Punctul Critic » Editorial » Din cauza tacticii, nu se întrevede strategia

Din cauza tacticii, nu se întrevede strategia

Treizeci de ani în existența unui stat poate însemna, în același timp, mult și puțin. De aceea, cred că este necesar să ne raportăm la alte perioade de timp din istoria noastră, mai mult sau mai puțin egale. Treizeci de ani socotiți de la preluarea puterii de către sistemul autoritar monopartidic înseamnă anii care au trecut de la abdicarea Regelui Mihai I până la anul cutremurului devastator din 1977.

În 1947 România era un stat subdezvoltat, cu o economie distrusă de război, o infrastructură de transport primitivă, cu o populație în majoritate analfabetă, cu rețele electrice reduse la un minim urban, cu majoritatea localităților rurale și chiar și urbane lipsite de apă curentă și canalizare, cu o rețea sanitară total deficitară, cu boli endemice (tuberculoză, boli venerice și boli infecțioase ale copiilor și mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa), cu o industrie cvasiinexistentă, fără flotă maritimă și fluvială, fără o prezență semnificativă comercială pe piața externă, cu o armată redusă ca efective și forță, cu servicii secrete preluate de o putere străină. Populația României depășea cu puțin 16 milioane de locuitori. Cam așa arăta țara noastră în momentul trecerii deschise la sistemul politic cu un singur partid.

Ar fi tentant să fac o descriere, chiar și superficială, a României între 1947 și 1977, dar nu o voi face deoarece toate realizările materiale ale epocii au fost plătite extrem de scump, cel puțin în primul deceniu și jumătate al acestui interval. Lipsirea de libertate, anii de detenție ai deținuților politici, tortura și execuțiile, persecuțiile pe criterii de clasă, interzicerea accesului la informații, la cultură, la educație, în grade diferite, dar întotdeauna din același motiv – fie era vorba de „dușmani ai poporului”, fie erau rude directe sau indirecte ale unor astfel de „dușmani”. S‑ar putea ca rezultatul acelor ani de teroare să fie o traumă socio‑psihică de neșters din memoria colectivă a poporului român, anume frica generalizată față de autorități. Această traumă este cea mai durabilă moștenire a „obsedantului deceniu”. Nu este lipsit de interes că majoritatea populației urbane nu doar că trăiește în blocurile ridicate în epocă, în calitate de proprietari, dar trăiește și acționează în umbra traumei provocate de autoritățile statului în anii de după preluarea puterii de către regimul autoritar. Din această suferință fizică și psihică a provenit relativa siguranță a controlului puterii și, în mod paradoxal, relativa liberalizare de după 1964. O analiză atentă asupra acestui mecanism, desigur, mult mai complex, în realitate, lipsește cu desăvârșire din bibliografia contemporană.

Am putea spune că tot ce s‑a produs în acest domeniu se rezumă la foiletonistica domnului Vladimir Tismăneanu și la mult comentatul clip comercial E‑mag ce îl are ca erou epic pe Mihai Șora, un creator de mituri și un izvor de confuzii.

Lucrările stângace (profesional vorbind) de a veșteji perioada ce pare să se fi încheiat în 1989 nu fac decât să stârnească nedumerirea nu doar a celor care au cunoscut direct acea perioadă, dar mai cu seamă a celor care nu au avut o experiență de viață semnificativă în acel timp.

A face comparații pe domenii între faptele, realizările perioadei pe care o propusesem 1947‑1977 și cei 30 de ani ce au urmat evenimentelor din decembrie 1989 nu este nici lămuritor, nici convingător și cu totul defavorabil zilelor noastre.

Ajunge să urmărești 12 ore măcar o televiziune de știri și afli lucruri uluitoare. Trenurile astăzi au o viteză medie de 40 km la oră, călători, și 17 km la oră, marfă. În vremea lui Carol I se circula mai repede. Afli că rata de analfabetism funcțional în România depășește 30% din populația adultă, că tuberculoza și alte maladii eradicate au reapărut. Că deținuții au o alocație mai mare decât copiii, că numărul pușcăriașilor e atât de mare încât sunt eliberați înainte de termen, că aproape 4 milioane (sau 5?) de români în plină capacitate creativă au părăsit țara, există un deficit de medici înspăimântător, că nu s‑a mai construit un spital nou după 1989, că Armata este de fapt un corp militarizat, plătit, care se bate pe diferite fronturi din Mali în Afganistan. Dacă s‑ar petrece un eveniment pe teritoriul național acest corp militarizat ar fi spulberat în câteva ore înainte ca vreun membru al NATO să‑și dea seama despre ce se întâmplă la marginea comunității. Să ne aducem aminte de incidentul Bâstroe, când o putere străină a făcut ce a vrut pe teritoriul României. Eram deja membri NATO.

În orice sector al vieții social‑economice rezultatul unei comparații dintre 30 de ani de dictatură și acești 30 de ani de regim cvasidemocratic este nefavorabil pentru anii din urmă. Să însemne acest fapt că înlăturarea dictaturii a fost un gest istoric regresiv?

Ar fi o eroare profundă. Căderea oricărei dictaturi este un fapt pozitiv, o șansă pentru însănătoșirea corpului social. Dar o șansă nu înseamnă și o reușită. Filosoful și activistul politic polonez Adam Michnik a spus: „Dintr‑un acvariu poți face o supă de pește, invers nu!”. Probabil această parafrază plină de umor negru și de înțelepciune speculativă ne spune aproape totul despre situația statelor din Europa Centrală și de Est care au fost membre ale Pactului de la Varșovia și ale CAER. Dar nu ne spune totul. De exemplu, nu ne spune nimic despre șocul peștilor. În cazul nostru este vorba despre entitățile constitutive ale societății. Cetățeni, unități economice, administrație și toată osatura statului, plus resurse. Ei bine, aceste resurse, mai precis gestionarea lor, determină în mod decisiv întreaga evoluție a vieții în România. Este un lucru știut că, în general, abundența resurselor naturale (petrol, gaze, minereuri de orice tip, resurse silvice și agricole etc.) expune statul deținător la riscuri de suveranitate și siguranță națională. Pentru a ajunge cât mai convenabil la aceste resurse, marile companii multinaționale vor face eforturi deosebite pentru slăbirea controlului local (de stat sau privat) asupra lor. În istoria recentă a umanității, prăbușirea autorității naționale din cauza resurselor este la vedere. Sub ochii noștri s‑au petrecut fapte clare – Chile (cupru), Irak (petrol), Venezuela (petrol), Cecenia (petrol), Iugoslavia (minerale), Afganistan (minerale), Sudan (petrol), Libia (petrol), iar enumerarea poate continua. România ar trebui să fie țara unui boom energetic și a unui boom agricol. În acest moment România este un mare importator de produse agro‑alimentare și de gaze naturale, petrol și energie electrică. Acest fapt nu ne arată decât evoluția confruntărilor pentru controlul acestor resurse. Tot din această confruntare fac parte nenumăratele atacuri la adresa stabilității sociale, la adresa instituțiilor statului, campaniile de dezinformare și manipulare a opiniei cetățenilor, fracturarea coeziunii sociale și naționale. Dacă rezultatul acestor acțiuni de destructurare a națiunii va fi obținut, într‑un termen relativ scurt vom asista la o preluare ostilă nu doar a resurselor naturale și a forței de muncă, ci și a viitorului statului român în forma actuală.

Acesta este punctul terminus al parcursului post‑1989. Întrebarea firească și dureroasă este următoarea – rezistența la această preluare ostilă este o reminiscență național‑comunistă sau este o reacție naturală a unui corp social debilizat, aflat în primejdia de a fi scos în afara istoriei? Nu ar fi nici prima oară, nici ultima oară, dar ar fi pentru prima dată când se petrece în numele libertății și al democrației. După 30 de ani de construcție a unei noi Românii ar fi momentul unei analize lucide și al unei decizii care să privească nu tactica luptei partidelor, ci strategia proiectului de țară. Iar pentru a‑l realiza nu e nevoie de apariția unui dictator providențial chiar și travestit în costum european purtând o mască pseudo‑democratică, în manieră populistă.

Eugen URICARU

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Eugen Uricaru

Eugen Uricaru s-a născut la 1 noiembrie 1946, în Buhuşi. Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură. După cartea de debut, publică volumul de nuvele Antonia (1977) şi romanele Rug şi flacără (1977), Mierea (1978), Aşteptându-i pe [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*