Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Enache Tuşa: Un experiment de modernizare naţională în context european

Enache Tuşa: Un experiment de modernizare naţională în context european

Consideraţii preliminare

 În contextul evenimentelor de la finalul războiului ruso‑turc din 1877‑ 1878, Dobrogea a făcut obiectul unor schimburi teritoriale la iniţiativa Imperiul Rus, care și‑a „rezervat dreptul” de a opera un schimb teritorial însemnând sudul Basarabiei, anexare ratificată în tratatul încheiat la Berlin din iulie 1878. Provincia a fost negociată între Marile Puteri care doreau să‑și consolideze pozițiile la Marea Neagră și în Peninsula Balcanică, ajungându‑se la situația ca teritoriul cedat de Rusia să fie împărțit între România și Bulgaria. Această împărțire a avut intenția (nedeclarată de Marile Puteri) de a fideliza cele două state nou constituite în epocă (Bulgaria și România) intereselor europene, în special intereselor germane, aspect dovedit de locul organizării Congresului de Pace din 1878. Până în secolul XIX lucrurile par să nu se fi schimbat pentru Dobrogea, ea rămânând, în esenţă, o provincie de graniță a administraţiei otomane, așa cum o găsesc și responsabilii politici ai României la 1877[1]. Preliminariile Păcii de la San Stefano din 3 martie 1878 și Tratatul de Pace de la Berlin (iunie‑iulie 1878) prevăd mai multe schimbări politico‑teritoriale și de influență a Porții otomane, care cedează Dobrogea Imperiului Țarist în contul despăgubirilor de război[2]. O lucrare recentă, publicată de un grup de cercetători francezi, descrie episodul San Stefano în următorii termeni: „În cadrul negocierilor și deciziilor acestui eveniment singura sacrificată a fost România, aliată a Rusiei, ea va pierde sudul Basarabiei, revendicată de Rusia, primind o compensație derizorie, un teritoriu situat în dreapta Dunării, mlăștinos și bântuit de malarie – Dobrogea”[3].

„Naţionalizare” și integrare

Partea de Nord a Dobrogei, de la Gurile Dunării și până la Silistra, a fost atribuită României, în timp ce partea Dobrogei de Sud[4] a fost cedată Bulgariei pentru a o cointeresa în susținerea intereselor europene în această zonă. Referitor la acest aspect, relevante sunt afirmațiile unui cercetător avizat și bun cunoscător al evoluției teritoriului în cauză și al perioadei. Este vorba de Kemal H. Karpat, care evocă evenimentele epocii. Autorul afirmă că: „trecerea Dobrogei sub administrație românescă a fost un eveniment neașteptat și șocant. România nu emisese vreo pretenție explicită să obțină Dobrogea. Deși unii au forțat, afirmând ulterior că Dobrogea ar fi aparținut românilor încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, adevărul este că intelectualii și artiștii români vedeau Dobrogea mai degrabă ca un „orient” exotic românesc, în ciuda faptului că aici trăiau români compatrioți ai lor de secole[5]. Dobrogea a fost cedată Rusiei de către Imperiul Otoman în contul despăgubirilor de război, puterea țaristă rezervându‑și dreptul de a o ceda, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Un autor american, evocând contextul epocii, consemna: „Într‑o manifestare tipică de nerecunoștință, Rusia, cu aprobarea Congresului de la Berlin, i‑a luat României sudul Basarabiei. În schimb, România a primit Dobrogea, o provincie înapoiată, de care publicul român era, pe atunci, puțin interesat”[6]. Prin acest episod, al tratativelor diplomatice, România încorpora teritoriul dobrogean pe suprafaţa căruia trăiau mai multe grupuri etnice care sunt cuprinse în date statistice prezentate în continuarea expunerii noastre. Odată cu intrarea teritoriului dobrogean în componența României au început să fie aplicate și măsurile administrative, precum și intențiile de modernizare a acestei noi provincii trecute din administrarea Imperiului Otoman sub autoritatea României[7]. Fenomenele sociale care s‑au produs în acest spațiu au avut rolul de a modifica în mod definitiv compoziția etnică, structura demografică, raportul instituțional și sistemul de administrație în Dobrogea. Influențele culturale care au existat în Balcani au construit un tip unic de geografie umană și identitară specifică acestui areal cultural și politic cu un mental colectiv aparte.

Evoluțiile demografice și măsurile administrative, care au avut loc în Dobrogea după 1878, au produs efecte ireversibile în plan economic, cultural şi chiar religios, transformările fiind extrem de complexe. Administraţia centrală şi locală a fost pusă în faţa unor probleme generate de fenomenul colonizărilor precum: transportul, aşezarea populaţiei în gospodării provizorii, asigurarea unor condiţii de trai normale, fixarea în centre definitive de colonizare urmate de împroprietărirea cu terenuri agricole. După anul 1878 în cele două părți ale Dobrogei (nord și sud) administrate de două autorități statale diferite încep acțiuni de colonizare masive întreprinse de către Bulgaria și România pentru naționalizarea teritoriului nou dobândit. Ceea ce va întreprinde statul bulgar pentru a bulgariza și deotomaniza Dobrogea de Sud va întreprinde și tânărul stat român pentru a definitiva procesul de românizare a Dobrogei de Nord. Pentru acest motiv cercetarea noastră va prezenta comparativ sub diferite aspecte competiția dintre Bulgaria și România pentru revendicarea Dobrogei întregi. Vom descrie anumite etape ale colonizărilor și ale redistribuirii populației însoțite de o distribuire a proprietății funciare din teritoriul nou dobândit între cele două state după deciziile de la Berlin din iulie 1878. O altă intenție a demersului nostru științific va prezenta modificarea raportului demografic[8] în favoarea românilor, ceea ce a definit viziunea administrării Dobrogei de către statul român, dar și modul în care guvernele românești au procedat la naționalizarea Dobrogei.

Intenția noastră de a studia fenomenul colonizărilor de populații care au avut loc în Dobrogea este legată de lipsa unei cercetări fundamentale în acest domeniu până în prezent. În epocă au fost publicate studii întreprinse pe diferite populații și grupuri etnice, însă ele nu au făcut obiectul unei cercetări fundamentale care să poată crea o imagine de ansamblu a acestui fenomen social. Cum a fost inversat raportul demografic în Dobrogea și ce anume a contribuit așa de mult încât, în doar trei decenii, populația să fie inversată? Răspunsul poate fi dat și de fenomenul colonizărilor, deoarece inversarea raportului demografic nu se poate realiza decât prin aducerea unui număr mare de locuitori dintr‑un spațiu geografic în altă zonă de locuire căreia îi transmit cultura, organizarea socială și limba.

Documentele cercetate de noi ne dau posibilitatea să analizăm modul în care au perceput comunitățile dobrogene relaţiile sociale și politice specifice culturii politice românești și modelul în care a fost perceput acesta de către membrii comunităților etnice. Acest aspect poate defini amploarea, precizia și hotărârea cu care au fost derulate colonizările românești în Dobrogea și viziunea decidenților politici[9] ai epocii care au derulat procesul de „naționalizare” a provinciei. Ideea națiunii era invocată în epocă de statele care își consolidau corpul social. Acest concept a fost utilizat și în consolidarea specificului național românesc în Dobrogea perioadei de stăpânire românească care debutează în 1878.

Acesta a fost și motivul pentru care a fost posibil reconfigurarea raportului demografic după transferul de putere de la Imperiul Otoman la Statul Român. Referindu‑se la ideea de corp național, Constantin Rădulescu‑Motru susținea că nașterea națiunii se fundamentează pe egoismul comunităților care devin națiuni. Citând un autor american[10], Rădulescu‑Motru susține că: „naționalismul și principiul suveranității naționale este o poartă larg deschisă egoismului fiecărui popor și este o cauză permanentă de războaie între popoarele europene[11]. Prin urmare, naționalismul a fost utilizat atât ca un factor esenţial pentru dezvoltarea unei națiuni, cât şi ca un instrument de control al maselor. Selim Deringil demonstrează cum ideea naţională care a fundamentat statul a însemnat „în primul rând întărirea controlului asupra a ceea ce devenea o entitate din ce în ce mai volatilă și mai combustibilă: poporul”[12]. Revenind la problematica studiului nostru, credem că demersul este cu atât mai necesar, cu cât în literatura socială și în lucrările care studiază modul în care s‑a constituit sistemul politic românesc în Dobrogea nu este cercetată în dimensiunea antropologiei instituțiilor politice, a filosofiei sociale și a culturii administrative. Mentalul colectiv al membrilor acelor comunități etnice era diferit, deoarece existau diferențe semnificative de percepție a guvernării, precum și faţă de modul de acțiune a instituțiilor politico‑administrative nou instaurate.[13] Potrivit unui autor, Richard Jenkins, diferenţierea culturală este produsă şi reprodusă prin interacţiune socială, fiind variabilă şi manipulabilă în acelaşi timp, colectivă şi individuală, exteriorizată şi interiorizată[14].

Particularitățile descrise de noi prezintă în amănunt perioadele în care reformele sociale și politice din Balcani au fost adoptate la suprafață și nu în profunzimea problemelor cu care se confruntau societățile amintite mai sus. Naționalismul a reprezentat o necesitate a unei epoci (secolul al XIX‑lea), fiind inserat în discursurile oficiale despre corpul național. Teoriile societății moderne creează premisele unei filosofii despre statul națiune și ideologiile premergătoare. Eric Hobsbawn susține că „există un element de artefact, invenție și inginerie socială care contribuie la formarea națiunilor”[15]. Hans Kohn merge mai departe cu imaginea națiunii în mentalul colectiv susținând că: „naționalismul este o stare mentală”[16]. Un alt autor important al teoriei națiunii, Ernest Gellner, susține că „naționalismul nu reprezintă deșteptarea și afirmarea culturilor dezvoltate de‑a lungul timpului, așa-zis firești și necesare. El constituie, din contra, cristalizarea unor unități noi, adecvate condițiilor de acum, deși folosesc în mod declarat ca materie primă moștenirea culturală, istorică și de altă natură a lumii prenaționaliste”[17]. Teoria depre apariția naționalismului susținută de Ernst Gellner oferă o viziune de ansamblu asupra lumii, împărţind întreaga dezvoltarea umană în trei stadii de evoluție (epoca preagricolă, epoca agricolă și epoca industrială), considerând statul națiune ca element de coeziune și concept definitoriu al acestor etape[18]. Gellner demonstrează cum necesitățile diferitelor epoci au condus la apariția națiunilor (ca entități) și a naționalismului (ca ideologie)[19]. Însă în etapa societății industriale coeziunea grupurilor tradiționale a dispărut și alte grupuri au luat locul purtătorilor vechilor relații sociale. Sporul demografic a evoluat paralel cu apariția de grupuri care nu aparțineau epocii patriarhale, grupuri care au permis dezvoltarea rapidă a societății și naționalizarea ei[20].

Criticat vehement în spațiul public pentru demontarea miturilor fondatoare și pentru abordarea subiectelor tabu, Lucian Boia afirmă despre națiune că: „nu o anumită istorie face națiunea, ci națiunea, o dată constituită, își inventează istoria care, aparent, ar fi întemeiat‑o. Nu o anume limbă împărtășită îi reunește pe oamenii în națiune, ci națiunea, o dată constituită, elaborează o limbă standard pe care o impune tuturor membrilor săi. Nu căile de comunicație moderne fac națiunea, ci națiunea, o dată constituită, are grijă să‑și lege toate segmentele componente într‑o rețea centralizată de căi de comunicație…”[21]. În cazul românesc, în limitele Constituţiei din 1923, statul naţional era o simplă formă fără conţinut, prin Constituţia din 1938, însă, se încheagă o nouă ordine de stat în care se impune organizarea prioritară a intereselor naţionale, în care naţiunea este mai puţin o comunitate juridică sau o colectivitate politică, ci mai mult o colectivitate spirituală şi organică aşezată pe legea sângelui din care izvorâşte o ierarhie a drepturilor politice[22]. Statul naţional în formula Constituţiei din 27 februarie 1938 se baza pe distincţia juridică şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români[23]. Astfel se punea problema între cetățenii care urmau să facă parte din corpul social român ca subiecți ai națiunii și parte a corpului politic vizat de noua constituție[24]. Vor fi date mai multe decrete lege care vor face distincția dintre anumiți cetățeni împărțiți conform criteriilor confesionale, vizați fiind evreii care trăiau și în Dobrogea în număr relativ mic în raport cu alte regiuni ale României. De altfel, națiunea reprezintă un grup de oameni ce nu se vor întâlni niciodată cu toții, dar despre care fiecare și‑a format o imagine, așadar este după celebra formulă a lui Benedict Anderson „o comunitate politică imaginată”[25]. Excelentul studiu aparținând lui B. Anderson remarcă faptul că în societatea industrială individul este condus către legitimarea națională în mai multe etape[26]. Apariția conceptului de naționalism și de stat națiune este asociată frecvent cu începuturile modernității europene. Prin urmare, naționalismul este strâns legat de statul modern.

Discursul public și competiţia revendicărilor politico‑teritoriale

Într‑un eseu recent, cercetătoarea de origine bulgară Maria Todorova identifica două probleme majore în parcursul construcției statului bulgar (și implicit a națiunii bulgare): Dobrogea și Macedonia, cea din urmă constituind „rana veșnică din sufletul național bulgar”[27]. Referindu‑se la un Atlas conceput de către Dimităr Rizov[28] care configura arealul statului și revendicările naționalismului bulgar, autoarea susține că „frontierele trebuie să fie cât mai naturale cu putință și să asigure independența economică a națiunilor”[29]. Todorova merge mai departe cu analiza atlasului lui Rizov și ne spune despre prefața acestuia că „este un rezumat al programului naționalismului bulgar așa cum a fost formulat și respectat în primele patru decenii de după 1878”[30]. Analizând pretențiile și argumentele formulate de Rizov, Maria Todorova prezintă exagerările naționalismului bulgar, care identifica linia Dunării cu granița naturală a Balcanilor și care ar crea limitele naturale în care frontierele României erau trasate în totalitatea lor dincolo de Dunăre.

În acest context, viziunea bulgară susținea că revendicarea Dobrogei de către bulgari este întru totul legitimă. Revendicarea Dobrogei se sprijinea, în ideologia bulgară, pe patru argumente: a) Dobrogea a fost dintotdeauna parte componentă a statului medieval bulgar; b) Dobrogea se află pe teritoriul Penisulei Balcanice; c) retrocedarea Dobrogei către Bulgaria ar face ca gurile Dunării să se afle sub controlul unui singur stat[31]. Maria Todorova demontează rând pe rând argumentele naționaliștilor bulgari asupra Dobrogei, afirmând că pretențiile teritoriale se fundamentează pe limitele statului medieval bulgar. Autoarea afirmă că cinci secole de stăpânire otomană au contracarat pretențiile bulgare asupra Dobrogei. Susținătorii drepturilor românești în provincie negau presupusele drepturi politice ale bulgarilor în Dobrogea.

Unul dintre acești susținători ai drepturilor românești asupra provinciei a fost Constantin Brătescu (colaborator al școlii gustiene), care publică în primul număr al Arhivei Pentru Știința și Reforma Socială o recenzie foarte dură cărților publicate de către un intelectual bulgar, A. Ischirkoff. Acesta din urmă publicase două lucrări despre evenimentele care avuseseră loc în Dobrogea: La Bulgarie et la Dobroudja, publicată la Berlin în 1918, și La Dobroudja et les revendications roumaines, publicată în 1918 la Laussane.

Brătescu descrie cele două cărți ca fiind „două broșuri care se contrazic una pe alta” și demontează pe rând drepturile: geografice, istorice, economice, politice și etnografice ale bulgarilor asupra Dobrogei[32]. Trebuie avută în vedere situația din epocă. În 1918 Dobrogea era sub stăpânire germano‑bulgară și, în acest context, ambele state și elite intelectuale încercau să‑și justifice drepturile asupra teritoriului dobrogean în dispută. În context reproducem un pasaj care reflectă statu‑quo‑ul în epocă. Constantin Brătescu consemnează: „Dl Ischirkoff susține că toate partidele politice bulgare și toate jurnalele au cerut anexarea întregii Dobroge. Lăcomia bulgară este imensă! Dar iarăș noi nu ne putem opri la a mărturisi că drepturile și interesele României în Dobrogea sunt așa de covârșitoare încât mai curând sau mai târziu provincia noastră transdunăreană va fi alipită din nou și definitiv, cu prisos la sânul patriei‑mume”[33]. Brătescu combate la fel de dur, în aceeași revistă, o altă lucrare a unui autor bulgar pe nume Milan Markoff, care publică Le sort politique de la Doboroudja apres le Congres de Berlin, la Sofia, în 1917. Critica poate fi plasată în același context al ocupării germano‑bulgare a Dobrogei și vizează „justificarea drepturilor bulgare” în plan internațional pentru a convinge decidenții europeni să accepte și să consimtă la starea de lucruri creată de război[34]. Aceste particularități ale sudului Dobrogei au fost impuse de anumite mutații de ordin politic impuse de formarea unui nou tip de elită în sud‑estul Europei. În România s‑a creat un model mixt de societate compus dintr‑un grup restrâns de elite și din țărănimea omniprezentă care a produs un stat cu un accentuat caracter rural. Totuși, modelul de organizare a instituțiilor în România este diferit în concepție față de cel care a însoțit procesul instituțional din Bulgaria[35] (în aceeași zonă a sud‑estului Europei).

Dacă românii au mizat pe un tip de stat burghez[36] bazat pe o elită modernizatoare, bulgarii au preferat un stat de tip agrar, care se fundamenta pe societatea țărănească. Analizând situația Dobrogei de Sud în contextul războaielor balcanice, Ioan Popoiu consemna modul în care se destrămase unitatea otomană a Peninsulei Balcanice, într‑o lucrare publicată recent. Autorul descrie situația: „Războaiele balcanice au însemnat sfârșitul stăpânirii otomane în Balcani, cu excepția Constantinopolului și a unei fâșii înconjurătoare din Tracia. Aceste conflicte au provocat numeroase victime și pagube materiale și au dus la distrugerea unității balcanice. Toți combatanții au distrus orașe și sate, au ucis civili, au jefuit și au practicat asimilarea etnică, au recurs la violență conform analizei unei comisii internaționale”[37]. În acest context se naște rivalitatea bulgaro‑română legată de Dobrogea și de apartenența politică a acesteia. Disputa româno‑bulgară asupra Dobrogei este evocată și de Constantin Iordan, într‑o lucrare dedicată discursului bulgar referitor la Dobrogea. Autorul consemnează, citând un istoric bulgar, că: „În tratatul de la San Stefano a fost menționat numai faptul că Rusia prefera să dea Dobrogea în locul Basarabiei, dar până la Congresul de la Berlin, românii au refuzat în mod cert Dobrogea. (…) Principatul Bulgariei, în alcătuirea propusă prin tratatul de la San Stefano și fără însărcinarea lui, care i‑au fost impuse prin tratatul de la Berlin, putea să fie de acord cu o tranzacție favorabilă din punct de vedere politic. Dar acum nimeni nu este în stare să‑și asume această nouă plată financiară, nici România nu se va separa de Dobrogea, întrucât ea nu are de ce să se teamă nici de Bulgaria, nici chiar de Rusia”[38].

În acest mod s‑au dezvoltat analitic şi comparativ două modele societale pe care noi le‑am identificat ca modelul românesc și modelul bulgar. Acea epocă a fost dominată și de integrarea societății românești, cel puțin ca model politic, în familia europeană. Acest deziderat politic era prezent, la nivel declarativ, în mintea tuturor politicienilor români şi a claselor sociale urbanizate. Particularitățile revendicării teritoriului făceau recurs la mituri fondatoare pentru ambele discursuri politice oficiale. Cercetările echipelor studențești regale în Dobrogea între 1934 și 1939 confirmă particularitățile amintite de noi. Cartografierea satului Ezibei a identificat un astfel de fenomen social al colonizărilor, care se raporta la diferențierile culturale și la identitățile plurale, monografia descriind viața de familie, tradițiile, obiceiurile turcilor, tătarilor, bulgarilor, aromânilor și românilor.

Practic, tipul acesta de cercetare nu era cunoscut în Dobrogea până în deceniul trei al secolului XX, când echipele studențești înființate de Dimitrie Gusti fac cercetare efectivă în satele dobrogene. Modelul de cercetare gustian a fost unic în peisajul dobrogean. Ulterior au fost întreprinse cercetări izolate asupra unor identități politice, precum și asupra instituțiilor administrative care au definit sistemul politic de după 1877, însă puține dintre ele se ocupă de modul în care s‑a produs transferul de putere de la statul otoman la statul român din punctul de vedere al modelului de modernizare politică și socială a comunităților. Tema colonizărilor a fost, deci, prezentă în dezbaterile publice ale epocii, acest aspect fiind și motivul pentru care am ales să cercetăm această temă care, în anumite domenii ale cercetării românești, are conotații negative datorită unor adevăruri incomode. Ne referim la reticența istoriografiei românești contemporane, care consideră tema un tabu, refuzând să trateze acest fenomen care a existat în anumite perioade ale evoluției statului român modern.

Subiectul colonizărilor românești este prezentat fragmentar și în volumele aniversare ale publicației Analele Dobrogei, în 1938, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de stăpânire românească a Dobrogei de Sud. Împlinirea unui sfert de secol de administrație este consemnată prin publicarea a trei volume ale revistei sub titlul: Cadrilaterul 1913‑1938 – Publicație festivă cu prilejul după un sfert de veac de stăpânire românească.

Regimul juridic de stat independent după 1878 are drept consecinţă pentru România instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea și crearea unor instituțiilor aferente pentru administrarea noului teritoriu dobândit, românizându‑l. Am construit raționamentul prezentei cercetări pe o ipoteză ce încearcă să demonstreze modul în care a fost inversat raportul demografic prin care românii devin majoritari, cum este introdusă cultura socială și autoritatea politică a statului român în Dobrogea începând cu 1878, deși acest teritoriu fusese otomanizat timp de aproape jumătate de mileniu. Practic avem de‑a face cu succesiunea a două sisteme sociale și filosofii politice reprezentative: una specifică Imperiului Otoman, care își fundamenta sistemul politic pe baza Coranului, și un sistem politic specific culturii occidentale, unde statul fusese secularizat și laicizat, sistem preluat de statul român și aplicat prin consecință și în Dobrogea. Dimensiunea politică și culturală a acestei succesiuni de sistem a constituit o preocupare importantă a cancelariilor occidentale care au intervenit la San Stefano și Berlin pentru a reglementa situația politică și reconfigurarea echilibrului de putere în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Deși în primă fază șocul pierderii sudului Basarabiei a fost mare, liderii politici români au respins Dobrogea ca obiect al schimbului, deoarece nu cunoșteau realitățile din teritoriu, însă ulterior și‑au regândit poziția.

Au acceptat condițiile impuse de Tratatul de pace de la Brlin și au întrevăzut oportunitățile pe care Dobrogea le oferea pentru dezvoltarea României prin potențialul extraordiar al ieșirii la mare pe care îl oferea[39]. În sensul respingerii ofertei ruse prin care Dobrogea era cedată la schimb cu cele trei județe din sudul Basarabiei s‑au exprimat mai mulți politicieni români[40] printre care un grup important de membri ai Partidului Liberal care susțineau că prin stăpânirea Dobrogei de către România: „naţia română se va amesteca cu rasa slavă din Bulgaria” şi îşi va pierde astfel latinitatea omogenă; Bulgaria „va vedea cu un ochiu foarte defavorabil ocupaţiunea Dobrogei de către Români şi se vor ivi certuri continue între cele două guverne motiv pentru Rusia de a interveni continuu, ca să ne împace”; pentru armata ce va fi instalată în Dobrogea se vor cheltui „mai multe milioane pe fiecare an, deci o cauză de slăbiciune economică a statului român”; Mai mult, era respinsă posesiunea Dobrogei pe motivul că „pentru a face şederea, în această ţară băltoasă, posibilă, pentru a o face productivă trebue să cheltuim zecimi şi poate sutimi de milioane, astfel încât cheltuielile, ce vom face pentru Dobrogea, vor fi mult mai considerabile, decât veniturile, ce ne va putea da” şi „când, în fine, după 10 sau 15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea, şi … dacă aceasta va conveni şi Rusiei.… Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire, dacă ni se ia astăzi Basarabia”. Putem observa cum teama de cererile teritoriale bulgare a încolțit în psihologia politică românească încă de la 1878.

Din acest motiv afirmam anterior că a existat o competiție pentru „justificarea” drepturilor celor două state asupra Dobrogei. Erau temeri justificate, am putea afirma astăzi, însă politicienii vizionari precum M Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, susținuți de către Carol I, au impus acceptarea schimbului teritorial propus de Rusia la 1878. Au fost și momente în care și regelui Carol I i‑a fost teamă ca Dobrogea să nu fie pierdută în contextul războaielor balcanice și de obsesia unei Rusii puternice care să ocupe provincia pe care tot el o câștigase ca urmare a deciziilor de la Berlin. După cum putem observa, clasa politică românească s‑a grupat în două tabere. În prima tabără se aflau cei care deplângeau pierderea Basarabiei, iar alţii discreditau Dobrogea considerând‑o un teritoriu străin de spațiul public și politic românesc. A doua parte, a celor care acceptau schimbul, între care se face remarcat Mihail Kogălniceanu, încerca să acrediteze necesitatea acceptării situaţiei, precizând totodată locul şi rolul pe care îl va avea Dobrogea în dezvoltarea ulterioară a României moderne. În sensul acesta, geologul şi paleontologul Grigore Cobălcescu motivează într‑un studiu pertinent acceptarea integrării [41] și avantajele Dobrogei, din punct de vedere geografic, militar, demografic şi economic[42], oferind, astfel, prima sinteză asupra acestui ţinut, care la acea vreme s‑a dorit a fi un argument important în acceptarea ofertei Dobrogei. În concluzie, Grigore Cobălcescu precizează că Dobrogea este o ţară foarte avută şi cu resurse imense şi putem adăogi fără teamă de a exagera această vorbă mare că ea completează România actuală[43] şi atrage atenţia că „dacă vom fi omeni cum se cade, şi ne vom ocupa de dânsa serios, ea ne va fi de o utilitate necalculabilă”[44].

Obţinerea independenţei este o consecinţă directă a diplomației românești, care a încercat să facă cunoscută diplomației europene problema Dobrogei. Cât de mult a contribuit Dobrogea la evoluția României ca stat modern în secolul XX și care au fost costurile acestei „integrări”? Încercăm să aflăm aceste particularități care se fundamentează pe anumite particularități ale provinciei studiate. Aceste particularități sunt însoțite de anumite realități sociale și principii politice care sunt tributare unor mentalități orientale educate și încurajate de cultura islamică și de sistemul administrativ otoman care stăpânise Dobrogea jumătate de mileniu. Includerea teritoriului în cadrul statului român a marcat evoluţia provinciei Dobrogea din punctul de vedere al reconfigurării raportului demografic[45] în satele dobrogene și a modificat structura și mentalitatea spațiului identitar. Arealul identitar dobrogean era dominat de multiculturalism și de fluctuații demografice semnificative pentru un spațiu etnic care aparținuse unui imperiu. La momentul încorporării sale în teritoriul românesc Dobrogea înregistra mari diferențe de ordin etnic, cultural, identitar, politic, economic și instituțional. Clivajele în cauză creau diferențe între anumite zone ale țării ce aveau un specific propriu și înregistrau diferențe de mental social și de evoluție. Această tendință socială a continuat după 1900 și poate fi regăsită pe durata întregii perioade interbelice. În sociologia românească, deşi au fost publicate o serie de studii, articole şi cărţi privind problematica dinamicii populaţiei, nu există încă o analiză complexă (și completă) privind dinamica demografică a Dobrogei în perioada dintre 1878‑1948, dar și efectele pe care această dinamică le‑a avut pe termen mediu și lung. Pentru a înţelege problematica dinamicii demografice din Dobrogea în intervalul temporal amintit, am considerat necesar să evaluăm o cercetare a evoluţiei populaţiei începând cu anul încorporării Dobrogei la România (1878) și până la izbucnirea celui de‑al Doilea Război Mondial, având în vedere principalii factori care au contribuit la creşterea populaţiei şi modificării structurii etnice dobrogene.

Diferitele cercetări ale fenomenului, în forma unor monografii, nu se referă decât la o anumită identitate politică şi etnică. Prin urmare, au fost publicate puține informații care cercetează mentalul colectiv pe întreg teritoriul dobrogean. De foarte puține ori au fost evaluate datele cercetărilor anterioare pentru a le raporta la un nivel de evoluţie politico‑socială. Iată,deci, încă un motiv în plus pentru a justifica acest demers de cercetare. În cazul de faţă intenţia noastră nu a fost numai de verificare a unui model metodologic de diagnoză a specificului naţional, ci şi de evaluare a unor realităţi, specific care a fost reiterat pe mai multe comunităţi etnice[46]. Varianta cea mai accesibilă de cercetare fiind o regiune limitată geografic (cum ar fi zona Dobrogei), mai indicată în acest caz. Dobrogea, ca orice spațiu geografic, era locuită de populații compuse din mai multe generații care au cunoscut propria evoluție și cu specific identitar aparte. Nu am putea analiza și nu am putea înțelege o comunitate socială fără a lua în calcul trecutul demografic al generațiilor componente ale respectivei populații.

Generațiile care există într‑un moment istoric sunt interdependente și au o influență continuă prin fenomenele care afectează o generație, care, la rândul ei, le afectează succesiv pe cele care se succed de‑a lungul diferitelor epoci istorice. Populația este sensibilă la constrângerile exterioare, mai ales cele economice, sociale, politice sau tehnice. Publicarea unor documente inedite legate de ipoteza cercetată, care contribuie la cunoașterea modului în care statul român a creat un tip de ideologie a colonizării, evoluției demografico‑sociale a Dobrogei și a etniilor care au locuit în acest spațiu, aspecte care nu au fost îndeajuns exploatate, ba chiar trecute cu vederea de cercetătorii dobrogeni. O noutate a cercetării noastre este aceea prin care încercăm să explicăm modalitatea de influenţă a colonizărilor dintre cele două perioade ale derulării procesului, 1880‑1914 și 1925‑1938. Cele două etape ale colonizărilor nu au fost marcate de intensităţi egale, deoarece au fost identificate zone diferite de colonizare și un interes politic diferit.

Dacă în prima perioadă a colonizării au existat considerente de ordin politic, strategic și teritorial impuse de extinderea teritoriului Vechiului Regat (1880‑1914), în cea de‑a doua perioadă (1925‑1938) au existat considerente diferite, deoarece avem de‑a face cu o zonă redusă ca dimensiune și ca importanță geopolitică – Dobrogea de Sud – compusă din județul Caliacra (3854 km2) și județul Durostor (3526 km2). Decidenții politici români au considerat Cadrilaterul ca fiind un cadou primit în urma Păcii de la București pe care nu speraseră să‑l obțină, considerându‑l o chestiune de conjunctură. Această compensație teritorială extinsă la sud a antrenat după sine și popularea teritoriului cu altă populație decât cea bulgară. Colonizările derulate în acest spațiu nu au mai avut susținerea materială a guvernelor, așa cum se întâmplase în prima etapă a colonizărilor (1880‑1914).

Este foarte interesant modul cum a fost realizat sporul demografic şi fluctuaţia numărului membrilor unei comunităţi sau a alteia, modul în care populaţii întregi au emigrat din Dobrogea pentru ca altele să se instaleze pe locurile rămase pustii. Pentru aceste motive statul român a mai desfăşurat o politică de colonizări cu populaţie pur românească din zonele în care nu mai exista pământ suficient pentru împroprietăriri în Vechiul Regat[47]. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebarea în ceea ce priveşte migraţiile unor populaţii, dar și cât de îndreptăţite erau să se poată aşeza în Dobrogea. În acelaşi timp, alte minorităţi etnice şi lingvistice[48] precum: germanii, italienii, ruşii lipoveni, bulgarii, grecii, ţiganii au trăit și au încercat să se redefinească în noua cultură politico‑socială și în noua administrație pe care statul român o promova în provincie. A existat o transformare dinamică a comunităţilor sociale și politice, a zonelor de origine ale acestora, precum şi diversitatea lor în cadrul procesului de aculturaţie[49]. Pe parcursul acestor procese, modelele culturale originale au fost puternic influenţate pentru ca în final să conducă la transformarea configurației socio‑culturale a provinciei. În urma acestui proces avea să rezulte un nou model cultural și politic dominant, ceea ce a contribuit la schimbarea percepției conform căreia Dobrogea era de multe ori considerată un teritoriu îndepărtat unde funcționarii erau trimiși pentru indisciplină[50].

Justificarea drepturilor politice în presa epocii

La înlocuirea percepției despre locul și rolul Dobrogei în arealul social românesc au contribuit și publicațiile ce apăreau în epocă. Prima publicaţie propriu‑zisă ce are caracterul unui ziar de informaţii este „Gazeta Constanţei”, publicată începând cu anul 1888, după care amintim apariţia primului bisăptămânal de informaţii generale intitulată „Gazeta Dobrogei” (care a apărut între 1888 și 1894). Aceasta îşi propunea să „apere neîncetat pe cetăţeanul Dobrogei contra asupritorilor şi a şicanelor oamenilor administraţiunei, cerând pedepsirea agenţilor culpabili, fără consideraţiuni de persoane”[51]. Unul dintre organele de presă longevive și cu impact major în teritoriul dobrogean a fost ziarul intitulat, pur și simplu, Constanța, ce a apărut cu regularitate din 1891 și până în 1914.

Această publicație a fost tipărită în continuarea revistei Dobrogea[52], fondată în 1889 la Constanța, ce trata cu rigurozitate și obiectivitate diferite probleme legate de administrarea domeniilor statului, proprietatea agrară și regimul silvic, chestiuni privind învățământul în limba română, economia, transporturile. Articole extinse analizau problema colonizărilor românești de după 1880 și implicit a coloniștilor care se confruntau cu diverse probleme, dar și drepturile politice românești asupra teritoriului dobrogean.

Este criticată și supusă analizei, în mai multe numere ale publicației, invazia străinilor în satele dobrogene și se recomanda înființarea unei Ligi Culturale Dobrogene. O publicație echivalentă, intitulată Curierul Tulcei, va apărea timp de un deceniu (între 1922‑1932) la Tulcea, care se considera ziar politic independent, economic, comercial, industrial, social și literar. Ziarul apărea săptămânal și trata problemele cotidiene ale județului Tulcea, centrându‑se pe apărarea intereselor celor mici și nevoiași. Unul dintre organele de propagandă, intitulat Acțiunea românească din Durostor, susținea, în coloanele sale, drepturile României asupra Cadrilaterului. Susținea colonizarea cu români și cu aromânii din Balcani și cerea o reacție promptă împotriva comitagiilor.

Publicația a apărut din iulie 1926 și până în martie 1931 și avea redacția la Silistra. În primul număr era publicată și intenția militantă a ziarului, care titra: „Apariția acestui ziar nu este opera trecătoare a câtorva persoane strânse pentru a‑și exprima punctul lor de vedere. Această operă corespunde unei necesități superioare pe care fiecare român o simte cu însuflețire relativă a temperamentului, necesităței proclamării sincere a tendințelor românești în acest ținut de graniță. Iată rostul ziarului Acțiunea Românească!”

Justificând acțiunile de colonizare, publicația susținea acțiunile considerate a fi necesitate de ordin național. Textul este revelator: „Această acțiune a colonizării ar fi rămas un deziderat nerealizat dacă populația românească din Peninsula Balcanică nu ar fi fost silită să își caute un refugiu în țară datorită condițiilor economice grele și a prigonirilor suferite”. O altă publicație importantă pe care o menționăm este reprezentată de revista Analele Dobrogei, organ de presă al Societății Culturale Dobrogene. Publicația în cauză a apărut între 1920 și 1938, fiind caracterizată de un înalt nivel științific și cultural. În paginile acestei publicații erau tratate diverse probleme de istorie, etnografie, economie, arheologie, artă, literatură, folclor din Dobrogea. De la primul număr, în Cuvânt către cititori, Ioan N. Roman explică intențiile grupului de intelectuali, magistrați, profesori, avocați, ingineri, medici, de a promova studiul științific al trecutului și prezentului dobrogean. Se publică culegeri și creații literare originale, dar și traduceri din literatura străină, recenzii de cărți.

Un important rol în paginile revistei l‑au avut articolele, românești și străine, care tratau problemele legate de Dobrogea. În numeroase studii se susține trecutul și autenticitatea elementului românesc în Dobrogea. Începând cu 1924 publicația Analele Dobrogei va apărea într‑un singur număr anual. Fiind o revistă cu un caracter regional, și‑a propus să prezinte problemele stringente ale provinciei, cum erau cele legate de schimbarea numelui localităților și de procesul de colonizare.

În sensul acesta redăm un pasaj care denotă aceste intenții de colonizare. Un semnatar al articolului susținea că: „se impune problema schimbării toponimiei străine a Dobrogei ridicată de noi în paginile revistei și aprobată de toată suflarea românească, ce a fost îmbrățișată cu grabă de organele administrative ale celor două județe. Nu mai rămâne decât un vot al Parlamentului spre a deveni un fapt împlinit. Problema colonizărilor, atât de necesară spre hotare, și nu numai în Dobrogea, cu elemente românești, este în curs de înfăptuire”[53]. Începând cu 1929 va apărea Astra, care se prezenta ca fiind foaie de propagandă a Regiunii Culturale Astra Dobrogeană – Filiala asociației Astra din Sibiu prin departamentul înființat la Constanța. Încă de la primul număr sunt identificate scopurile publicației, printre care se impuneau: crearea unui organ cultural pentru mândra noastră Dobroge și potrivirea sufletului dobrogean cu sufletul poporului român din celelalte provincii pentru formarea unui tot sufletesc al întregului neam românesc.

Sunt prezentate și intențiile de luptă pentru apărarea „drepturilor noastre” în provincie în apelul către intelectuali, care erau invitați: „să luptăm contra tuturor dușmanilor neamului din afară și din interiorul tării, împotriva tuturor viciilor ce periclitează caracterul nobil al neamului nostru”[54]. Un oficios al Partidului Național Liberal, intitulat Cuvântul, justifica fundamentele drepturilor politice ale românilor în teritoriul dobrogean. În una dintre edițiile sale titra: „după 1878 Marile Puteri europene reprezentate de Congresul de la Berlin au hotărât alipirea Dobrogei către Țara Românească urmărind un îndoit scop”[55]. Într‑un alt număr al ziarului se putea observa importanța provinciei pentru pretențiile de stăpânire ale sistemului politic și instituțional: „Dobrogea, pentru noi românii, este un câmp de experiență; după modul cum o vom cârmui se va dovedi dacă avem sau nu maturitatea unui popor civilizat și civilizator, dacă sunt sau nu legitime speranțele de mărire pe care le hrănim”[56]. Publicația a apărut timp de trei ani, între 1905 și 1908, a avut puternice tendințe critice împotriva Partidului Conservator și a dus o polemică riguroasă cu organul de presă local Tribuna Dobrogei, aparținând conservatorilor. Una dintre cele mai longevive publicații din Dobrogea o reprezintă ziarul Dacia, care apare începând cu 1 iulie 1915 și până în 1944.

Timp de trei decenii ziarul care apărea la Constanța a prezentat cele mai importante probleme sociale și politice ale teritoriului dobrogean, precum și fundamentarea principiilor românismului în provincie. O altă publicație pentru apărarea intereselor românești în Cadrilater, intitulată sugestiv Buciumul, adopta o atitudine de sprijinire a colonizărilor în interesul coloniștilor macedoneni. Adoptă o poziție vehementă împotriva populației bulgare din Dobrogea de Sud, împotriva iredentismului bulgar și susținea public schimbul de populație între România și Bulgaria. Publicația a apărut între februarie 1930 și noiembrie 1933, la Bazargic, iar printre colaboratori îi putem identifica pe mulți dintre aromânii intelectuali colonizați în Cadrilater, unii dintre ei activi membri în grupuri de intelectuali care au suținut cercetările sociologice gustiste. Printre aceștia amintim pe: Nicolae Batzaria, Ion N. Caranica, V. Caranica, Teodor Hagi‑Gogu, Constantin C. Ciumetti, Ion Fotu, Nuși Tulliu, Nicolae Papagheorghe, Constantin I. Papanace. Colaboratorii din Vechiul Regat erau: D. Georgescu, Nicolae Badea, Ion N. Mihalache, Ion Mora, Vasile Militaru.

Procesul de colonizare desfășurat în Dobrogea de Sud era susținută și de o altă publicație, intitulată Cadrilaterul[57], care publică diferite articole de analiză a situației economice din Dobrogea de Sud. Bogatul flux de știri și de informații despre administrația românească, precum și o atenție deosebită acordată colonizărilor românești în zonă constituiau motivația apariției ziarului. Este criticată frecvent populația de origine bulgară pentru raporturile sociale negative și tensionate pe care le avea cu administrația românească. În ultimul număr din martie 1932 ziarul anunța că, în viitor, urma să apară sub titlul Dobrogea de Sud. Un bisăptămânal intitulat sugestiv Caliacra a apărut la Bazargic între 1924 și 1926, având pretențiile unui curier cetățenesc.

Se numără printre puținele publicații în care unele articole erau scrise în limba bulgară. Vehementă atitudine împotriva abuzurilor din administrație și preocupări importante pentru problemele coloniștilor așezați în Cadrilater. În fiecare număr se publicau cronici (Cronica Cavarnei, Cronica Balcicului, Cronica Bazargicului). În fiecare număr erau publicate Cartea de aur și Cartea neagră, în prima categorie fiind elogiate personalitățile publice, iar în cea de‑a doua categorie criticând pe aceia care nu își dedicau activitatea slujirii problemelor publice. Cuvântul Dobrogei Noi, intitulat foaie de cultură, informație și folclor, s‑a impus ca un ziar cu preocupări culturale, publicând știri despre educație, cultură și informații confesionale.

O atenție deosebită era acordată tradițiilor, culturii locale și obiceiurilor grupurilor etnice. Publicația a fost condusă de către C.D. Constantinescu – Mircești, discipol și apropiat colaborator al lui Dimitrie Gusti, și a apărut între anii 1937 și 1938. Printre alți colaboratori întâlnim pe: Nicolae Cojocaru, Ion Cristescu, Gheorghe Datcu, A. Dumitrescu, Henry H. Stahl, Mihail Bănescu. Stahl semnează chiar un editorial în numărul de debut al ziarului. Un alt oficios politic național, intitulat Cuvântul Nostru, se declara o publicație care apăra interesele românești în Cadrilater și era publicat la Bazargic. Apare cu intermitențe între 1928 și 1930. Publicația va critica vehement prevederile Legii Dobrogei Noi și problemele legate de proprietatea rurală. În coloanele ziarului erau tratate chestiunile și subiectele cu privire la românizarea Cadrilaterului, apar numeroase articole care se ocupă de situația coloniștilor români și de problematica minorităților naționale din Dobrogea de Sud.

Săptămânalul dobrogean intitulat Marea Neagră are o existență de aproape două decenii și se autointitula organ național dobrogean, fiind al treilea mare ziar din perioada interbelică. Publicația se ocupa mai mult de localitățile rurale și urbane din județul Constanța. Problema desființării Kadiatelor[58] era o temă amplu dezbătută în coloanele publicației, însoțită de problema colonizărilor. O altă publicație cu longevitate a fost tipărită la București cu subiecte despre administrația dobrogeană. S‑a intitulat Eroii Neamului și a fost publicată bilunar timp de un deceniu și jumătate, între 1928 și 1943. Ziarul promova problemele culturale, viața religioasă, industria și agricultura. La început ziarul are un caracter de informare pe diverse probleme generale, ulterior se concentrează pe problemele specifice Cadrilaterului: colonizările și problema minorităților, având ca scop cimentarea relațiilor sincere de prietenie și de colaborare a românilor cu minoritarii[59].

Interesant pentru cercetarea noastră este faptul că presa încearcă să descrie etapele colonizărilor dobrogene într‑o manieră pozitivă, justificând drepturile statului asupra teritoriului integrat României după 1878. Perioada prezentată în presa epocii este diferențiată în două etape distincte, fiind delimitată cronologic între anii 1878‑1914, prima etapă, și 1920 ‑1938, a doua etapă. Sunt prezentate: grupurile sociale, cu accent pe ambianţa culturală, publicaţiile şi colaboratorii dobrogeni. Din păcate, la fel ca şi în cazul celorlalte publicaţii, nu se insistă pe încadrarea articolelor publicate în reviste sau chiar a acestora în curentele literare ale epocii. Disputa româno‑bulgară cu privire la justificarea „drepturilor politice” ale ambelor state s‑a conturat într‑un mare procent în presa epocii. Intențiile politice și afirmarea ideilor naționale au fost mediatizate printr‑o presă „specializată”. Noile construcții politice exploatau problemele geopolitice „care constituiau nodul întregului Orient și care intrase într‑o nouă etapă”[60]. Bulgaria își dobândise independența după 1908, deoarece Tratatul de Pace de la Berlin din 1878 i‑a conferit o autonomie redusă, constituindu-se ca o provincie autonomă sub suzeranitatea sultanului.

Independența Bulgariei a fost dobândită mai târziu decât cea a Greciei și Serbiei, deoarece autorităților otomane le era mai ușor să păstreze controlul asupra teritoriului bulgar datorită apropierii geografice de Istanbul. După 1913, statul a pierdut ambițiile unei Bulgarii Mari, deoarece Tratatul de la Neuilly sur Seine din 27 septembrie 1919 îi luase posesiunea ieșirii la Marea Egee și nu mai avea acces la Marea Neagră. Paralel cu interesul manifestat față de Grecia, europenii au identificat și celelalte comunităţi creștine din Imperiu. Numeroși scriitori de literatură populară s‑au îndreptat spre aceste zone care aveau un aer misterios și care păreau să fi scăpat de „intruziunea monotoniei civilizației”[61]. Maria Todorova analizează în acest context impresiile pozitive ale călătoriilor străini în regiune. Autoarea invocă aceste impresii de‑a lungul secolului al XIX‑lea, precum e cea a unui diplomat și jurnalist englez care remarca la 1860 că bulgarii erau „cea mai numerosă și mai promițătoare masă creștină din Turcia”[62]. Concomitent, a explodat literatura ştiinţifică despre Balcani, înţeleşi ca un spaţiu „autentic”, nealterat de civilizație, punându‑se accentul pe studierea folclorului și a obiceiurilor, ceea ce va contribui la crearea unei identităţi comune a Balcanilor[63].

Bulgaria avea un teritoriu de 108.150 km2, iar principiul naţionalităţilor nu a putut fi aplicat în totalitate, fapt ce lăsa grupuri compacte de bulgari în afara teritoriului național, în sfera politică a Greciei şi Serbiei[64]. Bulgaria avea un procent compact de 80% format din bulgari curaţi, în cadrul național, procent cu care s‑a format națiunea bulgară ce a moștenit și o importantă populație de origine musulmană. Grupuri compacte de bulgari reprezentau o comunitate importantă în peisajul etnic dobrogean. Așezarea bulgarilor în Dobrogea s‑a desfășurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendințele de așezare într‑o zonă sau alta. În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alături de musulmani, români și alte comunități care trăiau atunci în zona dobrogeană.

 Concluzii

Colonizările întreprinse de guvernele românești au rezolvat problema constituirii corpului național în Dobrogea, unde românii nu aveau majoritatea (între 1878 și 1914) și, prin urmare, nu dominau. Sudul Dobrogei făcea parte din acest areal și metodele de naționalizare ale provinciei au fost identice cu cele practicate de Bulgaria, Serbia și Grecia, care au reușit să‑și grupeze conaționalii în granițele unei entități statale. Statele menționate au colonizat la rândul lor populații numeroase, pe care le‑au transferat geografic din considerente de ordin politic și apartenență la o comunitate. Putem aminti ca exemplu schimbul de populație greco‑turc de după 1920, când un milion și jumătate de greci părăsesc Asia Mică și se stabilesc în nordul Greciei. În contrapartidă, cinci sute de mii de musulmani pleacă din Peninsula Balcanică în locul lăsat liber de grecii din Asia Mică. Am încercat această explicație a teoriei națiunii în raport cu statele balcanice deoarece în examinarea noastră există cel puțin două paradigme de analiză a epocii în cauză: 1) dependența Europei de Est de modelul occidental; 2) Sud‑estul european era un important furnizor de cereale și de materie primă pentru Occident, care‑i oferea produsele finite și resursele financiare necesare dezvoltării[65].

Michael Mann, în al doilea volum al lucrării sale, tratează problematica apariției statului națiune între 1760 și 1914[66]. Autorul grupează această analiză în cinci tipuri de teorii instituțional‑etatiste care abordează chestiunea definirii statului modern. Pentru o parte a statelor amintite anterior, cea mai potrivită teorie care ajută la explicarea procesului de construcție statală și națională este teoria elitistă, într‑o formă mixtă. Această teorie susține că o minoritate, centralizată și organizată, controlează masele dezorganizate[67] sau că puterea statală este influențată de evoluția instituțională și că instituțiile modelează societatea în sine și modul în care actorii se comportă[68]. Nou-înființatele entități statale balcanice au adoptat și au primit din partea puterilor protectoare forme de guvernământ asemănătoare și proiecte de modernizare aproape identice[69].

În tot secolul XIX masele țărănești din Balcani nu putut obține roluri politice în cadrul aparatului administrativ al statelor în care trăiau, acest aspect conducând la concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns, concentrat în capitalele statelor nou‑înființate. Elitele care au preluat pârghiile puterii au fost rupte de masele țărănești și au fost constituite exclusiv din oameni bogați și educați, care au dominat sistemul administrativ. În fapt, nici un stat balcanic nu a fost condus de masele populare formate din muncitori sau țărani[70]. Ci de elitele cu intenție modernizatoare. Pentru a înțelege pe deplin acest proces social trebuie să aruncăm o scurtă privire asupra apariției statelor moderne care, la sfârșitul secolului XIX începutul secolului XX, au trecut prin transformări radicale. Răspunsul este destul de complicat, deoarece acest aspect depinde de modul în care definim națiunea, societatea și statul modern în arealul Europei de Est. Evident că nu putem încadra statele amintite în categoria societăților moderne și nici nu avem cum să realizăm comparația din vreun punct de vedere, deoarece evoluția politică a Balcanilor a urmat un parcurs impus de societățile care tutelaseră formarea lor ca state națiune[71].

Modelele politice importate nu au avut același efect în cadrul națiunilor nou apărute, deoarece persistau tarele administrației otomane și o corupție generalizată, iar starea generală de sărăcie a amplificat efectele sociale nocive pentru aceste state. Adoptând ideile politice și modelul occidental, conducătorii balcanici au considerat că importul de instituții politice va rezolva automat și problemele majore de ordin social, economic și administrativ. Nu s‑a întâmplat așa, deoarece problemele majore cu care se confruntau națiunile balcanice erau de ordin economic și nu politic[72]. La momentul constituirii lor statele balcanice nu au fost unități politice eficiente în accepțiunea modernă a termenului. Regimurile constituite în Balcani se confruntau cu probleme financiare consistente, deoarece trebuiau să găsească resursele necesare războaielor de constituire a națiunilor[73]. În același timp, organizarea administrativă presupunea resurse importante, precum și realizarea unei imagini care promova prestigiul statului respectiv. În concluzie, națiunile balcanice s‑au confruntat cu o lipsă acută de resurse financiare, dar și cu absența posibilităților de finanțare prin creditele străine, ceea ce a condus la o penurie generalizată și la scăderea nivelului de trai al maselor.

Analiza sistemelor politice din Balcani prezintă originile modernizării în acest areal geopolitic despre care se afirmă că, în ciuda reformelor aplicate, modernizarea nu a penetrat societățile în cadrul cărora acest proces s‑a aplicat. Aceste entități grupate pe baze etnice reprezentau zone de conflict și neînțelegeri pentru Occident, zonă care nu făcea parte din programul liberal clasic de dezvoltare economică și modernizare socială pe care îl experimentaseră statele din Europa de Vest. După 1918 asistăm la un nou tip de reprezentare a puterii politice, și anume votul universal acordat pentru societățile spațiului balcanic. Participarea maselor la viața politică și acordarea dreptului de vot în statele nou‑înființate din estul Europei, au marcat o evoluție politico‑socială care trebuie separată de modernizarea economică, chiar dacă în practică cele două concepte sunt strâns legate unul de altul. În acest context politico‑social prezentat se afla și Dobrogea, intrată în componența României la 1878, episod care declanșează reforme administrative pe care statul român le‑a aplicat în teritoriul otomanizat în scopul modernizării sociale și a naționalizării provinciei. Pentru ca această corelație să aibă sens, trebuie să observăm principalele trăsături ale procesului de modernizare socială care însoțise și dezvoltase procesul politic până la 1914.

Teoria statului națiune va alimenta ideologia naționalismelor și va produce o reconfigurare a granițelor la sfârșitul secolului XIX, ceea ce a condus la relansarea competiției pentru relocarea teritorială a națiunii. Din acest motiv am prezentat și cazul competiției româno‑bulgare pentru stăpânirea Dobrogei. În altă ordine de idei, această abordare trimite la ideea conform căreia statele au capacitatea de a instituționaliza relațiile politice și sociale substituindu‑le normelor de conduită ale unui sistem social și politic. Este ceea ce s‑a întâmplat ca proces socio‑politic în aproape toate statele balcanice prin faptul că elitele care și‑au subordonat ideea națională au controlat și organizat masele între care regăsim importante minorități etnice. Cazul Greciei, prezentat mai sus, al Bulgariei, al Serbiei sunt revelatorii pentru constituirea statului național și a corpului social aferent. Ideea națiunii a declanșat o amplă evoluție a raporturilor demografice din Peninsula Balcanică prin colonizări sau emigrări ale comunităților etnice care s‑au atașat grupurilor statale cu care se înrudeau. Trebuie spus că, în contextul reconfigurării corpului social pe bazele naționalismului, toate statele create în Peninsula Balcanică au fost interesate să‑și grupeze comunitățile etnice în cadrul unui stat constituit pe bazele apartenenței la o comunitate etnică. În acest context, toate entitățile statale din arealul Balcanic au întreprins acțiuni de colonizare și compactare a populației care se declara aparținătoare unei etnii, vorbea limba, identifica apartenența la o limbă și istorie comună. Într‑o recentă lucrare ce tratează națiunea și naționalismele Dan Dungaciu definește un concept, etno‑simbolismul, care accentuează diferența elementelor subiective în delimitarea etniilor și legătura acestor grupuri minoritare cu restul corpului social denumit națiune[74]. Sintetizând analiza, statul român a utilizat acest concept (etno‑simbolism) și a încercat la începutul secolului XX să atenueze importantele clivaje de ordin religios, etnic, economic și politic din Dobrogea. Etno‑simbolismul, naționalismul și miturile vor deveni elemente importante care vor influența baza constituirii națiunii române definită după Marea Unire din 1918[75].

 

Note:
[1] Castellan, Georges, L`histoire de Balkans pendant les siecles XIV‑XX, Paris, Ed. Fayard,1991, p.142.
[2] Ciachir Nicolae, Istoria popoarelor din sud‑estul Europei în Epoca Modernă (1789‑1923), ediția a‑III‑a, revăzută, Târgo­viște, Editura Cetatea de Scaun, 2011, p.207. Bușă Daniela, Modificări politico‑teritoriale în sud‑estul Europei între Congresul de la Berlin și Primul Război Mondial (1878‑1914), București, Editura Paideia, Științe – seria istorie, 2003, p.73, în special subcapitolul Luarea în stăpânire a Dobrogei. Detalii importante despre eveniment și la Marian Stroia, Rusia și românii. De la Războiul Crimeii la Cucerirea Independenței. Repere diplomatice (1855‑1878), în Daniela Bușă, Ileana Căzan, (coord.) „Românii și geo‑politica Marilor Puteri ‑1718‑1918”, București, Editura Oscar –Print, 2009, pp.81‑83.
[3] Benaerts P., Hauser,H., L Huillier, F., Maurain,J. (2008), Naționalitate și naționalism 1860‑1878, traducere de Tudor Rareș Galan, vol. II, colecția – Civilizații moderne, București, Editura Prietenii Cărții, p.45.
[4] Denumirea de Dobrogea de Sud este descrisă geografic de Valentin Ciorbea, care susţine că, în epocă, a avut şi denumirea de Cadrilater. Această denumire a fost împrumutată din cartografia militară şi a desemnat spaţiul militar cuprins între cetăţile Silistra – Rusciuk – Caliacra‑Varna cu centrul pe fortul de la Şumla, întărit de Imperiul Otoman pentru a închide culoarul dobrogean şi debuşarea spre cîmpia prebalcanică. În august 1913 partea de sud a Dobrogei intră în componența României, conform tratativelor de București. În 1940 prin Tratatul de la Craiova teritoriul în cauză revine statului bulgar, Ciorbea,V. (2008), Evoluţia Dobrogei între 1918‑1944.Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare. Ediţia a II‑a revăzută şi reîntregită, Constanţa, Editura Ex Ponto, p.15.
[5] Karpat, Kemal, Povestea unei instituții și amintirile unui fost elev – Partea întâi: Context, în Adriana Cupcea, Manuela Marin, Metin Omer „Seminarul musulman de la Medgidia – Documente și memorie”, Cluj‑Napoca, Institutul Pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2016, p.18.
[6] Torrey Glenn E., România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Prublishing, București, 2014, p.17
[7] Jelavich, Charles&Barbara, Formarea statelor naționale balcanice, trad. de Ioan Crețiu, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1991, pp.221‑223.
[8] Aici avem în vedere modul în care în doar jumătate de secol (1880‑1940) dintr‑o zonă de locuire turco‑tătară în procent de aproape 70% provincia a ajuns să fie locuită de un procent însemnat de români ‑ circa 65% din populație fiind alcătuită din români.
[9] Programul lui Mihail Kogălniceanu asupra Dobrogei, pe care l‑a susţinut în mai multe rânduri prin declarații politice, cuprindea câteva elemente importante şi anume: românizarea provinciei, păstrarea tuturor drepturilor, tuturor libertăţilor, tuturor intereselor şi tuturor obiceiurilor celorlalte grupuri etnice. Viziunea integratoare a lui Mihail Kogălniceanu a mers până acolo încât a cerut ca să se respecte până şi obiceiurile lipovenilor şi, mai mult chiar, ca aceştia să fie scutiţi de serviciul militar ca unii pe care religia îi oprea să poarte armele, Kogălniceanu, M. Vasile,(1910) Dobrogea 1879‑1909; Drepturi politice fără libertăţi, Ed. Librăriei Socec, Bucureşti, p.28‑31.
[10] Este vorba de David Jayne Hill, care publică în 1918 o lucrare fundamentală: La reconstruction Europe, în care explică procesul de formare a națiunilor europene, precum și rivalitățile dintre state nou apărute.
[11] Rădulescu‑Motru C.tin, Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei, în Arhiva Pentru Știință și Reformă Socială, nr. 1/1922, p. 28.
[12] Deringil, Selim, The Invention of Tradition as Public Image in the Late Ottoman Empire, 1808 to 1908, Comparative Studies in Society and History, Volume 35, 1993 p. 3.
[13] Este vorba de modelul introdus de Alexandru Ioan Cuza, model care a fost aplicat și în Dobrogea ca sistem de organizare politico‑socială și de creare a instituțiilor politice ce aveau să definească proiectul dobrogean, Angelesco,Georges, La Dobrogea; L`organisation des Pouvoirs publics, Paris, Arthur Rousseau Editeur, 1907, pp.97‑115, în special prima parte a capitolului III, intitulat: Le regime posterieur a l`anexion, în care autorul demonstrează originea modelului politic aplicat în Dobrogea. Interesant este faptul că autorul descrie procesul de adăugare a Dobrogei la Regatul Român ca anexare și nu ca integrare, reunire, așa cum o definesc alți autori.
[14] Jenkins, Richard, Rethinking Ethnicity. Arguments and Explorations, London, Thousand Oaks, New Delhi, Sage Publications, 1997, p. 40.
[15] Hobsbawm, Eric J., Națiuni și naționalism din 1780 până în prezent, Editura Arc, Chișinău, 1997, p. 12.
[16] Kohn,H.(2004), Western and Eastern Nationalisms, Macmillan, New York, 1945 în John Hutchinson, Anthony D. Smith, Nationalism, Oxford University Press, 2004, p. 162.
[17] Gellner, Ernst, Națiuni și naționalism. Noi perspective asupra trecutului, Traducerea de Robert Adam, Editura Antet București, 1997, p. 79.
[18] Ibidem, p. 14.
[19] Ibidem, p. 24.
[20] Ibidem, p. 84.
[21] Boia, Lucian, Două secole de mitologie națională, București, Humanitas, 2005, pp. 15‑18.
[22] Rizescu, Victor, Ideology, Naționand Modernization: Romanian Developments in Theoretical Frameworks, București, Editura Universității din București, 2013, p.35, în special partea a‑II‑a, intitulată Modernization and Sociologies of the Elites, pp. 82‑105, unde autorul descrie procesul în care s‑au constituit elitele.
[23] Ibidem, p. 38.
[24] Andreescu, Gabriel, Națiuni și Minorități, Iași, Editura Polirom, 2004, pp.51‑68.
[25] Anderson, Benedict., Imagined Communities, în Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism, Routledge, 2003, p. 132.
[26] Ibidem, p.133.
[27] Todorova Maria, Cursul discursurilor naționalismului bulgar, în Peter F. Sugar „Naționalismul est‑european”, Editura Curtea Veche, 2002, pp.58‑71.
[28] Ministru plenipotențiar la Berlin până în 1920, D. Rizov susținea într‑un altas geografic intitulat Bulgarii între frontierele lor istorice, etnografice și politice, scris în 1917, catastrofa națională, bulgară, săvârșită la Congresul de la Berlin. Descriind evenimentele, Rizov afirma: „De multă vreme Peninsula Balcanică este principala sursă de conflict dintre Marile Puteri ale Europei. După ce statele balcanice au început să trăiască pe cont propriu din punct de vedere politic, Balcanii au devenit o nouă arenă a discordiei chiar între aceste națiuni. Așa s‑a întâmplat în mod special după ce Bulgaria a fost eliberată în 1878, printr‑o decizie nefastă a Congresului de la Berlin, întregi provincii au fost smulse din trupul țării și oferite vecinilor: Macedonia – Turciei, Niș – Serbiei și Dobrogea – României. Nedreptățiți și risipiți în urma Congresului de la Berlin, bulgarii au sesizat pe dată pericolul ce le amenința unitatea națională și existența politică. Ei s‑au grăbit să declare, în septembrie 1885, unirea celor două Bulgarii despărțite – nordul și sudul – și ca să‑și apere mai bine frontierele împotriva României și Serbiei și ca să se ocupe mai serios de Macedonia”, Ibidem, p. 50.
[29] Ibidem, p. 69.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, p. 70.
[32] Brătescu Constantin, Recenziile pentru A. Ischirkoff, La Bulgarie et la Dobroudja, publicată la Berlin, 1918, și La Dobroudja et les revendications roumaines, Laussane, 1918, în „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, an I, nr.1, pp.270‑274.
[33] Ibidem, p. 275.
[34] Brătescu, Constantin, Recenzia cărților scrise de Milan Markoff și Dr. Miseff în „Arhiva Pentru Reforma și Știința Socială ”, an I., nr. 1, aprilie 1919, p. 274‑277.
[35] Crampton, R.J., Europa răsăriteană în secolul XX… și după, Editura Curtea Veche, București, 2002 p.72.
[36] Zeletin, Ștefan, Burghezia română – originea și rolul ei istoric, București, Editura Cultura Națională, 1925, p.62, unde autorul analizează modul în care s‑a format nucleul burgheziei românești, precum și dinamismul impus de burghezie spațiului social.
[37] Popoiu Ioan (2017), Statele din Sud‑ Estul Europei (1804‑1999), ediția a‑II‑a revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București, p. 244.
[38] Iordan Constantin ( 2013), Dobrogea (1878‑1940) în istoriografia bulgară postcomunistă, Editura Academiei Române, București, p. 26.
[39] După încorporarea Dobrogei în teritoriul României guvernele românești identifică și potențialul unei politici navale românești aspect dezvoltat excelent într‑o lucrare apărută recent – Ion Ionescu, Politica navală a României între anii 1919 și 1941, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime, Constanța, 2002.
[40] Din relatările gazetei „Pressa” putem vedea că era vorba de un grup de 46 de persoane, unii politicieni fiind conservatori, care au protestat în Parlament faţă de schimbul teritorial propus de Rusia țaristă.
[41] Cobălcescu Grigore, Consideraţiuni asupra Dobrogei, în „Steaua României”, an. II, nr. 167 bis, 4 august 1878, p. 1‑2.
[42] Potrivit calculelor geografului Grigore Cobălcescu, statul român câştigase o suprafaţă locuibilă de 570.000 de fălci, adică peste 16.000 de km2. Cifra este apreciată și de alți autori ai studiilor despre Dobrogea care publică date cuprinse între 15000 de km2 și 16500 de km2.
[43] Ibidem, p. 2.
[44] Mai departe, autorul studiului încearcă să explice modul în care Dobrogea va ajuta din punct de vedere economic, juridic și militar statul roman. Ibidem, p.4.
[45] A se consulta pentru acest aspect Golopenția, Anton, Opere complete, în special vol. II, Statistică Demografie și Geopolitică, București, Editura Enciclopedică, 2002, pp.132‑145.
[46] Contribuţii în acest sens aduce şi Mictat Ali Gârlan într‑un studiu competent pe mai multe comunităţi studiate în Dobrogea, Etnopsihologii minoritare în spaţiul dobrogean, Editura Lumen, Iaşi, 2007.
[47] Deşi au fost bine intenţionate din punct de vedere politic, aceste colonizări nu au fost suficient de bine susţinute din punct de vedere politic, după cum afirmă unii cercetători ai perioadei, Vlădescu I., op.cit., p.27.
[48] Avem aici în vedere sensul de grup diferit în ceea ce înseamnă: comunitate de origini, de cultură, comunitatea de limbă, de religie, precum şi legăturile de rudenie între membrii grupului. În acest context se poate vorbi de sentimentul de apartenenţă, legăturile de solidaritate între membrii aceleiaşi comunităţi etnice. Derivat din grecescul ethnos,apoi latinizat, termenul este adaptat la sistemul fonetic al limbilor moderne cu sensul pe care îl cunoaștem astăzi, cel de etnie sau de minoritate etnică. În acest caz avem de‑a face cu două aspecte concrete: unul în care anumite comunităţi se identifică cu teritoriul pe care îl ocupă şi nu sunt „minoritare” (aici putem da exemplul kurzilor) – în cazul lor există naţiune sau naţionalitate şi nu există stat. Al doilea aspect este acela în care un grup îşi creează o relaţie cu un teritoriu statal şi cu o naţiune, iar în raport de acestea acel grup constituie o minoritate etnică; spre exemplu, albanezii sunt majoritari în Albania, însă în Kosovo sunt minoritari, ceea ce a făcut ca ei să constituie o minoritate în cadrul Federaţiei Iugoslave; armenii, la rândul lor, fac referire la o Armenie străveche împărţită politic în trei state, fosta Republică Sovietică a Armeniei fiind cea care a preluat moştenirea lingvistică şi culturală a ţării de obârşie; evreii din diaspora întreţin o relaţie cu unul şi acelaşi teritoriu: fostul ţinut al evreilor şi statul Israel. Există însă şi minorităţi foarte dispersate, precum cea a ţiganilor, fără o bază teritorială comună. Bonte, Pierre, Izard, Michel coord. Dicţionar de etnologie şi antropologie, traducere de Smaranda Vultur şi Radu Răutu, ediția a‑II‑a, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 214 ‑218.
[49] Aculturaţia face referire la schimbul cultural, rezultatul oricărui fel de contact cultural, direct sau indirect, ce caracterizează coexistenţa unor grupuri cu identităţi culturale distincte. Conceptul aparţine dicționarului antropologiei culturale şi descrie procesele de contact cultural prin care comunități şi grupuri mai mici preiau modelul și tradițiile culturale ale altor societăţi şi grupuri mai mari (dominante). Termenul de aculturaţie este introdus de J.W. Powell (1880), care a întreprins primele studii referitoare la similarităţile interculturale, pe care le‑a explicat prin fenomenul imitaţiei în timpul contactelor dintre diferitele culturi.
[50] În acest sens, Constantin Scheletti, parlamentar, fost magistrat și avocat al statului, era băgat la închisoare și amenințat „cu surgunul în Dobrogea, pentru că lucrează să atragă ura și disprețul cetățenilor contra Guvernului datorită neacordării drepturilor politice cetățenilor Dobrogeni”, Scheletti, Constantin, Dobrogea și organisarea ei politică, Tipografia Română, Tulcea, 1880, pp.45‑51.
[51] „Gazeta Dobrogei”, an. I, nr. 1, 1 septembrie 1888, p. 1.
[52] Revista Dobrogea apărea ca „organ al proprietarilor, agricultorilor și economilor de vite” și își propunea gestiunea economică a pământurilor statului în Dobrogea și reformele necesare pe viitor. Printre alte deziderate pe care le viza această publicație amintim: „popularizarea cântecelor poporane din Dobrogea” și constituirea „Comisiunii pentru reforma legiuirilor în teritoriul Dobrogean”.
[53] Brătescu C‑tin, Noile numiri de sate din Dobrogea Veche, în Analele Dobrogei nr. 5/1922. Autorul motivează necesitatea ca satele dobrogene să fie redenumite în toponime românești, susținând că: „noile denumiri trebuie date în cinstea membrilor familiei regale: Principele Ferdinand, Regina Maria, Carmen Sylva, ori să fie nume de domnitori români precum: Mircea Vodă, Mihai Viteazul sau denumirile să reflecte limba populară: Floriile, Fântâna Dulce”.
[54] Astra Dobrogeană nr 1. 1929, p.2.
[55] În prezentarea îndoitului scop al Marilor Puteri expus în ziarul erau identificate motivațiile deciziilor de la Berlin în ceea ce privește Dobrogea. „Mai întâiu s‑a dat României o compensațiune pentru răpirea Basarabiei; apoi s‑a realizat o nevoie internațională viu simțită, aceea de a stăvili contactul dintre Principatul Bulgar și Imperiul Moscovit”, în ziarul Cuvântul, 18 decembrie 1905, p.2.
[56] În ziarul Cuvântul, 11 februarie 1906, p.1.
[57] Apare la Silistra, cu intermitențe, între iunie 1929 și octombrie 1929, ca o publicație culturală, economică și socială bilunară. Din decembrie 1931 și 21 martie 1932 apare lunar la Constanța, ca organ independent. Apare pentru scurt timp în 1936 o revistă de literatură intitulată Cadrilater, care nu are nicio legătură cu ziarul amintit.
[58] Instanțe de jurisdicție aparținând dreptului islamic care au fost recunoscute de sistemul judiciar românesc.
[59] Eroii neamului nr. 4/1933, p. 3.
[60] Sofronie, George, Principiul naționalită­ților în tratatele de pace din 1919‑1920, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 1998, pp. 81‑84.
[61] Goldsworthy, Vesna, Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginației, București, Curtea Veche, 2002 p. 54.
[62] Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, 2009, p. 99.
[63] Goldsworthy, V. op.cit., p. 86.
[64] Jelavich, Charles.& Barbara, Formarea statelor naționale balcanice, trad. de Ioan Crețiu, Editura Dacia, Cluj‑ Napoca, 1999, în special capitolul Statul sârb autonom, p.77‑82.
[65] Gerrans Peter, Localizarea naționalis­mului, în Baertschi, B. Mulligan, K. „Naționa­lismele”, București, Editura Nemira, 2010, pp. 21‑24.
[66] Mann, Michael, The Sources of Social Power, Cambridge University Press, Cambridge & New York, în special capitolul intitulat: A Theory of the Modern State, în vol II al lucrării, 1993, pp.42‑74.
[67] Ibidem, p. 48.
[68] Ibidem, p. 52.
[69] În aces mod regimurile importate în statele din Balcani au devenit monarhii constituționale cu sisteme administrative și o centralizare puternică prin care s-a produs distrugerea autonomiei sistemelor locale de guvernământ create în epoca stapânirii otomane, Jelavich, Charles&Barbara., op.cit., p. 370.
[70] Ibidem, p. 371.
[71] Dogan, Mattey Pelassy, Dominique, Cum să comparăm națiunile – Sociologia politică comparată, trad. din lb. engleză de Laura Lotreanu, Editura Alternative, 1993, p.100, unde autorii prezintă o situație echivalentă cu ceea ce s‑a întâmplat în cazul statelor balcanice, afirmând că „într‑un sistem politic segmentat și importat în fiecare segment social există în mod inevitabil o elită bine organizată, iar fidelitatea față de liderii fiecărei tabere se manifestă printr‑o deferență față de elita respectivă”.
[72] Sugar F. P., op.cit., p.54.
[73] Jelavich, Ch.&B., op.cit., p. 371.
[74] Dungaciu, Dan, Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2012, p.37.
[75] Ibidem. p. 56.

 

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*