Punctul Critic » Editorial » Eugen Uricaru: Autonomii, secesiuni și democrație

Eugen Uricaru: Autonomii, secesiuni și democrație

De la bun început am vrea să precizăm că termenii pomeniți în titlu sunt relativi noi în descrierea unor realități care pot fi vechi, poate chiar foarte vechi. De fapt, important nu este sensul lor precis, ci la ce anume se raportează autonomia ori secesiunea. Autonomiile, de orice fel, există de când e lumea. Statutul de federaţi (dei foederati) acordat de Roma unor teritorii sau populații implica recunoașterea sau impunerea unei diferențe față de Roma propriu‑zisă. Sistemul Bizantin al themelor, ca și cel feudal al vasalităților nu erau decât forme de recunoaștere a unor autonomii de diferite grade. Regimul politic al Principatelor Române față de Imperiul Otoman era acela al unei autonomii, variind în intensitatea ei în funcție de capacitatea de rezistență a principilor față de autoritatea Porții. În general, imperiile au fost obligate să adopte sistemul de autonomii pentru a reduce costurile administrării unor teritorii. S‑a dovedit că autoadministrarea este mai eficientă decât administrarea directă acolo unde teritoriul sau populația trebuia cucerită continuu, nefiind niciodată supuse cu totul. Aceste autonomii rezolvau mai mult sau mai puțin conflicte de ordin religios, etnic, economic ce se iscau sau existau în sinele subiecților. Un bun exemplu pentru înțelegerea autonomiei acordate de otomani Țărilor Române pot fi așa-numitele Capitulații (contestate uneori ca documente, dar reale în practica relațiilor dintre Poartă şi Principate), în care se stipulau câteva interdicții pentru turci – de a ridica moschei, de a fi proprietari de case sau pământuri etc. Autonomiile, în epocă, au fost soluția optimală de a evita confruntări costisitoare și de a rentabiliza relația dintre Imperiu și subiecții autonomi.

Cu totul altfel se prezintă situația în epoca modernă și, mai ales, în cea contemporană. Războiul de secesiune din Statele Unite a fost atipic, poate un accident. Cauzele sale sunt economice și etice, soluția pentru rezolvarea unor astfel de contradicții fiind cu totul nefirească. Războiul Civil din America era în totală contradicție cu evoluția istorică și economică a lumii occidentale. În Europa, după revoluțiile din 1848, avea loc un proces de coagulare a statelor naționale. Italia, Germania, România sunt doar trei exemple ale acestui macrofenomen prin care se afirmă identitatea națională, statul național. În mod firesc, situația nu era clară, din acest punct de vedere. Aceste state create pe baza unei platforme ideologice, de această dată o ideologie națională, nu politică, și nici religioasă, erau în minoritate într‑o lume dominată de Imperii. Este de observat faptul că în secolul al XIX‑lea existau state aparent naționale, cum ar fi Spania, Franța sau Anglia, care erau în fapt state după model imperial, înglobând popoare sau identități naționale diverse. Acesta este motivul pentru care interesul lor pentru sprijinirea afirmării statelor naționale era destul de scăzut, și oricum interesele concrete erau cele care foloseau, eventual, stindardele cauzelor naționale care amenințau stabilitatea statelor concurente. Astfel, asistăm la un adevărat balet al Marilor Puteri când este vorba despre Unirea Principatelor ori de recunoașterea Independenței României. Marile Puteri se aflau prima dată în situația de a sprijini sau nu o secesiune – România, legal, era o parte a Imperiului Otoman. Unirea Principatelor a fost înfăptuită prin voința poporului român din cele două Principate Dunărene, dar recunoașterea ei s‑a făcut sub dictatul intereselor Puterilor, care în acest mod s‑au amestecat puternic în afacerile interne ale unui Imperiu. Apusul Imperiului Otoman lăsa loc creșterii Imperiului Rus în concurență cu cel Habsburgic, iar Anglia și Franța vedeau, fiecare în felul său, în slăbiciunea otomanilor căi de blocare a concurenței ruso – austriece sau de folosire, în interes propriu, a agoniei otomane. Dacă Unirea Principatelor a întărit autonomia până la o independență de facto, Războiul de Independență a pus o altă problemă Marilor Puteri – problema opririi expansiunii rusești către Balcani și a acceptării a ce nu era de acceptat – secesiunea României de Turcia. Să observăm că Bulgaria a rămas sub suzeranitate turcă până în secolul al XX‑lea. Toată această politică internațională, prin care se sprijinea afirmarea independenței unei națiuni, dar și condiționarea acestui sprijin de acceptarea de către noul stat a unor clauze impuse de Marile Puteri, a părut a se fi sfârșit odată cu acceptarea de către toate statele combatante sau nu în prima conflagrație mondială a principiului wilsonian al autodeterminării națiunilor. Părea să se fi încheiat procesul istoric declanșat de Revoluția de la 1848. Destrămarea Imperiului Austro‑Ungar a avut drept rezultat apariția statelor naționale din Europa Centrală și de Sud-Est. La acest proces au contribuit prăbușirea Imperiului Otoman și relativa destrămare a Imperiului Rus. Polonia, Țările Baltice, România sunt statele care au beneficiat de pe urma acestor evenimente istorice, reușind astfel împlinirea unor proiecte naționale fundamentale. Tratatul de Pace de la Versailles, cu Tratatele adiacente, a consfințit noua stare de fapt în Europa. Reacția puterilor învinse și a Rusiei Sovietice nu s‑a lăsat așteptată. Primul gest a fost Tratatul de la Rapallo dintre Germania și Rusia Sovietică, înțelegere care a pus, în fapt, bazele acțiunii de revanșă, o acțiune care a avut ca încheiere Pactul Ribbentrop – Molotov, Pact ce a fost însoțit de cele două Dictate de la Viena, unde victime au fost întâi Slovacia și apoi România, precum și Acordul de la München, unde victimă a fost Cehoslovacia. Nu trebuie să uităm de un alt Dictat, cel de la Turnu Severin, unde România a fost obligată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei. Toate aceste acțiuni care au dus la modificarea dureroasă și substanțială a ordinii europene stabilite la Versailles au condus, inevitabil, la cel de al Doilea Război Mondial. Dar nici această nouă conflagrație nu a restabilit ordinea inițială și nici pacea reală. Polonia și România au rămas în continuare victime ale înțelegerii dintre Stalin și Hitler, linia trasată de Pactul Ribbentrop – Molotov continuă să fie o frontieră. O mare parte a teritoriului istoric de est al Poloniei și al României continuă să fie înstrăinate. Polonia se află într‑o situație și mai grea decât România, deoarece în acest moment ea administrează în cadrul statului național teritorii istorice ale Germaniei. Din acest fapt nu putem înțelege decât că orice atingere a granițelor actuale poate duce la un conflict generalizat. Tocmai de aceea Conferința de la Helsinki, pe lângă neatingerea drepturilor omului, a prevăzut și nemodificarea frontierelor existente. De fapt, Declarația prevede nemodificarea prin forță a granițelor actuale.

De bine, de rău, echilibrul european, pacea Europei ar părea asigurate chiar și după căderea Zidului de la Berlin și prăbușirea comunismului în Europa. Din ruinele Zidului a renăscut Germania întregită. Din ruinele comunismului s‑au arătat la lumină amenințări care păreau a fi pe deplin extirpate. Două state moștenitoare ale Păcii de la Versailles au dispărut – Iugoslavia și Cehoslovacia. Primul stat a dispărut în vacarmul unui război civil sângeros. Cel de al doilea s‑a destrămat într‑un proces pașnic. De observat că amândouă erau în fapt federații, iar rezultatele dizolvării lor au fost noi formațiuni statale care au urmat caracteristicile republicilor componente ale federațiilor respective.

Secesiunea a fost soluția crizelor politice și economice care au cuprins cele două federații. Poate ar trebui analizate mai profund caracteristicile acestor federații pentru a înțelege ce a dus la secesiune. În primul rând putem observa că, de fapt, aceste federații erau compuse inițial din autonomii mai mult sau mai puțin accentuate. În Cehoslovacia, autonomiile Cehiei și Slovaciei erau, în primele decenii, cu totul formale, nedepășind limitele unei autoadministrări regionale. Anul 1968 a adus prima depășire a acestei limite, atributele federalismului fiind folosite în dezvoltarea procesului de liberalizare a regimului comunist. În măsura în care accentuarea federalismului a fost folosită de liderii Primăverii de la Praga, pentru a căpăta încrederea a cât mai multe grupuri politice și sociale, în aceeași măsură autonomismul a fost folosit împotriva lor de către conservatorii interni și externi. Constatăm că, în lipsa unui climat democratic autentic, autonomismul devine un instrument de subminare a statalității. Un climat democratic real face ca drepturile individuale să fie satisfăcute, iar pretenția unor drepturi colective pentru orice grup minoritar devine inutilă. În cadrul unei democrații reale, drepturile colective nu folosesc decât politicienilor și administratorilor sociali, care și găsesc în ele justificarea politicianismului și a birocrației suplimentare, locale.

Situația din Iugoslavia arată cum un autonomism accentuat, în absența unei democrații consolidate, ajunge mai devreme sau mai târziu la secesionism. După cel de al Doilea Război Mondial, modelul federativ al statului iugoslav părea a fi o soluție acceptată de toate forțele politice ori naționale din această țară. Câtă vreme Iugoslavia a fost condusă autoritar de către Iosip Broz Tito este de la sine înțeles că autonomia republicilor constituente era doar un ingredient al pseudodemocrației partidului unic. Moartea lui Tito a adus o criză de conducere a Iugoslaviei, președinția colectivă ce a urmat descătușând energii negative, localiste, vechi nemulțumiri sau agresivități reciproce. În contextul unei scăderi evidente a autorității statului, a deteriorării climatului democratic, tendințele secesioniste s‑au accentuat, Războiul Civil devenind inevitabil.

Concluzia pe care în mod natural o tragem este aceea că, în afara unei democrații consolidate, în care drepturile individuale sunt garantate, reale și funcționale, autonomiile de orice natură duc la secesiune. În această situație drepturile colective sunt proclamate ca singură soluție, iar ele nu sunt și nici nu pot fi garantul drepturilor individuale. Dimpotrivă, drepturile colective pot acoperi și chiar înlocui drepturile individuale, cele care sunt esența oricărei societăți democratice.

Mai putem observa că republicile sunt mai puțin adaptate la un regim de autonomii, deoarece ele au ca prim obiectiv asigurarea drepturilor individuale. Registrul acestor drepturi este acela care stabilește nivelul de democrație, respectarea acestora fiind subînțeleasă. Regatele, cel puțin cele europene, sunt formulele de stat care acceptă autonomiile teritoriale deoarece ele sunt fondate pe suveranitatea coroanei, nu pe suveranitatea cetățenilor. Vedem că Spania, Marea Britanie includ diferite forme de autonomie teritorială, însă nivelul democrației asigură garantarea drepturilor individuale în o așa măsură încât autonomiile nu sunt decât forme ale administrării descentralizate. Cazul Cataloniei ni se pare a fi edificator – independența reclamată de un grup politic, chiar și în numele unui ideal republican, s‑a dovedit a fi irealizabilă tocmai din cauza faptului că drepturile individuale ale cetățenilor sunt asigurate într‑un mod satisfăcător de sistemul democratic în funcțiune.

Putem observa că drumul de la autonomie la secesiune este deschis atunci când în statul respectiv democrația este în suferință. Lipsa drepturilor individuale suscită, în mod firesc, revendicarea de drepturi colective ca formă de protecție a grupurilor de cetățeni. De aceea, consolidarea democrației, asigurarea drepturilor individuale pentru toți cetățenii, fără nici o discriminare, nici pozitivă, nici negativă, este singura soluție pentru a se asigura stabilitatea statului, pentru a proteja societatea de acțiuni aventuriste de natură politică sau extremistă.

În ultimii ani în România se agită ideea autonomiei de diferite tipuri pentru populația de limbă maghiară. Este o acțiune politicianistă, care intră ciclic în fibrilație, menită să asigure un câștig electoral partidelor etnice. Răspunsul nu poate fi decât o consolidare a democrației, asigurarea drepturilor individuale, lărgirea registrului acestora și aplicarea riguroasă a Legilor și Constituției în afacerile interne, dar și în ceea ce privește relațiile externe ale României.

Nici autoritarismul, nici laxitatea în aplicarea legilor nu sunt binevenite, nici în acest domeniu, nici în oricare altul. De anul acesta, 2018, până în 2020, când se împlinesc 100 de ani de la Tratatul de la Versailles, fundamentul păcii în Europa, ne putem aștepta la evenimente noi și incitatoare, revizionismul nefiind o doctrină părăsită cu totul. Trebuie să ne afirmăm punctul de vedere, autoritatea asupra lui și decizia de a‑l apăra. Nu suntem singurii în această postură, avem aliați naturali, dar putem avea și aliați interesați în păstrarea păcii europene. Dar nimeni nu va ajuta pe cineva care nu este decis să‑și afirme și să‑și apere drepturile.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Eugen Uricaru

Eugen Uricaru s-a născut la 1 noiembrie 1946, în Buhuşi. Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură. După cartea de debut, publică volumul de nuvele Antonia (1977) şi romanele Rug şi flacără (1977), Mierea (1978), Aşteptându-i pe [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*