Punctul Critic » Fondul şi forma » Drept, normativitate și ontologie

Drept, normativitate și ontologie

Filosofia Dreptului este un domeniu mai puțin frecventat de către juriști, care sunt aplecați mai mult asupra pragmaticii juridice, a jurisprudenței și a problemelor tehnice și sociale ale Dreptului, în timp ce filosofii sunt preocupați de zona ideilor metafizice și a generalizărilor extreme.

Pozitivismul juridic a pus accentul pe latura instrumentală a Dreptului, iar juriștii s‑au preocupat de decriptarea și aplicarea Dreptului pozitiv în zona empirică și practică. Presiunea societății și exigențe pragmatice au determinat o anumită configurație în studiul și elucidarea problemelor juridice.

În România, Filosofia Dreptului a fost puțin frecventată, fiind plasată în textele Teoriei Generale a Dreptului, în introduceri referitoare la studiul Dreptului sau în articole generale despre Drept sau Moralitate. Doi autori importanți prin cultura și competențele lor în domeniu au ilustrat Filosofia Dreptului din România: Mircea Djuvara și Eugeniu Speranția. În timpul regimului comunist, Filosofia Dreptului a fost înlocuită cu Teoria Generală a Dreptului, inspirată și fundamentată din tezele materialismului istoric și socialismului științific. Vom încerca să trezim interesul pentru Filosofia Dreptului, necesară unei bune înțelegeri a Dreptului și a implicațiilor axiologice și sociale ale juridicității.

Dreptul, ca realitate normativă, este un sistem articulat de legi, hotărâri și norme care reglementează și raționalizează viața indivizilor și a societății. Normele, în abstracția lor, formează o sferă distinctă de realitatea empirică, ele fac parte din sfera ontologică a culturii, altfel spus, din noosferă. La fel ca obiectele matematice, studiul legilor, textelor științifice sau literare, Dreptul, ca sumă a normelor juridice, poate fi înțeles ca o structură semiotică, a cărei finalitate este socială, protejând și disciplinând acțiunea umană în sensul unei progresive raționalități. Înțelegerea Dreptului este o conjugare a demersului logico‑sintactic dublat de o investigație sociologică și psihologică pentru a descifra sensul și scopul demersului normativ. Ca realitate culturală, Dreptul este situat în zona abstractă, eideitică, pe care K. Popper o numea lumea a treia, lumea esențelor. Dar normele își au reflexul în conștiința oamenilor, devenind realități subiective, constituind conștiința juridică. Cele două momente ale Dreptului (eideitic abstract și subiectiv) sunt completate de realitatea obiectivă, socială, de totalitatea conduitelor concrete – pozitive sau negative – realizate de către indivizi, individual sau în grup, de cristalizarea Dreptului în instituții și structuri politico‑juridice, care funcționează efectiv ca un factor anti‑entropic în organismul social. Astfel, Dreptul nu poate fi înțeles decât printr‑o abordare multidisciplinară în care Filosofia, Sociologia, Psihologia și Științele cognitive aduc un aport substanțial.

Interpretarea îngustă tehnico‑juridică sau abordările socializante sunt insuficiente pentru înțelegerea Dreptului. Fiecare știință particulară își are etajul superior de înțelegere și semnificație, cunoscută drept filosofie a matematicii, fizicii, istoriei etc. Această reflexie sistematică depășește particularitățile științelor, oferind o înțelegere coerentă a înlănțuirilor ființei, pentru o viziune integratoare specifică Filosofiei. Interdependențele și conexiunile ontologice aduc în joc valori epistemice, care își vor găsi efectul în structurile mentale și de cunoaștere. De aceea, din timpuri imemoriale, religiile au încercat și au înglobat în discursul lor întreaga experiență umană, conferind semnificații și sens faptelor și activităților umane, la fel ca și existenței obiectelor fizice naturale. Această funcție explicativă a fost apoi preluată de către Filosofie, ca reacție rațională față de întregul existenței, la fel ca și particularitățile în care se manifestă.

În privința Dreptului, întâlnim aceeași dorință de înțelegere plenară și explicare a sensului, semnificației și fundamentului ontologic, precum și nenumăratele conexiuni cu realitatea umană și materială. Fie că i se dă un fundament divin sau naturalist empiric, Dreptul este înțeles nu doar prin el însuși, ci într‑o perspectivă de supradeterminare. Ca realitate culturală, Dreptul formează matricea normativă a acțiunii și faptelor umane, este influențat de multiplele fenomene culturale și de constelația axiologică. Omul este o ființă teleologică, ale cărui acțiuni sunt orientate de scopuri deliberat impuse de el, iar atingerea acestora presupune o normare a acțiunilor, o reglementare raționalizată a conduitelor, pentru a se evita conflictualitatea și beligeranța permanentă ce ar compromite cele mai nobile și utile scopuri. Valorile, ca scopuri și realități superioare ale omului, se constituie în timp sub forma unui ansamblu obiectiv ca lumină călăuzitoare a ființei umane. Valorile economice, cele mai apropiate de ființa fizico‑biologică a omului, valorile morale, politice – ca mecanism de reglaj al conduitelor, valorile cunoașterii și cele estetic contemplative, valorile transcendentale ale religiei formează constelația axiologică a realității umane.

Dreptul constituie o valoare protectivă a celorlalte valori, angrenat în funcționalitatea ansamblului axiologic. În această perspectivă, Dreptul nu e doar o exigență abstractă ce trebuie respectată în sine, ci și un mecanism efectiv de realizare a valorilor. Cunoscuta formulă de a respecta Dreptul în el însuși în mod necondiționat, numai prin calitatea că este Drept, este o abordare superficială și dogmatică. Respectul și supunerea față de norma juridică are rațiuni mai profunde pe care le găsim în eșafodajul axiologic, antropologic și social. Sfera valorică în care este implicat îi dă o solidă consistență și legitimitate Dreptului.

Ca realitate semantică, Dreptul (totalitatea normelor) se supune triunghiului semiotic, având o dimensiune sintactică, semantică și pragmatică. Sub acest aspect, Dreptul poate fi abordat într‑o triplă perspectivă. Dimensiunea sintactică a Dreptului va releva relațiile dintre normele juridice, dintre instituții și reglementări normativ‑juridice, articulate în sisteme coerente și interdependente. Latura sintactică a Dreptului a fost explorată în amănunt de dogmatica juridică și științele juridice atât în zona teoretică, cât și în sfera jurisdicțională. Teoria Dreptului Pur a lui Kelsen este o variantă sintactică de a înțelege Dreptul. Dar acest univers simbolic, această lume eideitică a normelor, încatenată în sintaxa dispozițiilor juridice, cu accentuat caracter deductibil și silogistic, nu este decât aspectul formal al Dreptului, ordinea rațională a unui univers de semne și simboluri. La fel ca structurile matematice, ele (normele) nu devin efective decât dacă le racordăm la realitatea obiectiv empirică, la societate și indivizi. Ecuațiile și calculele unei mașini rămân doar în stadiul de operațiuni abstracte, dacă nu se transformă într‑o practică efectivă, concretă. La fel, Dreptul rămâne doar un aranjament sintactic al normelor în variate câmpuri și conexiuni, dar nu‑i decât latura abstractă a unei realități complexe obiective. Să părăsim zona abstractă a esenței platonice și să vedem ce semnificație au aceste semne. Ajungem astfel la dimensiunea semantică a Dreptului. Orice normă de drept semnifică ceva, se referă la ceva. Subiectul de drept, persoana juridică configurează caracteristicile specifice pe care le regăsim în realitatea concretă. Caracterul abstract al normei juridice trimite la zona concretă și sensibilă pentru a identifica semnificația acestui semnificant abstract. Astfel, normele operează un caroiaj, un desen dinainte articulat al câmpului empiric, social, în care persoane (indivizi), grupuri, societatea și structurile sociale sunt decupate după anumite criterii și așezate într‑o interdependență și determinare mai mult sau mai puțin rațională. Astfel, lumea omului este reconstruită într‑o lume juridică. Indivizii devin persoane juridice, subiecți de drept, relațiile dintre oameni sunt reașezate în raporturi de familie, politice, economice, de subordonare, de putere etc. Grupurile sunt organizate pe o structură binară de drepturi și obligații într‑un univers instituțional aprioric reglat. Normele nu mai sunt simple abstracții legate sintactic și proliferând deductiv, ci vizează realități concrete, ordonând diversitatea umană și chiar ambientul natural. Natura este secționată de Dreptul de proprietate și posesie, la fel ca și produsele naturii sau cele realizate de către om. Cele două momente ale Dreptului, sintactic și semantic, încă nu devin efective, nu împlinesc Dreptul ca realitate ontologică. Dimensiunea pragmatică conferă Dreptului eficacitate, adaptând norme și oferind semnificații sferei acționale. Aici se nasc raporturile juridice care transformă normativ raporturile sociale. Variatele relații pe care le întrețin oamenii sunt evaluate, standardizate, protejate sau sancționate prin normele de drept. Dreptul de proprietate nu mai reprezintă doar exigența unei structuri abstracte, explicitată de sintaxa sistemului normativ, semnificând o ipotetică realitate empirică, ci acțiunile concrete pe care le efectuează proprietarul asupra bunului său. Transferul proprietății, dezmembrămintele Dreptului de proprietate, garanția ipotecară, revendicarea și deposedarea uzufructuarului sunt unele dintre acțiunile concrete, practice, care împlinesc în mod efectiv dispozițiile normei.

Lupta pentru Drept (Jellinek) este, de fapt, zona pragmaticii Dreptului. Persoana juridică, privită ca subiect de drept, nu este doar o realitate abstractă, stipulată în lege, ci realitatea empirică a unui individ înzestrat cu drepturi și obligații juridic protejate, care îi permite să întreprindă variate acțiuni necesare existenței sale, într‑un perimetru normat și protejat juridic. Varietatea formelor de cooperare și concurență socială îmbracă forma raporturilor juridice care se pot cristaliza în situații stabile instituționale. Reglementarea normativă îmbracă diversitatea relațiilor umane și transformarea aleatorie a deciziilor și activităților într‑o sistematică acțiune coordonată. Este o modalitate de acțiune anti‑entropică, necesară stabilirii, conservării și progresului ființei umane. Sunt create instituții specializate pentru soluționarea conflictelor juridice și realizarea Dreptului. Aici avem zona agitată a conflictelor de interese, a litigiilor și contestațiilor, altfel spus juridicitatea.

Dreptul se realizează de bunăvoie, prin consens; dar de multe ori pe calea indirectă, contencioasă, prin disputa contradictorie în fața instanțelor juridice sau administrative. Aici intervine Dreptul ca regulator social, selecționând categorii de interese legalmente protejate și impunând Dreptul prin sancțiuni și pedepse. Întâlnim o bizară dialectică a libertății și servituții arbitrate prin drept și justificate de valorile sociale.

Cele trei momente ale Dreptului (sintactic, semantic și pragmatic) vor închide cercul Dreptului efectiv, a cărui acțiune va configura existența culturală a omului.

Dreptul ca fenomen cultural poate fi înțeles sub raport istoric, dar și printr‑o abordare semiologică în care accentul interpretativ și aplicația sa socială să cadă pe una din cele trei laturi ale caracterizării sale semiotice.

  1. Lotman, în „Studii de tipologie a culturii”, împarte culturile apărute istoric, în trei tipologii: sintactice, semantice și pragmatice, în care accentul de interpretare și funcționare culturală este specific unuia din cele trei caracteristici.

 Culturile de tip sintactic pun accentul pe relațiile dintre componentele culturale, având o tentă structuralistă. Fiecare element cultural este interpretat în funcție de relațiile părților cu întregul și a părților între ele. Astfel, de stil cultural ar fi cel iluminist, cu raționalismul său excesiv, în care știința era prin excelență deductivă. Culturile semantice pun accentul pe semnificația faptelor, pe ceea ce vizează orice semnificant, pe un permanent transcendent. Fiecare lucru este înțeles nu în ceea ce este el însuși ca idealitate și determinare imediată, ci un „dincolo”, o semnificație ce depășește imediatul și empiricul. De aceea interpretările aveau nevoie în final de un cod coerent și consistent pentru a da semnificație întregii existențe. Cultura medievală creștină ilustrează astfel de cultură semantică. Fiecare lucru, ființă sau acțiune își are semnificația ultimă în Biblie, acest cod al codurilor ce făcea inteligibilă lumea de aici, ca și lumea de apoi. Sunt și culturi în care înțelegerea este un amestec de sintactic și semantic în proporții variate. Culturile moderne înclină mai mult spre latura pragmatică, în care un rol important îl au acțiunea și efectele sale.

În ceea ce privește Dreptul, există în decursul timpului tendințe de înțelegere cu accent semantic, sintactic sau pragmatic, care confirmă influența spirituală și culturală a mediului social în care funcționează Dreptul.

Am conceput filosofia Dreptului în trei secțiuni. În prima parte am abordat filosofic Dreptului și o expunere a ideilor gânditorilor marcanți din acest domeniu. De multe ori partea istorică este indigestă, ideile autorilor sunt scoase din contextul lor, expresiile sunt stângace și atacate critic, lăsând impresia unui șir de aberații, greșeli, confuzii și lipsă de rațiune, ce intra în conflict cu valoarea reputată a autorilor. Noi considerăm că este necesară o propedeutică în care să ne familiarizăm cu evoluția gândirii în acest complex domeniu, așa cum a fost exprimat de alese spirite ce ilustrează istoria gândirii juridice și filosofice. Fiecare autor a descoperit o perspectivă nouă și fertilă intelectual, independent de influențele suportate sau de limbajul folosit de autori. Nu era locul de a întreprinde o permanentă critică, din diverse puncte de vedere, o ceartă fără rost cu iluștrii „morți”, ci am considerat util să evocăm intuiția și ideea rațională și originală a autorului pentru a ni‑l apropia și a fi util demersului nostru.

A doua secțiune intitulată „Ontologia Iuris” este dedicată ontologiei juridice. Filosofic, Dreptul poate fi analizat într‑o manieră clasică, drept „ontologie regională” și ca modalitate de a‑l cunoaște efectuând un demers gnoseologic. Tot în această zonă este situată metodologia.

Ontologia Dreptului este o parte a ontologie generale cunoscută ca discurs despre Ființă. Dreptul nu este Ființa în general, este o Ființă particulară, constituită în sfera normativității juridice, cuprinsă în textele normelor juridice, dar conexată la realitatea umană a faptelor și acțiunilor și unei nesfârșite combinatorii de raporturi sociale. Această regiune ontică are o dublă realitate: normativă (simbolică, semiotică, ca totalitate de norme) și o latură juridic‑empirică (codurile de legi, regulamentele și alte dispoziții normativ‑juridice). Această structură binară trebuie arătată în dialectica și interdependența sa.

Ontologia generală are reflexe specifice în ontologia regională a Dreptului. Astfel, vom regăsi categoriile ontologice fundamentale cum ar fi Spațiul, Timpul, Determinismul, Cauzalitatea într‑o formă specifică lumii juridice. Spațiul fizic este redimensionat și secționat de către Drept, instaurând și impunând acestuia un dinamism ontologic, iar fiecare din acțiunile Dreptului va fi la rândul ei limitată de acțiunea statului suveran.

Suveranitatea va decupa spațiul în configurații teritorial‑statale asupra căruia va acționa forța de reglementare a Dreptului. Acest contur teritorial va fi împărțit de către Dreptul de proprietate a cărui dinamică va îngusta sau dilata permanent porțiunile spațiului în favoarea sau defavoarea titularilor Dreptului de proprietate. Statele, la rândul lor, își dispută Dreptul de proprietate sau posesiune asupra teritoriului planetar, în care conflictele și războaiele ilustrează cel mai pregnant istoria omenirii. Mai nou, spațiul cosmic a devenit subiect de dispută juridică.

Principiul teritorialității legii și Dreptul exclusiv al statului asupra teritoriului (sol, subsol) arată modelajul pe care îl exercită Dreptul asupra spațiului.

Timpul, categorie fundamentală a Ființei, îl regăsim în modalitățile de acțiune specifice Dreptului. Orice ființă umană are un început și un sfârșit. Nașterea și moartea stau sub semnul temporalității. Persoana juridică se naște, trăiește, moare, iar acest traseu existențial este reglementat, protejat, cuprins în exigențe normative. Nașterea omului înseamnă apariția unui subiect de drept, cu drepturi și obligații. Evoluția în timp, marcată de această naturalitate, reflectată în capacitatea juridică înseamnă o dimensiune a temporalității în textele normativ‑juridice. Acțiunea legilor în timp, în care se constituie și se sting drepturi, arată dimensiunea temporală a Dreptului. Prescripția achizitivă arată modul de acțiune a timpului asupra posesiei bunurilor și care se va transforma într‑un drept de proprietate. Prescripția extinctivă ne indică dispariția Dreptului din cauza trecerii timpului și pasivității proprietarului. Acțiunea legilor în timp ne arată că legile dispun numai pentru viitor, neretroactivitatea legilor fiind asemănătoare cu ireversibilitatea timpului. Astfel, timpul creează și stinge drepturi, iar omul, supus temporalității, suportă consecințele juridice ale acestui determinism temporal. Determinismul, a cărui categorie centrală este cauzalitatea, îl regăsim în majoritatea raporturilor juridice. Acțiunile cauzatoare de prejudicii sunt imputabile celor care le‑au făptuit, angajând răspunderea juridică. Responsabilitatea ilustrează cel mai pregnant acțiunea cauzalității în cadrul raporturilor de drept penal sau de drept civil. Răspunderea juridică își are nucleul într‑un nex cauzal, determinist conjugat cu exigența normativă a libertății. Specifică ontologiei umane este Libertatea; aceasta fiind axa ordonatoare a Dreptului.

Individul, ca realitate empirică, naturală și socială, este transformat în mecanismul juridic în subiect de drepturi și obligații. Societatea și individul își găsesc reflexul în sistemul normativ‑juridic. Dreptul este împărțit în ramuri și instituții juridice, în funcție de categoriile acționale și sociale pe care le reglementează. Dreptul se manifestă în două planuri teritoriale distincte: pe suprafața statului, formând Dreptul statal, și în spațiul planetar, formând Dreptul internațional.

Dreptul ca fapt normativ și sistem ordonat de dispoziții juridice abstracte poate fi înțeles prin tradiționala „dogmatică juridică”, știință juridică a textelor și exegezelor, în care un rol deosebit îl dețin logica și hermeneutica. Altfel spus, sintaxa Dreptului va releva caracterul sistematic, deductibilitatea și ierarhizarea normelor. Ceea ce vizează normele, semnificația reglementărilor legale, ne trimite la orizontul teleologic al Dreptului, la valorile și interesele juridic protejate. Domeniul semnificației juridice leagă abstracția normelor de dimensiunea axiologică.

Dreptul materializat în raporturile sociale concrete este reluat de pragmatica juridică, ilustrată de diversitatea acțiunilor juridice și de funcționarea organelor judiciare cu rol de arbitraj și reglementare. Contenciosul juridic, conflictele de drept implică un vast proces social în care un rol esențial îl au judecata și evaluarea faptelor, înțelegerea și aprecierea lor, pe baza unui material probant semnificativ. Logica și argumentarea, la fel ca investigarea științifică a experților în variate domenii, vor fi instrumentele de realizare a Dreptului. Sociologia juridică își aduce aportul pentru înțelegerea concretă socială a funcționării Dreptului. Psihologia judiciară relevă rolul mecanismelor psihice implicate în decizia juridică. La fel, statistica ne ajută să urmărim dinamica conflictelor, a fluxurilor juridice, în volumul, frecvența și interacțiunea diverselor paliere juridice. Racordarea normelor la fapte va conferi eficacitatea Dreptului ilustrată de contorsionata sferă a juridicității. Înțelegerea subiectului de drept, dincolo de formalismul determinării sale juridice, presupune o abordare antropologică, sociologică și psihologică. Funcționarea organelor judiciare înseamnă o înțelegere, o cunoaștere a situațiilor concrete în care acționează indivizii, precum și a finalităților specifice sferei Dreptului.

Vom discuta despre proceduri și procesul judiciar, în care un loc deosebit îl are sistemul probator și exigențele epistemice. Logica, Dreptul și aportul științelor ocupă un rol important în realizarea justiției. Aici ne vom referi la adevărul judiciar și soluțiile cuprinse în hotărârile judecătorești cristalizate în practica jurisprudențială. În final vom arăta eficacitatea Dreptului de imperativul abstract al normei la realitatea pozitivă a faptelor socio‑juridice. Astfel se închide acțiunea circulară a Dreptului; de la exigența abstractă la modelul concret al faptelor umane, și apoi la elaborarea unor noi standarde și norme într‑o perspectivă de ameliorare a vieții omului.

Octavian OPRIȘ

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*