Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Efigii pentru chipul întregit al țării: Muzeul Satului și Enciclopedia României

Efigii pentru chipul întregit al țării: Muzeul Satului și Enciclopedia României

Generațiile Marii Uniri

S‑a încetățenit de multă vreme să se vorbească îndeobște de Generația Unirii, prin aceasta înțelegând în primul rând pe toți marii bărbați ai neamului (oameni politici, militari, înalți prelați etc.) care au contribuit prin eforturile și sacrificiile lor atingerea, în anul 1918, a acelui ideal național nutrit de veacuri de poporul român – adunarea tuturor românilor și a teritoriilor locuite de ei într‑un stat național unitar modern. Pe lângă această generație, cunoscută din manualele școlare, există și alte generații care poartă, de asemenea, amprenta marelui eveniment de acum 100 de ani. Este vorba de cei care s‑au născut în acei ani ai războiului de întregire, unii dintre ei sărbătoriți astăzi odată cu Centenarul Marii Uniri. Există, însă, și o altă generație care a contribuit în mod decisiv la organizarea osaturii și a structurii de rezistență a ceea ce a însemnat România Mare în perioada interbelică: generația intelectualilor care au înțeles misiunea lor istorică de a contribui, cu toate puterile creatoare, la ridicarea și afirmarea Statului Român Modern. Această generație a intrat în acțiune chiar în anul de grație 1918, când conducerea statului se afla încă în refugiu la Iași și când se prefigura noul destin al României. Despre această perioadă, Dimitrie Gusti își amintea:

„Cei ce am fost acolo (în Iașii anului 1918, n.n.) își amintesc de pâcla groasă ce învăluia spiritele. Domnea neliniștea și o nemulțumire generală. Curgeau sub formă de potop criticile și propunerile de reformă din partea celor chemați și mai ales a celor nechemați. Toți cereau o reformă a statului zguduit din temelii. Răsăreau reformatorii în toate colțurile vechei capitale a Moldovei… Toți se opreau asupra unei soluții, după ei salvatoare, crearea unui partid…

O seamă de tineri economiști, agronomi, juriști, doctori, profesori, administratori, industriași, funcționari…, au privit cu curaj realitatea și au constatat că criza statului românesc avea cauze mai adânci; că năzuința de a remedia criza socială și spirituală prin mijloace exclusiv politice ar fi a combate focul prin foc și apa prin apă și că deci era nevoie de o reformă a omului și a societății prin mijloace apolitice, reformă care prin consecințele ei ar deveni apoi politică (…).

De aceea grupul de tineri nu aspira la crearea unui partid nou, ci la stabilirea unui raport nou între națiune și stat, ceea ce aducea după sine o nouă concepție de cârmuire și o nouă metodă de legiferare. Așa se înțelege de ce acel grup s‑a transformat într‑o Asociație pentru Studiul și Reforma Socială… S‑a inaugurat atunci o altă politică, pe care o putem numi, cu un titlu poate prea pompos, dar exact, o politică științifică românească, întemeiată pe cunoașterea trebuințelor și aspirațiilor naațiunii. Aceasta a fost doctrina Asociației, și a rămas până astăzi aceeași, precizându‑se doaar mai bine metodele de cercetare – așa‑zisa metodă monografică – pentru a ajunge la o știință a națiunii”.

Atunci când rostea aceste cuvinte dedicate comemorării lui Virgil Madgearu – la un curs universitar din 1942, text publicat în revista Sociologie Românească nr. 7‑12 din același an – se împlineau mai bine de două decenii de când noua generație de intelectuali pornise la drumul lung și anevoios al reconstrucției ecconomice, culturale și morale a societății românești. Dintre realizările de seamă ale generației de intelectuali grupați în jurul Asociației pentru Studiul și Reforma Socială, devenită din 1921 Institutul Social Român, condus de către Dimitrie Gusti, ne vom referi la două care au conotații de veritabile efigii ale României Mari.

Muzeul Satului: „chipul întreg” al țării

În 1936, împreună cu scriitorul Victor Ion Popa și Henri H. Stahl, unul dintre discipolii săi preferați, Dimitrie Gusti întemeiază Muzeul Satului din București, împlinindu‑se astfel „un gând foarte scump și vechiu al nostru și rodul unor străduinți, pe care le urmărim stăruitor de ani de zile… Numai datorită unei pregătiri de peste zece ani, am putut construi în mai puțin de două luni Muzeul Satului Românesc, pentru care altfel ar fi fost nevoie de mulți ani”, după cum mărturisea profesorul la scurt timp după inaugurare[1]. Referindu‑se la concepția care a stat la baza acestui proiect, D. Gusti arăta:

„Muzeul Satului Românesc are deci rostul de a fi un loc unde se depozitează întreaga zestre de documente autentice, colectate în timpul cercetărilor făcute în sate. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm în fața unui simplu depozit, în care colecțiile stau la păstrare, și la îndemâna oricărui cercetător care ar vrea să le cunoască mai îndeaproape. Un Muzeu este, dimpotrivă, un mijloc de a înfățișa astfel colecțiile pentru ca din ele să se desprindă o învățătură plăcută și foarte sugestivă, pentru marele public vizitator. În afară, deci, de o valoare pur științifică Muzeul Satului Românesc tinde să fie și un adevărat Muzeu modern, adică o permanentă lecție vie și intuitivă, menită să atragă luarea aminte a opiniei publice și să arunce în circulație o serie de gânduri, de probleme și de lămuriri cu privire la viața noastră socială”[2].

Dimitrie Gusti vedea, totodată, Muzeul Satului ca un proiect cultural care să ofere, în miniatură, o imagine cuprinzătoare asupra vieții noastre sociale din toate provinciile țării grupate laolaltă – Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Transilvania și Banatul: „Pentru cel care a avut prilejul să călătorească prin țară, să vadă oameni și locuri, va fi de un neprețuit folos acest Muzeu, care reprezintă o antologie sistematică a tuturor tipurilor de gospodărie din toate locurile locuite de Români… O asemenea călătorie pe care o faci trecând din regiune în regiune, este cea mai frumoasă ce se poate închipui și cea mai plină de învățăminte, pentru că nicio călătorie pe drumurile țării nu poate da, atât de puternic strânse laolaltă, toate regiunile ei și nu te poate face să înțelegi, ușor și limpede, ca în Muzeul satului, chipul întreg al României Mari”[3].

Enciclopedia României: „datoria împlinită a unei generații”

În perioada 1938‑1943, Dimitrie Gusti a condus echipele care au editat Enciclopedia României (primele patru volume din cele șase proiectate), lucrare rămasă până astăzi, prin concepție, calitate și dimensiuni, un fenomen singular în cultura română. În cuvântul introductiv care deschidea primul volum apărut în 1938, după șase ani de strădanii colective și la două decenii de la Marea Unire, profesorul Dimitrie Gusti, în calitate de președinte al Comitetului de direcție al Asociației științifice pentru Enciclopedia României, sublinia:

Enciclopedia României este cartea cerută și așteptată, ca un izvor de documentare, de când neamul românesc, prin întregire și așezare în noile împrejurări politice și culturale, are un nou rost pe lume.

Ea va avea chemarea să facă întâi cunoscută și apoi iubită țara de la Carpați și de la Dunăre, cu trecutul ei plin de sbucium, cu puterile de creație în creștere, economice și spirituale, cu formele de organizare proprie, cu încercările de înviorare și îndrumare a vieții sociale spre un ideal național constructiv și ascendent.

La o vreme de răspântie, o carte de răspântie, nu opera unui singur om, ci rezultatul și semnul unei încordări colective (…).

Enciclopedia României este marea datorie împlinită a unei generații, ce are o profundă conștiință de propria‑i forță și de propria‑i misiune.

Ea urmărește a fi un instrument de cercetare și de informație, o lucrare temeinică și esențială, în care netăgăduitul avânt al zilelor noastre să găsească hrana spirituală și sănătoasă, care să‑i dea vigoare și temeinicie, o perspectivă mai luminoasă asupra viitorului, printr‑o cunoaștere mai adâncă a stărilor de fapt și a cunoașterii lor”[4].

Același prim volum al Enciclopediei se deschidea cu două studii semnate de Dimitrie Gusti („Știința Națiunii”) și, respectiv, de Nicolae Iorga („Originea, firea și destinul neamul românesc”). Profesorul Gusti sublinia din nou, în studiul său despre știința națiunii, că Enciclopedia „a reușit să concentreze colaborarea tuturor specialiștilor din țară, făcând din ea o operă colectivă de cea mai înaltă competință științifică”. Gusti releva, de asemenea, originalitatea și chiar unicitatea acestui ambițios proiect științific românesc:

„Enciclopedia României în forma aceasta neîntâlnită încă la noi, și de ce n‑am spune‑o, realizată după un plan original, al sociologiei românești, sub o formă deci neîntâlnită nici în străinătate, ne dă cel dintâi inventar științific al tuturor manifestărilor naționale și al factorilor care le condiționează desfă­șurarea, formând primul capitol care deschide și face cu putință pe celelalte din știința națiunii românești.

De aceea această Enciclopedie nu trebuie confundată cu mulțimea operelor similare, căci nu este numai o operă de informare și de cunoaștere rapidă, ci are o mare valoare științifică și națională, este o lucrare de mare curaj intelectual și de mare merit patriotic pe terenul științei națiunii”[5].

Într‑o recenzie consacrată apariției primelor două volume ale Enciclopediei României (I. Statul; II. Țara), Anton Golopenția semnala și el noutatea proiectului enciclopedic românesc și scotea în evidență meritele câtorva dintre realizatori:

„Lucrarea aceasta își datorește apariția la trei forțe: profesorului Gusti, care cu elevii lui (în frunte cu Mircea Vulcănescu și Mitu Georgescu), a vrut cu acest prilej să contureze o monografie a acelei mari unități care este România; energiei stăruitoare a d‑rului Leonte, directorul consiliului de administrație și ajutorului înțelegător al conducătorilor vieții noastre, industriale, metalurgice și miniere. Apariția întâielor volume e una din sărbătorile care încoronează munca stăruitoare din ultimul deceniu a școlii române de sociologie”[6].

Note:

[1] „Muzeul Satului Românesc”, articol publicat de către D. Gusti în Sociologie Românească, an. I, Nr. 5, Mai 1936, text republicat în Sociologia Militans.Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii I. Cunoaștere, Fundația Regele Mihai I, București, 1946, pp. 142‑148, din care cităm în acest studiu.
[2] Ibidem, p. 144.
[3] Ibidem, p. 147.
[4] D. Gusti, „O enciclopedie românească”, cuvânt introductiv la Enciclopedia României, vol.I, citat după ediția din 2010, Editura Tipo Moldova, Iași, p. IX.
[5] Ibidem, p. 30.
[6] A. Golopenția, „Enciclopedia României”, în Sociologie Românească, Anul III, Nr. 4‑6, aprilie‑iunie, 1938, pp. 279‑280.

Ioan C. Popa

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*