Punctul Critic » Lecturi » Gheorghe Lencan Stoica: Citindu‑l pe Habermas

Gheorghe Lencan Stoica: Citindu‑l pe Habermas

În februarie 2007, mă aflam la departamentul de filosofie al Universității „La Sapienza” din Roma, unde a predat cândva și marele filosof italian Giovanni Gentile. Prietenii mei m‑au anunțat imediat că voi fi invitat, împreună cu ei, la întâlnirea cu marele filosof german contemporan Jürgen Habermas. Citisem și eu câteva lucrări despre Habermas scrise la noi, nu mă consideram însă un bun cunoscător al autorului german. Făceam însă o legătură între Habermas și „Școala de la Frankfurt” și acest lucru mi‑a stârnit și mai mult curiozitatea și am fost prezent la întâlnirea cu Habermas cu mult înainte de ora stabilită. Despre „Școala de la Frankfurt” citisem încă din timpul studenției, când profesorul și mai târziu conducătorul meu de doctorat, Tudor Bugnariu, mă invita deseori la el acasă și îmi vorbea cu multă convingere despre filosofia și gândirea filosofică contemporană.

Se știe că „Institutul de la Frankfurt” (1) a avut ca prim director un cercetător originar din Focșani, pe numele lui Grünberg. Interesant este faptul că în anii ’30 între „Institutul de la Frankfurt” și „Institutul Marx și Engels” de la Moscova erau strânse legături pe plan de cercetare și este bine știută ideea că la Frankfurt au fost descoperite multe lucrări ale lui Marx și Engels, cum ar fi „Manuscrise economico‑filosofice din 1844” și „Sfânta familie”, lucrări despre care chiar Marx spusese că fuseseră încredinţate „criticii necruțătoare a șoarecilor”. Marx, după cum mulți știu, s‑a apucat de studiul economiei, ducându‑se la Londra până la scrierea „Capitalului”. Mai târziu, Althusser, în „Citindu‑l pe Marx”, a făcut o separare între lucrările lui Marx cu caracter umanist și lucrările „științifice”, economice. S‑a ocupat mult de aceste probleme și Riazanov, fostul director al „Institutului Marx și Engels”, care a sfârșit în închisorile lui Stalin.

Așadar, „Institutul de la Frankfurt” s‑a creat cu scopul de a cerceta domenii ale cunoașterii de care Marx și Engels nu s‑au ocupat, inițiindu‑se o dezbatere interesantă privind raportul dintre noile științe sociale și marxism. De altfel, în jurul anilor ’30 ai veacului trecut, chiar în cadrul marxismului au fost diverse puncte de vedere, direcții de cercetare. Georg Lukacs a scris, de exemplu, atunci, „Istoria și conștiința de clasă”, încercând să dezvolte o critică a sociologiei, asemănătoare, într‑un anumit sens, cu ceea ce Marx avea să realizeze în economia politică. Tot în acea perioadă Lukacs a scris și celebrele „Teze Blum”. La Lukacs întâlnim abordarea critică a sociologiei, analogă, într‑un anumit sens, cu ceea ce Marx a realizat cu economia politică clasică, adică critica și obiectivitatea sub care interesele clasei dominante își conservă puterea proprie.

„Institutul pentru cercetări sociale” s‑a fondat la Frankfurt în anul 1924, iar Max Horkheimer va lua conducerea institutului în anul 1931 și va propune ca principală orientare de studiu gândirea dialectică a lui Hegel și Marx. Insitututul avea și o revistă teoretică fondată în 1931 de Horkheimer, revistă ce va deveni instrumentul principal de difuzare a ideilor și sediul principal al dezbaterilor din cadrul institutului. Exponenții principali ai institutului au fost Horkheimer, Adorno și Marcuse, precum și Erich Fromm și Walter Benjamin. Odată cu venirea naziștilor în Germania, institutul s‑a desființat, iar multe dintre aceste personalități au plecat în SUA. Adorno și Horkheimer se vor întoarce după război în Germania, contribuind la renașterea institutului. Marcuse se va afirma în mediul academic american, devenind celebru în 1968, îndeosebi prin cartea „Omul unidimensional”. La fel și Erich Fromm, care va aduce contribuții deosebite la dezvoltarea psihologiei. Dar cel mai important gânditor de la „Școala de la Frankfurt” va fi Habermas.

În cartea lui, apărută la Editura Rao din București, Andrei Marga ne prezintă în detaliu principalele teme, contribuții și idei ale filosofului german Jürgen Habermas, în dialog cu abordări influente ale altor filosofi marcanți din contemporaneitate (Heidegger, Gadamer, Karl Popper, Michel Foucault, Jacques Derrida, John Rawls), realizată de unul dintre cei mai avizați cunoscători ai lui Habermas. (2) Prin concepțiile sale privind sfera publică sau teoria acțiunii comunicative, Habermas este astăzi mai relevant ca oricând, ca reprezentant de seamă al gândirii iluministe reflexive. Cum se știe, Germania a avut personalități care au acoperit cu contribuții de referință filosofia, științele și viața publică, deopotrivă. Este destul să ne gândim la cele mai cunoscute, de la Kant, trecând prin Fichte și Hegel sau Marx și mai târziu prin Nietzchev și Wundt, apoi prin Max Weber și Husserl, Heidegger și Adorno. Și Habermas se înscrie în acest șir și, împreună cu Niklas Luhmann, este unul dintre gânditorii recenți care ilustrează această tradiție de rezonanță mondială. Profesorul Marga nu a scăpat din vedere nicio clipă amănuntele biografice, traseul în timp al omului Jürgen Habermas, între operă și creatorul ei existând intercondiționări inexplicabile printr‑o plasare în atemporalitate, într‑o izolare monastică de epocă, de mediul socială imediat și de cel al „lumii trăite”. Andrei Marga ne spune că este greu să găsești vreun domeniu al filosofiei și științelor sociale de astăzi în care să nu fie contribuții ale lui Habermas. Se poate spune, așadar, că metoda examinării transcedentale a lui Kant a marcat istoria cunoașterii, sau fenomenologia lui Hegel, cercetările din științele sociale, sau metoda analitică a lui Wittgenstein și analitica existențială a lui Heidegger, vederile filosofice. Tot la fel, și pragmatica universală a fecundat, prin Habermas, domeniile de gândire asupra societății și omului din timpul nostru. În lucrarea sa intitulată „Filosofia lui Habermas”, Andrei Marga ne precizează că „opera” lui Habermas este cea mai cuprinzătoare filosofie originală elaborată de la Heidegger și Wittgenstein încoace.

Având ca obiect o operă neobișnuit de întinsă, în care în mod necontenit sunt depășite orice „frontiere”, „Filosofia lui Habermas” este una din conceptualizările filosofice de cea mai mare anvergură ale ultimului secol. Este de fapt o monografie care răspunde însă și unei nevoi filosofice resimțite, în mod specific, după 1989, în Europa Centrală și de Est. Deosebit de interesantă este și viziunea lui Habermas despre intelectualitate și intelectuali: cei care sunt calificați și fac uz public de competențele și convingerile lor, conștienți de diferența rolurilor și consecințelor publice ale intervențiilor lor, ceea ce se identifică cu însuși Habermas. Astfel, prin întreaga sa operă, Habermas acreditează și un nou profil de filosof și de intelectual în înțeles cuprinzător (cum spunea însuşi Habermas). Putem afirma, astfel, că în cazul lui Habermas, tocmai datorită contribuției sale proprii, el fiind cel mai important filosof al Europei Occidentale, conceptul de intelectual se identifică cu sine însuși, cu tot ceea ce face el însuși.

Într‑o lucrare publicată de Habermas în urmă cu 14 ani, intitulată „Occidentul divizat”, filosoful german explica o astfel de identificare, făcând și o amplă referire la poziția Europei față de războiul din Irak. „Occidentul a fost divizat nu din cauza terorismului internațional, ci de politica actualului guvern al SUA și de ruptura acestuia cu Europa, preciza Habermas mai departe. În joc este proiectul kantian de abolire a Stării de natură dintre state. Mințile umane se divid nu datorită obiectivelor politice superficiale, ci îndeosebi datorită celei mai grandioase inițiative vizând civilizarea genului uman”. (3) În finalul cărții amintite de noi mai sus, Habermas are și un capitol foarte interesant în care introduce conceptul de constituționalizare a dreptului internațional sau a ieși lumea din starea de natură, cum ar fi spus Kant. Habermas susține aici, având în vedere în special evenimentele din 2002 din Europa, că lumea n‑a ieșit din dilema Kant‑Schmitt.
Foarte interesantă și de o valoare aparte ni se prezintă și lucrarea lui Andrei Marga intitulată „Filosofia lui Habermas”, o lucrare care, după ce surprinde „contribuția ca filosof” a lui Habermas, se concentrează pe aspecte tot atât de relevante ale filosofului abordat în capitolele „Recuperarea politicii”, „Teoria societății actuale”, „Filosofia istoriei”, „Unificarea europeană”, „Filosofia dreptului” sau „Filosofia politicii”. Acestea sunt capitolele din lucrare, foarte reușite, ce pun în valoare aportul habermasian la investigarea sensului și semnificației filosofiei contemporane, demersuri din care reiese și faptul că autorul (Andrei Marga) îl cunoaște foarte bine pe Habermas.

„Recuperarea politicii” este concretizată printr‑o serie de studii de mare întindere, publicate inițial în anii 1962 și 1963, cu privire la recuperarea diferitelor „filosofii ale erei moderne (Vico, Hegel și Marx)”. Aceste studii sunt importante și din punct de vedere sistematic și în cuprinsul lor Habermas „a operat disocieri ce au rămas definitorii pentru întreaga sa filosofie”. Studiile se referă la poziția centrală pe care o dobândește în filosofia lui Habermas distincția dintre tehnică și practică. Asemenea distincții au fost puse de Habermas în miezul confruntărilor filosofice, odată cu scrierile lui Gadamer și Hannah Arendt. În acest sens, Habermas contrapune „învățătura clasică privind politica” și „filosofia socială” a epocii moderne sub trei aspecte ale relației politicii cu etica. Include astfel opera lui Gadamer și Hannah Arendt, integrându‑i în mod creativ în cuprinsul filosofiei sale. Mai mult decât oricare alt intelectual, Habermas a însoțit cu evaluări, critici și propuneri de soluții schimbările majore din istoria postbelică a Germaniei. Atașarea postbelică fără rezerve la Occident, democratizarea în profunzime, consolidarea cursului democratic drept alternativă la alunecări tehnocratice, asumarea explicită a răspunderii culturale pentru istoria nefastă a totalitarismului, unificarea europeană, aplicarea neprescurtată a proiectului modernizării au găsit în Habermas o personalitate capabilă să formuleze argumente hotărâtoare și să le promoveze convingător în dezbaterea publică.

E nevoie să amintim, totodată, că Habermas a însoțit cu o reflecție continuă și sistematică evoluția postbelică a Europei spre unificare. (4) El a lămurit implicațiile instituționale ale orientării pro‑occidentale a Germaniei și procedurile reunificării germane, pentru ca, apoi, să descifreze natura „revoluției” ce a început în 1989 în Europa Centrală și de Est, iar în continuare să examineze caracterul noii Europe și condițiile formării identității europene și să schițeze o abordare alternativă la idealismul clasic german, a fundamentului cultural al Europei.

Așa cum s‑a observat, filosofia discursivă a dreptului se poate evalua cel mai bine la Habermas în raport cu cele trei probleme majore pe care le înfruntă astăzi teoria democratică a dreptului: relația dintre democrație și alte idealuri politice (precum egalitatea politică, dominația legii, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale), apoi idealurile egalității, imparțialității și toleranței etc. Un aspect de cea mai mare importanță, abordat de către Andrei Marga, îl constituie și conceptul de „patriotism constituțional”. De mare interes, mai ales astăzi, în contextul unor tendințe spre „naționalism” și patriotism local, Habermas introduce conceptul de patriotism constituțional, ce ar fi o alternativă la naționalisme și patriotisme locale. „Unicul patriotism care nu ne înstrăinează de Occident este un patriotism constituțional”. (5) Prin patriotismul constituțional se pune în joc un „conținut etic” ce aduce, în același timp, „simțul” pentru multitudinea diferențială și integritatea diferitelor forme de viață ce coexistă într‑o societate multiculturală și un „consens” capabil să genereze integrarea acestor forme de viață în dreptul procedeelor de elaborare legitimă a legislației și de exercitare a „puterii”. „Universalismul principiilor de drept se oglindește într‑un „consens procedural” care, desigur, trebuie să fie inculcat în sensul patriotismului constituțional, în contextul unei culturi politice de fiecare dată condiționată istoric”. (6) Mai departe, amintim că Habermas a examinat proiectul lui Kant în multiple privințe, punând accentul pe „dreptul cetățeanului universal” și politica dreptului omului. Habermas a elaborat un nou proiect al păcii, la nivelul timpului actual. Teza sa este că acea „constucție propusă de Kant suferă de dificultăți conceptuale și nu mai este adecvată exigențelor noastre istorice”. Kant a operat cu premize din realitățile timpului său, el concepe pacea ca „abolire a războiului”, răul adus de război începe cu atrocitățile violenței. „Apelul la rațiune” prezent în filosofia istoriei kantiene este sprijinit pe trei fapte: „natura pașnică a republicii”, „forța creatoare de comunitate a comerțului mondial” și „funcția sferei publice politice”. Kant și‑a bazat ideile pe speranța într‑un curs pașnic al istoriei relațiilor dintre state. Dar nu a fost astfel cursul istoriei, iar dezvoltările istorice au fost altele decât cele anticipate de I. Kant. În primul rând, republicile nu s‑au dovedit a fi mai pașnice decât cele anticipate de Kant (monarhiile, de exemplu).

Habermas, spre deosebire de Kant, ne vorbește de o „societate mondială”, căci sistemele de comunicare și piețele au pus astăzi bazele unei interdependențe globale. Globalizarea scindează lumea și o constrânge, în același timp, ca societate a riscului, la acțiune cooperativă. Această acțiune are astăzi o pondere sporită pe agenda propunerilor de schimbare în sistemul O.N.U. Se înaintează în abordarea propunerii de evoluție spre un „parlament mondial”, în articularea unei „justiții mondiale” și spre reorganizarea Consiliului de Securitate. „Implementarea unui drept al cetățeanului lumii lămurit conceptual pretinde, evident, ceva mai multă fantezie instituțională. În orice caz, însă, universalismul moral care a călăuzit întreprinderea lui Kant rămâne intuiția dătătoare de reper”. (7)

Bibliografie
1. Gabriele Giannantoni. La ricerca filosofica. Vol. III, p. 705.
2. Andrei Marga. Filosofia lui Habermad. Ed. Rao, București, 2007, p. 75.
3. Jürgen Habermas. L’Occidente diviso. Ed. Laterza Bari, p. V.
4. Andrei Marga. Op. cit. p. 25.
5. Andrei Marga. Op. cit. p. 632.
6. Andrei Marga. Op. cit. p. 633.
7. Andrei Marga. Op. cit. p. 640.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*