Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Europa Centrală, între polisemie conceptuală și pluralism instituțional

Europa Centrală, între polisemie conceptuală și pluralism instituțional

După cum remarca istoricul și politologul maghiar István Rév, Europa Centrală a fost mai degrabă o entitate imaginară decât una concretă (geografică, culturală, politică). Dimensiunea de „comunitate imaginară” a Europei Centrale explică și geometria variabilă a sensurilor sale conceptuale și a granițelor sale fizice.

O analiză comparativă a acoperirii spațiale a acestui termen geografic, întreprinsă la mijlocul secolului trecut (1954) de către Karl A. Sinhubber, identifica nu mai puțin de șaisprezece variante, singurul numitor comun al acestora fiind prezența, în toate, a teritoriilor Austriei, Boemiei și Moraviei[1].

Nefiind altceva decât o „hartă mentală cu frontiere variabile și la răsărit și la apus în funcție de momentul istoric în care se găsește”[2], altfel spus, o noțiune care „există acolo unde oamenii vorbesc despre ea”[3], definirea și redefinirea Europei Centrale a urmat mutațiile survenite în raporturile de putere pe plan internațional, european și regional. Însă ceea ce este demn de remarcat este faptul că asumarea existenței sau inexistenței acestei regiuni ca o dimensiune imaginară și/sau fizică reprezintă tocmai una dintre caracteristicile fundamentale ale conceptului de Europa Centrală.

Drept urmare, referirile la această existență relativă au încorporat organic atât elemente reale, cât și elemente imaginare. Fără a avea intenția, și nici pretenția, de a prezenta o istorie completă a conceptului de Europa Centrală și a proiectelor politice instituționale inspirate de acesta, vom schița principalele sale semnificații, fațete și dimensiuni menite a‑i evidenția polisemia. Motivele acestei descrieri succinte sunt două la număr: pe de o parte, fără o asemenea schiță conceptuală, ar fi dificil de înțeles de ce proiectele instituționale central‑europene au luat forma pe care au luat‑o. Pe de de altă parte, dar în strânsă legătură cu motivul precendent, deoarece ideile originare în jurul cărora s‑au născut proiectele amintite au devenit parte intrinsecă a acestora, generând un soi de „dependență de cale” în felul în care s‑au dezvoltat.

O arie intermediară

Europa Centrală se înfățișează drept o zonă intermediară, dintr‑o pluralitate de puncte de vedere – geopolitic, economic, religios și al relației stat‑biserică, dar și al relației stat – societate și al tradiției civice.

Dimensiunea geopolitică. Dimensi­unea geopolitică a acestei noțiuni plurivalente se referă la poziția Europei Centrale la răscrucea unor poli de putere și centre de expansiune succesive: Imperiul Roman, apoi Imperiile Carolingian și Bizantin, Imperiile Otoman, Habsburgic, German și Țarist[4]. Consecința acestei poziții geopolitice a fost postura vulnerabilă a țărilor aparținătoare zonei față de marile puteri care le înconjurau. Expresia poate cea mai elocventă a vulnerabilității geo­­politice a zonei o reprezintă cele trei împărțiri pe care le‑a suferit succesiv Polonia în ultimile trei decenii ale secolului al XVIII‑lea (1772, 1793, 1795).

Începând cu mijlocul secolului al XIX‑lea, acest argument s‑a „fixat” în ideea că Europa Centrală reprezintă zona mediană dintre Germania și Rusia.

Întrucât era concepută ca un „cordon sanitar” împotriva virusului revolu­ționar bolșevic, altfel spus o zonă‑tampon pro‑occidentală menită să umple vacuumul de putere creat prin colapsul Imperiilor Țarist și German, modul cum a evoluat regiunea în perioada interbelică a dat expresie clasică acestui argument. Începând cu partiționarea Cehoslovaciei de către Germania nazistă în octombrie 1938, ca urmare a Acordurilor de la München (desăvârșită în primăvara anului următor), continuând cu împărțirea Poloniei între cel de‑al Treilea Reich și Rusia sovietică în septembrie 1939, impunerea cedării de către România către URSS în urma notelor ultimative ale Kremlinului din iunie 1940 a Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța și ocuparea în același an a Țărilor Baltice și Finlandei, ca urmare a aplicării anexelor secrete ale Pactului Molotov‑Ribbentrop de la 23 august 1939, vulnerabilitatea geopolitică a acestei arii s‑a impus pregnant evidenței.

Ulterior, instaurarea regimurilor co­mu­niste în Europa Central‑Răsări­teană nu a făcut decât să confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, această vulnerabilitate, evidențiind totodată faptul că central‑europenii au fost de prea puține ori subiecți independenți ai vieții politice a Europei.

După revoluțiile est‑europene, revenirea la „Europa istoriei și a geografiei” a aruncat din nou țările Europei Centrale și de Est într‑un vacuum de securitate plin de incertitudini, căreia i‑a pus capăt doar aderarea la NATO (într‑un prim val în 1999 și într‑un al doilea val în 2004). Cu toate acestea, după anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea în 2014 și implicarea sa în conflictul din estul Ucrainei, temeri legate de vulnerabilitatea ariei s‑au făcut din nou resimțite în țările aparținătoare istmului ponto‑baltic.

Dimensiunea economică. O altă fațetă a caracterului intermediar al Europei Centrale este dată de pozițio­narea sa vizavi de modelele de dezvoltare economică occidental și răsăritean. Europa Centrală a urmat, până în secolul al XVI‑lea, tipul occidental de feudalism[5], cu trăsătura sa „contractuală” originală. Pe parcusul secolelor XVI‑XVIII, regiunea a rămas în urma Occidentului, ajungând în situația de periferie exploatată. În locul demantelării treptate a relațiilor feudale, prin orientarea spre acumularea de capital și împrumut, ca în Europa de Vest, tipul seniorial de economie, bazată pe arendă, a devenit dominant, iar acumularea de capital a stagnat. Către finele secolului al XVIII‑lea a fost inițiat însă un proces treptat de recuperare a decalajelor economice. Prin contrast, Rusia, care de‑a lungul secolelor XVI‑XVIII a făcut eforturi remarcabile în procesul de modernizare, în secolul al XIX‑lea a rămas în urmă în acest proces menit a o alinia Europei Occidentale[6]. În sfârșit, o altă fațetă a argumentului economic vizează divizarea intraregională dintre partea vestică, predominant industrială a fostului Imperiu Habsburgic, și partea sa estică, predominant agrară[7].

Dimensiunea religioasă și a relației stat‑biserică. Această dimensiune vizează poziția intermediară, liminală și de tranzit a regiunii între creștinătatea occidentală (catolică și protestantă) și cea răsăriteană (ortodoxă). Un exemplu al sintezei rezultate din unirea tradiției greco‑bizantine cu cea catolică este Biserica Română Unită cu Roma (Greco‑Catolică), ce a avut drept modele Biserica Ruteană din Polonia și Episcopia de la Muncaci (în Transcarpatia). O a doua fațetă, încă mai importantă, a argumentului religios, se referă la amestecul în aria central‑europeană a două tradiții opuse în ceea ce privește relația stat‑biserică: tradiția occidentală a separării puterii seculare de puterea religioasă, pe de o parte, și cea răsăriteană a fuziunii dintre autoritatea temporală și cea spirituală, pe de altă parte.

O variantă a dimensiunii religioase concepe central‑europenitatea ca subordonată exclusiv creștinătății occidentale, prin adeziunea Europei Centrale la religiile catolică și protestantă. Această viziune a fost alimentată și ranforsată de teoria ciocnirii civilizațiilor a politologului Samuel Huntington, conform căreia liniile de fractură religioasă ar fi definitorii nu doar pentru articularea identității comunităților umane, dar și pentru viitorul ordinii mondiale[8]. Teza sa susține că liniile de fractură între civilizaţii sunt sursele dominante ale viitoarelor conflicte ale umanităţii. În Europa, „cea mai semnificativă linie despărţitoare” i se părea că „ar putea fi graniţa estică a creştinătăţii occidentale în anul 1500”, ce separă Finlanda şi Statele Baltice de Rusia, trece prin teritoriile Belarusului şi Ucrainei, separând partea de vest, de obedienţă catolică a Ucrainei, de cea de est, de obedienţă ortodoxă, face o buclă către vest, separând Transilvania de restul României şi, în cele din urmă, ajunge pe teritoriul fostei federaţii iugoslave, separând Croaţia şi Slovenia de restul teritoriului iugoslav. Deși războaiele din fostul spațiu iugoslav de la începutul anilor ’90 păreau a confirma concluzia conform căreia „cortina de catifea a culturii a înlocuit cortina de fier a ideologiei ca cea mai semnificativă linie despărţitoare în Europa”[9], șirul numeroaselor replici date teoriei lui Huntington au argumentat pertinent, din varii perspective, falsitatea acesteia.

Dimensiunea relației stat – societate și a tradiției civice. În strânsă legătură cu argumentul anterior, mai există un altul, dezvoltat de Jenö Szücs, în lucrarea sa Cele Trei Europe (1985), care se referă la întrepătrunderea și hibridarea în Europa Centrală a două viziuni opuse privitoare la relația stat‑societate: pe de o parte, viziunea occidentală a autonomiei societății față de stat și ascendența sa asupra statului; și, pe de altă parte, viziunea răsăriteană a subordonării societății față de stat. Drept urmare, începând din secolul al XVI‑lea, Europa Centrală a experimentat trei modele ale relației stat – societate, în locul unuia singur. Mai întâi, modelul de regalitate al nobilimii poloneze, al unei res publica aristocratice, care îl subordona pe suveran voinței nobilimii și paraliza statul. Apoi, modelul prusac de absolutism, care prin puterea birocratică și militară conferită suveranului se apropia mult de modelul estic al statelor absolutiste. În sfârșit, modelul habsburgic, hibrid al unei formule statale imperiale asemănătoare celei rusești, în care însă centralizarea era mult mai redusă[10].

O altă fațetă a acestui argument se referă la faptul că Europa Centrală a avut o tradiție a rezistenței civice mult mai dezvoltată decât a celorlalte țări est‑europene pe parcursul perioadei comuniste. Republica Democrată Germană, Ungaria, Cehoslovacia și Polonia au fost adesea prezentate ca fiind singurele țări est‑europene în care societatea civilă s‑a opus pe față puterii comuniste și dominației sovietice, în mod succesiv, în 1953 (revolta muncitorilor est‑germani), 1956 („octombrie polonez” și revoluția maghiară), 1968 („primăvara de la Praga”) și 1980‑1981 (mișcarea sindicatului liber polonez Solidaritatea). Deși doar parțial adevărat – este suficient să ne reamintim de rezistența anticomunistă din munții României – prin reluarea sa obstinată în lucrările elaborate de către intelectualii central‑europeni emigrați în Occident, acest argument a penetrat destul de adânc mentalul colectiv al occidentalilor. Ceea ce rămâne mai important legat de argumentul tradiției civice este însă solidaritatea regională – cât se poate de reală de această dată – manifestată de intelectualii disidenți polonezi, cehi și maghiari pe parcursul anilor ’80 ai secolului trecut, atât în plan național, cât și transfrontalier.

Într‑adevăr, una dintre caracteris­ticile majore ale anilor ’80 a fost activarea unor puternice mișcări populare central‑europene, acționând peste divizarea artificială dintre Est și Vest. Conștientizarea sporită, manifestată public, a marilor dezastre ecologice din zonă a dus la cooperarea activiștilor ecologiști din cele două Germanii, Austria, Cehoslovacia, Ungaria și Slovenia. Îngrijorarea comună legată de ploile acide, dispariția lentă, dar continuă a pădurilor în Europa Centrală, construirea contro­versatului baraj de pe Dunăre de la Gabčikovo‑Nágymaros de către Ungaria și Slovacia, precum și consecințele regionale ale dezastrului nuclear de la Cernobâl au generat nu doar luări de poziție comune pe probleme ecologice, ci și sentimentul unei soarte ecologice comune[11]. Conceptul de „antipolitică”[12] al verzilor, axat pe respingerea partidelor politice și birocrației, a devenit răspândit în regiune. El a adunat în jurul lui tinerii și intelectualii disidenți profund nemulțumiți și înstrăinați de regim. Astfel, dimensiunea „verde” a civismului central‑european s‑a dezvoltat ca o altă „cale de scăpare” din realitatea societăților de tip sovietic, un complement necesar al conceptului cultural‑literar dezvoltat în timpul dezbaterii intelectuale privitoare la Europa Centrală.

Mitteleuropa – Europa de mijloc sub egidă germană

Conceptul geoeconomic și geopolitic de Mitteleuropa – Europa de mijloc – exprimă ideea unei arii central‑europene ce are în centrul sau mijlocul său Germania[13]. Prezentă în contextul Congresului de pace de la Viena (1815) în gândirea politică a cancelarului Metternich, ideea o regăsim, la jumătatea secolului al XIX‑lea, și în lucrările economistului german Friedrich List, ce viza crearea unei arii economice protecționiste între Marea Adriatică și Marea Neagră.

După victoria Prusiei împotriva Austriei la Sadowa (1866) şi întemeierea Imperiului German (1871), conceptul de Mitteleuropa a fost puternic impregnat de ideile mesianismului poporului german, superiorității Germaniei şi dreptului acesteia la hegemonie regională.

În forma sa modernă, conceptul de Mitteleuropa avea să fie dezvoltat la 1904 de către Josef Partsch și, mai ales, de către parlamentarul și geopoliticianul german Friedrich Naumann, în lucrarea cu același titlu scrisă în 1915[14]. Făcând apel la lecția istorică a fondării Imperiului German „în timpul și nu după războiul din 1870”[15], Naumann făcea un apel la unirea popoarelor Imperiului German și ale Monarhiei Austro‑Ungare într‑o federație, după modelul Sfântului Imperiu Romano‑German, ca răspuns la presiunea geopolitică și blocada cu care se confrunta Reich‑ul german în timpul Primului Război Mondial.

Federația preconizată de Naumann cuprindea o vastă arie geografică în cuprinsul căreia se regăseau teritoriile de la Marea Baltică la Alpi, dintre Marea Adriatică și extremitatea de sud a câmpiei Dunării, cele dintre fluviul Vistula și munții Vosgi, dintre Galiția și lacul Konstanz, dar și cele ce „înconjoară traiectul liniei Balcanilor”[16]. Dacă la vest, Mitteleuropa lui Naumann era clar delimitată de Franța pe linia Rinului, la est delimitarea era mai degrabă oscilantă – în 1915, linia trecea „pe la dreapta sau stânga României”, pentru ca în anul următor, după ce România a ales tabăra Antantei, iar Bulgaria pe cea a Puterilor Centrale, Bulgaria să fie cea asociată indisolubil proiectului german.

În esență, proiectul lui Naumann viza constituirea unui vast patrulater teritorial dominat de germani, limitat la nord de Marea Baltică şi Marea Nordului, la sud de Marea Adriatică şi Marea Neagră, la vest de Rin şi la est de Rusia, altfel spus crearea unei Europe Centrale germanice, în care rolul coagulator asupra etniilor negermane ar fi urmat să fie îndeplinit de Berlin şi Viena. Această Mitteleuropa deschisă către patru mări ar fi urmat să se extindă către Africa şi Orientul Apropiat, conducând în timp la formarea unei axe geopolitice Berlin‑Bagdad, suficient de puternică politic şi economic pentru a rezista presiunii exterioare a unei alianţe franco‑ruseşti.

Demne de reținut sunt cel puțin trei aspecte. În primul rând, conceptul de Mitteleuropa, cu variantele sale Zwischeneuropa – Europa intermediară – și Zentraleuropa – Europa centrală –, a inaugurat o lungă tradiție conceptuală ce identifica Europa Centrală cu treimea de mijloc a continentului european[17]. În al doilea rând, deși prin pierderea războiului de către Germania, proiectul lui Naumann a fost temporar blocat, simpla sa evocare stârnind emoții vecine cu fobia în rândurile celor ce îl câștigaseră, odată cu dezvoltarea școlii germane de geopolitică patronate de Karl Haushofer și instaurarea celui de Al Treilea Reich, el a revenit în actualitate. Mitteleuropa a devenit cuvântul de ordine pentru expansionismul geoeconomic și geopolitic al acestuia din urmă în perioada interbelică. El a născut mitul înaintării spre est (Drang nach Osten), care a fost nu doar un mit al expansiunii, ci și unul al continuităţii. El postula în fapt existența unei tradiţii neîntrerupte, din sec. al XII‑lea până în sec. al XX‑lea, pe parcursul căreia poporul german și‑a urmat predestinarea geopolitică a căutării unui spațiu vital (Lebensraum). Tentativele eșuate din toamna lui 1918 și primăvara și vara lui 1919 de anexare a Austriei la Germania au marcat debutul efectiv al politicii de implementare a Mitteleuropei lui Naumann, al cărei apogeu a fost atins în 1938‑1939 prin Anschluss‑ul – de această dată reușit – al Austriei (12 martie 1938) și Acordul de la München (30 septembrie 1938), ce a deschis calea dezmembrării Cehoslovaciei – inițial prin ocuparea regiunii sudete, iar ulterior, la 15 martie 1939, și a Boemiei și Moraviei. Dacă existenţa minorităţii sudete la graniţa dintre Germania şi Cehoslovacia a constituit justificarea anexiunilor ce au urmat Acordului de la München din 1938, puternica minoritate germană din Polonia, din zona Danzig (Gdansk), a furnizat justificarea pentru anexarea coridorului către Prusia Orientală în 1939, moment ce a coincis cu declanşarea celui de al Doilea Război Mondial. Practic, prin anexări teritoriale, subordonări politice și tratate economice, în momentul declanșării celui de al Doilea Război Mondial, influența germană se extindea deja de la Rin la Dunăre, astfel încât pe parcursul conflagraţiei mondiale spaţiul central‑european a fost ferm dominat de către cel de Al Treilea Reich. În al treilea, dar nu ultimul rând, conceptul de Mitteleuropa a inspirat o serie de proiecte interbelice de reconstrucție pe baze federale a spațiului Europei Centrale și de Est, al căror numitor comun l‑a constituit ceea ce a fost denumit federalismul ofensiv[18].

Ulterior, către finele Războiului Rece, sub impulsul dezbaterii privitoare la identitatea spaţiului central‑european în sfera de hegemonie sovietică, lansată către mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut de foştii disidenţi central‑europeni, conceptul de Mitteleuropa, care timp de decenii, după 1945, devenise tabu, a reintrat în limbajul politic şi academic al germanilor. Acțiunea coordonată a triunghiului Bonn‑Viena‑Budapesta pe parcursul crizei refugiaților est‑germani din vara și toamna anului 1989, care nu doar a facilitat călătoria a circa 40.000 de refugiați est‑germani către RFG prin Austria, dar a și precipitat evenimentele ce vor conduce în cele din urmă la căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, a reprezentat deopotrivă o primă dovadă a depășirii inhibițiilor legate de conotațiile acestui concept în cancelariile occidentale central‑europene și o prefigurare timpurie a reimplementării sale în perioada post‑Război Rece.

După reunificarea Germaniei și reînnodarea firului cultivării geopoliticii în spațiul german – în 1995, de pildă, la Garmish‑Partenkirchen, era organizată prima conferinţă de geopolitică pe tărâm german, după cel de al Doilea Război Mondial[19] – dimensiunea geopolitică a conceptului de Mitteleuropa, care fusese oarecum ocultată la finele anilor ’80, datorită constrângerilor proprii ordinii bipolare, a ieșit din nou la iveală, stârnind o anume îngrijorare în unele cancelarii occidentale. În condițiile privatizărilor postcomuniste masive din Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria și a investițiilor Germaniei în industrii strategice cheie din aceste țări, dimensiunea sa geoeconomică s‑a manifestat și ea plenar și fără opreliști. Drept urmare, noua Mitteleuropa de după Războiul Rece, reconstituită pe cale exclusiv economică în condițiile ancorării ferme a Germaniei în proiectul construcției europene, a început să fie din nou privită drept ceea ce fusese ea dintotdeauna: o arie a influenței germane în spațiul central‑european.

Europa Centrală – zonă mediană între Germania și Rusia

Ideea Europei Centrale ca zonă mediană între Germania și Rusia își are propria sa istorie. Rădăcinile sale conceptuale le regăsim manifestate pentru întâia oară cu claritate în contextul revoluțiilor pașoptiste și al preocupărilor legate de reformarea pe baze federale a Imperiului Habsburgic. Semnalul de alarmă pe care unul dintre părinții națiunii cehe, istoricul și omul politic ceh František Palacký, îl trăgea referitor la planurile expansioniste ale Imperiului Țarist, în faimoasa sa scrisoare din aprilie 1848, este ilustrativ din acest punct de vedere. În viziunea sa, pentru micile națiuni cuprinse între Confederația Germană și Rusia singura soluție ca să reziste în fața tendințelor expansioniste ale celor două puteri era un Imperiu Habsburgic reformat pe baze federale, în care „centralismul trebuia să cedeze în fața federației naționalităților”. În 1849, în vâltoarea evenimentelor revoluționare ce cuprinseseră și Imperiul Habsburgic, ca reprezentant al austroslavismului, Palacký s‑a pronunțat în favoarea unui imperiu austriac puternic, care trebuia să fie organizat ca o federație a opt entități politice naționale, în care să se asigure egalitatea reală în drepturi a tuturor naționalităților.

Instituirea dualismului austro‑ungar, la 1867, departe de a soluționa contradicțiile ce măcinau din interior imperiul multinațional, n‑a făcut decât să le accentueze. În acest context, la începutul secolului XX, s‑a afirmat o puternică mișcare doctrinară de nivel european, ai cărei promotori propuneau restructurarea pe baze federale a monarhiei habsburgice, ca soluție la prezervarea sa, socotită esențială pentru echilibrul european. În acest context se înscrie și proiectul bănățeanului Aurel C. Popovici, prezentat într‑o formă închegată în volumul Statele‑Unite ale Austriei‑Mari (1906)[20], ce propunea constituirea unui stat federal cu o autoritate centrală puternică, compus din cincisprezece entități statale, delimitate pe principiul naționalităților, în care egalitatea popoarelor urma să fie garantată constituțional. Proiectul miza pe sprijinul unor fruntași politici ardeleni (Alexandru Vaida‑Voevod, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Teodor Mihali etc.), al căror obiectiv politic ideal era obținerea autonomiei politice și culturale a Transilvaniei în baza unei puternice legături cu Austria, al unor lideri politici slovaci ce frecventau cercurile imperiale vieneze (între care se detașa Milan Hodža, introdus în aceste cercuri de Vaida‑Voevod), dar și al unor personalități politice din Regatul României (între care Nicolae Filipescu), interesate de o eventuală federalizare a României cu Austria. Mai presus de toate însă, se sconta pe acceptarea sa de către arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului. În urma audienței pe care a obținut‑o din partea arhiducelui în martie 1907 (facilitată de Alexandru Vaida‑Voevod), se pare că Popovici a reușit, cel puțin parțial, nu doar să‑l câștige pe acesta de partea proiectului său, dar a primit și acceptul acestuia de a efectua o vizită la Sinaia. Cu prilejul acestei vizite, moștenitorul tronului va primi și o delegație a transilvănenilor trăitori peste munți. Important de subliniat este că varianta finală a programului de accedere la tron a lui Franz Ferdinand din august 1911 era pătrunsă de idealul Austriei Mari. Este posibil ca prezența acestui ideal să‑i fi determinat pe Hodža și Maniu, pe lângă convingerile lor democratice autentice, să‑i adreseze arhiducelui un memorandum, la 25 decembrie 1911, în care argumentau necesitatea introducerii sufragiului universal, drept condiție necesară pentru transformarea imperiului. Cu toate că prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo (1914) proiectul lui Popovici a fost pus temporar între paranteze, el va influența proiectul de federalizare propus de către ultimul împărat al Austro‑Ungariei, Carol de Habsburg, în septembrie‑octombrie 1918 – într‑o versiune deplin închegată la 16 octombrie 1918 – într‑un moment în care Popovici însuși – retras în țara cantoanelor, al cărei model federal materializa visul său de o viață – renunțase deja la el.

După Primul Război Mondial, una dintre cele mai articulate viziuni ale Europei Centrale ca treime de mijloc a Europei locuită de popoare negermanice o datorăm lui Halford J. Mackinder, teoreticianul puterii terestre în școala anglo‑saxonă de geopolitică – cel care a identificat aria central‑nordică a Eurasiei, stăpânită în vremea sa de către Rusia, denumită inițial „pivotul geografic al istoriei” și, ulterior, Heartland, cu zona pivot a politicii mondiale. În lucrarea sa clasică Idealuri democratice și realitate (1919), scrisă cu intenția de a conferi negocierilor păcii de la Versailles o soluție democratică, el considera aria cuprinsă între Germania și Rusia și Marea Baltică și Marea Mediterană ca alcătuind o singură unitate geopolitică[21]. Această viziune geopolitică o vom regăsi ulterior și în alte culturi europene majore competitoare celei germane, precum cea franceză, dar exprimată noțional diferit de către geopoliticieni, geografi și istorici, prin noțiunea alternativă de Europa mediană[22].

O viziune similară, încă mai cuprinzătoare geografic și mai pătrunsă de idealismul istoricist specific epocii, avea Tomáš Garrigue Masaryk, fondatorul și primul președinte al Cehoslovaciei. Excluzând, în mod deliberat, din definiția sa teritoriile Germaniei și Austriei, pentru Masaryk Europa Centrală era „o zonă distinctă, formată din națiuni mici, întinzându‑se de la Capul Nord la Capul Matapan”[23]. Potrivit lui Masaryk, existența acestora, ca a oricărei națiuni de altminteri, nu era una câtuși de puțin fortuită, ci parte a unui plan universal al Providenței, pe care fiecare dintre acestea avea datoria să‑l discearnă[24].

Un proiect de federalizare a Europei Centrale l‑a avut drept inițiator pe mareșalul și viitorul șef al statului polonez Józef Piłsudski. El s‑a bucurat și de susținerea premierului polonez Ignacy Paderewski. Promovat cu asiduitate în cancelariile occidentale încă din 1918, proiectul viza crearea de către Polonia a unei federații împreună cu Lituania, Bielorusia și Ucraina, al cărei model trebuia să îl constituie uniunea federală polono‑lituaniană de la Lublin, din 1569. Soarta proiectului a fost influențată de evoluția oscilantă a războiului sovieto‑polon. Respingerea Armatei Roșii în fața Varșoviei – ceea ce avea să se numească „miracolul de pe Vistula” (15 august 1920) a determinat Kremlinul să solicite încheierea păcii, prefațată prin armistițiul din 12 octombrie 1920 și încheiată prin semnarea la 18 martie 1921 a Tratatului de la Riga. Obținând de la Germania, Silezia Superioară și Coridorul Polonez, iar de la URSS, teritoriile situate la Est de Linia Curzon, Polonia devenea cea mai mare putere dintre Germania și Rusia. Diferendul polono‑lituanian legat de configurația constituțională și instituțională a proiectului și teritoriile ce urmau a face parte din el a continuat însă și după acest deznodământ, mai ales în condițiile în care trupele poloneze ocupaseră la 9 octombrie 1920 orașul și regiunea Vilnius și proclamaseră Republica Lituaniei Centrale. Abia la 15 martie 1923, Conferința Ambasadorilor Puterilor Aliate, întrunită la Paris, avea să pună capăt acestei dispute, pe baza recunoașterii de jure a Lituaniei, a frontierei cu Rusia stabilite prin Tratatul de la Riga și a frontierei cu Lituania stabilite la 3 februarie 1921, Poloniei fiindu‑i astfel recunoscute practic toate pretențiile[25]. Însă atât statul polonez (ce‑și va exercita autoritatea asupra orașului și regiunii Vilnius până în octombrie 1939), cât și cel lituanian (ce și‑a avut capitala la Kaunas în perioada interbelică) își vor ispăși păcatul subminării reciproce în primii ani ai perioadei interbelice prin amputări teritoriale ulterioare, ele devenind prăzi facile pentru expansionismul puterilor totalitare vecine – Rusia sovietică și Germania hitleristă – către finele epocii interbelice.

O altă variantă a modului în care nativii zonei își concepeau central‑europenitatea ține de faptul că Dunărea era privită drept „coloana vertebrală” ce conferea identitate și liant economic și politic regiunii. Simptomatice pentru această Europă dunăreană sunt proiectul Confederației Danubiene promovat de prințul Adam Czartoryski, lider al emigrației polone, la 1848, sau cel susținut de Ion Maiorescu, în calitate de reprezentant diplomatic al guvernului revoluționar provizoriu din Țara Românească, care înainta Parlamentului de la Frankfurt un memoriu prin care susținea necesitatea creării unei federații dunărene sub egidă germană, care să bareze calea constituirii unei federații slave. În contextul post‑pașoptist, reprezentative sunt proiectele unor foști revoluționari în exil, precum proiectul federal al Statelor Unite ale Dunării, conceput de Nicolae Bălcescu la 1850, ca federație dunăreană care să cuprindă teritoriile locuite de români, unguri și sârbi, întemeiată pe principiul egalității națiunilor conlocuitoare[26],
sau planurile Confederațiilor Dunărene propuse de Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (fratele lui Ion C. Brătianu) la 1851, ori de liderul revoluționar maghiar Lajos Kossuth, în același an 1851, care viza însă constituirea unor entități teritoriale independente în cadrul Ungariei și decreta limba maghiară ca limbă oficială, celelalte limbi putând fi folosite doar în chestiuni administrative locale, în școală și biserică.

Proiecte mai mult sau mai puțin similare au fost promovate de Budapesta în cadrul negocierilor de pace de după Primul Război Mondial prin intermediul lui Oszkár Jászi, ministru al Naționalităților în guvernul condus de Mikályi Károlyi, la 1918‑1919, și a fostului secretar de stat al Afacerilor Externe în guvernul maghiar, Diner‑Dénes, la 1919, într‑o perioadă în care între Budapesta și București s‑au purtat discuții despre o posibilă uniune dinastică româno‑maghiară sub egida Casei Regale a României.

Din perspectiva obiectivelor – maximale și minimale – urmărite de oamenii politici maghiari, este demn de reliefat că, în cazul lui Jászi, proiectul de Confederație Danubiană – care, printre altele, urmărea federalizarea Ungariei și transformarea sa, după model elvețian, într‑o „Elveție a Răsăritului” alcătuită din 14 cantoane, din care 5 urmau a ființa în Transilvania – a fost promovat doar după ce anterior, în primăvara lui 1918, autorul său încercase și o formulă federală de prezervare a Dublei Monarhii, sub forma Statelor Unite Dunărene, ce se asemăna doar parțial cu proiectul‑etalon similar conceput la 1906 de Aurel C. Popovici, sau cu proiectul de federalizare a imperiului propus de împăratul Carol de Habsburg, în toamna anului 1918.

În cazul lui Diner‑Dénes, proiectul Confederației Danubiene viza crearea unei confederații economice între noile state naționale Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia și România, care urma să servească interesele Franței de a bloca Anchluss‑ul Austriei de către Germania și joncțiunea geopolitică dintre germani și ruși. Baletul diplomatic orchestrat de Budapesta în iarna și primăvara lui 1920, pentru a câștiga Parisul pentru acest proiect, l‑a sedus o vreme pe secretarul general de la Quai d’Orsay, Maurice Paléologue, Budapesta fiind susținută de acesta în fața Vienei pentru un posibil centru al proiectatei Confederații Danubiene[27].

Ulterior, în mai 1920, când Ungaria a oferit Poloniei ajutor militar împotriva sovieticilor și sprijin împotriva Cehoslovaciei, în schimbul sprijinului diplomatic al Poloniei în negocierile cu vecinii și asistenței militare poloneze pentru echiparea armatei sale, Parisul a contemplat soluția unei alianțe polono‑româno‑maghiare cu caracter anti‑sovietic. În vara lui 1920, după victoria mareșalului Piłsudski în fața Armatei Roșii, Parisul a renunțat însă la acest din urmă proiect, optând pentru susținerea creării Micii Înțelegeri, ce oferea o mai bună perspectivă construirii unei Europe Centrale sub auspicii franceze, care să bareze calea revenirii puterii germane și răspândirii virusului bolșevic, având ca piloni de bază principiile autodeterminării naționale, securității colective și cordonului sanitar anti‑bolșevic. În duelul diplomatic ce s‑a purtat în prima jumătate a lunii august 1920, între planul francez ce viza construirea unei alianțe polono‑româno‑maghiare cu caracter anti‑sovietic și planul ceh al unei alianțe anti‑maghiare cu toți vecinii Ungariei, România a jucat un rol semnificativ, dacă nu chiar unul decisiv. Pe de o parte, aprecierea este argumentată de faptul că tocmai eșuarea tentativei de apropiere româno‑maghiară, ca urmare a obsesiei Budapestei de rectificare a frontierelor, a înclinat în cele din urmă balanța opțiunii Parisului către cel de al doilea proiect, reprezentat de Mica Înțelegere. Iar, pe de altă parte, ea este susținută și de strategia de amânare adoptată de București față de proiectul cehoslovac și contextul alăturării sale Micii Înțelegeri în vara lui 1921, în circumstanțe total diferite de cele ale verii 1920. Practic, în acel moment, planul inițial al lui Take Ionescu, ce viza o asociere economică și politică „în cinci”, care să cuprindă pe lângă statele Micii Înțelegeri, Polonia și Grecia, nu mai era de actualitate, în condițiile lipsei de entuziasm al unor importante cancelarii occidentale față de acesta și al consumării unei noi tentative de restaurare a Habsburgilor[28]. Mai mult decât atât, în primăvara lui 1921 se intensificaseră acțiunile revizioniste și iredentiste ale Ungariei, ce aveau să culmineze cu „afacerea Burgenland”. Totodată, alăturarea României la proiectul propus de Praga, în iunie 1921, s‑a făcut numai după semnarea prealabilă de către București a unei alianțe polono‑române, în martie 1921.

Avându‑și rădăcinile în colaborarea de la Paris dintre Take Ionescu, T.G. Masaryk și N. Pašić, din timpul Primului Război Mondial, și, ulterior, al Conferinței de Pace postbelice, Mica Înțelegere s‑a constituit în anii 1920‑1921 prin semnarea a trei tratate bilaterale: cel dintre Republica Cehoslovacia și Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven (14 august 1920); cel dintre Regatul României și Republica Cehoslovacia (23 aprilie 1921); și cel dintre Regatul României și Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven (7 iunie 1921) – cel din urmă consolidat și prin căsătoria prințesei Marioara a României cu regele Alexandru al Iugoslaviei, în 1922. Performanța Micii Înțelegeri a fost subminată de lipsa de unitate a obiectivelor și intereselor țărilor membre, de vanități personale ale liderilor de la Praga, Belgrad și București, precum și de o serie de disfuncționalități economice și militare. Semnarea Pactului de organizare a Micii Înțelegeri, la 16 februarie 1933, indica preocuparea de reorganizare a alianței într‑un context internațional schimbat, marcat de ascensiunea nazismului. Însă interesele divergente și ascensiunea autoritarismului în majoritatea ţărilor din regiune (Piłsudski în Polonia, Horthy în Ungaria, Dolfuss în Austria, Alexandru I în Iugoslavia, Boris III în Bulgaria, Carol II în România) au subminat orice încercare de rezistenţă în faţa expansiunii Germaniei naziste. Prin lipsa de reacție adecvată (mai cu seamă din partea Iugoslaviei) la dezmembrarea unuia din statele membre (Cehoslovacia) în urma Acordului de la München (1938), Mica Înțelegere a picat testul ultim al oricărei alianțe, ceea ce i‑a demonstrat nu doar neputința, ci i‑a marcat definitiv și falimentul moral, într‑o perioadă când întreaga arhitectură de securitate interbelică axată pe viziunea franceză a spaţiului‑tampon de securitate dintre Germania şi Rusia Sovietică și conceptul securității colective se prăbușeau inexorabil, dovedindu‑și fragilitatea.

Între timp, în perioada anilor 1922‑1925, ideea unei Confederații Danubiene va continua să fie prezentă atât în dezbaterile publicistice, cât și în cele diplomatice din unele cancelarii occidentale, într‑un context marcat deja, pe de o parte, de existența și activitatea Micii Înțelegeri, iar, pe de altă parte, de afirmarea idealului unității pan‑europene.

Ideea unității pan‑europene a fost răspândită și popularizată îndeosebi de contele Richard Nikolaus von Coudenhove‑Kalergi, prin lucrările sale Pan‑Europa (1923) și Lupta pentru Europa (1931), precum și prin intermediul primei organizații neguvernamentale înființată de acesta în 1923 și dedicată integral acestei idei, Uniunea Pan‑Europeană, dar și de Aristide Briand, prin proiectul său de Uniune Europeană prezentat Ligii Națiunilor la 5 septembrie 1929. Reprezentații Europei Centrale și de Est au jucat un rol semnificativ în activitățile și congresele mișcării europene, prin filialele acesteia din Budapesta, Praga și Viena. Cele mai puternice grupuri de sprijin ale Uniunii Pan‑Europene a lui Coudenhove‑Kalergi și proiectului de Uniune Europeană Vamală a economistului maghiar Elmer Hantos au activat în capitalele Europei Centrale și de Est[29]. Iar producătorii de oțel din Austria, Ungaria și Cehoslovacia s‑au alăturat în 1927 cartelului producătorilor de oțel vest‑europeni, creat cu un an înainte, inspirat la rândul său de ideea lui Coudenhove‑Kalergi, lansată tot în 1923, de creare a unei uniuni franco‑germane bazată pe cărbunele renan și fierul lorenez.

Într‑un context marcat fundamental de criza economică, pentru care se încercau a se găsi diverse soluții, ideea unei confederații având drept axă Dunărea a revenit din nou în actualitate. Inițial, în 1931, ea viza crearea unui bloc economic al Europei Centrale care să grupeze statele Micii Înțelegeri, Austria și Ungaria, pentru ca, la 2 martie 1932, ea să se concretizeze în proiectul de Confederație Danubiană lansat de André Tardieu și adresat guvernelor Austriei, Ungariei și Micii Înțelegeri, în numele Franței, Marii Britanii și Italiei. Pentru contextul lansării planului Tardieu și al antagonismului ce opunea Franța și aliații săi, Germaniei, simptomatic este faptul că, anterior, în 1930‑1931, anumite cercuri germane reiteraseră „soluția” uniunii dinastice între România și Ungaria sub regele Carol al II‑lea, iar în 1931‑1932 gruparea politică din jurul mareșalului Józef Piłsudski, ce dorea reinstaurarea monarhiei în Polonia, tatonase ideea unui proiect de uniune dinastică între România și Polonia, avându‑l ca protagonist pe prințul Nicolae (regența comună urmând a fi asigurată la început de Piłsudski și Carol al II‑lea).

Planul Tardieu propunea strângerea legăturilor economice dintre statele bazinului dunărean pe baza tarifelor vamale preferențiale. Deși inițial evitase consultarea Germaniei, rezumându‑se la consultarea statelor danubiene, a Marii Britanii și Italiei, în cele din urmă Parisul a cerut și părerea Berlinului asupra proiectului. Viziunile diferite ale Germaniei și, întrucâtva, ale Italiei asupra planului Tardieu, dar și dezinteresul Cehoslovaciei față de el, în contextul deciziei din 28 august 1931 a Curții Permanente de Justiție Internațională de la Haga de respingere a planului de uniune vamală austro‑germană (punând, așadar, temporar, Anschluss‑ul Austriei între paranteze), precum și al Poloniei, care din 1932 avea propriul său proiect de coridor sanitar între Marea Baltică și Marea Neagră – planul Intermarium[30]– au condus, în cele din urmă, în primăvara și vara anului 1932, la eșecul acestui proiect de inspirație franceză. Se cuvine însă menționat faptul că, în schimb, proiectul s‑a bucurat, între alții, de sprijinul liderului politic transilvănean Iuliu Maniu, care, chiar și după eșecul său, a continuat să promoveze o viziune lărgită a acestuia, ce trebuia să reatașeze pe lângă Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România și statele balcanice într‑o confederație sud‑est europeană a statelor de la nord și sud de Dunăre.

Conchizând, se poate afirma că la finele primei conflagrații mondiale și pe parcursul perioadei interbelice au fost elaborate o serie întreagă de proiecte de reconstituire a spațiului central‑european pe baze federative/confederative. Unele dintre ele, promovate dinspre centru spre periferie, precum cele ale autorităților de la Varșovia și Budapesta, se bazau pe subordonarea popoarelor pe care le îngloba intereselor centrului. Paseiste și marcate de evidente nostalgii imperiale medievale, ele urmăreau fie refacerea Republicii polono‑lituaniene, fie a Coroanei Regatului Sfântului Ștefan. Altele, promovate dinspre periferie spre centru, precum cele ce au prezidat la crearea Cehoslovaciei și Regatului Sârbo‑Croato‑Sloven (Iugoslavia), ce eludau raporturile centru‑periferie prin statuarea egalității – cel puțin la nivel teoretic – a popoarelor care le alcătuiau, aveau drept numitor comun consolidarea ordinii versailleze. În vreme ce proiectele primei categorii pot fi încadrate tipologic în ceea ce a fost denumit federalismul ofensiv, cele din a doua categorie aparțin federalismului defensiv. Atitudinea Marilor Puteri față de toate aceste proiecte a fost divergentă și, pe alocuri, oscilantă, fiind dictată nu atât de viabilitatea proiectelor în sine, cât de dinamica în continuă evoluție a intereselor lor geopolitice și de securitate.

Numeroase planuri care vizau organizarea postbelică confederală sau chiar federală a spațiului dintre Germania și Rusia au fost lansate și în timpul și după cel de al Doilea Război Mondial într‑un context marcat, pe de o parte, de perspectiva unei iminente înfrângeri a Germaniei naziste și a avansului URSS către Europa Centrală, iar, pe de altă parte, de relansarea mișcării pan‑europene. La 15 ianuarie 1942, guvernele iugoslav și grec în exil au semnat un acord pentru formarea după război a unei Uniuni a Balcanilor, pentru ca peste câteva zile, la 23 ianuarie 1942, guvernul polonez în exil condus de generalul Wladisław Sikorski și guvernul ceh provizoriu condus de președintele Eduard Beneš să semneze un acord pentru formarea după război a unei confederații între cele două țări central‑europene. Sikorski ar fi dorit ca întreaga Europă Central‑Răsăriteană și de Sud‑Est să se unească într‑o federație, având ca piloni cele două proiecte de uniuni – sud‑est și central‑europeană. Temerile guvernelor grec și cehoslovac că o astfel de soluție ar fi putut atrage după sine o implicare a acestora în disputele Poloniei cu URSS‑ul, pe de o parte, dar și temerea celui iugoslav că ea ar fi însemnat includerea Bulgariei în uniunea sud‑est europeană, pe de altă parte, au stopat elanurile federative ale lui Sikorski. Când Stalin a rupt relațiile diplomatice cu guvernul polonez în exil, în mai 1943, Beneš l‑a urmat, punând capăt negocierilor cu polonezii. După această ruptură, sprijinul pentru planurile federative în alte cercuri ale exilaților est‑europeni s‑a diminuat considerabil, el nemaifiind o soluție realistă în condițiile disputei sovieto‑poloneze. După moartea lui Sikorski într‑un accident aviatic, în iulie 1943, discuțiile pe această temă în rândurile guvernelor în exil de la Londra nu au mai fost continuate. Cu toate acestea, în perioada de până la preluarea puterii politice de către comuniști, planuri federative pentru Europa Centrală au continuat să fie promovate. În 1945‑1946, președintele comitetului de afaceri externe al Parlamentului maghiar, Paul von Auer, a militat pentru ideea creării unei federații danubiene circumscrisă „Statelor Unite ale Europei”. Mai mult decât atât, guvernele maghiar și român au lucrat împreună pentru o soluționare a problemelor bilaterale și pregătirea creării unei uniuni vamale. Iar în aprilie 1947, președintele Uniunii Europene a Federaliștilor, Henri Brugmans, a fost invitat la Praga pentru a pregăti terenul înființării secției cehoslovace a mișcării federaliste. Tot în acea perioadă, conform unui sondaj organizat de Coudenhove‑Kalergi în rândurile politicienilor polonezi ce au rămas în exil sau au fost forțați să emigreze după înființarea comitetului de la Lublin, 89% dintre aceștia erau favorabili planurilor de integrare europeană.

În fapt, în perioada anilor 1945‑1947, foarte puțini europeni erau în favoarea ideii de a integra exclusiv Europa de Vest într‑un bloc occidental[31]. Iar acesta a fost și motivul principal pentru care Administrația Truman a oferit în vara lui 1947 planul Marshall de reconstrucție economică a continentului european răvășit de război, atât țărilor vest‑europene, cât și celor est‑europene. Washingtonul nu dorea să preia asupra sa povara divizării continentului european. Respingând planul Marshall, perceput de Kremlin ca o încercare de a smulge pe cale economică țările est‑europene de sub dominația sa politică recent instaurată, Stalin a căzut în această capcană. De abia în acel moment susținătorii numeroși ai ideii unei Europe unite văzută ca o „a treia forță” între Est și Vest au putut opta pentru soluția integrării vest‑europene, dar chiar și atunci, ea a fost văzută doar ca început al celei, pe termen lung, de nivel pan‑european. După cum sublinia o rezoluție a Comitetului Central lărgit a Uniunii Federaliștilor din aprilie 1947, „o Federație europeană este esențială pentru a depăși politica de bloc și astfel a evita un nou conflict care ar fi rezultatul inevitabil al divizări lumii în sfere de influență”[32].

Conceptul cultural‑literar de Europa Centrală

Pe parcursul epocii bipolare, foarte puțini au fost aceia care s‑au referit la Europa Centrală ca la o entitate și încă și mai puțini cei care au apărat termenul care o desemna astfel[33]. Sentimenul predominant era că „ideea unei Europe Centrale nu mai are nici un sens”[34].

Într‑adevăr, prin mutația suferită prin partajarea Germaniei între Vest (RFG) și Est (RDG), Europa Centrală devenise o pură ficțiune. Dar, chiar și în epoca Războiului Rece, au existat încercări de a păstra ideea, cel puțin la nivel intelectual. În încercarea de a transgresa Realpolitk‑ul superputerilor prin cultură, conferințele organizate de Institutul pentru întâlniri culturale central‑europene (L’Instituto per gli incontri culturali mitteleuropei) din Gorizia au fost, probabil, cele mai semnificative din acest punct de vedere[35]. La rândul lor, faimoasa Ostpolitik lansată de către cancelarul vest‑german Willy Brandt în 1973, prin ajutorul acordat etnicilor germani din regiune (în special din RDG) și procesul CSCE (Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa), prin măsurile de consolidare a încrederii inaugurate prin semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), readuceau parțial Occidentul în peisajul Europei Centrale.

Către mijlocul anilor ’80, conceptul de Europa Centrală, care până atunci părea să fi fost abandonat, a cunoscut o renaștere spectaculoasă. Există un consens în atribuirea punctului de plecare al acestei renașteri provocatorului eseu al lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale (1984). Spațiul central‑european al lui Kundera este unul cultural multinațional, „o versiune condensată a Europei însăși în toată varietatea sa culturală, o mică Europă pan‑europeană, un model redus al Europei compusă din națiuni, concepută după o singură regulă: cea mai mare varietate în cel mai mic spațiu”. Cea mai importantă caracteristică a ei, după Kundera, este alteritatea sa vizavi de Rusia, concepută ca o „altă civilizație”. Împărțind cu Occidentul aceeași istorie culturală, întreruptă de ocupația sovietică la sfârșitul anilor ’50, Europa Centrală a lui Kundera este, în același timp, un spațiu cultural aparte față de acesta, datorită „propriei sale viziuni despre lume, o viziune bazată pe o profundă neîncredere în istorie”, care a rezervat popoarelor sale rolurile de „victime și spectatori”. „Tragedia” nu este doar una a Europei Centrale, văduvită de matricea sa culturală occidentală în urma subjugării sale de către această „altă civilizație”, ci și una a Europei în ansamblul său, care „nu‑și mai percepe unitatea ca una culturală”[36]. Chiar și cei profund atașați ideii, precum istoricul, jurnalistul și scriitorul britanic Timothy Garton Ash, se întrebau însă, pe bună dreptate, către sfârșitul anilor ’80: „Nu este existența unei Europe Centrale imaginate până la urmă dependentă de existența unei Europe de Est reale?”[37].

Ideea fundamentală a dezbaterii intelectuale privitoare la Europa Centrală a fost căutarea utopică a unei căi de evadare din realitatea geopolitică a unei Europe bipolare împărțite între Est și Vest și a unei societăți omogenizate, de tip sovietic, altfel spus identificarea unei modalități de a re‑europeniza cultural un spațiu amenințat cu dispariția culturală. Fiind însă un caz tipic de construcție regională încadrabil politicii identității, în care realitatea și mitul s‑au întrepătruns organic, demersul a activat mecanismul obligatoriu, de tip Janus, al oricărui discurs legat de identitate: circumscrierea identității prin producerea diferenței.

În timpul dezbaterii privind Europa Centrală, dezvoltată în a doua jumătate a anilor ‘80, opiniile au fost departe de a coincide, fiind aduse în discuție numeroase argumente pro și contra. Între numeroasele replici și contrareplici ce au urmat[38], unele au fost articulate de o serie de personalități central‑europene marcante, precum Václav Havel, György Konrád, József Antall, Adam Michnik, Leszek Kołakowski, Czesław Miłosz sau Papa Ioan‑Paul al II‑lea. Un posibil numitor comun al tuturor acestor luări de poziție, altminteri în bună măsură divergente, a fost încercarea de a argumenta existența unei identități central‑europene în termenii specificității culturale și, pe această bază, tentativa delimitării acestui spațiu de celelalte arii est‑europene.

Un exemplu elocvent din acest punct de vedere este Czesław Miłosz, autorul uneia dintre cele mai originale definiții ale central‑europenității. Într‑un eseu publicat în 1986, Miłosz a refocalizat dezbaterea pe delimitarea unui psyche al regiunii, decelabil în imaginarul literar central‑european. „Europa Centrală este cu greu o noțiune geografică. Nu e ușor să i se traseze granițele pe hartă (…) Modul de gândire și simțire al locuitorilor săi trebuie să fie suficient, de aceea, pentru trasarea liniilor mentale ce par a fi mai durabile decât frontierele statelor”, argumenta el. În acord cu „profunda neîncredere în istorie” a lui Kundera, Miłosz considera „conștientizarea istoriei, atât ca trecut, cât și ca prezent”, drept cea mai importantă caracteristică a literaturii central‑europene. În imaginația literară central‑europeană „timpul este intens, spasmodic, plin de surprize, într‑adevăr practic un participant activ”, dând expresie unui „sentiment de amenințare, un pericol amenințând existența unei comunități naționale căreia un scriitor îi aparține”[39]. Prin intermediul istoriei în general, și al istoriei secolului XX în special, „un scriitor central‑european” primește educația în ironie. Însăși condiția de a fi polonez sau ceh sau ungur devine un obiect al ironiei sale, care‑i colorează abordarea vieții”[40].

Circumscris sferei culturale, conceptul cultural‑literar de Europa Centrală a avut însă reverberații și influențe și în plan politic, începând cu reapariția, deloc întâmplătoare, în 1985, a unei propuneri mai vechi – avansate de Varșovia pentru întâia oară în 1957 (planul Rapacki sau Gomułka) – privitoare la crearea unei zone libere de arme nucleare și chimice în Europa Centrală și culminând cu noul regionalism central‑european de după Războiul Rece materializat în Grupul de la Vișegrad (februarie 1991), Inițiativa Europei Centrale (iulie 1992) și Acordul Central‑European de Liber Schimb (semnat în decembrie 1992 și intrat în vigoare în martie 1993)[41]. În vreme ce Acordul Central‑European de Liber Schimb (prin cele 15 state membre) și Inițiativa Europei Centrale (prin cele 18 state membre) au materializat definiția lărgită a conceptului de Europa Centrală, derivată din tradiția conceptuală a Europei Centrale ca treime de mijloc a Europei, Grupul de la Vișegrad (prin cele 4 state membre) a implementat‑o pe cea restrânsă. Interesantă rămâne însă evoluția percepției identității Grupului de la Vișegrad. Dacă inițial statele sale membre (mai ales Polonia și Ungaria) erau considerate poveștile de succes ale tranziției și ale „reîntoarcerii în Europa” a țărilor est‑europene, în prezent, prin respingerea proiectului unei Europe cu mai multe viteze și a cotelor de migranți impuse de Bruxelles, prin promovarea unor atitudini suveraniste, tradiționaliste, eurosceptice, pro‑ruse și, în unele cazuri, iliberale, Grupul de la Vișegrad este perceput mai degrabă ca plasându‑se în opoziție cu linia politică asumată de Bruxelles, mai exact drept avangardă a polului suveranist, eurosceptic și pro‑rus din interiorul Uniunii Europene. Dezbaterea despre „mai multă” sau „mai puțină” Europă, despre o Europă cu două sau chiar trei viteze, o Europă federală sau una a națiunilor (în care rolul statelor membre ar urma să fie consolidat), o Europă multiculturală sau una tradițional‑conservatoare este departe de a se fi încheiat, iar în această dezbatere statele Grupului de la Vișegrad par a avea un rol însemnat de jucat. Deși absolut necesare, poziționările pro și contra acestor opțiuni sunt susceptibile a institui noi linii de fractură în Uniunea Europeană, pe lângă cele deja existente – între statele membre aparținătoare zonei euro și cele din afara acesteia, între statele Schengen și cele non‑Schengen, între „vechea” Europă (de Vest) și „noua” Europă (de Est), între Europa nordică și cea sudică[42] – ce riscă să pună sub semnul întrebării soliditatea procesului construcției europene în viitor.

Note:
[1] Karl A. Sinnhubber, „Central Europe‑Mitteleuropa‑Europe Centrale: An Analysis of a Geographical Term”, Transactions and Papers (Institute of British Geographers), No. 20, 1954, pp. 15‑39.
[2] Jacques Le Rider, Europa Centrală sau paradoxul fragilității, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 20.
[3] Peter Bugge, „Europa Centrală există acolo unde oamenii vorbesc despre ea”, A Treia Europă, nr. 1, 1997, pp. 161‑162.
[4] Jenö Szücs, „Three Historical Regions of Europe”, în John Keane (ed.), Civil Society and the State: New European Perspectives, Verso, London, 1993, pp. 292‑294, 313, 324.
[5] Péter Hanák, „Central Europe: A Historical Region in Modern Times. A Contribution to the Debate about the Regions of Europe”, în George Schöpflin and Nancy Wood (eds.), In Search of Central Europe, Polity Press, Cambridge, 1989, p. 58.
[6] Jenö Szücs, „Three Historical Regions of Europe”, pp. 301‑303.
[7] Ibidem, p. 328.
[8] Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996. Idem, „The West: Unique, not Universal”, Foreign Affairs, Vol. 75, No. 6, November/December 1996, pp. 28‑46.
[9] Idem, „The Clash of Civilizations?”, Foreign Affairs, Vol. 72, No. 3, Summer 1993, pp. 30‑31.
[10] Jenö Szücs, „Three Historical Regions of Europe”, pp. 318‑327.
[11] Jacques Rupnik, „Central Europe or Mitteleuropa?”, Daedalus, Vol. 119, No.1, Winter 1990, p. 256.
[12] György Konrad, „Antipolitics”, în Gale Stokes (ed.), From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945, Oxford University Press, Oxford, 1991, pp. 218, 221.
[13] Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 19.
[14] Friedrich Naumann, Mitteleuropa, Georg Reimer, Berlin, 1915. Vezi și ediția în limba engleză a lucrării, consultată de noi, Central Europe, with an introduction by W.J. Ashley, translated by Christabel M. Meredith, P.S. King and Son, Limited, Orchard House, Westminster, London, 1916.
[15] Friedrich Naumann, Central Europe, p. 1.
[16] Friedrich Naumann, apud Jacques Le Rider, Mitteleuropa, p. 127.
[17] Adrian Pop, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements: Romania’s Pivotal Role in East Central Europe, NDC Security Studies, NDC Monograph Series, NATO Defense College, Rome, 1999, pp. 22‑23.
[18] Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015, pp. 55‑59.
[19] Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info‑Team, Bucureşti, 1997, pp. 15‑16.
[20] Aurel C. Popovici, Stat și națiune. Statele‑Unite ale Austriei‑Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei naționale și a crizelor constituționale din Austro‑Ungaria, traducere din limba germană de Petre Pandrea, studiu introductiv, note și îngrijire de ediție Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 1997.
[21] Elena Zamfirescu, „Reflections on Narrow Post‑Cold War Definitions of Central Europe”, Central European Issues, Vol. 2, No. 1, Spring 1996, p. 176.
[22] Béatrice Giblin et Yves Lacoste (Sous la direction de), Géohistoire de l’Europe médiane. Mutations d’hier et d’aujourd’hui, La Découverte, Paris, 1998; Antoine Marès, Alain Soubigou, L’Europe centrale dans l’Europe du XXe siècle, Ellipses, Paris, 2017.
[23] Apud Stefan Borsody, The New Central Europe, East European Monographs, Boulder, CO., 1993, pp. 103‑117.
[24] Robert B. Pysent, Questions of Identity: Czech and Slovak Ideas of Nationality and Personality, Central European University Press, Budapest, London, New York, 1994, p. 3.
[25] Detalii la Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică, pp. 76‑108.
[26] Cristian Păunescu, „Bălcescu și proiectul unei confederații dunărene”, Magazin istoric nr. 5/2003. Vezi și E.D. Tappe, „Nicolae Bălcescu’s Propaganda in England: His Meetings with Cobden and Palmerston”, American Slavic and East European Review, Vol. 13, No. 1, February 1954, pp. 66‑71.
[27] Detalii la Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică, pp. 109‑130.
[28] Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, București, 1993, pp. 42‑45.
[29] Wilfried Loth, „The European Union as a Pan‑European Project”, în Wilfried Loth, Nicolae Păun (eds.), Disintegration and Integration in East‑Central Europe, Nomos, Baden‑Baden, 2014, p. 14.
[30] Florin Anghel, „Intermarium contra Mica Înțelegere. Sursele refuzului polon de aderare la alianța dintre București, Praga și Belgrad”, Studii și materiale de istorie contemporană, serie nouă, vol. I, 2002, pp. 23‑40.
[31] Wilfried Loth, „The European Union as a Pan‑European Project”, pp. 15‑19.
[32] Apud Walter Lipgens, A History of European Integration 1945‑1947: The Formation of the European Unity Movement, Clarendon Press, Oxford, 1982, p. 448.
[33] Între aceștia se remarcă câțiva autori francezi și care s‑au afirmat în spațiul francez. Vezi Pierre George, Jean Tricart, P.U.F., Paris, 1954 și André Blanc, Pierre George, Henri Smotkine, György Enyedi, Ioan Șandru, Les républiques socialistes d’Europe centrale, P.U.F., Paris, 1975.
[34] Jacques Droz, L’Europe centrale. Évolution historique de l’idée de „Mitteleuropa”, Payot, Paris, 1960, p. 15.
[35] Egon Schwarz, „What Central Europe is and what is not”, în George Schöpflin and Nancy Woods (eds.), In Search of Central Europe, Polity Press, Cambridge, 1989, p. 148.
[36] Milan Kundera, „The Tragedy of Central Europe”, în Gale Stokes (ed.), From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945, Oxford University Press, Oxford, 1991, pp. 218, 221.
[37] Timothy Garton Ash, „Does Central Europe Exist?”, în George Schöpflin and Nancy Woods (eds.), In Search of Central Europe, p. 211.
[38] Vezi de pildă, cele semnate de Predrag Matvejevic, Jane Melor, Milan Šimecka și Mihály Vajda, în George Schöpflin and Nancy Woods (eds.), In Search of Central Europe, pp. 157‑190.
[39] Czesław Miłosz, „Central European Attitudes”, în George Schöpflin and Nancy Woods (eds.), In Search of Central Europe, p. 117.
[40] Ibidem, p. 118.
[41] Adrian Pop, „Conceptul de Europa Centrală”, Sfera Politicii, nr. 28, iunie 1995, pp. 34‑35.
[42] Idem, „Security Challenges on the South‑Eastern Flank of the Euro‑Atlantic Border”, în Theodore J. Gordon et al. (Eds.), Identification of Potential Terrorists and Adversary Planning: Emerging Technologies and New Counter‑Terror Strategies, IOS Press, Amsterdam –Berlin‑ Washington, DC, 2016, p. 110.

Adrian POP

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Pop

Adrian Pop (n. 1 februarie 1958, București) este istoric și analist de politică internațională, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA (2007-prezent), coordonator (Chair) al The Millennium Project Romania Node (2011-prezent) şi director al Centrului de Studii [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*