Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » George Apostoiu: Riscuri şi precauţii non‑aniversare

George Apostoiu: Riscuri şi precauţii non‑aniversare

Centenarul Marii Uniri

Am intrat deja în anul Centenarului Marii Uniri și bătăliile politice – care nu mai încetează – ar putea să împiedice celebrarea evenimentului cu serenitatea pe care o merită. Riscul de dezbinare este în creștere și el nu trebuie ignorat. În istoria lor, românii au reușit atunci când au fost uniți. Nu trăim într‑un mediu politic aseptic și, tocmai de aceea, merită să dovedim prudență și înțelepciune. Chiar și în bătăliile politice există o limită. Când aceasta este trecută, apar excese care scot istoria din matca ei firească.

*

Merită să amintim că anul Centenarului precede preluarea, la 1 ianuarie 2019, a președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene. Responsabilitatea statului aflat doar pentru șase luni la conducerea treburilor Uniunii Europene este mare: să emită idei, să organizeze lucrările Consiliului, să reprezinte Uniunea în angajamentele de politică externă și de securitate comune, să coordoneze grupuri de lucru etc. etc. Numai această scurtă enumerare arată ce se prefigurează la orizont în chiar anul Centenarului. Ce vom face anul acesta: vom continua asalturile la baionetă pentru putere sau vom sărbători cuviincios Marea Unire și ne vom consacra eforturile pentru a pregăti o prestație onorabilă a României la președinția Consiliului Uniunii Europene?

*

Fără să facem servicii de bocitoare, trebuie spus că, deocamdată, rămânem în afara dezbaterilor de idei politice novatoare. Ca aspirații, suntem pro‑europeni. Dar nu putem spune că am devenit convingători în privința asimilării ideilor, conceptelor și bunelor practici europene. Nici nu am construit un drum al nostru în cei zece ani de europenism comunitar. Sfioși și depersonalizați, batem în retragere când suntem admonestați de parteneri din te miri ce pretexte. Nu este greu să se constate că acuzele acestora vin atunci și acolo unde sunt stânjenite interesele lor. Cum noi nu mai avem interese, ne rezumăm să plecăm capul. Nu reacționăm adecvat pentru că nu stăpânim principiile și practicile comunitare. Nu am văzut nici o capitală străină supărată că Bucureștiul nu lămurește odată fenomenul corupției pornind de la complicatele mașinațiuni ale privatizării de care străinii nu sunt…străini. Nu plânge nimeni pentru distrugerea economiei românești, care a aruncat în sărăcie milioane de români.

Dacă ar urmări evoluția ideilor lumii secolului XXI, guvernanții noștri ar avea ce să afle. Unele dintre noile idei au chiar un fel de bizarerie în însăși formularea lor. În Franța este în dezbatere publică un proiect de lege privind „dreptul la eroare”. Sună ciudat, nu‑i așa? Ei bine, nu este vorba de acoperirea prin lege a erorilor de guvernare, ci de căile de consolidare a puterii și rolului statului în serviciul creării unei societăți a încrederii. În timp ce mulți români cer diminuarea rolului statului, iată, francezii, capitaliști de secole, liberali și neo‑liberali în gândirea economică de azi, caută căi de a pune ordine, prin lege, în relațiile dintre administrație și administrați. Inițiatorii proiectului cer să fie acceptată, chiar cu riscul unor eventuale erori, expertiza și responsabilitatea statului în administrarea treburilor națiunii franceze. Erorile nu pot fi socotite, mecanic, obstacole în procesul de creștere a puterii statului. Sunt multe dedesubturi aici, de la acoperirea păcatelor colonialismului, care apasă societatea franceză, până la nevoia de protecție a statului național. Președintele Macron este pe cale de a reabilita preeminența Franței în adoptarea de idei novatoare, benefice în primul rând și în orice împrejurare țării lui. Parisul are nevoie să impună, pe orice cale – cea a ideilor fiindu‑i mai la îndemână – prezența Franței, alături de Germania, la comanda Europei de mâine.

*

În timpul vizitei la București din vara trecută, în discursul la recepția dată de Ambasada Franței, Emmanuel Macron a amintit oficialilor români – președintele nostru și jumătate din Guvern erau prezenți –, că este timpul ca România să realizeze că este, înainte de toate, membră a Uniunii Europene. Vizita, surprinzătoare pentru unii, a avut loc după ce Bucureștiul a dat garanții că va aloca armatei 2% din PIB și la câteva zile după ce Bucureștiul a făcut public că va achiziționa rachete Patriot. Macron a făcut un reproș românilor pentru destinația achizițiilor de armament. Interesant că această parte din discurs, cunoscută numai din transmisia directă (vreau să spun cea necenzurată), nu a mai fost reluată în reportajele ulterioare ale televiziunilor noastre. Acestea s‑au limitat la importanța generală a prezenței tânărului președinte la București și la exerciții encomiastice stârnite de vestimentația „celor două prime doamne”. Deși rațiunea vizitei președintelui Franței a fost cea a afacerilor, această dimensiune a lipsit din dezbaterile analiștilor noștri politici. Numai că, nu peste mult timp, ne‑a surprins alăturarea ambasadorului Franței în România, de obicei rezervat, la demersurile de acum obișnuite ale unor șefi de misiuni diplomatice, cel olandez nelipsit, pentru orientarea Parlamentului român în atribuțiile sale de a legifera. Explicația poate fi pusă pe seama nemulțumirii Parisului față de gândirea Bucureștiului privind locul pe care îl atribuie relațiilor cu Uniunea Europeană. Și ne așteaptă, nu‑i așa, președinția Consiliului acesteia!

*

O politică nouă se instaurează și în politica mass‑media, care ține să bată clopotele – pentru cine? – că România a devenit o țara a nemulțumiților. Mai ales a celor care nu cer salarii mai mari și nu se plâng că le mor copiii de foame. Nemulțumirea ar veni de la nerespectarea drepturile civice. Au dreptate. Dar, în acest caz, trebuie lămurită și înțelegerea rostului alegerilor, a dreptului democratic de a alege. Mass‑media noastră este sedusă de tehnica nouă a „știrilor false” aruncată în războiul împotriva adversarilor politici după alegerea președintelui Trump la Casa Albă. Numai că românii nu sunt americani. Mai ales în manipulare. Mizele reale ale nemulțumirilor din România sunt amestecate cu intenții obscure pe care analiștii politici, invitați seară de seară în platourile de televiziune, nu le lămuresc. Efectul? Dezorientarea, chiar violența, câștigă sufletele multora dintre români și îi aruncă în bătălii sterile. O anchetă sociologică, făcută cu scopul unic de înțelegere și interpretare a evoluțiilor din societatea românească, ar releva faptul că românii nu‑și mai găsesc locul în propria țară nu din cauza condiției de viață, ci a dezorientării și a nemulțumirilor. La rândul lor, pe sociologi, aflați departe de responsabilitatea propriei profesiuni din cauza serviciilor pe care le fac partidelor politice, îi preocupă soarta acestora, nu cea a societății. Investigațiile lor iau adesea alura unei intruziuni mult prea angajante, se transformă în instrument de manipulare. O astfel de preocupare, de orientare, reprezintă un risc pentru democrație.

*

Și, astfel, ajungem la una dintre consecințele acestor rătăciri riscante. La așa-zisa „chestiunea maghiară”. Chiar în prima zi a Anului Centenar, formațiunile politice maghiare din Transilvania, încurajate de asaltul românilor asupra propriei țări, au semnat un fel de pact prin care cer deschis autonomia teritorială; cea etnică și cea culturală devin, de acum, un bonus al acestei noi direcții de atac la adresa statului român. Maghiarii, mimetici în politică (a se vedea „europenismul” și „devotamentul lor atlantic” de azi, plin de același zel pe care îl manifestau altădată față de CAER și de Tratatul de la Varșovia), alimentează, cum pot, revizionismul instalat în politica Ungariei, în 1920, de Horthy. Nu este întâmplător că au recurs la plusul de pretenții în prima zi a anului Marii Uniri.

Nu lor, ci românilor le aduc aminte că revizionismul ungar se manifestă cu mai mult curaj, cu mai multă energie atunci când România este slabă. Iar acum România are, din păcate, o politică slabă. Budapesta folosește orice împrejurare considerată favorabilă pentru reluarea revendicărilor, inclusiv conjunctura externă. Strategic, se aliază cu orice stat care are ceva de reproșat Bucureștiului. Cu Rusia, de exemplu, care s‑a folosit de Transilvania pentru a‑și asigura, prin șantaj, cotropirea Basarabiei. Budapesta reia astăzi stratagema de ieri, anume de a întreține ideea unei protecții a Kremlinului. Când România era ocupată de Armata sovietică, după 23 august 1944, ungurii din Transilvania au intrat in corpore în Partidul Comunist în speranța că va fi pe placul Moscovei. Stalin nu le‑a dat satisfacție. Budapesta încearcă acum cu Putin și cer autonomia teritorială a Transilvaniei. Și se uită la Bruxelles să vadă ce atitudine va lua în problema Cataloniei. A luat‑o deja: nu, nu o recunoaște. Liderul UDMR a declarat că obținerea autonomiei teritoriale implică modificarea Constituției și, cu prefăcătorie, a adăugat că o astfel de perspectivă nu este de actualitate. Apoi a recurs la aroganța grofilor de altădată: românii, zice el, nu au ajuns la înălțimea înțelegerii schimbărilor din lumea de azi; noi așteptăm. Până atunci, este nevoie ca chestiunea maghiarilor din Transilvania să fie discutată, pusă, dacă se poate, pe agenda europenilor, lumea să nu uite că există un contencios ungaro‑român. Adică să fie întreținută ideea că românii au de dat socoteală ungurilor pentru actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. Lumea să nu uite că Trianonul a fost un dictat, crede maghiarimea. Iar dacă din aceste strădanii „chestiunea maghiarăpoate fi transformată într‑un conflict, unul înghețat, după modelul celor pe care le întreține Kremlinul în Georgia, Abhazia, Osetia și Ucraina, atunci Budapesta nu ar avea decât de câștigat.

Este o stratagemă al cărui risc guvernanții români trebui să‑l conştientizeze fără întârziere.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre George Apostoiu

George Apostoiu – născut la 3 noiembrie 1939, Bolintin Vale-Malu Spart. Diplomat, publicist. Licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963. Cursuri postuniversitare de diplomaţie. Bursier UNESCO, Paris, 1969. Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe 1963-2008. Misiuni diplomatice la: Paris (UNESCO şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*