Punctul Critic » Editorial » Eugen Uricaru: Cum ne deschide ochii doamna Angela Merkel

Eugen Uricaru: Cum ne deschide ochii doamna Angela Merkel

Cancelarul german, Angela Merkel, în urmă cu câtva timp, a declarat că proiectul multiculturalității în Germania a eșuat. Interesant este faptul că, la câteva luni de la declarația sa, doamna cancelar a intervenit într‑o situație umanitară cu și mai multă hotărâre, efectuând o vizită la o școală germană în care învăța o elevă dintr‑o familie turcă, eleva fiind născută în Germania, educată în Germania, vorbind limba germană și dorind să își urmeze destinul în Germania, dar care urma să fie expulzată în Turcia, deoarece familia ei se repatriase acolo. Doamna Angela Merkel a declarat că înțelege complexi­tatea situației, că înțelege și empatizează cu năzuințele tinerei eleve, dar că legea spune altceva. Atunci, legea germană spunea într‑adevăr altceva – tânăra elevă nu era de naționalitate germană, deci nu putea primi cetățenia germană. Au primit‑o zeci de mii, sute de mii de germani de pe Volga, dintre care mulți nu știau o vorbă nemțească, dar erau de neam german. Trebuie să subliniem că în cazul tinerei turcoaice din Germania avem de a face cu un caz perfect de asimilare, nu de expresie a multiculturalității susținute până ieri, alaltăieri de Guvernul acestei țări. Spre onoarea ei, doamna cancelar a făcut o excepție în cazul tinerei eleve și i‑a permis să rămână pe mai departe în țara în care s‑a născut. Continua­rea acestei întâmplări semnificative este cu totul surprinzătoare. Doamna cancelar a făcut public, într‑un context exploziv, e vorba de valul de imigranți, refugiați de război sau nu, faptul că Germania va adăposti un milion de persoane provenind în special din Siria. În fapt, milionul se afla deja în Germania. Mai mult decât atât, milionul fusese disipat pe tot teritoriul țării, în grupuri mici, foarte mici, cu precădere în localități mici, foarte mici. Intenția este mai mult decât evidentă – asimilarea acestor persoane va fi destul de rapidă și de eficace. Presiunea mediului lingvistic și social este cu atât mai mare cu cât localitatea este mai mică. Se vede clar că mitul multiculturalității a fost spulberat. Proiectul conviețuirii în același spațiu legal a mai multor identități culturale cu obiectivul alcătui­rii unei singure societăți armonioase, reprezentativă pentru toți, egală pentru toți, a intrat în impas, cel puțin în Germania.

Desigur, evocarea acestor evenimente nu are decât rostul de a vedea cum arată în concret ceea ce se proclamă în proiect. Chestiunea multiculturalității și aceea a culturii naționale reprezintă polii opuși ai aceleiași concepții liberale prin care înțelegem drepturile generale ale omului și drepturile inalienabile ale popoarelor. O oarecare ipocrizie poate fi observată în modul de a înțelege drepturile etniilor de către marile națiuni. Criza independentistă care s‑a manifestat în ultimele decenii în Europa este rezultatul inconsecvenței în ceea ce privește admiterea sau neadmiterea unor drepturi colective ale etniilor. Avem în fața ochilor criza catalană, criza federației belgiene, fenomenul Kosovo, problemele Corsicăi, ale Bretaniei, Țării Bascilor și a altor entități cu specific etnic sau doar cu decalaje de dezvoltare, cum este situația Italiei de Nord, unde partidul inițial separatist a ajuns la conviețuirea politică destul de ciudată cu partidul care a obținut majoritatea voturilor sale din Sudul Italiei, anume Movimento 5 stelle. Conform legislațiilor naționale și a celei care este asumată de Uniunea Europeană, drepturile colective sunt cu totul respinse, locul acestora fiind luat de drepturile individuale. Cu toate acestea, organizații mai mult sau mai puțin reprezentative, construite pe identitatea etnică a minorităților, se străduie să impună aceste drepturi colective în numele identității culturale. Altfel spus, cultura națională a colectivităților etnice minoritare devine arma principală de subminare a statului care cuprinde și aceste minorități, iar, în același timp, politica multiculturalității consolidează izolarea socio‑culturală a acelorași minorități, sporind așa riscul secesiunilor. Autonomia culturală este o parte componentă a procesului politic ce, inevitabil, duce la secesiune. Nu mai departe decât exemplul fostei Iugoslavii ne lămurește pe deplin asupra consecințelor autonomiei culturale. Republicile iugoslave au exarcebat procesul de construcție a unei culturi naționale (cultură în sensul general al acesteia), ducând fenomenul până la contradicții declarate între simbolurile, valorile și principiile diferitelor republici, dar mai cu seamă a etniilor ce au stat la baza creării acestora. Maximumul conflictului a fost atins prin dimensiu­nea religioasă a acestuia. Sârbii și croații sunt de fapt același popor, ei despărțindu‑se doar pe criterii religioase. La fel stă situația și în cazul diferențelor dintre sârbi și bosniaci, cei din urmă asumându‑și ca denumire etnică termenul de musulman! O aberație, putem spune, dacă nu ar fi o aberație cu un rezultat tragic – masacrele reciproce.

Toată această criză a separatismului, secesionismului se produce în numele afirmării identității naționale. Partea benignă a identității este cultura națională, care este în fapt motivul și suportul afirmării identității ca atare. Partea malignă a fenomenului este reprezentată de conflictul cu forma existentă a statului‑națiune, stat care poate avea diferite surse – contractua­lă, istorică, rezultatul unei expansiuni militare sau chiar economice. Cu excepția etniilor singulare, cele care nu sunt o parte a unui popor organizat într‑un alt stat, cum sunt, spre exemplu, bascii sau catalanii ori bretonii, minoritățile etnice sunt în același timp militante pentru multiculturalitate și angajate într‑un efort maxim de afirmare a propriei culturi naționale. Această angajare este privită cu neîncredere de majoritate și, cel puțin în România, protejată de stat. Dificultățile nu apar în calea acestei angajări a minorităților, ele întotdeauna vor avea un program clar, care va căpăta vigoare în orice situație – dacă statul va obstacula tendința separației etnice, răspunsul va fi motivat și susținut de membrii etniei, dacă statul va împiedica afirmarea culturii naționale a minorității, aceasta va apela la sprijinul lumii civilizate în apărarea unei identități naționale aflate în pericol. Problema, singura problema reală în această situație este în sarcina majorității, a Statului. Ea, majoritatea, și instrumentul exercitării suveranității sale – Statul – sunt datori să asigure mult mai multe lucruri decât cele puse în discuție. În primul rând, Statul trebuie să asigure susținerea autonomiei culturale a minorităților atât prin sprijinirea culturii naționale a acestora, în mod concret, cât și prin asigurarea accesului la cultură a membrilor minorității naționale. Chiar dacă se ajunge la o discriminare pozitivă, Statul este obligat, în același timp, a asigura același tratament majorității. Nu de puține ori am asistat, în România, după cel de‑Al Doilea Război Mondial, la o discriminare negativă a majorității, fără ca ea să fie cauzată neapărat de discriminarea pozitivă a minorităților, ci din alte motive, mai ales ideologice. Acest sprijin serios al statului acordat culturii și accesului la cultură acordat minorităților naționale nu a fost uniform, nu a fost constant și nu a privit toate domeniile. Un lucru este cert – până în 1989 educația din școlile din România frecventate de elevii minorităților naționale a creat posibilitatea bilingvismului pentru aceștia și astfel le‑a asigurat accesul neîngrădit la piața muncii din întreaga țară. Acest rezultat evident și de necontestat a fost și unul dintre motivele declanșării unui amplu și complex proces de segregare a învățământului preuniversitar și universitar. Liderii politici ai celei mai mari minorități naționale nu și‑au dorit obținerea acestui drept, ci dimpotrivă. După 30 de ani de la schimbarea regimului politic în România au apărut generații de cetățeni români, aparținând unei minorități naționale care nu vorbesc decât foarte vag limba română. În opinia unor lideri politici acest fapt consolidează șansele obținerii autonomiei și împinge procesul de segregare până la punctul de unde nu mai există întoarcere.

Multiculturalismul se înfăptuiește pe calea și cu pretextul luptei pentru cultura națională. Statul român sprijină, deoarece este un stat democratic, afirmarea și conservarea identităților etnice ale minoritățilo și bine face. Dar mai trebuie făcut ceva. Trebuie ca, prin toate mijloacele, pe toate căile, Statul român să împiedice orice acțiune secesionistă, de izolare lingvistică, socială și culturală. Statul român nu poate fi un stat sinucigaș, presupunând că așa va fi un stat mai democratic decât alte state. Secesiunea, ieșită deja în public, alimentată de forțe care au propriile interese, nu poate fi luată în seamă sub nici o formă. Calea respingerii acestei inițiative este simplă – respectarea Constituției în spiritul și litera sa, aplicarea strictă a legii și respectarea și garantarea cu hotărâre a tuturor drepturilor cetățenești ale tuturor cetățenilor săi. Aceasta include și sprijinirea culturii naționale a minorităților, dar și evitarea folosirii multiculturalității ca mijloc de realizare a secesiunilor. În același timp și cu aceeași hotărâre, Statul trebuie să sprijine și să garanteze interesele majorității, cu o atenție deosebită pentru cultura națională a majorității. Este cel mai serios motiv pentru care acest Stat se denumește Stat român și nu altcumva.

Statul trebuie să fie al tuturor cetățenilor, dar asta nu înseamnă că el aparține mai mult unora dintre cetățeni și mai puțin altora. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă ajutor, nu privilegiu și acest lucru trebuie înțeles foarte bine. Statul este singurul care poate asigura crearea unui cadru în care toți cetățenii să participe la viața societății, care nu poate să fie o societate divizată, ci o societate participativă pentru toți cetățenii. Felul în care toți cetățenii își regăsesc aspirațiile împlinite și drepturile respectate are un ceva specific – acesta este specificul Statului român. Forța și fiabilitatea Statului se află în suprafața cât mai mare a interesului comun provenită din intersectarea tuturor sferelor de interes individuale. Acest interes comun trebuie apărat cu orice preț în fața oricărui atac provenind din alte interese decât interesul comun. Cultura națională se află în acest spațiu. Multiculturalitatea nu este decât o cale pentru desființarea interesului comun al cetățenilor. Este oare o acțiune democratică apărarea interesului comun care este chiar cultura națională? Cred că nici măcar nu ar trebui să ne întrebăm, deoarece înaintea democrației se află supraviețuirea identitară. Dacă un popor dispare, nu mai are importanță faptul că a avut un comportament democratic ireproșabil.

Cred că doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, asta a vrut să ne comunice atunci când ne‑a anunțat că multiculturalitatea a eșuat.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*