vezi tablourile castelanelor din ramele aurite de pe pereţii palatelor, portrete plătite pentru a fi retuşate după moda vremii, dar portrete ce astăzi nu mai îndeplinesc nici pe departe criteriile de frumuseţe. Până chiar şi ritualurile religioase, atât de conservatoare, nu sunt scutite de modificări, de exemplu, prin introducerea de mijloace tehnice moderne în slujbe. Iar succesul în viaţă…: un VIP este recunoscut astăzi mult mai des din rândurile artiştilor decât din cele ale unor profesii liberale, din rândurile aceloraşi artişti care până nu de mult trebuiau să urce pe scările de serviciu, alături de lachei, pentru a cânta la recepţiile nobilimii. Istoria a modificat radical aprecierile. De pildă, „contrareforma i‑a reintegrat pe artişti în societate; romantismul îi va scoate din nou în afara ei”. (Jean Gimpel, Despre artă şi artişti, Meridiane, Bucureşti, 1973. p. 101.)
[13] Victor Neumann, Noţiunile etnocentrismului românesc, în Victor Neumann, Armin Heinen op. cit. p. 382.
[14] Între diferitele naţiuni şi nu doar între câteva elite, chiar dacă acele elite premerg şi preiau împreună idei ce schimbă lumea cu consecinţe şi asupra celorlalţi indivizi.
[15] L. S. Vîgotski, Psihologia artei, Editura Univers, Bucureşti, 1973, pp. 307. ş. u.
[16] Henri Delacroix, Psihologia artei, Eseuri asupra activităţii artistice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 126.
[17] Alfred Binet, Psihologia raţionamentului, Editura IRI, 2002, p. 72.
[18] Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 137.
[19] Paul van Tieghem, Literatura comparată, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, pp. 180‑1.
[20] Paul van Tieghem, op. cit. p. 132 ş. u.
[21] Ruxandra Demetrescu, Conceptul de stil naţional în istoriografia artistică, în Victor Neumann; Armin Heinen, op.cit., p. 325.
[22] Cf. Frankfurter Rundschau, Richard Wagner, Europa de Est, stat federal american?” în Victor Neumann; Armin Heinen, op. cit. p. 383.
[23] Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pp. 246‑7.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*