Punctul Critic » Lecturi » Doi titani ai filosofiei și spiritualității răsăritene: Pavel Florenski și Vladimir Soloviov

Doi titani ai filosofiei și spiritualității răsăritene: Pavel Florenski și Vladimir Soloviov

Spiritualitatea rusă, filosofia și reflecția despre lume și cultură a răsăritului slav reprezintă pentru modernitatea târzie europeană un univers fascinant, anevoie descifrabil, dar ale cărei reverberații și semnificații sunt departe de a fi fost clasate sau asimilate într‑o organicitate intelectuală. Un exponent de marcă al acestui filon de gândire este Pavel Florenski. Om de știință și filosof supranumit „Leonardo da Vinci” sau Pascal al Rusiei, un „gânditor care interpretează și exprimă ca nimeni altul atât complexitate, cât și varietatea culturii secolului al XX‑lea și, îndeosebi, spiritul poporului rus în aspectele sale cele mai profunde”[1].

Pavel Alexandrovici Florenski a fost filosof al științei, matematician, fizician, inginer electronic, teoretician al artei, și filosof al limbajului, estetician, semiotician, filosof al religiei și teolog. În enciclica papală din 14 septembrie 1998, Papa Ioan Paul al II‑lea l‑a considerat drept unul dintre cei mai mari teologi creștini de la care mai avem și azi ceva de învățat[2]. Florenski s‑a remarcat la un nivel deosebit în domeniul muzicii. A fost o veritabilă „coloană infinită” a adevărului, cum scria el în lucrarea sa de referință. Preocupările sale de ordin muzical îl înalță pe asemenea culmi încât numai Dostoievski, după Bahtin, s‑a mai încumetat la așa ceva. Ambii au atins un nivel atât de înalt, caracterizat de o trăsătură polifonică, aptă să orchestreze toate temele sale, întreaga lume obiectuală dotată de sens, pe care o exprimă și o prefigurează (Bahtin). Numai un mare polifonist ca Dostoievski, precizează el, reușește să surprindă din lupta de opinii și ideologii un dialog asupra ultimelor probleme înălțătoare[3]. Alții se ocupă, însă, de micile probleme rezolvabile în cadrul unei epoci firești, normale. „Secretul polifoniei, spunea Pavel Florenski, consta în capacitatea de condensare, organizându‑le în așa fel încât să nu permită dezordinea, ci o structură care să ajute creșterea (mărirea) semnificației” [4].

Însă opera fundamentală elaborată de autorul rus poate fi considerată Coloana și fundamentul adevărului, care în anul 1914 a fost tradusă în străinătate. Totodată, alături de preocuparea lui Florenski spre filosofie și teologie, sporește foarte mult și interesul lui spre competența științifică în domenii dintre cele mai diverse, îndeosebi în matematică, în fizică și inginerie electrotehnică, ale căror rezultate constituie o constantă sursă de aprofundare pentru reflecția filosofică. După Revoluția din Octombrie el își va pune ideile sale în serviciul noii societăți. Lucrază în domeniul materialelor electrice și izolante, fiind angajat în domeniul electrificării țării, participând la planul GOELRO[5]. În 1908 a fost numit în conducerea Academiei Teologice din Moscova; pe atunci ca tânăr absolvent al Facultății de Matematică și Fizică, este atras de concepția științifico‑filosofică a lumii, propusă de fostul său profesor Bugaev, îndeosebi asupra multiplelor implicații gnoseologice și mai ales asupra noutății metodologice, care pun în discuție metoda dominantă a analizei matematice centrată pe ideea de continuitate, adică asupra subordonării existentului și a constantelor și legilor analitice irevocabile. Tot la fel ar fi și principiul discontinuității pe care Florenski o leagă de rețelele geometrice, o cercetare foarte apreciată de oamenii de știință ai vremii. Îl avem în vedere aici pe G. Cantor, care, împreună cu grupul său de cercetători, a lansat teoria grupului sau ansamblului. În același timp Florenski se înscrie și în Academia Teologică din Moscova. Totodată, cercetarea matematică a tânărului Florenski se deschide spre problemele teoriei cunoașterii și asupra universului simbolurilor[6]. În acei ani, anii precedenți revoluției, Florenski participă din plin la mișcările literare, avangardiste, intervenind activ în dezbateri și în confruntările culturale din revistele artistice, filosofice și teologice. Să remarcăm că, în acea vreme, atitudinea dominantă în cadrul inteligenței ruse era puternic anti‑clericală și anti‑religioasă. Tot în acea perioadă Florenski dovedește un interes crescând pentru cultura religioasă, iar concepția sa despre lume este în mod profund animată și complementată de principiile matematice și de o concepție integrală a culturii. Însuși termenul de cultură provine, spunea Florenski, de la cultus; cultura derivând ea însăși de la germinația cultului, sau centrul vieții, „nucleul și rădăcina sa”, ceea ce îl determină în acest fel pe Florenski să considere cultul ca o cheie de „înțelegere a lumii” drept termenul din care va fi derivat conceptul de cultură. De altfel, drumul lui Florenski spre o asemenea înțelegere este sugerat și de către Serghiev Posad (odată ce a intrat în Academia Teologică), Posad fiind acela care considera cercetarea filosofică ca fiind inconceptibilă fără o viziune globală asupra lumii[7]. Viziune a lumii în sensul unei unități sau singularități a fenomenului de cultură, în timp și spațiu. Astfel, imediat după intrarea sa în Academia Teologică, Florenski a fost invitat de către catedra de Istorie a Filosofiei de la Universitatea din Moscova să‑și susțină tezele propuse în lucrarea sa Adevărul religios. Atrage, într‑un asemenea mod, interesul multor cercetători pentru profunzimea și originalitatea gândirii și concepției sale[8].

În 1919, după revoluție, a fost angajat ca tehnician specializat la stabilimentul Karbolit din Moscova, instituție care producea materiale plastice și după doi ani va fi angajat la catedra de Ateliere superioare tehnico‑artistice din Moscova, unde va deveni punctul de referiță cultural al grupului artistico‑literar, fiind redactor‑șef al revistei Makovec. Însă, după climatul de relativ liberalism cultural și odată cu venirea lui Stalin la putere, în luna mai 1928 Florenski va fi arestat. Va fi eliberat abia după trei ani, la interenția fostei soții a lui Gorki, responsabilă de Crucea Roșie[9].

S‑a întors la Moscova și a fost numit director adjunct al Institutului Electrotehnic Krug, iar un an mai târziu va deveni membru al Direcției centrale pentru studiul materialelor electro‑ izolante. Va avea astfel ocazia să‑și dedice întreaga activitate cercetărilor filosofice, științifice și teologice, îndeosebi studiind implicațiile științifice și epistemologice ale geometriei neeuclidiene și mai ales ale raportului dintre fizică și matematică. În anul 1932, va publica eseul Fizica în slujba matematicii, dar la 26 februarie 1933 va fi din nou arestat și condamnat la 10 ani de muncă forțată. Va fi trimis șase luni la Lubianka și transferat apoi la Skovorodino, în Siberia Occidentală, aproape de fluviul Amur. Dar chiar în aceste condiții (extrem de dificile) Florenski își va continua cercetările privind înghețul permanent și va ajunge la descoperiri deosebite privind lichidul anticongelant și asupra permafrostului. Va fi transferat de la Amur în insula Solovki (Marea Albă), făcând și aici cercetări rămase în arhiva KGB și valorificate de industria sovietică mai târziu. Va fi condamnat la moarte și împușcat pe 8 decembrie 1937, într‑o pădure de lângă Leningrad.

Pavel Florenski, în special în lucrarea sa fundamentală Coloana și fundamentul adevărului, ajunge la descoperiri extraordinare privind „misterul vieții”, punând în evidență existența celei de a patra dimensiuni, care e ca un sigiliu al profundității timpului și al unității cunoașterii. A patra dimensiune ar fi reprezentată de întâlnirea sub forma unei viziuni sintetice a cunoașterii sau percepției superioare a profunzimii lumii, intuită în unele experiențe ale reflecției filosofice în artă sau în gândirea religioasă, prezentându‑se astfel ca unitate a timpului[10]. Noi, oamenii secolului al XX‑lea, avem facultatea de a vedea unitatea și „dincolo de arbori suntem capabili să vedem pădurea”. Florenski surprinde unitatea ca rezultatul tensiunii antinomice dintre unul și multiplu. Distanțându‑se net de disputele de la începutul secolului al XIX‑lea în jurul idealismului, Florenski instaurează o legătură cu formele originale ale filosofiei perennis înțeleasă ca aparținând unei simțiri universale, comune diferitelor popoare, a întregii umanități. În mod gradual, Florenski ne acompaniază în contemplarea profundității enigmatice a lumii și a unității sale, până la posibilitatea de a vedea „ideea”, provenind din unitatea infinitului cu finitul, a unității integrale a cunoașterii și a frumuseții sale interioare[11].

Un alt gânditor rus de excepție, dinainte de Revoluția din 1917, a fost Vladimir Soloviov (1853‑1900). Până la Soloviov, filosofia rusă se manifesta prin intermediul unor gânditori critici ai regimului țarist aparținând intelighenției, și abia odată cu el, în Rusia, apare cu adevărat un „lexic” și concepte filosofice specific rusești. Este nevoie totuși să precizăm că, de cele mai multe ori, filosofia rusă se înfățișa sub o vestimentație voit literară, așa cum preciza și profesorul Ion Ianoși. Mai ales prin operele unor scriitori ca Pușkin, Lermontov și îndeosebi Gogol, filosofia rusă s‑a afirmat și a devenit foarte cunoscută în Europa și în lume.

Vladimir Soloviov urmează cursurile Universității din Moscova, unde era profesor și chiar rector, la un moment dat, tatăl său. Devine un bun cunoscător al filosofiei lui Spinoza, Kant, Schopenhauer și Schelling. În anul 1872, mergând cu trenul spre Harkov, are o primă viziune privind încarnarea înțelepciunii divine într-o ființă numită Sofia. Frecventează Academia Teologică din Moscova și în anul 1874 scrie primul său studiu, Criza filosofiei occidentale, devenind el însuși profesor la Universitatea din Moscova. Apoi, după un semestru de studiu la British Museum, pleacă în Egipt și apoi la Sorrento (Italia), unde scrie în limba franceză „dialogurile” și „tratatul asupra Sofiei”.

Se preocupă, în ultimii ani ai secolului al XIX‑lea, de scrierea unor lucrări precum Justificarea binelui (1897); Frumusețea naturii (1889); Sensul artei (1890); Rusia și Biserica Universală (1889); Ideea Rusă (1899). În cele din urmă, concepția sa filosofică culminează cu viziunea sa despre „a treia Romă”. În opoziție cu utopia conservatoare sau chiar progresistă, Soloviov își exprimă concepția sa în prezentarea Sofiei. „Ea” este substanța ideală, fundamentul creatului din care derivă puterea sau forța. Din punctul de vedere al Verbului, Sofia este rațiunea creatului, sensul său, adevărul și justiția sa, iar din punct de vedere a ipostazei spiritului, Sofia e spiritualitatea creatului, sanctitatea, puritatea și frumusețea sa imaculată[12]. În același timp, Sofia e „adevărata creatură, adică acea creatură în Adevăr, este ca și cum s‑ar face aluzie anticipat la lumea transfigurată și spiritualizată, ca o apariție invizibilă pentru unii chiar de la înălțimea celestă la nivelul inferior”[13].

Este vorba, în acest caz, de o forță propulsivă ce provine dintr‑o angajare spirituală specială, caracteristică spiritualității rusești, considera Soloviov. Iar el preciza mai departe că în secolul al XIX‑lea doctrina sofianică (Sofia) constituie unul dintre axele conceptuale cele mai robuste nu numai ale filosofiei, ci și ale culturii întregii țări, iar referințele lui aici au în vedere și domeniul literaturii. De altfel, el a fost și un bun prieten cu Dostoievski, cu care a discutat și a analizat deseori proiectul lucrării Frații Karamazov. Când va fi numit doctor în filosofie va pleca la Sankt Petersburg, în orașul fondat de Petru cel Mare. Aici el va investiga mult un asemenea aspect până în anul 1882, când va ieși din învățământul superior, dedicându‑se cu totul problematicii naționale rusești și bisericii.

Foarte pasionat și totodată bun cunoscător al idealismului german, al patristicii grecești și latine, Vladimir Soloviov dezvoltă ideea cu privire la înțelepciunea Sofiei, aprofundând și textele mistice, pe Paracelsus, Böhme, Svendenborg și Baader. El nu identifică însă Sofia cu înțelepciunea lui Dumnezeu care reprezintă divinul în maturitatea sa afectuoasă, imanentă lumii și accesibilă ei. Sofia, în acest caz, este locul de contact între divin și extradivin, este arhetipul ideal al multiplicității și „deplinătății” lumii materiale.

Soloviov consideră Sofia drept acea grație conform căreia realitatea devine „unitotalitate”, (allenheit) la Schelling, adică nu e subiectul unei „unificări ce conține un nivel de uniune intimă, caracterizată de permanenta integrare a părților și în care acestea ultime rămân, nesintetizându‑se, ci regăsindu‑se una în alta”[14].

Odată cu promovarea doctrinei sale Sofia, Solviov va fi inițiatorul cristologiei cosmice, încercând să explice esența creației și surprinderea unității.

Cărțile scrise de către Soloviov au fost publicate în germană și în franceză, italiană sau engleză, mai ales cartea Rusia și Biserica Universală, tradusă de altfel și în limba română, a avut o apreciere considerabilă pe plan internațional, fiind tradusă în franceză, germană, engleză și italiană. Revenind la Sofia, ca principiu al unificării neabstracte, care nu modifică particularul, ea e la baza constituirii existenței absolute, care reunește în sine atât universalitatea, cât și individualitatea. „Astfel, noi trebuie să spunem că adevărul absolut, în manifestarea sa concretă, e un mare Om, omul în mod universal, care e pentru ceea ce însuși și în mod contemporan este chiar omul în mod absolut individual”[15].

Într‑o lucrare ce cuprinde articolele lui Soloviov, scrise între anii 1892 și 1894, apărută sub titlul Semnificația dragostei, având în vedere și concluziile vizitei întreprinse de el la Londra și în Egipt între anii 1875 și 1877, Soloviov se dedică cercetării filosofiei hinduse și teologiei orientale. La Londra, de exemplu, într‑o vizită pe care o face în anul 1875 Soloviev a cunoscut cartea lui W. Wright Actele apostolilor, și îndeosebi imnul Actele lui Toma. În acest imn se povestește despre Fiul regelui, Spiritualul sau salvatorul, coborât în Egipt, adică într‑o lume „inferioară” în care el e străinul. „Demonstrația” îl interesează în mod deosebit pe Soloviov, care în lucrarea sa Semnificația dragostei vorbește despre „instaurarea unui raport special între om și mediul său ambiant nu doar social, ci chiar și natural sau cosmic”[16]. Se precizează deseori din partea specialiștilor în filosofia lui Soloviev că un asemenea raport este fundamental și reprezintă unul dintre aspectele cele mai originale și relevante ale elaborării sale filosofice. Este vorba în acest caz despre concepția sa filosofică intitulată Divinoumanitatea[17], căreia Soloviov îi dedică în ianuarie 1878 o serie de conferințe publice la care asistă un public foarte numeros și divers: de la dame din aristocrație la studenți, intelectuali și scriitori celebri, între care Tolstoi și Dostoievski. Asemenea conferințe au fost apoi publicate cu titlul de Lecții despre Divinoumanitate[18].

În diferitele sisteme filosofice, mistice sau gnostice, susţine Soloviov în lucrarea sa intitulată Semnificaţia dragostei, o culegere de articole scrise de el între anii 1892 şi 1894 – Eu real sau „esenţial” este identificat cu „nous” sau esenţa spirituală sau cu omul interior, adesea o imagine inerentă fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte, imaginea corespunde unui aspect parţial, pasiv din noi înşine, ceea ce înseamnă că, în măsura în care noi existăm, existăm şi ca efect al generaţiilor anterioare şi al condiţiilor cazuale, în lumea noastră terestră. Această expresie terestră este numai o parte din noi înşine, o manifestare contingentă, limitată la un aspect al nostru ce se referă la noi fără a fi de fapt o referinţă în întregime la noi. Este ceva ce ne aseamănă, dar în mod superficial, incomplet şi în parte şi coincide cu imaginea a ceea ce suntem în realitatea existenţei noastre. O asemenea totalitate ar putea fi atinsă numai prin intermediul regenerării, restaurării, restituirii sau resurecţiei. Mai departe, Soloviov explică şi raportul dintre expresia carnală a persoanei şi ceea ce e cunoscut sub numele de „înger”, ilustrată drept o cunoaştere ca într‑o oglindă. Este vorba aici despre ceea ce el numeşte adesea „dublul”. În Semnificaţia dragostei, Soloviev aprofundează tema dublului şi o pune în raport cu un mare fir conducător al filosofiei sale, problema dragostei. Cel mai bine se poate înţelege o astfel de semnificaţie pornind de la ce înţelege părintele Zosima din Fraţii Karamazov (Dostoievski). Este vorba despre „piatra unghiulară” pe care Soloviov o pune, nu întâmplător, ca semnificaţia supremă pe care el o acordă „dragostei” [19].

Într‑o scriere din anul 1898, intitulată Drama vieţii lui Platon, Soloviov confirmă legătura ce există între „dragoste” ca un concept „universal” şi toate formele vieţii sociale şi integrale. A scris apoi Criza filosofiei occidentale, Fundamentele spirituale ale vieţii, Rusia şi Biserica Universală, Trei colocvii, Justificarea binelui etc.

Întreaga sa operă se subsumează ideii că între Orient şi Occident biserica poate contribui mult la impulsionarea împlinirii culturale a umanităţii. Prin argumentele şi demonstraţiile sale riguroase, el poate fi considerat, cu adevărat, ca unul dintre cei mai mari gânditori şi filosofi ruşi ai secolului al XIX‑lea.

Note:
[1] Silvano Tagliagambe, Florenski, ed. Tascalili Bompiani, 2006, p. 7.
[2] Enciclica „Fides et ratio”, în Silvano Tagliagambe, Florenski, ed. Tascabili Bompiani, 2006, p. 230.
[3] Silvano Tagliagambe, op. cit., p. 12.
[4] Pavel Florenski, Il significato del idealismo, Milano, 1999, Rusconi Libri, Introduzioni, p. XXIII.
[5] Silvano Tagliagambe, op. cit., p. 9.
[6] Pavel Florenski, op. cit., p. XIII.
[7] Ibidem, p. XX.
[8] Silvano Tagliagambe, op. cit., p. 9.
[9] Ibidem, p. 10.
[10] Pavel Florenski, op. cit., p. XIX.
[11] Silvano Tagliagambe, op. cit., p. 45.
[12] Ibidem, p. 158.
[13] Ibidem, p. 159.
[14] Ibidem, p. 160.
[15] Vladimir Soloviov, Milano, Edizioni San Paolo, 2001, p. 9.
[16] Silvano Tagliagambe, op. cit., p.161.
[17] Ibidem, loc. cit.
[18] Ibidem, loc. cit..
[19] Ibidem, p. 178.

Gheorghe Lencan STOICA

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*