Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Eugen Gasnaș: Suveranitate și globalizare

Eugen Gasnaș: Suveranitate și globalizare

De‑a lungul ultimelor secole, conceptul de suveranitate a suferit mai multe evoluții semantice. Evul Mediu a perceput suveranitatea prin raportare la Dumnezeul monoteist, singurul purtător al acestei suveranități. Revoluțiile republicane din secolul al XVIII‑lea, inspirate de Iluminism, au transferat această suveranitate de la rege la popor, prin intermediul națiunii. În „societățile post‑moderne”, fluxurile de orice natură care depășesc sau chiar transcend limitele statelor suverane moderne aduc noi actori politici în interiorul unor state (de ex. autonomia unor regiuni) sau deasupra lor (organizațiile internaționale sau supranaționale).

Oare fluidizarea relațiilor pe orizontală face ca suveranitatea să fie depășită în relația sa cu teritoriul și frontierele? La o privire mai atentă, se poate observa că acest lucru nu este real și că, aflate sub presiunea fluxurilor globalizării, structurile statului suveran rămân nu numai intacte, ci continuă să organizeze relațiile internaționale și să direcționeze dreptul internațional. Ordinea internațio­nală rămâne structurată de realitatea frontierelor de stat. În cea mai mare parte, lumea în care trăim este o lume a statelor suverane, iar deteritorializarea ca efect al globalizării este doar aparentă și superficială.

De unde, atunci, acest interes tot mai manifest pentru idei precum identitate sau suveranitate, care au apărut în condiții istorice care nu mai sunt ale noastre și care, prin urmare, ar putea să‑și fi pierdut virtuțile operaționale și să nu fie în pas cu nevoile timpului și lumii prezente? Opinia cvasi‑împărășită este, astăzi, că suveranitatea se simte tot mai provocată, dacă nu chiar subminată, de globalizare. Într‑un moment în care Uniunea Europeană trece printr‑o criză care poate fi descrisă ca fiind existențială și într‑o perioadă în care viabilitatea zonei euro sau funcționalitatea spațiului Schengen par tot mai controversate, care ar fi rațiunea repunerii în discuție, cu atâta stăruință, a ideii de suveranitate, cu atât mai mult cu cât, se poate spune, cu deplină justificare, că există tot atâtea percepții asupra suveranității câte culturi politice naționale există, să spunem în Uniunea Europeană? Și în Bizanțul asediat se discuta intens – se pare – despre sexul îngerilor…

Există, fără doar și poate, o realitate palpabilă a globalizării, care poate fi măsurată printr‑o serie de indicatori cantitativi, cum ar fi creșterea comerțului mondial și coagularea unor mari piețe comerciale/economice/financiare, transferurile de putere de la nivel statal la nivelul organismelor internaționale, apariția unor actori transnaționali precum corporațiile multinaționale și organizațiile neguvernamentale, mișcările de populație, dezvoltarea interconexiunilor între zone îndepărtate de pe glob, îndeosebi datorită noilor mijloacele de comunicare sau de transport. Rezultatul acestui proces, declanșat în a doua jumătate a secolului al XX‑lea, este o mai mare interdependență între state și apariția unei societăți internaționale mult mai integrate.

Privit, însă, în răspăr, acest proces apare mai degrabă ca un set de interpretări date acestor indicatori cantitativi, ca un discurs cu accente mai mult prospective care caută, în scop critic sau prescriptiv, să ghicească viitorul lumii pe baza sus‑numiților indicatori interpretați ca tendințe fundamentale. Ceea ce înseamnă că discursul despre globalizare nu face decât să descrie o lume care nu există încă, dar a cărei apariție este prezentată ca ine­vitabilă.

Desigur, se pune cu legitimitate întrebarea: ce impact are integrarea europeană asupra suveranității statelor membre și în ce direcție vor merge tendințele supranaționale, care pot fi decelate în interiorul construcției Uniunii Europene? Răspunsul cel mai la îndemână este că integrarea europeană se înscrie pe calea integrării funcționale, inițiate la 9 mai 1950 de Declarația Schuman. Europa, în viziunea autorului acestei Declarații, care este piatra de temelie a întregului edificiu european, va fi construită în urma unor realizări concrete, generatoare ale unei solidarități de fapt, iar punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, vor conduce „la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii”[1].

Fără îndoială, Uniunea Europeană este o creație singulară și originală în multe privințe. Așa cum sună formula consacrată: mai puțin decât un stat, mai mult decât o organizație internațională, Uniunea Europeană se întemeiază pe tratate internaționale revizuite prin proceduri care impun unanimitatea statelor membre. În ultimă instanță, asta înseamnă consim­țământul dat de fiecare stat membru în parte. Din această perspectivă, Uniunea pare a fi o manifestare a suveranităților conjugate ale statelor membre, fără ca acestea să fie în vreun fel amenințate cu disoluția. Unii analiști politici merg chiar mai departe cu acest raționament considerând că Uniunea contribuie la menținerea suveranității statelor membre prin acordarea de sprijin financiar guvernelor amenințate de incapacitate de plată.

Cu toate acestea, observând atent evoluția Uniunii Europene în peste o jumătate de secol, devine clar faptul că atât revizuirile succesive ale tratatelor constitutive, interpretarea lor de către Curtea de Justiție a UE, cât și pozițiile adoptate de jurisdicțiile constituționale ale statelor membre au urmat un drum adesea sinuos, prin care s‑a evitat o confruntare frontală cu o problemă atât de spinoasă cum este suveranitatea.

Este suveranitatea susceptibilă de a fi divizată și partajată? O lungă perioadă, o atare întrebare ar fi părut incongruentă. Conform doctrinei politice clasice, în cazul statelor federale, suveranitatea se plasează în centru, iar statele federate se bucură de o anumită autonomie, adeseori foarte accentuată, dar care nu poate fi confundată cu suveranitatea. În cazul unei confederații de state, atunci suveranitatea se regăsește la nivelul statelor membre și nu în centru. Există, însă, și o altă fațetă a federalismului, cea propusă de judecătorul Anthony Kennedy, fost membru al Curții Supreme a SUA, În anul 1996, Curtea Supremă a Statelor Unite a avut de judecat un caz celebru, U.S. Term Limits, Inc. v. Thorton, care a divizat lumea justiției americane. Una dintre tabere a considerat că autoritatea constituțională își are sursa în poporul american, văzut ca națiune în întregul său. Cealaltă tabără a argumentat că izvorul constituțional se regăsește în poporul care trăiește în fiecare stat individual. Judecătorul Anthony Kennedy, în opinia sa concurentă, a scos în evidență „caracterul dual” al unui guvern federal, definind federalismul printr‑o formulă deosebit de sugestivă, care a făcut carieră de atunci. Federalismul este în opinia sa[2] „o încercare de a sparge atomul suveranității” («federalism as an attempt to split the atom of sovereignty»). Federalismul – în ipostaza de construcție politică – conduce, astfel, la reconsiderarea unei noțiuni fundamentale – suveranitatea –, o noțiune pe care au fost clădite, încă din perioada Renașterii, statele actuale.

Deși este adevărat că pot fi decelate cauze multiple care au stat la baza crizelor cu care s‑a confruntat Europa în ultimele decenii, dificultatea de a le depăși se datorează, în mare măsură, deficiențelor în exercitarea puterii la nivelul Uniunii, și care comportă o dublă dimensiune: lipsa de eficiență și insuficienta legitimitate. La bază se află o problemă nodală, aceea a suveranității, o adevărată piatră care ar putea bloca calea Uniunii spre un viitor dorit pentru cetățenii săi. Opțiunea pare acum să fie între menținerea unei simple uniuni comerciale – care însă riscă să regreseze spre o renaționalizare a politicilor economice – și tentația de a crea un guvern economic puternic al Uniunii (în special în zona euro), cu un buget și o capacitate fiscală autonomă centrală.

Raportându‑se la acest proces de globalizare, mulți analiști politici par, însă, să îmbrățișeze o viziune mult mai dominatoare a globalizării, cu un impact aproape nefast pentru suveranitatea unui stat. Astfel, globalizarea este percepută ca un factor de eroziune a suveranității, din cauza faptului că fluxurile de orice tip favorizate de acest proces ar avea loc prin eludarea competențelor teritoriale exclusive ale unui stat, element care caracterizează suveranitatea sa. Desigur, din această pespectivă, nici statele europene nu au scăpat de globalizare, chiar dacă Uniunea Europeană și zona euro ar fi trebuit să atenueze efectele.

Există și voci care afirmă că procesul de globalizare nu se desfășoară într‑un mod uniform, ci în funcție de anumite axe privilegiate. Dezetatizarea fluxurilor este însoțită, în viziunea autorilor acestei teorii, de o reteritorializare în jurul marilor orașe ale lumii, de atracția populațiilor spre imensele aglomerări urbane, spre megalopolisuri, care ar regrupa, în ultimii ani, conform unor date statistice, mai mult de jumătate din populația omenirii. Evident, nu toate punctele de pe glob sunt interconectate între ele, ci mai degrabă marile orașe, metropolele care țes între ele un adevărat păienjeniș, având la dispoziție mijloace de transport și comunicații de ultimă tehnologie, precum și pârghii puternice pentru accelerarea comerțului și consolidarea piețelor, și punând în mișcare fluxuri masive de populație. Astfel, începe să prindă contur rețeaua marilor orașe mondiale, sau ceea ce geograful francez Olivier Dolfuss numește Arhipelagul Megalopolitan Mondial (l’Archipel Mégalopolitain Mondial – AMM)[3], care îmbracă aspectul unei noi Hanse (Hanse – din germana medievală – o confederație comercială și, uneori, militară de orașe în Evul Mediu târziu, a se vedea Liga Hanseatică.), dar, căpătând acum, o dimensiune globală. Pentru Olivier Dolfuss, AMM reprezintă totalitatea orașelor care concentrează cea mai mare parte a fluxurilor aeriene, a fluxurilor de telecomunicații, a fluxurilor de transport, a fluxurilor monetare și financiare. Cele aproximativ 15 orașe incluse în lista AMM formează o adevărată matrice în care se produc atât activități, cât și bogăție, cultură, modă și mentalități. Câteva date statistice: PUB-ul (Produsul Urban Brut) al aglomerației orașului Tokyo este cvasi‑egal cu PIB‑ul Franței, iar cel al New‑York‑ului este de trei ori mai mare decât PIB‑ul Indiei.

Ideea de arhipelag mondial se diferențiază de aceea a „satului global” propusă de Marshal MacLuhan în cartea sa de referință, Galaxia Gutemberg, care susținea apariția unui „trib mondial” întemeiat pe generalizarea mijloacelor de comunicație electronice. Arhipelagul sugerează mai curând izolare și fragmentare și face trimitere, la modul negativ, și la zonele lăsate de izbeliște în acest iureș al mondializării. Mesajul este că sunt țesute noi și puternice fire de interese, care nu lasă să existe dincolo de ele decât dreptul celui mai puternic.

În paralel cu creșterea puterii orașului, a metropolei, noi suntem martorii, potrivit expertului în relații internaționale Susan Strange[4], unei retrageri a statului, cuplată cu o dispersie a puterii în economia mondială. Începând cu anii ’70, debutul celei de‑a treia mondializări, după cum susține autoarea, puterea internațională s‑a răspândit în economie, în multinaționale, în organizații internaționale, în ONG‑uri și în rețele mafiote. Rezidual, puterea statului rămâne, dar este mereu partajată. Diferiții actori din societatea internațională nu au fiecare decât o putere relativă, la concurență cu alte puteri. În societatea globalizată, statele nu dispar, ci se retrag din viața internațională care le debordează. În acest nou mediu, susține Susan Strange, legea nu mai este rezultatul voinței statelor, ci al unei succesiuni de compromisuri și negocieri (bargaining) între diferiții actori din sistemul global. Globalizarea provoacă o scădere a autonomiei statului. Politicile rămân statale, însă spațiile economice depășesc aceste spații politice și le privează de o reală putere. Realitatea puterii se deplasează de la politic la economic. Retragerea statului este însoțită de o depolitizare a relațiilor internaționale. Susan Strange a susținut, încă din anii ’90 ai secolului trecut, că finanțele internaționale sunt complet în afara controlului statului și, prin urmare, nu mai sunt sub controlul niciunei puteri.

În afara acestor predicții mai mult sau mai puțin sumbre privind impactul globalizării asupra suveranității statelor, pot fi identificate și două evoluții majore care au marcat viața internațională în deceniile din urmă, fără o legătură directă cu procesul sus‑menționat, dar care constituie o provocare pentru modul în care este percepută noţiunea de suveranitate statală, și aici ne referim la ascendența spectaculoasă a doctrinei privind protecția internațională a drepturilor omului și la rolul tot mai pregnant al Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Invocarea drepturilor omului a deschis calea edificării – în termenii relațiilor interstatale – doctrinei referitoare la „datoria de a interveni în scopuri umanitare” și, mai recent, la „responsabilitatea de a proteja aceste drepturi”, așa cum poate fi regăsită în numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU.

În ceea ce privește rolul jucat de CEDO, deși legislația Uniunii Europene predetermină aproximativ 15% din legislația națională totală a statelor membre, cele două caracteristici principale ale dreptului comunitar – efectul său direct și prevalența/supremația sa ‑, permit naționalilor din statele membre să conteste, în fața instanțelor lor naționale, orice regulă națională contrară unei norme a Uniunii.

Fostul grefier al Curții Europene a Drepturilor Omului, Michele De Salvia, explică într‑una dintre lucrările sale de poziţie: „Garanția comună a drepturilor și libertăților se bazează în Europa pe o repartizare a competențelor între două niveluri de suveranitate: nivelul național, în care se situează suveranitatea originară a statelor grupate în Consiliul Europei – și nivelul supranațional constituit din sistemul de control instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. /…/ Departe de a fi independente unul de celălalt, aceste două niveluri se completează reciproc”[5]. Efectiv, aceste două niveluri de protecție nu sunt complet independente și principiul subsidiarității garantează echilibrul între ele.

Așa cum prevede articolul 19 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, Curtea rămâne un gardian al respectării Convenției[6]:           „Pentru a asigura respectarea angajamentelor care revin înaltelor părți contractante ale prezentei convenții și ale protocoalelor sale, se înființează o Curte Europeană a Drepturilor Omului”. Jurisprudența Curții este destul de bogată în ceea ce privește dispozițiile privind funcționarea acestui mecanism dublu, la nivel național și european: „Pentru a investiga dacă, într‑un caz particular, a existat o încălcare a dispoziției invocate, Curtea nu poate ignora datele de drept și de fapt care caracterizează viața societății în statul care, ca parte contractantă, răspunde pentru măsura contestată. În acest sens, Curtea nu poate înlocui autoritățile naționale competente, în lipsa cărora s‑ar pierde din vedere caracterul subsidiar al mecanismului internațional de garantare colectivă stabilit de Convenție. Autoritățile naționale sunt libere să aleagă măsurile pe care le consideră adecvate în domeniile reglementate de Convenție. Controlul Curții se limitează la conformitatea acestor măsuri cu exigențele Convenției”[7].

Pentru a completa acest tablou, trebuie menționat faptul că principiul subsidiarității este adesea legat de un altul, cel al marjei de apreciere, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este pregătită să o să recunoască autorităților naționale pentru a pune în aplicare obligațiile care le revin în temeiul Convenției europene a drepturilor omului. Desigur, zona pe care o acoperă această marjă este destul de limitată: marja de apreciere este practic imposibilă în ceea ce privește așa‑numitele drepturi absolute – dreptul la viață, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei și a muncii forțate, interzicerea neretroactivității legilor etc.

În încercarea de a rezuma par­cursul Uniunii Europene, în decursul a peste cincizeci de ani de existență, marcat de demersurile instituțiilor Uniunii și producția lor normativă, punctat de realizări deosebite, dar și de incongruențe vădite, trebuie menționate: piața comună, devenită piață internă – care nu a fost încă finalizată până azi; uniunea economică și monetară – asimetrică, deci imperfectă; spațiul de libertate, securitate și justiție, din start incomplet, din cauza faptului că Irlanda și Marea Britanie au ales soluția opting‑out; politica externă și de securitate (PESC), atât de fluctuantă; crearea SEAE (Serviciul european de acțiune externă, pentru a preîntâmpina migrația masivă, care a divizat profund statele membre; Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și aderarea Uniunii la Convenția europeană a drepturilor omului. În același timp, Uniunea s‑a extins de la 6 membri originari la 28 de state membre la un moment dat, acum 27 în urma Brexit‑ului.

La acestea se adaugă măsurile luate pentru a face față crizei financiare și economice a zonei euro: Semestrul european, prin care sunt coordonate politicile economice, bugetare și ale forței de muncă, Pactul de stabilitate sau de acum celebrul MTO, Regula de aur, care privește acordurile interinstituționale.

Toate acestea conturează imaginea unui cadru european destul de strâmt în care să se defășoare elementele fundamentale ale suveranității statelor membre.

Note:
[1] https://europa.eu/european-union/about-eu/symbols/europe-day/schuman-declaration_ro
[2] Publius: The Journal of Federalism, vol. 26, nr. 3, 1996, https://www.researchgate.net/journal/
[3] Olivier Dolfuss, La mondialisation, Paris, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, 1997, 167 p. https://www.erudit.org/fr/revues/ei/.
[4] Susan Strange, The Retreat of the State. The Diffusion of Power in the World Economy, 1996, https://www.researchgate.net/publication/
[5] Michele De Salvia, Contrôle européen et principe de subsidiarité, în hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library…id
[6] https://www.juridice.ro/cedo
[7] Michele De Salvia, Contrôle européen et principe de subsidiarité, în hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library…id

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*