Dobrogea – anul 1918

Evoluţia Dobrogei pe parcursul anului 1918, ultimul al Marelui Război, cum l‑au numit contemporanii, a fost marcată de efectul factorilor interni ce au acţionat în regiune după intrarea României în conflagrație, în vara anului 1916, şi aici prioritate a avut evoluția dramatică a frontului sud‑dobrogean care a dus la ocuparea de către trupele Puterilor Centrale a celei mai mari părţi a regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră, refugierea în masă a Dobrogenilor, cu precădere a românilor, în stânga fluviului, instalarea de către bulgari și germani a unui drastic regim militar de administrare cu scopul de a jefui bogăţiile deţinute de statul român şi de locuitori. Un efect direct l‑au avut şi factorii externi, cu precădere cei din Rusia. Revoluţia din februarie 1917, urmată de lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie, acelaşi an, au accelerat fenomenul de destructurare a unităţilor militare ruse de pe frontul de est, inclusiv din România. 1918 este anul în care numele Dobrogei a devenit mai cunoscut, după cum se va vedea mai jos, în mediile diplomatice şi intelectuale vest‑europene.

Prezentarea şi mai ales descifrarea faptelor istorice din hronicul anului 1918 al istoriei Dobrogei impune o succintă evaluare a parcursului provinciei după intrarea ţării în război.

Pentru frontul sud‑dobrogean planul de campanie elaborat de Marele Stat Major a prevăzut acţiuni militare ce urmau a fi derulate în două faze: „defensivă strategică” împotriva reacţiei trupelor bulgare concomitent cu acoperirea instalării trupelor ruseşti, a Diviziei 1 sârbe voluntari şi a militarilor cehi la sud de linia Constanţa‑Cernavodă, iar în cea de‑a doua etapă „o ofensivă limitată” până la linia Rusciuk (Ruse) – Şumla – Varna în scopul de a fixa trupele Puterilor Centrale şi a elimina un atac al acestora spre şi peste Dunăre, prin care se putea ameninţa Bucureştiul şi prejudicia operaţiunea strategică derulată de unităţile române în Transilvania[1].

În seara zilei de 14/27 august 1916 România a declanşat primele acţiuni militare de campanie prin atacarea Flotei austro‑ungare de la Rusciuk şi ofensiva de pătrundere a unităţilor terestre destinate prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal. Precizăm că ofensiva bulgară în frontul sud‑dobrogean a fost precedată de numeroase incidente la graniţă provocate de trupele Bulgariei, urmate de atacul principal declanşat în noaptea de 19/20 august 1916 asupra capului de pod de la Turtucaia. Aici trupele române, din cauza unor grave erori de conducere, au suportat o grea şi umilitoare înfrângere. Aşa cum a evoluat linia frontului dobrogean ulterior nu a fost decât o suită de încercări de a opri ofensiva inamică. Deşi, pe alocuri, pentru perioade scurte, unităţile româneşti, ruseşti și sârbeşti, sprijinite în flancul drept de Flotila de Operaţii a României şi Rusiei, au opus o dârză rezistenţă, cea mai mare parte a Dobrogei a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale. A rămas sub controlul autorităţilor româneşti doar Delta Dunării.

Înaintarea trupelor bulgare, germane şi turce a provocat dobrogenilor o profundă îngrijorare, până la panică şi deznădejde, când şi‑au părăsit gospodăriile îngropând în pripă ce s‑a putut din bunuri şi, cu o brumă de avut, au plecat în băjenie peste Dunăre. Zeci de mii de oameni, autorităţi locale au trecut în stânga fluviului, iar după pierderea Munteniei mulţi s‑au retras spre Moldova.

Izolată de restul teritoriului, în Dobrogea s‑au instalat autorităţile bulgare în judeţele Durostor şi Caliacra, iar din octombrie 1916 şi până în noiembrie 1918 Dobrogea Veche s‑a aflat sub regimul de ocupaţie militară a trupelor germane şi bulgare. Prin acţiuni de o violenţă întâlnită în vremurile când hoardele barbare pustiau Dobrogea în Evul Mediu timpuriu, cu brutalitate şi sadism, administraţia şi militarii bulgari au maltratat populaţia românească prin crime oribile, violuri, bătăi şi jafuri. Ancheta făcută după război în judeţul Tulcea de colonelul Marin Ionescu‑Dobrogianu este cutremurătoare şi l‑a dus la concluzia că evaluarea făcută, departe de a fi completă, releva „în ce iad s‑a zbătut nefericita populaţie românească rămasă la vetre şi pe ce mâini criminale a rămas ea şi avutul ei”[2].

În mare grabă guvernul Bulgariei a instalat propria administraţie. Bunăoară, la Constanţa s‑a creat o prefectură şi şase subprefecturi, oficii de poliţie, s‑a introdus obligativitatea folosirii limbii bulgare ca mijloc oficial de comunicare. Autorităţile şi militarii bulgari au trecut la jefuirea în folos propriu a bogăţiilor statului român, a gospodăriilor părăsite, dar şi ale celor rămaşi acasă, politică prin care îşi dezavantajau partenerii din coaliţia Puterilor Centrale. Înţelegem de ce generalul Erich Ludendorff sublinia în memoriile publicate după război că „bulgarii făcură multe greutăţi autorităţilor germane din Dobrogea”[3].

Măsurile guvernului bulgar de a controla exclusiv Dobrogea veneau din poziţia tradiţională a Sofiei cum că străvechea provincie românească ar aparţine istoric Bulgariei, eliberată acum de opresiunea României[4].

Blocarea accesului partenerilor Bulgariei la bogăţiile Dobrogei de către trupele şi administraţia sa a pus aliaţii pe poziţii opuse şi a făcut din statutul regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră cauza fricţiunilor dintre statele membre ale Puterilor Centrale[5].

Guvernul Germaniei, care avea nevoie stringentă de materiile prime şi produsele agroalimentare existente în Dobrogea, a decis pe 24 octombrie 1916 constituirea propriei administraţii militare în regiune. Denumită Administraţia Germană de Etapă din Dobrogea, structura a avut sub control propriu 7.700 km2 cuprinşi între vechea frontieră româno‑bulgară stabilită de Congresul de la Berlin (13 iulie 1878), care pornea de la est de oraşul Silistra şi debuşa la Marea Neagră, puţin la sud de Mangalia[6]. Linia nordică era trasată imaginar între Capul Doloşman – Jurilovca – Slava Rusă – Cariera Ostrov[7]. La nord de această limită până la Dunăre, exclusiv Delta Dunării, zona a fost sub controlul trupelor bulgare.

Un document de o valoare istorică deosebită, „Memoriu al Administraţiei Germane de Etapă din Dobrogea. Întocmit la mijlocul lui aprilie 1917”, semnat de generalul‑locotenent Kurt von Unger, inspector al structurii, releva explicit şi detaliat politica aplicată de autoritatea militară germană în zona dobrogeană controlată, scopul constituirii fiind evaluarea bogăţiilor şi a potenţialului economic, organizarea transporturilor resurselor preluate de la statul român şi de la locuitori prin rechiziţii şi contracost, şi pentru adoptarea de măsuri în vederea redresării unor sectoare productive, atragerea populaţiilor refugiate să revină la vetrele lor, organizarea transporturilor ş.a. Aflăm ce produse s‑au rechiziționat din Etapă, cui s‑au repartizat, ce a revenit Bulgariei, Turciei, Germaniei şi Austro‑Ungariei, câtă populaţie mai rămăsese în localităţile cuprinse în zona germană[8]. Un recensământ făcut la 15 mai 1917 relevă că totalul populaţiei era de 169.322 locuitori din care: 87.900 români; turci‑tătari 35.066; bulgari 28.910; ruşi 6.065; germani 5.333 şi alţii: greci, armeni, evrei etc., în procent mai mic[9].

Retragerea trupelor române şi ruse în dreapta fluviului a făcut ca în Deltă, în anul 1917, apărarea şi menţinerea controlului să revină Flotei de Operaţii româno‑ruse. Principalele misiuni îndeplinite de Marina Militară au constat din asigurarea transporturilor diverse efectuate din Rusia spre Galaţi în sprijinul trupelor româno‑ruse fixate pe linia Mărăşti‑Mărăşeşti‑Oituz. Monitoarele şi canonierele româneşti au răspuns bombardamentelor efectuate de bateriile de artilerie bulgare sub coordonarea punctelor de observaţie şi dirijare instalate de Flota de Operaţii[10]. Pentru a combate acțiunile de propagandă ți spionaj în Delta Dunării s‑a organizat sub conducerea lui Mihai Moruzov serviciul de siguranță al Deltei prin care s‑au adus servicii deosebite țării și Dobrogei în cursul anului 1918[11].

O misiune aparte executată numai de marinarii români s‑a realizat în timpul luptelor de la Mărăşeşti. S‑a simulat o debarcare pe un ostrov, în dreptul portului Tulcea, prin construirea unui pod pe braţul Chilia. Sub conducerea comandorului inginer Nicolae Alexandru s‑a amplasat un pod de 5 şlepuri mari, lucrare realizată „într‑o zi şi o noapte”. Sute de căruţe au fost strânse de la locuitorii din Ismail şi împrejurimi care treceau canalul simulând debarcarea. Căruţele goale au efectuat mai multe drumuri dus‑întors. Manevra arăta inamicului pregătirea unei mari debarcări în condiţiile în care simularea a fost susţinută de un puternic baraj de artilerie realizat de pe monitoarele şi bateriile române şi ruse montate pe barje. Comandamentul german a fost nevoit să aducă în Dobrogea, din rezerva sa de la Mărăşeşti, o coloană de militari dirijând‑o spre Tulcea, diminuându‑se astfel frontul inamic din Vrancea[12].

Totul avea să ia însă o întorsătură dramatică pe frontul românesc şi în Delta Dunării ca urmare a consecinţelor evenimentelor din Rusia. Revoluţia din februarie 1917 a dus la răsturnarea ţarismului şi ulterior la lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, urmată de radicalizarea soldaţilor, a unei părţi a subofiţerilor şi ofiţerilor. Mulți au trecut în tabăra bolşevicilor au provocat distrugerea actului de comandă prin arestarea şi torturarea generalilor şi ofiţerilor pentru nesupunere şi neacceptarea de­zordinii. Decizia generalului Şcerbacev de a lăsa la vatră militari cu vechime a luat „pe la sfârşitul lui decembrie (1917) şi începutul lui ianuarie (1918) caracterul unui torent care se varsă spre Basarabia, comiţând orori”[13]. Instituirea armistițiului între Rusia și Puterile Centrale în decembrie 1917, urmată de semnarea Tratatului de la Brest‑Litowsk la 3 martie 1918, a pus România într‑o situație militară dificilă și disproporționată în raport cu efectivele germane, austro‑ungare și bulgare. Situația a impus guvernelor României măsuri politice pentru salvgardarea statului român și sprijinirea procesului de unitate a românilor dintre Prut și Nistru.

Guvernul României a răspuns autorităţilor româneşti de la Chişinău şi necesităţii de a apăra depozitele Armatei Române şi căile de comunicaţie, de a elimina pericolul bolşevic, trimițând peste Prut Divizia 13, comandată de generalul Broşteanu, care a împins trupele ruseşti peste Nistru. La începutul lui ianuarie 1918 în principalele localităţi din sudul Basarabiei, Bolgrad, Reni, Ismail şi Chilia Nouă, unde aproximativ 3000 de marinari ruşi bolşevizaţi se concentraseră, au fost eliberaţi[14].

După ruperea relaţiilor diplomatice cu România de către guvernul bolşevic condus de Lenin, Ioan I.C. Brătianu a luat decizia de a‑şi retrage guvernul lăsând generalului Averescu formarea unei noi echipe guvernamentale cu principalul obiectiv de a negocia pacea cu Puterile Centrale. Brătianu l‑a sfătuit pe Averescu să prelungească cât mai mult tratativele şi dacă se pune problema cedărilor teritoriale numai sudul Dobrogei să fie dat şi acesta „la nevoie”[15].

Dobrogea a intrat în negocieri diplomatice. O primă întâlnire cu comandantul trupelor Puterilor Centrale din România, feldmareşalul Mackensen, la Buftea îi relevă lui Averescu că vor trebui făcute cedări teritoriale în care Dobrogea era pierdută pentru statul român, care primea, pe culoarul Cernavodă‑Constanţa, o ieşire la Marea Neagră[16]. A urmat o nouă rundă de discuţii purtate de Averescu la Buftea între 5/18 – 11/24 februarie 1918 cu Czernin, ministrul de Externe al Austro‑Ungariei, şi Kuhlman, al Germaniei. Cei doi au cerut prim-ministrului României cedarea în întregime a Dobrogei, regiunea urmând să fie administrată în regim de condominiu până când se va stabili viitorul statut al provinciei. Cei doi reprezentanţi ai Puterilor Centrale promiteau un drum comercial pe care România să‑l controleze, de la Dunăre până la Constanţa. Şeful diplomaţiei austro‑ungare a ridicat aceeaşi pretenţie și în faţa regelui Ferdinand în cadrul unei audienţe ce i‑a fost acordată la 14/27 februarie 1918.

Discuţiile au fost continuate de noul guvern condus de Alexandru Marghiloman (5 martie – 23 octombrie 1918), un germanofil recunoscut şi preferat la Berlin şi Viena. Varianta Marghiloman a fost acceptată şi de Ion I.C. Brătianu pentru că, în situaţia de mare presiune asupra României, rămasă singură pe frontul de est, avea şanse să obţină condiţii mult mai bune pentru ţară. Negocierile au continuat şi s‑a relevat că cedarea în întregime a Dobrogei a fost „condiţia sine qua non impusă guvernului român încă de la început când se discuta începerea tratativelor[17].

Cu tot efortul depus de delegaţia română, al argumentelor fundamentate pe dreptul istoric al României asupra străvechii sale provincii dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea a fost cedată prin documentul preliminar semnat la 25 februarie/5 martie 1918 la Buftea. S‑a obţinut totuşi consemnarea în document a unor drepturi şi libertăţi pentru dobrogeni, recunoaşterea proprietăţilor existente înainte de război ş.a., cu unele modificări, respectivele prevederi regăsindu‑se şi în Tratatul de pace de la Bucureşti semnat la Palatul Cotroceni în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918. Bulgaria primea judeţele Durostor şi Caliacra şi zona de sud a judeţului Constanţa. Cea mai mare parte a judeţului Constanţa şi a judeţului Tulcea treceau în condominiul celor patru state ale Puterilor Centrale implicate în Dobrogea: Germania, Austro‑Ungaria, Turcia şi Bulgaria, care şi‑au manifestat constant nemulţumirea[18]. Delta Dunării a fost și ea ocupată, fiind dislocate nave militare austro‑ungare.

Încă din 1915 Bulgaria a declanşat o campanie pentru manipularea opiniei publice internaţionale cu un obiectiv principal: „Dobrogea nu este pământ românesc” şi trebuie recunoscut dreptul Sofiei asupra regiunii[19]. Guvernul de la Sofia a susţinut financiar deplasarea și activitatea unor grupuri de intelectuali bulgari stabiliți în străinătate, care au publicat studii, articole și cărți, au scris în periodice importante din Berlin, Viena, Berna şi Lausanne, dezvoltând o puternică propagandă privind pretenţiile teritoriale asupra Dobrogei. Pentru a‑şi susţine obiectivul, în Dobrogea s‑au iniţiat acţiuni de bulgarizare şi „demonstrare” a caracterului etnic bulgar preponderent al regiunii. Pe această linie s‑au înscris cele două congrese ale reprezentanţilor dobrogenilor organizate la 16‑17 decembrie 1917 şi în luna iulie 1918 la Babadag. Nici un român n‑a fost invitat. Majoritatea celor prezenţi au fost bulgari[20].

Primul congres a împuternicit Consiliul Naţional Central al Dobrogei să întocmească un memoriu, care a fost publicat la 7 ianuarie 1918, în care susţinea teza că „Dobrogea este pământ bulgăresc şi trebuie să rămână bulgăresc pentru totdeauna”[21]. Documentul a fost înaintat reprezentanţilor Germaniei şi Austro‑Ungariei de la Bucureşti, dar generalul Alexandru Averescu l‑a respins cu fermitate.

Manevrele politice ale bulgarilor şi‑au găsit răspuns din partea românilor în cursul anilor 1917‑1918 în ţară şi în străinătate, dar şi a unor intelectuali străini, de mare prestigiu ştiinţific şi al presei din Elveţia. Iaşiul, devenit capitala României pe timpul retragerii autorităţilor în Moldova, a fost oraşul unde intelectuali recunoscuţi „înarmaţi cu armele ştiinţei au trebuit să respingă rând pe rând toate învinuirile perfide” ale propagandei bulgare „ce caută să inducă în eroare opinia publică contemporană”[22].

Nicolae Iorga a publicat în 1917, la Iaşi, o documentată lucrare cu titlu sugestiv adresată străinătăţii: „Droits nationaux et politiques dans la Dobrodgea”. Este o pledoarie ştiinţifică prin care marele istoric demonstra cu argumente istorice, etnografice şi culturale dreptul României asupra teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Tot la Iaşi, în paginile periodicelor „Neamul românesc”, „Independenţa economică” şi „Mişcarea” s‑a luat atitudine faţă de manevrele Bulgariei şi pretenţiile ei asupra Dobrogei. Constantin Brătescu, George Vâlsan şi mai ales Ioan N. Roman, despre care N. Iorga afirma justificat că „se pusese în fruntea rezistenţei dobrogene”, au scris articole referitoare la vechimea prezenţei românilor în Dobrogea, la drepturile dobrogenilor ş.a. Ioan N. Roman, intelectual de mare valoare al provinciei transdunărene, a întocmit la Iaşi un memoriu concis, dar edificator prin titlu şi conţinut: „Drepturile, sacrificiile, munca noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor”. Cum s‑a remarcat în epocă, a cuprins toate toate argumentele ce pledau pentru drepturile româneşti asupra Dobrogei[23].

În apărarea drepturilor teritoriale ale României s‑a implicat şi locotenent‑colonelul Ion Antonescu, care, deşi avea responsabilități militare complexe, şi‑a găsit timp pentru a scrie şi publica broşura: Românii: originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor[24]. Punctând momentele esenţiale din evoluţia Dobrogei, Ion Antonescu sublinia importanţa geostrategică a regiunii. Luptei pentru apărarea drepturilor istorice asupra pământurilor româneşti revendicate de adversarii României s‑a alăturat şi un grup de cadre universitare din Iaşi care a solicitat prim-ministrului Ion I.C. Brătianu sprijinul guvernului pentru contracararea din străinătate a propagandei bulgare. Între cei plecaţi în Vest pentru această importantă misiune a fost şi profesorul universitar ieşean Oreste Tafrali, originar din Dobrogea. Articolele sale publicate la Paris în ziarul „La Roumanie” au combătut cu argumente ştiinţifice opiniile intelectualilor bulgari trimişi în Occident pentru a desfăşura o propagandă viguroasă. Textele sale nu au rămas fără ecou în rândul francezilor şi la Ministerul de Externe al Franţei. Tot la Paris, Oreste Tafrali a tipărit cartea semnificativă prin titlu şi conţinut: La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja). Esquisse geographique, historique, etnographique et economique. Lucrarea a fost difuzată în mediile politice franceze, oamenilor de ştiinţă şi ambasadorilor SUA, Marii Britanii şi Italiei[25]. Dimitrie Drăghiescu, reputat sociolog, a tipărit la Paris o broşură dedicată Dobrogei în 30.000 de exemplare.

Intelectuali străini, prieteni ai României, care cunoşteau istoria poporului nostru, geografia noastră, s‑au alăturat românilor în lupta cu propaganda bulgară. Emmanuelle de Martonne, reputat geograf francez, a publicat în 1918, la Paris, lucrarea La Dobroudja, pe care Constantin Moisil a apreciat‑o ca „una din cele mai frumoase pledoarii ale drepturilor noastre asupra Dobrogei”[26]. Francis Lebrune a dedicat în 1918 străvechii provincii româneşti dintre Dunăre şi Marea Neagră cartea La Dobroudja. Esquisse historique, geographique, etnographique et statisque, în care a realizat o convingătoare retrospectivă a istoriei Dobrogei şi a rolului civilizaţiei bizantine între Dunăre şi Marea Neagră[27].

Între apărătorii drepturilor României asupra Dobrogei s‑au înscris şi periodice străine. Bunăoară „Journale de Génève” menţiona în numărul său din 7 martie 1918 că bulgarii „trag toate iţele în acelaşi timp invocând rând pe rând etnografia, istoria, strategia să‑şi mascheze contradicţiile (în judecată) şi să‑şi supraliciteze dreptul lor”[28]. „La Matine”, prin corespondentul său la Bucureşti, a dat publicităţii o broşură în care, plecând de la argumente istorice şi demografice, demonstra legitimitatea drepturilor româneşti asupra Dobrogei, care a cunoscut, după unirea cu România, mari transformări în sens pozitiv.

1918 a fost pentru dobrogeni, după cum l‑a caracterizat I.N. Roman, „anul frământărilor sufleteşti”[29]. În condiţiile în care statutul Dobrogei era disputat pe plan internaţional, reprezentanţi ai refugiaţilor dintre Dunăre şi Marea Neagră au acţionat pe lângă autorităţile române şi reprezentanţii aliaţilor României, prin presă, pentru a se clarifica rapid situaţia şi a putea reveni în siguranţă la locuinţele lor. O delegaţie formată din 30 de dobrogeni i‑a înmânat prim-ministrului Alexandru Marghiloman un memoriu prin care s‑a cerut răspicat apărarea drepturilor statului român asupra regiunii transdunărene, susţinerea refugiaţilor care doreau să revină acasă pentru clarificarea statutului proprietăţilor lor şi a cetăţeniei[30]. Delegaţia a fost primită în ziua de 16/29 iunie 1918 de Regele Ferdinand, care a promis că se va implica în rezolvarea pozitivă a statului Dobrogei şi a locuitorilor ei[31].

Anul 1918 consemnează apariţia la Constanţa a unui volum de excepţie datorat conducerii Administraţiei Germane în Etape în Dobrogea: Bilder aus der Dobrudscha – Herausgegeben von der Deutschen Etappen – Verwaltung in der Dobrudscha / Imagini din Dobrogea – editată de Etapele Germane în Dobrogea, tipărită de Administraţia Germană în Etape în Dobrogea[32]. Şapte personalităţi ale ştiinţei germane (câteva dintre ele fiind mobilizate, au fost aduse la Constanţa) au fost solicitate să cerceteze şi să redacteze studii asupra provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Studiile profesorului Friedrich Cavaler de Heune de la Universitatea Tübingen, locotenent în trupele de geniu, deschid volumul: Privire asupra geologiei Dobrogei – în care după succinte consideraţii (p. 1‑5) este împărţit în două: I. Descrierea geologică a Dobrogei (p. 5‑25); II. Privire istorică şi tectonică (p. 25‑32). Schiţă asupra istoriei geologice a regiunii l‑au dus la concluzia că formarea Dobrogei „merge foarte departe în trecut şi este foarte variată”[33].

Următorul articol se ocupă de Mamiferele şi păsările Dobrogei (p. 32‑44) şi a fost scris de Robert Ritter von Dombrovsky, care notează în deschiderea analizei sale: „Dobrogea! Acest cuvânt mi‑a fost din tinereţe sinonim cu un El Dorado şi când am împlinit douăzeci şi cinci de ani, Dobrogea se afla dintr‑odată în faţa mea, cea a visului meu din tinereţe – ţinutul, însă, arată cu totul altfel decât cel imaginat de mine”[34]. Cercetătorul conchide că „numărul total de specii de păsări din Dobrogea se apropie de 400. Deosebit de mare este numărul speciilor prădătoare, de apă şi mlaştină. Foarte des clocesc vulturii imperiali şi vulturii de mare. Dintre aceştia peste 100 îşi au cuibul în Dobrogea şi zona Dunării. În afară de aceste două specii mai există alte zece, mai mult sau mai puţin frecvente”[35].

Locotenentul Dr. R. Marcus a adus în cuprinsul volumului două studii: Dunărea şi Marea Neagră (p. 45‑69) şi Pescuitul în Dobrogea (p. 70‑91), ambele dovedind o bună cunoaştere a cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă români şi o înţelegere corectă a rolului Dunării şi Mării Negre în evoluţia regiunii. Datele, informaţiile şi aprecierile privind situaţia pescuitului fac din studiul lui R. Marcus o contribuţie de neocolit pentru cel care se preocupă de evoluţia acestei importante subramuri a economiei Dobrogei.

Dr. H. Südhof, directorul Şcolii Germane Superioare din Bucureşti, pune în evidenţă „Importanţa economică a Dobrogei” (p. 92‑109). Încă de la început cercetătorul subliniază că „agricultura şi zootehnia sunt de departe pe primul loc în viaţa economică a Dobrogei”[36]. Autorul aduce în atenţie informaţii referitoare la structura solului şi a climei, suprafeţei de teren, aratului ş.a. Dr. H. Südhof relevă rolul instituţiilor statului în dezvoltarea căilor de comunicaţie, condiţie sine qua non pentru progresele economiei regiunii.

Carl Schuchhardt, director al Institutului de Etnologie din Berlin, reputat arheolog cu legături ştiinţifice în ţara noastră încă de la sfârşitul secolului al XIX‑lea, contribuie la cuprinsul volumului cu două articole. În primul, Cercetări arheologice din Dobrogea (p. 110‑130), sintetizează observaţiile şi studiile sale asupra valurilor de pământ existente în regiune şi despre care scrisese generalul german Helmuth von Moltke (1890‑1891) în scrisorile sale încă din 1837. Savantul german conchide că în Dobrogea există trei valuri ridicate în perioade diferite, primul de localnici împotriva pericolelor ce ameninţau din sudul regiunii, al doilea „probabil din vremea lui Domiţian”, dotat cu castre mari şi mici în care a găsit material arheologic important, şi al treilea din perioada împăratului Constantin cel Mare[37]. A doua parte a studiului este dedicată de Schuchhardt „monumentelor romane de la Adamclisi”, iar cea de‑a treia săpăturilor arheologice efectuate lângă Constanţa şi Cernavodă în toamna anului 1917. La Constanţa savantul german a investigat movile care conţineau morminte, iar la Cernavodă a efectuat săpături între fabrica de ciment şi rafinăria de petrol unde a descoperit o importantă aşezare tracică[38]. Carl Schuchhardt a introdus în volum însemnările pe care le‑a făcut în Dobrogea la sfârşitul secolului XIX. „O călătorie în Dobrogea acum 32 de ani” narează periegheza efectuată în regiune, prilej pentru a povesti cele văzute la Cernavodă, Constanţa şi Hârşova, călătorind cu trenul şi căruţa. Aflăm că distanţa între Cernavodă şi Constanţa dura „ceva mai mult de două ore”. Constanţa este prezentată ca „prietenosul oraş pontic”. Aici constată că poetul Publius Ovidius Naso era cel „mai de seamă cetăţean al Constanţei, realitate demonstrată de Hotel Ovidiu, strada Ovidiu şi grădina publică Ovidiu. Savantul a reţinut că o statuie turnată în Italia aştepta la Cernavodă să fie dusă la Constanţa şi instalată”[39].

Cea mai amplă contribuţie ştiinţifică îi aparţine lui Dr. Paul Traeger din Zelendorf – Berlin. Intitulată Studii despre Dobrogea (pp. 131‑292), analizează patru teme: I. Pentru cunoaşterea vechilor movile‑mormânt (tumuli) din Dobrogea; II. Satele germane din Dobrogea; III. Sectele ruseşti din Dobrogea; IV. Privitor la istoria şi etnografia Dobrogei. Contribuţiile cercetătorului german dovedesc că a studiat cu atenţie regiunea şi ne‑a lăsat consideraţii pertinente asupra dispunerii tumulilor „enigmaticii negi din Dobrogea şi a rolului lor”[40].

Partea a doua a studiului este dedicată aşezărilor germane în Dobrogea. Militarii germani din unităţile destinate ocupării Dobrogei au avut surpriza să întâlnească aşezări cu „case cochete, văruite alb cu frontoane colorate, aşezate pe dreapta şi stânga străzii la distanţe egale, ca la militărie, pe jumătate acoperite cu verdele proaspăt al pomilor. Şi au fost salutaţi în tonurile patriei. Cine sunteţi? Suntem germani. Cum aţi ajuns aici? Părinţii noştri au venit din Rusia”[41].

Paul Traeger a fost delegat de Muzeul şi „Institutul pentru cunoaşterea germanismului în străinătate din Stuttgart” în Dobrogea, unde, în primăvara, vara şi toamna anului 1917, călătoreşte prin regiune „cu scopul cunoaşterii şi cercetării germanilor de acolo, şi pe teritoriul Administraţiei germane din spatele frontului, cât şi în zona de operaţiuni a Armatei 3 bulgară din nord, prin toate satele unde locuiesc germani în număr mai mic sau mai mare, sau unde am presupus că există”[42].

Savantul descrie cea mai veche aşezare germană din Dobrogea, Malcoci, pendinte de comuna Nufăru, judeţul Tulcea, unde în 1843 au venit 20‑25 de familii de germani din mai multe localităţi ale guberniei Cherson, regiune a Ucrainei, care după ce au încercat să se aşeze „pe la Focşani”, lângă Călăraşi şi Galaţi, au trecut în Dobrogea[43]. Istoria localităţilor germane din Dobrogea continuă cu Atmagea, astăzi sat al comunei Ciucurova, Cataloi, judeţul Tulcea, Facria, denumirea germană a satului Făclia, comuna Saligny, judeţul Constanţa. Următoarea localitate întemeiată de germani a fost Cogealac, urmată de Tariverde, Caramurat (Mihail Kogălniceanu), Colelia (dispărută), Anadolchioi, la vremea respectivă aşezare lângă Constanţa. Alte comunităţi germane s‑au constituit la Horaslar (Poiana), Cogeali (Valea Neagră, Lumina), Ortachioi (Regina Maria – Horia), Mamuşlu (Coscioarele) judeţul Tulcea.

Comunităţi germane – „parte în sate deja locuite, parte nou înfiinţate” – au fost studiate de Paul Traeger și la Sarighiol, Valala (Vâlcele), Mangalia, Cobadin, Osmancea, Osmanfacî (Bărăganu), Caracicula (Limanu), Ebeschioi (Lanurile) şi Viile Noi (Constanţa), Sofular (Credinţa), Mangeapunar (Schitu), Alcalap (Poarta Albă), Techirghiol, Palazu Mare, Brătianu, 2 Mai şi Cernavodă în judeţul Constanţa. Consideraţiile cercetătorului Paul Traeger referitoare la aşezările şi comunităţile germane bazate pe studiile făcute pe teren, asupra limbii, credinţelor religioase, şcoală, obiceiuri, folclor, viaţă cotidiană, caracteristicile specifice germanilor dobrogeni, îmbrăcăminte, profesii ş.a. sunt de o valoare deosebită, esențiale, sine qua non pentru cunoaşterea germanismului dobrogean[44].

A treia parte a studiului este dedicat de Paul Traeger sectelor ruseşti din Dobrogea. Pentru ruşii lipoveni, Dobrogea a fost, după aprecierea autorului, „azil salvator de persecuţii şi subjugare” la care erau supuşi în Rusia pentru credinţa lor[45]. În Dobrogea constituiau o comunitate importantă ce număra 12.000 de persoane. Cei mai mulți, în număr de 2.962, trăiau la Jurilovca. Descrierea portului specific credinţelor şi practicilor religioase a sectei scopiţilor fac ca şi contribuţiile lui Traeger să fie de neocolit pentru cei interesaţi de această comunitate dobrogeană, astăzi dispărută.

Partea a IV‑a Privitor la istoria şi etnografia Dobrogei – este o succintă privire asupra evoluţiei istoriei regiunii pentru care primul eveniment mai important a fost campania lui Darius I împotriva sciţilor din 513 î.d.Hr. Autorul continuă cu alte momente semnificative din istoria Dobrogei. Paul Traeger dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii şi operei create la Tomis de Publius Ovidius Naso, care rămân „o sursă importantă de cunoaştere a regiunii în vremea exilului marelui poet[46]. La Tomis, Ovidius a scris patru poeme: 5 cărţi cu cântece de jale (Tristia), 4 cărţi cu scrisori (Epistulae Ex Ponto), un poem‑pamflet Ibis şi Halieutica, un poem de învăţături despre pescuitul în Marea Neagră, care conţine o enumerare şi o descriere interesantă a speciilor de peşti ce se găsesc aici pe coasta Dobrogei. Ca sursă istorică se pot lua în consideraţie”[47]. Traeger citează pe larg versuri din Tristele şi Ponticele. Consideraţii pertinente despre perioada migraţiilor şi efectul lor asupra Dobrogei, situaţia regiunii în secolele următoare, demografia şi alte concluzii probează că Paul Traeger cunoştea în amănunt istoria şi etnografia regiunii. Pe bună dreptate, Hans Petri, autor al istoriei germanilor dobrogeni, îl consideră pe Paul Traeger, „primul care s‑a ocupat temeinic de cercetarea istoriei şi a vieţii germanilor dobrogeni”, cu alte cuvinte întemeietorul germanisticii dobrogene[48].

Ultimul studiu inclus în volum, Campania din Dobrogea. Rapoarte de război din Marele Cartier German[49], scris la aproape trei ani de la luptele derulate în spaţiul dobrogean, exprimă punctul de vedere german, autorul, al cărui nume nu este menţionat, insistând asupra elementelor care au dus la victoria trupelor Puterilor Centrale[50].

Condiţiile de editare ale volumului Bilder aus de Dobrudscha 1916‑1918 apărut în anul 1918 sunt remarcabile. Calitatea hârtiei utilizate, bogata ilustraţie ce număra 328 de fotografii cu diverse imagini de epocă din Dobrogea, instituţii, biserici, fotografii ale locuitorilor şi reproducerile după lucrările pictorului H. Von R. Confinius, bine integrate în studii şi articole, au transformat prima ediţie într‑o valoroasă lucrare bibliofilă esenţială pentru cunoaşterea Dobrogei sub diverse aspecte.

Capitulările în lanţ ale statelor membre ale coaliţiei Puterilor Centrale, care au început cu Bulgaria (29 septembrie 1918) şi au continuat cu Imperiul Otoman (30 octombrie 1918), Austro‑Ungaria (3 noiembrie 1918) şi în final cu Germania (11 noiembrie 1918), au marcat încetarea operaţiunilor pe teatrele de operaţii.

În rândurile dobrogenilor speranţele revenirii administraţiei şi a refugiaţilor la gospodăriile lor între Dunăre şi Marea Neagră au sporit creând o stare generală de aşteptare a deciziilor guvernului, în condiţiile în care trupe bulgare, dar şi austriece au fost aduse în Dobrogea ca unităţi de ocupaţie. Elita dobrogeană nu a aşteptat cu braţele în sân, ci a continuat lupta pentru apărarea drepturilor româneşti asupra Dobrogei.

La 17 noiembrie 1918 câţiva intelectuali dobrogeni au reluat apariţia la Bucureşti a ziarului prestigios „Dobrogea Jună” cu obiectivul de a acţiona „să se ştie că nu vom admite nici în ruptul capului ca petecul nostru de pământ să servească cumva sau cuiva ca obiect de târguială sau compensaţiune[51].

La sfârşitul lunii noiembrie o delegaţie a dobrogenilor, formată din C.N. Sarry, George Benderli, I. Butnărescu, Mustafa Hagi Aduraman ş.a., a solicitat generalului Constantin Coandă, preşedinte al Consiliului de Miniştri (24 octombrie – 28 noiembrie 1918), în cadrul unei audienţe, precizări în legătură cu statutul Dobrogei şi a depus un memoriu în care prezenta situaţia dramatică a dobrogenilor şi a regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră, doleanţele şi nevoile stringente[52]. Generalul Constantin Coandă a dat delegaţiei dobrogenilor asigurări că guvernul este preocupat de situaţia regiunii, precizând că „nici un deget de pământ nu se va pierde din Dobrogea”[53]. A recomandat delegaţiei dobrogenilor să acţioneze cu prudenţă, să evite intrarea în dreapta Dunării pentru a nu provoca reacţii armate ale trupelor bulgare, riscând astfel să fie împuşcaţi. Preşedintele Consiliului de Miniştri a informat delegaţia că s‑a obţinut concursul trupelor aliate pentru retragerea trupelor bulgare începând cu 5 decembrie 1918. În două‑trei săptămâni „punem posesiunea pe întreaga provincie de peste Dunăre”[54]. Exemplare ale memoriului au fost transmise ambasadorilor Marilor Puteri, care şi‑au arătat disponibilitatea de a sprijini autorităţile române pentru rezolvarea problemei Dobrogei şi pentru asigurarea cu alimente a populaţiei afectată de foamete.

Intervenţiile dobrogenilor, ca şi cele ale guvernului pe lângă aliaţi au făcut ca problemele Dobrogei să înceapă să fie soluţionate. O proclamaţie semnată de generalul Berthelot făcea publică decizia Consiliului militar însărcinat de a înlocui administraţia bulgară cu cea românească „sub controlul trupelor aliate”[55]. Documentul anunţa „familiile istovite şi înfometate” ale dobrogenilor ce aşteptau prin gări aprobarea de a reveni la casele şi proprietăţile lor să facă deplasarea la patru zile de la momentul instalării administraţiei române între Dunăre şi Marea Neagră: Tulcea la 29 septembrie/12 decembrie 1918; Constanţa 4/17 decembrie 1918; Durostor 9/22 decembrie şi Caliacra 14/27 decembrie 1916, subliniind că trupele aliate „nu vor tolera nici un fel de agitaţii”[56].

Comandamentul trupelor aliate din regiune a stabilit că „primarii din Dobrogea care ocupau această funcţie înaintea războiului nu trebuiau schimbaţi indiferent care este naţionalitatea lor. Aceia care au fost numiţi în timpul războiului de către bulgari pot fi înlocuiţi de români. Dl. General Gay trebuia să se bazeze pe acest principiu pentru a rezolva chestiunea primarilor”. (Sic)[57].

În unele localităţi dobrogene s‑au constituit comisii pentru menţinerea ordinii până la sosirea autorităţilor române. La Tulcea comisia interimară a făcut, la 26 noiembrie 1918, împreună cu locuitorii oraşului „o primire din cele mai entuziaste” autorităţilor revenite cu vaporul „Vasile Lupu” în port[58]. Situaţia era dramatică, funcţionarii s‑au instalat în case ale particularilor întrucât „edificiile publice au fost de asemenea distruse sau ruinate”[59]. Prefectul Gheorghe Şerban a consimţit să revină la Tulcea numai după ce „guvernul l‑a asigurat de o deosebită solicitudine pentru populaţia judeţului”[60].

După un popas făcut la Cernavodă în noaptea de 28/29 noiembrie 1918 grupul de funcţionari a ajuns la Constanţa la 30 noiembrie 1918. La 2 decembrie 1918, Prefectura Constanţa a lansat un apel populaţiei în care se preciza că Dobrogea „intră în legile ţării noastre după o încercare grea, în care nu s‑a clintit convingerea şi dreptatea cauzei că provincia va fi readusă la corpul ţării”. Se solicită locuitorilor calm şi încredere că viaţa lor va reveni la normalitate[61]. Funcţionarii Primăriei Constanţa au început serviciul într‑o casă particulară. Populaţia i‑a primit cu entuziasm. Acelaşi sentiment s‑a manifestat şi în alte localităţi. La Hârşova, bunăoară, funcţionari ai Primăriei au revenit în oraş la 1 decembrie 1918. Izvoarele istorice au reţinut că au fost primiţi „cu urale de populaţia aflată în localitate”. Şi s‑a adus la cunoştinţă că oraşul era „într‑o stare de plâns”. Treptat au revenit la casele lor peste 600 de hârşoveni. Au fost nevoiţi să trăiască „în cea mai neagră mizerie, lipsiţi de îmbrăcăminte şi hrană şi îndurând greu timpul geros din care cauză epidemiile de gripă fac ravagii”[62]. O situaţie similară a fost şi la Medgidia, unde Palatul comunal era într‑o stare „încât nu poate fi locuit de primărie, judecătorie, poliţie, administraţia plasei şi alte servicii”[63].

Şi locuitori ai Constanţei reîntorşi din refugiu şi‑au găsit casele distruse şi‑au fost nevoiţi să‑şi încropească bordeie unde s‑au îngrămădit câte 10‑15 cunoscuţi. Reputatul profesor Constantin Brătescu a redat sugestiv realitatea pe care a regăsit‑o în Dobrogea la revenire în dreapta Dunării: „oraşele noastre nu mai erau oraşele însufleţite şi pline de zvonul vieţii de odinioară, ci ne priveau uscate, cu ochii scoşi din zidurile ruinate, din ferestrele şi uşile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii aşternute peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulţumite şi fremătând de hărnicia zilelor de lucru şi de bucuria zilelor de sărbătoare: ci multe dintre ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca nişte cimitire vechi. Şi pe mulţi dintre aceia care, prea legaţi de vatră, au rămas să îndure jugul unui duşman sălbatic, însufleţit de ură, de invidie neagră şi de duhul distrugerii, nu i‑am mai regăsit bucurându‑se de lumina curată a cerului dobrogean. Am regăsit ogoarele năpădite de buruieni sălbatice, căminele sparte, mii de orfani pe drumuri, averile risipite şi prăpădite, frigul şi valurile triste ale mării șuierând peste stepă, pustiind peste ruine”[64].

Anul 1918 se încheia pentru Dobrogea, după cum s‑a prezentat mai sus, cu reîntoarcerea autorităţilor şi treptat a locuitorilor care plecaseră în toamna lui 1916 în refugiu. Autorităţile s‑au confruntat încă din primele zile după reinstalare cu o lipsă acută de alimente şi spaţii de locuit, cu faptul că regiunea era ruptă de restul ţării din cauza distrugerii podului de la Borcea şi a liniei ferate. În regiune au fost dislocate trupe engleze, franceze şi italiene. Viitorul era sumbru şi îngrijorător. La Conferința de Pace de la Paris, ale cărei lucrări s‑au deschis la 18 ianuarie 1919, lupta diplomatică pentru Dobrogea întregită, așa cum se realizase prin Pacea de la București din august 1913, să rămână în componența statului român, s‑a înscris în efortul mai larg de făurire și consolidare a României Mari.

Note:

[1] Vezi Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916‑1918. Ediţia a II‑a refăcută în întregime şi mult adăugită, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1925, p. 444‑445; 473‑478; Istoria militară a poporului român, vol. V. Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în anii Primului Război Mondial (autori: colonel dr. Vasile Alexandrescu ş.a.), Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 421.
[2] Vezi Valentin Ciorbea, Luminiţa Stelian, Evaluările lui Marin Ionescu‑Dobrogianu privind ocupaţia bulgară în judeţul Tulcea (1916‑1918) în Dobrogea în contextul Primului Război Mondial (coord. Valentin Ciorbea, Corina Mihaela Apostoleanu, Delia Roxana Cornea). Editura Top Form, Bucureşti, 2017, p. 287; Lidia Dima, Primul Război Mondial şi distrugerile provocate pe teritoriul nord dobrogean în Dobrogea în contextul Primului Război Mondial, pp. 237‑245.
[3] E. Ludendorff, Memoriile generalului Ludendorff despre războiul mondial şi prăbuşirea Germaniei, Bucureşti, 1919‑1920, p. 437‑458.
[4] Constantin Iordan, L’historiographie bulgare post communiste sur l’entreé de la Roumanie dans la guerre, în Anul 1916 în dinamica războiului mondial. Intrarea României în „Marele Război” (coord. General‑maior (r) Mihail E. Ionescu, Bucureşti, Editura Militară, 2017, pp. 271‑281).
[5] Von Björn Opfer‑Klinger, Eine kleine Region den Verbund – Die Dobrudscha als Konflictregion im Ersten Weltkrieg, in „Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschite, Literatur und Politic”; Heft No.1u.2/Herbst 2014, p.47.
[6] Căpitanul M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX‑lea. Geografie matematică, fisică, politică, economică şi militară. Bucureşti, 1904, p. 37.
[7] Denkschrift der Deutschen Etappen Ver valtung in der Dobrudscha. Abeschlossen Mitte Aprilie 1917 / Memoriu al Administraţiei Germane de Etapă din Dobrogea. Întocmit la mijlocul lui aprilie 1917. Traducere Gustav Rückert, Olga Kaiter. Editori: Valentin Ciorbea, Constantin Cheramidoglu, Walter Rastätter, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012, p. 7.
[8] Ibidem. (Passim).
[9] C. Brătescu, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în „Arhiva Dobrogei”, vol. 2, nr. 1‑2, p. 60.
[10] Comandor Negulescu Aurelian, Dobrogea şi Marina în 1878‑1928, în Dobrogea cincizeci de ani de viaţă românească, Cultura Naţională, 1928, p. 372. Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Marina Română în Primul Război Mondial: 1916‑1918, Editura Modelism, Bucureşti, 2000, p. 191.
[11] Cristian Troncotă, Mihai Moruzov și Serviciul Secret al Armatei Românie. Ediția a II‑a, revăzută și adaugită, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, pp. 210‑213.
[12] Virgil Alexandru Dragalina, Escadrila de pe Nistru, Editura Militară, Bucueşti, 2011, p. 258‑260.
[13] Contraamiral N. Negrescu, Criza Marinei Militare, Bucureşti, 1922, p. 69.
[14] Vezi documentul nr. 60 Operaţiunile flotilei de Dunăre, în Florian Tănăsescu ş..a, Ideologie şi structuri comuniste în România 1917‑1918, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1995, p. 362‑364.
[15] Cluadiu‑Lucian Topor, Diplomaţia românească în vremea Marelui Război. Miniştri de Externe, biografii sumare şi portrete retuşate (1914‑1918), în Anul 1916 în dinamica războiului, p. 168.
[16] Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, vol. II, 1916‑1918, Războiul nostru, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 249.

[17] Nicolina Ursu, Dobrogea în negocierile de pace din martie‑mai1918, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, Tom IV, 2001, p. 211.
[18] Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între anii 1918‑1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare. Cuvânt-înainte de academician Florin Constantiniu, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p. 57.
[19] Const. Moisil, Lupta pentru apărarea drepturilor româneşti asupra Dobrogei, în „Arhiva Dobrogei”, vol. III, 1919, p. 153.
[20] La primul congres au participat 245 de bulgari, 15 turci şi 10 ruşi (Const. Kiriţescu, op.cit., p. 163).
[21] Memoir from the Central Naţional Council of Dobroudja to the representatives of the states called together to restore the peace among the nations, Sofia, 1918, p. 38.
[22] Const. Moisil, op.cit., p. 153.
[23] Ibidem.
[24] Ion Antonescu, Românii: originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Editura Clio, Bucureşti 1990, p. 59‑74; 89‑91.
[25] Constantin Moisil, op.cit., p. 180.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Apud Constantin Botoran, Olimpiu Motichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru afirmarea statului naţional unitar, Cluj‑Napoca, 1980, p. 179.

[29] I.N. Roman, Amintiri şi documente privitoare la Dobrogea din anul frământărilor sufleteşti 1918 în „Analele Dobrogei”, anul III, nr. 1, 1922, p. 8.

[30] Angela Pop, Lupta pentru menţinerea Dobrogei în cadrul statului român (1917‑1919) în „Analele Dobrogei”, seria nouă, an VII, 2002, p. 155.
[31] I.N. Roman, op. cit, p. 8.
[32] Bilder aus der Dobrudscha – Herausgegeben von der Deutschen Etappen – Verwaltung in der Dobrudscha 1916‑1918. Imagini din Dobrogea 1916‑1918. Traducere Gustav Rückert. Cuvânt introductiv prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, dr. Constantin Cheramidoglu, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011. (Passim).
[33] Ibidem, p. 32.
[34] Ibidem, p. 33.
[35] Ibidem, p. 39.
[36] Ibidem, p. 92.
[37] Ibidem, p. 117. Pentru contribuţiile lui Carl Schuchhardt (1859‑1942) la cercetarea arheologică a Dobrogei vezi articolul profesorului de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Octavian Bounegru: Carl Schuchhardt şi cercetarea arheologică a Dobrogei (1884‑1918), în Dobrogea 1878‑2008. Orizonturi deschise de mandatul european (coord. Prof. univ. dr. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanţa, 2006, pp. 385‑389.

[38] Bilder, p. 130.

[39] Carl Schuchhardt se referă la statuia realizată de sculptorul italian Ettore Ferrari prin grija prefectului judeţului Constanţa Remus Opreanu (vezi Valentin Ciorbea, Repere pentru dosarul de presă şi sursele arhivistice privind statuia lui Ovidius la Constanţa, în Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidius la Tomis (ed. Dorin Popescu şi Liviu Franga), Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2017, pp. 217‑236.
[40] Bilder, p. 138.
[41] Ibidem, p. 141.
[42] Ibidem, p. 151.
[43] Ibidem, p. 153.
[44] Ibidem, p. 179‑184.
[45] Ibidem, p. 198.
[46] Ibidem, p. 216.
[47] Ibidem.
[48] Hans Petri, Geschichte der deutschen Siedlungen inder Dobrudscha, Editura Lüdostdeutsches, Kulturwere, München, 1956, p. 86.
[49] Bilder, pp. 316‑333.
[50] Vezi Valentin Ciorbea, Surse germane de epocă despre Dobrogea sub război şi ocupaţie – anul 1916 în Anul 1916 în dinamica războiului, p. 317‑321.
[51] „Dobrogea Jună”, an XIII, nr. 1, 17 noiembrie 1918.
[52] Ibidem, nr. 3 din noiembrie 1918.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem, nr. 5 din 16 decembrie 1916.
[56] Ibidem.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem, nr. 4 din 9 decembrie 1918.
[59] Ibidem, nr. 34 din 7/20 iulie 1919.
[60] „Lupta” (Tulcea), an IX, nr. 1 din 17 februarie 1919.
[61] Serviciul judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond Primăria Hârşova, dosar 29/1918, f. 103.
[62] Ibidem, f. 117.
[63] Ibidem, fond Primăria Medgidia, dosar 1/1919, f. 3.
[64] C. Brătescu, După război (Introducere), în „Arhiva Dobrogei”, vol. II, 1919, p. 1‑2.

Valentin Ciorbea

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*