Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Gheorghe Schwartz: Evreii în Imperiul Habsburgic

Gheorghe Schwartz: Evreii în Imperiul Habsburgic

Când vine vorba despre Imperiul Habsburgic şi despre evrei, teoria conspiraţionist‑mondială pretinde că ei, evreii, „Înţelepţii Sionului”, au tras sforile şi acolo, fiind decizionalii din umbră. „Păi, afirmă fără să clipească aceşti formatori de opinie, Sigmund Freud, Frantz Kafka, Arnold Schoenberg, Karl Popper (deşi convertit) etc. au schimbat nu numai gândirea, ci, din umbră, au influenţat decisiv viaţa Imperiului”. „Chiar şi a lumii!” adaugă alţi atoateştiutori. Nu se precizează dacă evreii au influenţat în bine sau în rău evoluţia Vienei, însă se subînţelege că nu în bine.

Gândirea aceasta nu s‑a născut în Imperiul Habsburgic, ea a fost preluată dintr‑o tradiţie mult mai veche şi a rămas valabilă şi după ce Imperiul Habsburgic a dispărut. „Se crede că evreii conduc societăţile, ba chiar lumea. Desigur că a ajunge la conducere este, în treacăt fie zis, chestiune de capacitate. Dar tema «ocultei» evreieşti are mare trecere la oamenii ce nu se informează sau se informează degeaba, căci stăruie în clişee rudimentare. Şi aici, contraargumentul e dezarmant: dacă evreii conduceau societăţile şi lumea – ceea ce nu era posibil, căci au fost mereu mai puţini decât ar fi fost nevoie pentru asemenea operă – atunci ar fi făcut în aşa fel încât să nu fie siliţi să plătească mereu oalele sparte[1]”.

În ceea ce mă priveşte, m‑am născut într‑o familie de evrei din Banat. Părinţii mei au trebuit să aştepte căderea nazismului pentru a avea curajul să mai facă un copil. Înainte de 1918, bunicii mei au trăit în Lugojul habsburgic, iar moştenirea aceasta s‑a impregnat şi în felul de a simţi şi a vedea lumea, cel puţin până la generaţia mea. Aceasta, deşi nu am avut idee despre istoria habsburgilor, aşa cum n‑au avut idee nici supuşii, printre care şi câteva generaţii de strămoşi ai mei. Încercând eu să mă lămuresc, am găsit date (diferite între ele în mai multe surse consultate!). Dar ce contează? După Arthur May[2], „prin intermediul bisericilor, în special prin cea romano‑catolică, prin forţele armate şi în parte prin ziare şi şcoală era inculcată fidelitatea faţă de casa domnitoare. În zonele rurale cu precădere, sentimentul de patriotism dinastic era sincer şi profund şi faptul că Franz Iosif a trăit atât de mult şi a condus Imperiul atâta timp întărea acea legătură sentimentală şi morală. Nici un alt monarh din Europa, probabil, nu a fost atât de popular, nici atât de iubit de supuşi precum bătrânul Habsburg, care era un mediator între diferitele părţi de conducere şi un apărător al unităţii monarhice”.

Acest citat – în contradicţie cu cele învăţate de mine la şcoală, cum că populaţia din Imperiu era profund nemulţumită de autorităţile habsburgice – merită luat ca punct de plecare pentru sentimentele uneia dintre naţionalităţile din Austria Habsburgică şi apoi din Austro‑Ungaria. Este vorba despre evreii care, „din umbră, au influenţat decisiv viaţa Imperiului”. Despre evreii, câţi au fost şi câţi mai sunt în Banat…

 Întrucât nu am prea avut idee despre istoria habsburgilor, aşa cum n‑au avut idee nici supuşii, printre care şi câteva generaţii de strămoşi ai mei, citind despre habsburgi, ca „Factori ai Europei”, cum sunt denumiţi de Gerhard Hartmann şi Karl Schnith (coord.)[3], am aflat că această dinastie a domnit în Austria exact 635 de ani 10 luni şi 15 zile şi că doar dinastia Wittelbach a domnit mai mult (în Bavaria). Da, predominantă era stabilitatea despre care vorbeşte Arthur May ca motiv al „legăturii moral sentimentale sincere şi profunde”. Mai ales că lunga domnie a lui Franz Iosif avea să reprezinte simbolul unei eternităţi lumeşti faţă de care nu ai alternative. Franz Iosif a fost un simbol abstract: numeroşii uşieri ai Castelului au împiedicat populaţia să cunoască personajul real. Sub titlul „Birocraţie habsburgică – inerţie versus reformă”, William M. Johnston descrie atmosfera de la Curte, iar pe împărat drept „un monarh Biedermeier într‑o lume pe cale de industrializare”, dar un împărat îngrădit de tradiţie, care „nu avea încredere în telefoane, trenuri şi, în special, în automobile, iar lumina electrică îi irita ochii”; în general, se purta asemenea unui robot, atât în programul său zilnic, cât şi în relaţiile lipsite de sentimente faţă de cei din jur, inclusiv faţă de familia sa. Dar „dincolo de toate defectele sale, existenţa lui Franz Iosif a lăsat o amprentă adâncă în viaţa Austro‑Ungariei. Iubit de puţini, urât de puţini, în ultimii ani de viaţă el era respectat de aproape toţi ca un liant al imperiului. Laborios şi lipsit de imaginaţie, împăratul apărea ca funcţionarul suprem care credea că prin impunerea unei anumite rutine va putea lăsa nealterate succesorului său teritoriile şi privilegiile pe care le moştenise el însuşi”[4].

Deci, bunicii mei s‑au născut în această atmosferă generală, au trăit în Austro‑Ungaria şi au fost mereu cetăţeni fideli locului, asemenea scriitorului evreu de limbă idiş Joseph Burg, care, fără să se fi mişcat vreodată din Cernăuţi (în ucraineană Чернівці, transliterat Cernivţi, în polonă Czerniowce, în germană Czernowitz, în rusă Черновцы, transliterat Cernovţî), s‑a declarat întotdeauna – cu convingere! – credincios ţării sale, fie că aceasta a fost Austro‑Ungaria, România, Uniunea Sovietică sau Ucraina.

*

„Orice studiu privitor la viaţa intelectuală din Austria trebuie să acorde o atenţie specială evreilor. Nici un alt grup etnic nu a dat atâţia gânditori de o mare originalitate transcendentă – teoreticieni ca Freud, Husserl, Kelsen, Wittgenstein, Mahler, fără să îi mai amintim pe Schnitzler, Kraus, Broch sau Roth. În plus, faţă de aceste genii creatoare, un număr disproporţionat de gânditori în orice domeniu – în afară de etnologie – au fost evrei. În unele domenii, cum sunt psihanaliza şi austromarxismul, evreii au dominat într‑un număr copleşitor. […] …clasa de mijloc evreiască a oferit un forum unic de discuţie şi diseminare pentru ideile noi”[5].

Bunicii mei tocmai din această clasă de mijloc au făcut parte, într‑un Lugoj unde limbile de vorbire au fost româna, germana şi maghiara (plus eventual sârba şi ţigăneasca), iar mentalităţile aparţineau spiritului analizat de William M. Johnston. Nu degeaba, dacă Bucureştii au fost numiţi „Micul Paris”, Timişoara (sau, după unii, Aradul) purta apelativul „Mica Vienă”. Conglomeratul de naţiuni înghesuit între graniţele Imperiului se răsfrângea în viaţa din Banat.

*

Scurtă istorie

Austria a fost şi a rămas şi astăzi locul de interferenţă a tuturor tendinţelor europene şi oglinda accentuată a modificărilor. Istoria evreilor din Austria o dovedeşte din plin: au fost decenii întregi când acolo s‑au aflat şi s‑au simţit într‑o relativă siguranţă, de acolo a pornit mişcarea sionistă, dar tot de acolo a venit şi Hitler. Perioadele de toleranţă au avut loc mereu după perioade de teroare. Aşa şi sub habsburgi. Dinastia Habsburg începe când Rudolf I, conte de Habsburg, rege roman, duce al Suabiei şi al Carintiei, le‑a acordat fiilor săi, Rudolf şi Albreht (II), Austria. După regele Albrecht II, următorii suverani s‑au proclamat „împăraţi romani”. Dinastia, cu cele două ramuri ale ei (albertină şi leopoldină), a durat până în 1918. Despre Albrecht II, cronicile vorbesc frumos, doar că… sunt semnalate mari persecuţii împotriva evreilor. În mai‑iunie 1420 evreii au fost alungaţi. Cei mai mulţi au fost acceptaţi în Ungaria. Cei rămaşi la Viena au trebuit să‑şi dea averea şi au fost chinuiţi şi omorâţi. În prezenţa autorităţilor şi a populaţiei, evreii rămaşi au fost arşi de vii în cartierul vienez Erdberg. (Evenimentul a avut loc în succesiunea persecuţiilor şi expulzărilor din Anglia, 1290, Germania, 1347 – 1354, Franţa, 1306 şi 1394 şi a premers expulzărilor din Spania, 1492 şi 1496, când au pătimit şi maranii (evreii proaspăt convertiţi). În timp, o asemenea evoluţie ciclică a avut loc până la Holocaust. În Rusia, Polonia şi Ucraina, unde s‑au stabilit mare parte dintre alungaţii de altundeva, au avut loc pogromurile: în sec. XVII‑lea, cazacii au masacrat peste 100.000 de evrei în Ucraina, sau, în secolul XIX‑lea, în Rusia „pogromurile au fost puse la cale chiar de autorităţi”[6]. Marea problemă a evreilor a fost (şi a rămas) întrebarea: „Să plec? Unde să plec? Când să plec?”. „Ţările feudale occidentale catolice nu‑i doreau pe evrei din motive religioase şi, neavând nevoie de ei din punct de vedere economic, nu i‑au reprimit, în vreme ce ţările protestante, având nevoie din punct de vedere economic de evrei şi negustori, i‑au readmis[7]”. Dar, cu toate acestea, nici protestanţii nu i‑au reprimit din mare dragoste pe evrei[8].

Între timp, Austria habsburgică a găzduit din nou evreii şi le‑a permis să se exprime. E drept că sub forma unei toleranţe bine plătite. Asta i‑a şi salvat. Când, sub împăratul Ferdinand al III‑lea, abaterile protestanţilor de la catolicism erau dur sancţionate, tratamentul la care erau supuşi evreii a fost mult mai blând. Contra sumei de 35.000 de guldeni (taxa de toleranţă) şi 4000 de guldeni (aşa‑numitul tribut), aproximativ 50 de familii au primit drept de şedere la Viena[9]. Asta în ciuda numeroaselor acuze aduse de Consiliul Municipal, cum că evreii ar falsifica moneda, că, împotriva dispoziţiilor legale, au angajaţi creştini sau, tot împotriva dispoziţiilor legale, locuiesc în prăvăliile lor. Doar această ultimă acuză a avut urmări, însă mai mult din motive de securitate împotriva incendiilor, impuse de pompieri[10]. „Datorită religiei tribului, evreii au reuşit să menţină un tip arhaic de unitate care poate supravieţui cunoscutului proces de asimilare. Termenul din urmă denotă două tipuri distincte de comportament: acţiunea pozitivă de identificare cu o cultură seculară şi acţiunea negativă de a te debarasa de propriile rădăcini evreieşti. Pentru majoritatea evreilor asimilaţi, identificarea culturală cu vorbitorii de limbă germană a însemnat abandonarea practicilor religioase, deşi antisemiţii nu le‑au permis evreilor nepracticanţi să‑şi uite originea. Legaţi prin ceea ce Ben Halpern a numit «o comunitate a destinului», atât credincioşii, cât şi necredincioşii evrei şi‑au conservat trăsăturile iudaice. […] Unele dintre aceste obiceiuri şi doctrine au încurajat excelenţa intelectuală”[11]. Da, au fost locuri şi timpuri când evreii au mai putut să‑şi cumpere supravieţuirea[12].

Evreii au fost semnalaţi în Banat încă înainte ca regiunea să fie eliberată de Eugeniu de Savoia de sub dominaţia turcească (1716). „Cea dintâi mărturie este epitaful de pe un vechi mormânt din cimitirul evreiesc din Timişoara, datând din anul 1636”[13]. Mormântul aparţine unui evreu sefard, cu ascendenţi, probabil, din Salonic. La capitularea garnizoanei turceşti, li se permitea locuitorilor Timişoarei să rămână pe loc. Printre care şi evreii din cele trei case ce le aparţineau. Contele Paolo Wallis, numit de către Eugeniu de Savoia comandantul cetăţii, aminteşte de „466 suflete de sârbi, 35 de armeni şi 144 de evrei”[14]. În Imperiu, aceasta pare să fie prima atestare documentară, începutul vieţii evreimii din Banat. Un an mai târziu, baronul Ştefan Cosa, comandantul cetăţii Aradului, a conferit şi el dreptul de aşezare pentru două familii evreieşti, Elias Isac şi Markus Mayer. Deşi Consiliul de Stat Ungar[15] a încercat să le ridice dreptul de şedere, curând evreii reuşesc să aibă o comunitate consolidată (Hevra Kedoşa – Confreria Sacră[16].) Lucrul a fost posibil, ca de atâtea ori şi nici pe departe doar în Imperiul Habsburgic, datorită taxelor de toleranţă[17]. Din aproximativ acelaşi timp, sunt semnalate familii de evrei şi în alte localităţi din Banat. Printre care, şi la Lugoj. Deşi aceste biruri au tot crescut pe parcursul timpului, nu toţi evreii au fost acceptaţi, autorităţile habsburgice fiind atente ca numărul evreilor să nu devină prea mare şi să nu ajungă o concurenţă ameninţătoare pentru creştini. Primeau permisiunea de a se aşeza în special cei cu meserii deficitare sau cu meserii pe care restul populaţiei nu le exercita. Celebra birocraţie austriacă era atentă la recensămintele repetate, precum şi la diferitele aspecte ale vieţii, doar astfel fiind sigure autorităţile că nu le scapă contribuabilii de la sarcinile impuse. Aşadar, deşi în Imperiu evreii nu erau decât evrei, prin taxele plătite erau măcar contribuabili.

Ca pretutindeni, şi în Imperiu, comunităţile evreieşti erau destul de pestriţe:

– în primul rând, datorită meseriilor practicate, după cum sunt descrise de Andrei Oişteanu[18]: negustor, meseriaş, cămătar, cârciumar, lăutar, căruţaş, agricultor, păstor. La care mai putem adăuga şi altele: ceasornicar, giuvaergiu, croitor, pantofar etc., precum şi meseriile liberale, medici, avocaţi, profesori, cărturari etc.. Toate, „la nevoie” incriminante: de pildă, cârciumarii – acuzaţi de otrăvirea băuturilor ori arendaşii – exploatatori fără milă ai ţăranilor creştini. Totuşi, prin faptul că erau utili, unii puteau trăi măcar o vreme în linişte.

– în al doilea rând, sefarzii şi ashkenazii, vorbitorii de ladino şi, respectiv, de idiş, veniţi din ţinuturi total diferite şi aducând cu ei în Imperiu vestigiile unor tradiţii diferite.

– în al treilea rând, evreii ortodocşi şi cei neologi, primii fiind fermentul pentru unitatea naţiei, ceilalţi mult mai adaptabili. La care trebuie adăugaţi şi evreii liber cugetători. Şi nu în ultimul rând, cei cu tentativa unei asimilări totale.

– în al patrulea rând, diferenţele semnificative de pregătire intelectuală, dar şi marile diferenţe de avere.

Şi totuşi, ce aveau în comun evreii din Imperiul Habsburgic? În fond, toate aceste deosebiri au fost valabile şi mai devreme, şi în celelalte locuri unde au trăit – şi mai sunt valabile şi astăzi. Oricât de mari, aceste diferenţe nu i‑au scutit pe toţi nici de antisemitismul latent şi nici de cel violent. Însă evreii din Imperiul Habsburgic aveau şi o serie de particularităţi specifice uriaşului stat.

Dar, înainte de a semnala aceste particularităţi specifice, să vedem cum stăteau lucrurile în Viena timpurilor moderne. „Viena, creuzetul nenumăratelor popoare şi elemente etnice, suferise tot mai mult, spre sfârşitul secolului al XIX, din cauza nevoilor sociale. Vechi prejudecăţi se treziseră din nou la viaţă: evreii, al căror segment de populaţie crescuse în oraşul imperial, care le era favorabil, de la circa 6200, în anul 1857, la mult peste 200.000 în anul 1923, ocupau, atât în domeniul finanţelor, cât şi în cel al comerţului, precum şi în domeniul medical şi juridic şi în sfârşit în presă şi în universităţi o poziţie tot mai dominantă. După înfrângerea Austriei de la Königgrätz, în anul 1866, evreii au trebuit să joace iarăşi rolul de ţapi ispăşitori pentru situaţia economico‑socială înrăutăţită a maselor. Toate problemele imense ale urbanizării moderne, ale industrializării şi ale capitalismului timpuriu – au fost atribuite «evreilor». «Evreii» erau pretutindeni, chipurile, oamenii din umbră: în umbra iluminismului, liberalismului şi libertinismului, dar şi în spatele socialismului şi marxismului. Cât de comod: bisericile şi partidele burgheze, dar şi părţi ale social‑democraţiei, aveau dintr‑odată un adversar comun în lupta pentru intrarea în graţia maselor. «Evreii» erau consideraţi a fi nu numai iniţiatorii crizei economice, ci şi ai conspiraţiei împotriva bisericii, clerului şi ordinii religioase. Şi catolicul Adolf Hitler? El a inspirat adânc, încă din tinereţe, acest aer antisemit al Vienei şi Austriei[19]”. Această descriere realistă a Imperiului Habsburgic modern scoate în evidenţă mai multe contradicţii evidente: Viena antisemită atrage ca un magnet evreii; Viena le oferă mai multe posibilităţi de exprimare evreilor şi tocmai această destindere mobilizează antisemitismul şi permite aducerea la primărie a lui Karl Lueger, fondatorul Partidului Social‑Creştin, primarul antisemit, model pentru Hitler. (Dar prin ce contradicţii n‑a trecut mereu poporul evreu?)

Să revenim la particularităţile evreilor în Imperiul Habsburgic.

Prima: purtând vechile nume iudaice, în care era menţionat doar prenumele şi descendenţa paternă, în 1787, în timpul lui Iosif al II‑lea, evreii au trebuit să adopte nume de familie. Deşi din raţiuni birocratice, indivizii putând fi mult mai uşor identificaţi pentru obligaţiile avute, noile nume au subliniat şi mai mult diferenţele: odată cele ce au venit din meseria celui ce‑l purta, a doua oară pentru că numele cu rezonanţă bogată, cum ar fi Goldberg sau Silberstein, au fost cumpărate de oameni cu stare. Pe de altă parte, însă, asemenea nume deconspiră în mare parte descendenţa iudaică a purtătorilor lor şi, de multe ori, antisemiţii îşi lansează săgeţile şi asupra unor neevrei cu astfel de nume de familie.

Un al doilea lucru care s‑a petrecut la Viena a fost că acolo s‑a născut termenul „sionism” (pomenit pentru prima oară în 1890 de către Nathan Birnbaum) şi de acolo au plecat cel puţin trei dintre cei mai cunoscuţi sionişti: Theodor Hertzl, Theodor Hertzka şi Max Nordau. Faptul că şi din multe alte locuri de pe glob au pornit spre Palestina, la întretăierea dintre secolele XIX şi XX, un val de evrei, „pionieri” ai unui stat încă nedesenat pe hartă şi cu atât mai puţin recunoscut, n‑a fost decât explozia vechilor nemulţumiri şi speranţe declanşate de ideile coagulate de cei numiţi mai sus, şi în special de Hertzl. Acesta, un adevărat lider atât spiritual, cât şi practician, a trecut de la intenţia de a‑şi convinge conaţionalii să se asimileze, inclusiv prin creştinare, la conştiinţa că o asemenea soluţie nu este decât o imensă iluzie. În Viena habsburgică a putut avea loc trecerea de la dorinţa disperată de a pleca, de a fugi unde vedeai cu ochii, la edificarea unui loc unde, ca evreu, să te poţi aşeza şi simţi în siguranţă. Mişcarea sionistă şi‑a fixat punctul final în „Ţara Sfântă”, în „Ţara Făgăduită”, după ce au fost mai multe tentative de a edifica un stat iluzoriu pe diferite meridiane (în special în Africa – Madagascar, Uganda etc.), undeva unde să nu mai existe pogromuri. Însă a primat „sentimentul colectiv evreiesc al întoarcerii la Sion, punctul de convergenţă al unei memorii nostalgice, al unei viziuni utopice şi al unei obligaţii religioase[20]”.

A treia: forţa banului a fost (şi a rămas) puternică, iar minuţiozitatea austriacă a făcut posibil ca orice să poată fi taxat şi, drept consecinţă, orice să poată fi cumpărat. Chiar şi titlurile de nobleţe. Desigur, lucrul acesta nu s‑a întâmplat doar în Imperiu, dar aici este cu atât mai straniu, cu cât organizarea rangurilor, de inspiraţie spaniolă, a ajuns să împartă societatea într‑un sistem foarte apropiat de sistemul castelor. Iar rangul fiecăruia era riguros subliniat şi respectat. (Până şi în obligatoriul mod de adresare…) Da, dacă orice avea un preţ, însemna că orice se putea cumpăra. Chiar şi evreii au putut accede – bineînţeles că nu pe gratis – la titluri nobiliare. „Primul Rothschild baronizat n‑a greşit în mândria sa, când i‑a adresat unui Montmorency: Je suis le premier baron juif, comme un Montmorency était le premier chrétien”[21]. (Eu sunt primul baron evreu, cum Montmorency a fost primul baron creştin.) Da, dar Solomon Rothschild (1774 – 1865), fondatorul liniei austriece a familiei, mândrul înnobilat în 1822, încă n‑avea dreptul de a avea o casă în Viena…[22].

Toată lumea, evreu sau neevreu, ţinea la titlul obţinut, însă nu toată lumea l‑a acceptat oricum. Sunt mărturii că împăratul Franz Iosif a venit la Arad să‑l înnobileze pe unul dintre membrii familiei Neumann şi, vizitându‑i în prealabil întreprinderile cu tehnologie de vârf pentru acei ani, viitorul baron a fost profund nemulţumit că, la întrebarea sa „Ce părere are suveranul despre nivelul celor vizitate?”, acesta, cu binecunoscutul său ton posac, n‑a catadicsit decât să mormăie un „Sehr schön!”. La care evreul Adolf Neumann şi‑a arătat atât de direct dezamăgirea, încât înnobilarea s‑a amânat cu mai mulţi ani. (Dar, până la urmă, tot a avut loc…)

Revenind la faimoasa familie Rothschild, iată o explicaţie a succesului lor, în condiţiile în care discriminarea evreilor în Imperiul Habsburgic îmbrăca încă forme cât se poate de concrete: „Bancherii evrei au fost inovatori, oameni ai ideilor. În Evreii şi capitalismul modern, Werner Sombart sugerează că evreii au fost iniţiatorii sistemului de hârtii de valoare[23] şi ai practicii facturilor de scont. El susţine că evreii au jucat un rol important în fondarea bursei de valori şi în apariţia biletelor de bancă sub forma lor modernă, de hârtii de valoare negociabile. Încă în 1812, evreii erau în fruntea Bursei din Berlin şi doi dintre primii patru directori ai ei erau evrei. Casa Rothschild a mondializat bursa. Omului modern nu‑i vine să creadă că toate acestea au putut odată constitui motive de indignare şi mânie împotriva evreilor. Dar la începutul secolului XIX, bursa de valori era privită ca o adevărată minune în Europa, iar publicul putea, pentru prima oară, să investească în capital străin. Inovaţiile evreilor au fost descrise la acea vreme ca făcând o concurenţă neloială, deşi de atunci au devenit modelul standard pentru toate tranzacţiile bancare, financiare şi internaţionale, creştine sau necreştine”[24].

Un al patrulea lucru specific pentru Austria habsburgică a fost că „ultimele zece generaţii, marii oameni de ştiinţă şi artă din spaţiul german au provenit în foarte mică măsură dintre nobili, şi în special din rândurile proletariatului[25]”. Desigur, acest fenomen n‑a fost valabil doar pentru Imperiu, însă a ieşit cu atât mai mult în evidenţă acolo unde diferenţele sociale au fost puternic subliniate încă şi în ultimii ani ai habsburgilor. (Nu numai stricta etichetă de inspiraţie spaniolă de la Curte, dar şi diferitele trepte, începând cu cele de jos, trecând pe scara nobiliară şi până la vârful piramidei, făceau diferenţele aproape impermeabile, iar inepuizabila birocraţie austriacă avea grijă ca severele reguli să fie respectate întocmai de la etichetă şi până la viaţa de zi cu zi.) Acest lucru a făcut posibil ca evreii să poată pătrunde în viaţa artistică, dar şi în cea ştiinţifică, ajungând chiar majoritari în anumite domenii. Lista exemplelor este prea lungă pentru a o reproduce aici.

O a cincia observaţie, făcută imediat după prăbuşirea Imperiului, mi se pare discutabilă: aceiaşi mai sus citaţi Julius Bab şi Willy Handl pretind că, spre deosebire de Imperiul German, în cel Habsburgic majoritatea marilor personalităţi ar fi venit din provincii. Afirmaţia poate fi acceptată doar dacă se pune un „şi” înainte de provincii şi dacă se referă la faptul că multiculturalismul din Austro‑Ungaria a dat într‑adevăr vârfuri şi din sânul populaţiilor din teritorii. (După circa o sută de ani, cu tot respectul, astăzi vorbim de alte vârfuri decât de cele lăudate de Bab şi Handl…) Fără să putem nega rolul extraordinar al spiritului vienez, capitală culturală, politică, economică şi academică, vom fi de acord că provinciile au dat multe personalităţi remarcabile şi, impregnate de spiritul vienez, au oferit un mod de viaţă caracteristic.

*

Revenind la Banat ca studiu de caz:

De la început trebuie spus că în Banat n‑au existat ghetouri. Ţarcul instituit în 1215 de Conciliul de la Lateran n‑a existat în Banat. E drept, evreii aveau cartierele lor, dar nu ţarcuri. Acest lucru le‑a uşurat mult traiul şi evoluţia.

Am spus mai sus că provin dintr‑o familie de evrei bănăţeni – din Lugoj – şi adaug că trăiesc şi în continuare la frontiera Banatului, la Arad. Am crescut în spiritul mentalităţilor ce nu s‑au disipat nici după căderea Imperiului. Chiar dacă vremurile n‑au fost idilice, dorinţa unui trai „gemütlich[26]” a fost mereu prezentă atât la Lugoj, cât şi la Arad. Cât şi la Timişoara. De asemenea, moştenirea austriacă s‑a păstrat şi în meticulozitatea localnicilor, indiferent de naţionalitate, plăcerea lucrului frumos, dragostea de artă, modă, mobilier. Şi, în primul rând, în lungul exerciţiu al convieţuirii. Nu numai bunicii mei, care au trăit în Austro‑Ungaria, dar şi părinţii mei, abia născuţi acolo, au nutrit respectul suveran pentru ocupanţii diferitelor funcţii şi titluri, ca şi pentru hârtiile oficiale. Ei au trăit nu numai faptic, dar şi sufleteşte întâlnirile cotidiene cu diferiţii paznici ai porţilor Castelului lui Kafka. Scara de valori era sfântă şi respectată ad litteram. Seara, la cina comună, se relata cu un deosebit respect de către fiecare membru al familiei pe cine a întâlnit, „persoană foarte importantă”, chit că era vorba de un domn subdirector sau doar de un grefier de la Tribunal. Oricare funcţionar îşi avea locul bine stabilit în atitudinea celor din jur. Şi asta nu numai pentru evreii care oriunde au trebuit mereu să fie atenţi la ce se puteau aştepta din parte exponenţilor diferitelor oficialităţi, ci pentru toate numeroasele grupuri etnice ce trăiau aşa, se comportau aşa, răsuflau aceeaşi atmosferă.

În oraşele bănăţene n‑au existat ghetouri, dar fiecare grup etnic avea grijă să se poziţioneze laolaltă. Astfel, existau cartiere româneşti, germane, maghiare, evreieşti, sârbeşti, ţigăneşti. La Timişoara mai sunt în circulaţie şi astăzi numele venite din Imperiu pentru anumite cartiere: Iosefin, Elisabetin… Dar toate acestea n‑au împiedicat locuitorii străzilor lor, cartierele lor să participe în comun la dezvoltarea localităţilor, să se plimbe cu toţii pe Corso, să‑şi facă aprovizionarea în prăvăliile din Centru, aşezate unele lângă celelalte. Mai ales în ultimele decade ale existenţei Imperiului, şi oraşele Banatului s‑au îmbogăţit cu construcţii în stilul monumental austriac, clădiri publice, dar şi impozante case de locuit, numite fiecare drept „palat”. Şi chiar arătau şi mai arată şi astăzi ca nişte palate. (Mai ales cele care au apucat să fie restaurate la timp…) Atmosfera patriarhală nu era decât un ciob de hologramă a vieţii din metropolă. Întrucât s‑au simţit mai toleraţi ca altundeva, evreii bănăţeni au fost factori de importanţă majoră în viaţa oraşelor de acolo. Exemplul cel mai la îndemână este moştenirea lăsată la Arad de către familia Neumann: fabrici, spitale, clădiri monumentale, până şi stadionul şi celebra echipă de fotbal ITA, astăzi UTA. Chiar dacă multe asemenea realizări erau îndreptate spre evrei, baronii Neumann au oferit de lucru la salarii decente tuturor celor ce voiau să lucreze în întreprinderile lor şi au avut grijă ca oamenii, indiferent de origine etnică, să aibă locuinţe civilizate, asistenţă sanitară şi cadouri de sărbători, inclusiv cele creştine. În multe localităţi din Banat, medicii evrei – până la instituirea de mai târziu a legilor naziste – erau singurii care aveau în grijă întreaga comunitate, de asemenea, indiferent de naţionalitatea suferinzilor.

Evreii din Banatul habsburgic au avut şi o viaţă comunitară specifică, iar lucrul acesta ar putea fi enumerat ca o a şasea caracteristică. Ne vom opri doar la figura emblematică a rabinului Chorin Áron (1766 – 1844): „Relevarea personalităţii celui mai important şef‑rabin al comunităţii evreieşti din Arad, Áron Chorin evidenţiază caracterul peren al multiculturalismului local şi susţine într‑un mod articulat şi conjugat afirmarea unei realităţi istorice încă insuficient cunoscute” (Marius Grec)[27]. Chorin n‑a avut o importanţă de excepţie doar pentru comunitatea evreilor arădeni. Pentru a înţelege mai bine eforturile rabinului din Arad, o persoană extrem de hotărâtă – şi prin aceasta incomodă atât pentru autorităţile civile, cât şi pentru cele religioase, nu mai puţin pentru cele evreieşti –, trebuie să ne amintim că el a trăit şi a acţionat într‑o perioadă când Castelului lui Kafka i s‑au mai adăugat numeroase cancelarii şi în fiecare dintre acestea stătea cineva de la care nu era deloc simplu să obţii o adeverinţă de liberă trecere spre următoarea cancelarie. Unde stătea cineva de la care nu era deloc simplu să obţii o adeverinţă de liberă trecere spre următoarea cancelarie. Unde… etc. Şi tot atunci, lumea a început să se micşoreze, în sensul că informaţia circula mai repede şi, deci, de asemenea, şi reacţiile. Dovada demersurilor lui Chorin la Viena atât pentru interese personale, cât şi pentru cele privind comunitatea: deşi se bucura de protecţii înalte, acestea nu s‑au dovedit suficiente pentru a rezolva problemele. Ceea ce nu l‑a împiedicat pe rabinul şef din Arad să introducă o orgă în sinagogă, să se ocupe de învăţământul pentru tineret, să încerce modificări chiar în serviciul divin etc. În volumul citat, Chorin Áron este numit, pe bună dreptate, „o figură emblematică a iudaismului reformat din Transilvania şi Banat” (Claudia Ursuţiu), „un rabin înaintea vremurilor sale” (Ionel Schlesinger), „un pionier al reformei iudaismului” (Ladislau Gyemant), „un vizionar de acum două veacuri” (Ioan Chirilă). Şi toate acestea într‑o lume tot mai îngheţată în proiect, într‑o adevărată teroare tradiţionalistă puternic consolidată de Franz Iosif. Şi la fel de conservatoare şi în interiorul rabinatului. Iar ca cireaşă de pe tort, Chorin Áron a fost, după ştiinţa mea, singurul evreu din lume care a avut parte de chip cioplit, bustul lui din bronz de pe mormântul din cimitirul arădean[28].

*

Aşadar, din Viena habsburgică a pornit drumul spre renaşterea conştiinţei evreilor de a lupta pentru un stat al lor. În Der Judenstaat, Theodor Hertzl scrie: „Suntem un popor, un singur popor. Am încercat peste tot să ne integrăm în comunităţile naţionale care ne înconjoară şi să ne păstrăm doar credinţa. Nu ni se îngăduie să facem acest lucru… Degeaba ne străduim să sporim gloria patriilor noastre prin realizări în artă şi în ştiinţă, iar bogăţiile lor prin contribuţiile noastre la comerţ… Suntem denunţaţi drept străini… Măcar de ne‑ar lăsa în pace… Dar nu cred că o vor face”. Măcar în acest ultim punct a avut o tragică dreptate.

 Paul Johnson îl descrie pe Hertzl ca având „unele trăsături histrionice”, fiindcă pretindea ca la toate întrunirile sioniste să fie respectată cea mai strictă etichetă în costumaţie şi comportament – ţinută de seară, melon, mănuşi albe etc. dar, aşa cum însuşi Johnson recunoaşte, Hertzl nu voia decât să combată astfel chipul masiv caricaturizat al evreului din ghetou[29]. Şi, am adăuga noi, nu făcea decât să pară un european cât mai vienez, el care voia să‑i scoată pe evrei din Viena şi din Europa.

Spiritualitatea din Imperiul Habsburgic, coagulată şi consolidată treptat, vreme de 635 de ani 10 luni şi 15 zile…, a lăsat în urmă un mod de a gândi şi de a trăi pentru locuitorii vastului conglomerat de naţiuni. Deşi imaginea simbolurilor s‑a modificat adesea, deşi acele simboluri au fost de multe ori doar rodul imaginaţiei, fiecare regiune şi le‑a asimilat în mod specific, de multe ori diferit. Aşa cum diferite erau populaţiile respectivei regiuni. Evreii, alungaţi şi rechemaţi, dispreţuiţi şi toleraţi, au răspuns în felul lor provocărilor la care au trebuit să facă faţă neîncetat. Iar acest răspuns se simte şi astăzi în evenimentele culturale şi ştiinţifice născute din amintirea Vienei habsburgice şi din provinciile ei. Ca şi în multe vestigii din Banat.

P.S. După căderea Imperiului Habsburgic, deşi au fost avertizaţi de instalarea lui Karl Lueger ca primar al Vienei – împotriva voinţei lui Franz Iosif! –, evreii au uitat să‑şi pună întrebările evreieşti perene: „Să rămân? Să plec? Unde să plec?”. Nu sunt întrebări filosofice, ci ţin de simpla supravieţuire: cei ce au rămas au plătit cu viaţa.

Note:
[1] Andrei Marga, Antisemitismul de astăzi, Punctul Critic, Nr. 2 2016. „Ancheta Punctul Critic, Terorismul fără Frontiere”.
[2] Arthur May, Monarhia habsburgică, tr. it., Il Mulino, Bologna, 1973, cf. DeAgostini, Enciclopedie de istorie universală, All Educaţional, 2003, p. 691.
[3] Gerhard Hartmann şi Karl Schnith (coord.), Die Kaiser, 1200 Jahre europäische Geshichte, Marix Verlag GmbH, Wiesbaden, 2006.
[4] William M. Johnston, Spiritul Vienei, O istorie intelectuală şi socială 1848 – 1938, Polirom, 2000, p. 45 ş.u.
[5] William M. Johnston, op. cit., p.35.
[6] DeAugustini, op. cit., p. 590.
[7] Max I Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 240‑1.
[8] Vezi în acest sens capitolele „Şi Luther împotriva evreilor” şi „Papii antiiudaici ai Contrareformei” în Hans Küng, Iudaismul. Situaţia religioasă a timpului, Hasefer, 2005.
[9] Accept deseori anulat…
[10] Karl Eduard Schimmer, Alt und Neu Wien, Geschichte der österreichischen Kaiserstadt, Wien und Leipzig, A. Hartleben’s Verlag, 1904, p. 710.
[11] William M. Johnston, op. cit. p. 36.
[12] O precizare se impune la „antisemiţii nu le‑au permis evreilor nepracticanţi să‑şi uite originea“: ca şi în interiorul altor religii, şi printre evrei, între practicanţi şi nepracticanţi, există o largă categorie de mijloc: indivizi ce se consideră evrei, mergând la sinagogă doar la marile sărbători sau nici atunci. Ei se deosebesc atât de evreii ortodocşi, cât şi de evreii neologi, dar se declară tot evrei. (Printre aceşti evrei sunt şi liber cugetători care se declară evrei…)
[13] Victor Neumann, Evreii Banatului, O mărturie a multi‑şi interculturalităţii Europei Est‑Centrale, Brumar, Timişoara, 2016, p. 15.
[14] Idem, p. 17 şi următoarele.
[15] Consiliul locotenenţial (organul de guvernare al teritoriilor aflate sub tutela directă a împăratului, compus din 22 membri) cf. Victor Neumann op. cit. p. 13.
[16] Hevra Kedoşa – Frăţia de înmormântare, societate cultural‑religioasă existentă în comunităţile evreieşti consolidate şi care se ocupa, în primul rând, de înmormântarea rituală a coreligionarilor.
[17] „Toleranztax(e)”.
[18] Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Polirom, 2012.
[19] Hans Küng, op. cit. pp. 263‑64.
[20] Geoffrey Wigoder (coord.) Enciclopedia Iudaismului, Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 622.
[21] A.v.Gleichen‑Russwurm, Geselligkeit, Sitten und Gebräuche der europäischen Welt 1789‑1900, Stuttgard, Verlag Julius Hoffmann, 1909, p. 445.
[22] Aşa că a închiriat… un hotel întreg. Dar asta nu schimba cu nimic îngrădirea de drepturi a evreului baron…
[23] Inovaţie atribuită, însă, şi cavalerilor templieri drept una dintre sursele îmbogăţirii lor. (Nota mea, Gh. Schwartz)
[24] Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 354.
[25] Cf. Julius Bab; Willy Handl, Wien und Berlin, Vergleichende Kulturgeschichte der beiden deutschen Hauptstädte,Deutsche Buch – Gemeinschaft G. m. b. H. Berlin, 1926. Trebuie totuşi precizat că prin „proletariat” cei doi autori înţelegeau marea masă de cetăţeni fără ranguri nobiliare.
[26] În dicţionar, traducerea cuvântului „gemütlich“ este „confortabil“, dar sensul este mult mai special, practic intraductibil: el desemnează o stare anume şi de confort, dar şi de bună‑dispoziţie, umor ghiduş, seninătate, căldură sufletească, un cuvânt care se potriveşte atmosferei din localurile şi căminele vieneze în vremurile normale.
[27] Leopold Löw, Áron Chorin, O schiţă biografică, „Vasile Goldiş” University Press Hereditas, Arad, 2016.
[28] Din păcate, tocmai bronzul a fost cel ce a făcut să dispară acest unicat: după evenimentele din 1989, bustul a dispărut de la locul său şi a fost, probabil, topit.
[29] Paul Johnson, O istorie a evreilor, Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 314 – 315.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Gheorghe Schwartz

Gheorghe Schwartz n. 1945, doctor în filozofie, scriitor A lucrat ca profesor, apoi profesor universitar în domeniile psihologie specială şi jurnalism (domenii în care a publicat mai multe volume). A fost consilier al Ambasadei României la Bonn, director de şcoală [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*