Despre identitate

Să ne folosim de o definiţie a identităţii cu o răspândire mai largă, şi anume să acceptăm că ne aflăm în faţa unui ansamblu de caracteristici sau însuşiri care particularizează şi fac recognoscibilă o entitate. În cazul de faţă, un popor. Românii au conservat de‑a lungul a două milenii elemente etnice ale dacilor şi romanilor „sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi al culturii”, scriu Constantin şi Dinu Giurescu în „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Tradus, aceasta înseamnă că românii sunt un popor neolatin, ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii, dar că sinteza realizată prin simbioza daco‑romană le conferă o particularitate, îi deosebeşte de aceştia prin ceva. Prin ce anume? Sunt multe de spus.

O particularitate a identității românești a fost conservată prin religie. Iată, putem și noi vorbi de „exception roumaine”, după modelul faimoasei „exception française”. Unii susțin că am fi fost mai norocoși în istorie dacă treceam la catolicism! Rămân la constatarea flatantă a lui Gh. Brătianu că poporul român, ortodox și latin, este „o enigmă și un miracol istoric”. Locuitorii ţinuturilor de acum ale României s‑au creştinat înainte ca procesul de osmoză să le fixeze definitiv chipul de azi. O altă caracteristică vine de la faptul că vatra pe care s‑a format poporul român este geografic mai departe de „centrul novator”, ceea ce i‑a întârziat accesul la inovaţie, implicit la modernizare. De aceea românii sunt, îndeobște, conservatori. Aflaţi departe de centru, de Occident adică, ei au suportat varii influenţe şi, firesc, au dobândit o sumă de însușiri care îi diferenţiază de familia mare a popoarelor neo‑latine. De aici apar unele confuzii ale străinilor privind originea lor latină și, nemeritat sau din ignoranță, este asimilată lumii slavilor. Toate acestea pot fi înţelese sau explicate. Esenţialul identităţii îl conferă, ca la orice popor, legătura românilor cu locul, filosofia lor de viaţă şi ordinea pe care şi‑au ales‑o pentru a trăi.

Să zăbovim la unele dintre elementele ontologice definitorii.

*
Românii au ceea ce se cheamă sentimentul locului. Ei îşi închipuie ţara lor aşezată „pe un picior de plai”. Pentru că sunt convinşi că „omul sfinţeşte locul” şi‑au făcut aici un rost, adică o familie, o gospodărie, un stat. Acest sentiment nu a dispărut nici în momentele de invazie, nici în cele de emigraţie puternică.

Românii au conştiinţa vechimii şi originii lor conservată în mentalul colectiv prin – iau la întâmplare – legendele despre Dochia care ne trimit la daci, prin Pluguşor, în care sunt invocaţi romanii, „Suntem neam/ de la Traian; cronicarul va spune şi el, mai târziu, „Noi de la Râm ne tragem”. Locuitorii pământului românesc au perpetuat cum şi cât au putut limba, organizarea, cultura, civilizaţia cuceritorilor romani. În contact cu alte civilizaţii au fost şi rămân deschişi, acceptă influenţe, sunt toleranţi, dar nu până la a‑şi pierde sigiliul latin dobândit. Dacă ajung la Roma, la Paris, la Lisabona, la Madrid şi pronunţă – iau la întâmplare – cuvintele lege, stat, administraţie, mod, idee, serie, inteligenţă, intuiţie, artist, elegant, film, lectură, dans, psiholog, pianist, util, casă, carne, verde, cald, stradă şi multe altele sunt înțeleși fără să fie nevoie de traducere. Mecca românului este Columna lui Traian.

În filosofia lor de viaţă, românii au un acut simţ al destinului pe care îl numesc ursită. Există o ursită a individului, alta a colectivităţii. Binele şi răul le explică sintetic prin „ce ţi‑e scris, în frunte ţi‑e pus”. În faţa morţii sunt adesea resemnaţi. Nu este nimic culpabilizant în această atitudine dacă înţelegem mesajul filosofico‑religios al Mioriţei, nu dacă îl extrapolăm la politică, aşa cum se face mai nou. Au frică, dar nu sunt inhibaţi de Dumnezeu; există bigotism, dar la ce popor nu găsim acest tip de reacţie în faţa lui Dumnezeu‑nevăzutul!

Românii se bucură la căsătorie şi la naştere; la moarte nu exultă ca dacii, ci se întristează ca romanii, şi, deşi plâng, acceptă moartea cu resemnare. Au strâns în balada Mioriţa întreaga lor supunere în faţa imanenţei morţii. Există vreun popor care a învins moartea!? Important: românii nu se resemnează în faţa eşecului. Istoria i‑a nedreptăţit în multe rânduri, vecinii au râvnit la averea lor şi uneori i‑au supus.

Deşi o iartă, nu uită nedreptatea. Să recunoaştem, mai au ceva de împărţit cu vecinii şi, pentru aceasta, cei care nu le cunosc istoria sau nu vor să accepte adevărul istoric îi taxează uneori de xenofobi. În realitate idiosincraziile românilor sunt un reflex de autoapărare creat în istorie. După evenimentele din martie 1990, de la Tg. Mureş, un francez, profesor universitar la Paris, m‑a întrebat:
– Ce aveţi cu ungurii? Deliberat, i‑am răspuns eliptic: nimic. Ştiam că nu‑l mulţumeşte răspunsul.
– Sunteţi xenofobi? Răspund în aceeaşi logică: Nu. Şi pun, la rândul meu, o întrebare:
– Voi, francezii, sunteţi xenofobi?
– Nu, vine rapid şi ofuscat răspunsul.
– Ştiam, îi precizez, dar ai deschis o discuţie despre un subiect sensibil. Te întreb şi eu, dacă ar fi pus în discuţie statutul Alsaciei şi Lorenei, al Corsicăi, al Ţării Basce cum aţi reacţiona voi, francezii?
– Asta este altceva, răspunde profesorul, şi continuă: în cazul asta, da, suntem nu xenofobi, ci şovini.

I‑am subliniat sinceritatea cu o singură vorbă: ştiam! Este mai complicat când ieşim din politică şi intrăm în istorie, nu‑i aşa? I‑am amintit de spusa unui mare francez care cerea să convenim asupra termenilor ca să putem să ne înţelegem. Numai atunci, îi spun, vei înţelege dacă noi, românii, sau dacă voi, francezii, avem sau aveţi ceva cu vecinii sau dacă ei au ceva cu noi sau cu voi.

Românii au revelaţia existenţialului, de aceea se străduiesc de tineri să‑şi facă un rost, adică o familie, să aibă copii. Extrapolând, la scară mare, ei simt nevoia unei bune rânduieli. Au repulsie pentru neorânduiala în stat: „Bună ţară/rea tocmeală/….” Şi înjură urât rânduiala, adică ordinea, pentru că nu este capabilă să aşeze dreptatea în viaţa oamenilor.

Dacă îl întrebi pe român ce este naţiunea, el îţi vorbeşte, mai simplu, de neam. Sensul se dezvoltă concentric de la neamul lui la neamul românesc. Este firesc, naţiunea apare în secolul al XIX‑lea, iar filosofia lui de viaţă era de mult sintetizată. Asta nu înseamnă că nu ştie ce‑i naţiunea.

  1. Cum arată astăzi românii? Ce cred ei despre ei?

Nu se poate spune că în zilele noastre elementele de identitate ale românilor au dispărut.

Poporul căruia îi spun neamul lor, pământul căruia îi spun ţară (Ţara Românească, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Făgăraşului), statul lor pe care l‑au întregit progresiv în 1859 şi în 1918 pentru ca tot neamul lor să trăiască în aceeaşi rânduială, limba lor (mă, tu eşti turc, nu înţelegi româneşte?), datinile lor, care îi adună veseli la nuntă, la botez, la sărbători şi trişti în faţa mormintelor, sunt componente definitorii şi uşor reperabile.

Sunt şi alte elemente care ţin de matricea românilor: modificarea lejeră a tipului de civilizaţie şi de cultură ca urmare a contactului şi confluenţei cu alte popoare. Conservatorismul lor se explică prin îndepărtarea în spaţiu de familia lor mai mare. Pe această temelie românii şi‑au creat valori care îi particularizează: legendele, care i‑au salvat certificatul de naştere până la apariţia scrisului, doinele, care au răspuns întrebărilor lui existenţiale, baladele, care i‑au îmbărbătat în faţa necazurilor şi agresiunilor. De îndată ce au putut scrie, diacii le‑au tradus Cazania, cronicarii le‑au scris istoria, cărturarii le‑au trezit conştiinţa naţională, marii bărbaţi de stat i‑au condus pe drumul înfăptuirii năzuinţelor şi speranţelor lor de a fi independenţi, de a avea un stat şi de a se ţine de neam. Din acest neam al lor s‑au ivit un Cantemir, enciclopedist contemporan cu Montesquieu şi Voltaire, un Eminescu, cel care realizează sinteza culturii naţionale (în poezie, proză, gazetărie) pentru a o semnala Europei şi mai departe, un Caragiale care din patriotism, nu din cinism, a batjocorit pe patriotarzi, un Brâncuşi care a primenit sculptura lumii, un Paulescu descoperitorul insulinei, cea care astăzi salvează milioane de oameni, un Odobleja care a pus bazele ciberneticii, un Vuia care a arătat că năzuinţa omului de a zbura este realizabilă. Aceste genii şi atâtea alte talente – în sport Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Simona Halep – vorbesc lumii despre forţa creatoare a românilor.

Să nu cădem, însă, în greşeala de a ne considera axis mundi. Chiar să ne bucurăm că nu suntem unici, ci că arătăm ca alţii şi, ca şi ei, avem valori care ne exprimă. Apoi, să avem cuviinţa de a preţui în primul rând noi valorile noastre, pentru ca să le poată cunoaşte şi recunoaşte şi alţii.

*
Odată cu intrarea în Uniunea Europeană nu suntem obligați să ne redefinim identitar, ci trebuie să găsim calea pentru acomodarea opţiunile naţionale la nevoile cerute de solidaritatea cu noua noastră familie politică. Este o uriaşă şansă de a depăşi atât de multe complexe, de a ne împlini atât de multe dorinţe, de a demonstra că aparţinem cu ce avem mai bun civilizaţiei mari europene. În Uniunea Europeană am intrat ca români, aşa cum spaniolii au intrat ca spanioli, portughezii ca portughezi, grecii ca greci. Nimeni nu ne pretinde să devenim nemţi, francezi, italieni. Nimic nu ne împiedică să rămânem ceea ce suntem: români. Depinde de noi să ne integrăm cu ce avem mai valoros din ceea ce există bun. Aceasta presupune un uriaş efort de modernizare a instituţiilor statului, ceea ce implică respect pentru ordine şi pentru lege, unitate naţională şi solidaritate europeană. Sentimentul naţional a căpătat alt sens astăzi, dar el continuă să existe la toate popoarele europene. Aderarea la Uniunea Europeană nu a anulat identitatea olandezilor, suedezilor, finlandezilor, germanilor, francezilor. Dacă ar fi urmărit aşa ceva, Europa nu mai exista. Sau era cu totul altceva. Ieşea din logica istoriei. Aderarea la U.E. nu ne va anula identitatea dacă ne vom înscrie inteligent în legile istoriei.

*
Să recunoaștem, însă, că dintr‑un mimetism condamnabil în România au fost și sunt derapaje care agresează identitatea noastră. Câteva exemple:
– Bătălia dusă pentru demitizarea istoriei a fost declanșată la un simpozion ținut la Sibiu în 1993. Ni s‑a reproșat că ne arătăm războinici și victorioși în războaie. Unul dintre cei care au cerut demitizarea istoriei a fost recompensat cu funcția de ministru de externe și alte dregătorii în statul românesc.
– Insultarea românilor sub pretextul stupid că sunt un „popor vegetal” sau „mioritic”, copleșiți de „sentimentul resemnării”. Dacă ar fi fost un astfel de popor ar mai fi făcut românii Mica Unire, ar fi luptat la 1877 pentru independență, ar fi luptat pentru Întregirea neamului la 1918, ar fi luptat pentru eliberarea Transilvaniei sau pentru răsturnarea dictaturii ceaușiste în 1989?
– Un filosof ajuns și el în dregătorii înalte, tot în statul românesc, obișnuia să ia în derâdere sentimentul mioritic punând mai mult preț pe o omletă adusă la timp la birou decât pe capacitatea țăranului român de a rămâne demn și calm în fața morții.
– Un alt filosof dintre „noii români” a scris negru pe alb: „Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în U. E.”; sau: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă”.
– Ani de zile, un regizor a produs filme – în coproducție sau subvenționate de francezi – în care românul este înfățișat ca om al dezordinii, necivilizat, violent, abia ieșit din grote; astăzi, misia lui este dusă mai departe de unele canale de televiziune din România.
– În 2005, la Muzeul Național de Artă Contemporană al României aflat în incinta Parlamentului, o tânără artistă a expus o versiune picturală a „Mioriței” în care bietul animal este posedat sodomic de cei trei ciobani.
– Etc. etc. etc.

Închei seria exemplelor spunând conclusiv că politicienii noștri contribuie consistent, prin prestații lamentabile, la întârzierea modernizării României și sincronizării ei cu Europa.

*
Dezbinați ca acum nu au fost românii niciodată în cei 100 de ani de la Marea Unire. Dezbinați, dezorientați, intransigenți, vindicativi. S‑au înmulțit actele de contestare fără justificare logică. Intoleranța instalată în societatea românească nu este o întâmplare, ci rezultatul bătăliei surde pentru putere, în care sunt puternic interferate uriașe interese pentru avuția țării. Politica și istoria își găsesc teoreticieni în anonimi de ocazie, ignoranți dispuși să ofere lecții culese prin cafenele. Unii au ajuns să creadă că instinctul politic al străzii este o alternativă a democrației. Greutatea aniversării Centenarului Unirii nu este trăită cu respectul pe care îl datorăm marelui act fondator de la 1 Decembrie 1918. O puzderie de petreceri banale sunt trecute în contul acesteia pentru a lăsa impresia că românul este trup și suflet angajat la celebrarea marii sărbători. În acest timp, instituțiile statului sunt discreditate chiar de cei care le conduc. Demnitatea unui popor, rău condus în lumea secolului XXI, este sacrificată pentru profituri politice meschine.

*
Am mai scris: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost un act istoric înfăptuit, dar Unirea rămâne încă o aspirație. România de azi nu mai este cea din 1918 și este de neînțeles cum de nu reușim să depășim crizele de autoritate statală iscate precum furtunile în zile senine. Perspectiva deschisă de Unire l‑a făcut pe istoricul englez Seton Watson să considere că românii ajunseseră la capătul unui ciclu istoric. El scria: „Tratatul de la Trianon a încheiat cea mai importantă epocă din întreaga istorie a națiunii române”. Trăind vremurile de azi, pot spune că nu națiunea română este pusă în pericol – națiunea și‑a conservat forța de coagulare, nu și‑a pierdut‑o –, ci unitatea statului este amenințată.

Am început, oare, un alt drum? Am crezut că aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană ne vor garanta prosperitatea și modernizarea țării. Suntem departe de a fi atins acest obiectiv. Mulți români nu‑și mai regăsesc locul în „țara” care, cu un veac în urmă, devenea „stat”. Să fi fost scris în destinul nostru că România este atât în noi, cât și în afara noastră. Cea din noi se destramă în bătălii politice, cea din afară trăiește din nostalgii și revendicări. Am ajuns să avem două Românii: „a lor”, a celor care ne conduc, și „a noastră”, a celor care nu mai văd rațiunea de a fi români, cei care vor o „țară ca afară”. Dar afară nu este o singură țară. Sunt țări și țări. Vrem o țară ca Germania? Să spunem că ar fi de vreun folos, dar noi nu suntem germani. Când am intrat în NATO și în Uniunea Europeană am intrat ca români, nimeni nu ne‑a pretins să fim nemți. Vrem o Românie ca Franța, ca Spania, ca Olanda? Dar România nu a avut colonii, nu are o istorie de cuceritori și nici o bază economică similară pe care să construiască o lume ca cea galică sau ca cea hispanică, necum ca cea batavă. Să luăm și posibilul model al surorii noastre în latinitate, Italia? Cel de azi ne‑ar duce la prăbușire sigură.

Această „a doua Românie” se vrea mai ales patria celor 3‑4 milioane de români care trăiesc în realități străine de rânduiala tradițională. Oare sunt ei mulțumiți cu adevărat de ordinea în care au intrat? Lăsând deoparte nostalgiile, dorul și nevoia de a trăi românește chiar și acolo unde se află, nu s‑ar crede că aceștia sunt neapărat fericiți. Au și ei nemulțumirile lor. Mulți dintre românii care alcătuiesc diaspora rezonează după ecourile bătăliilor din țara părăsită, par în căutarea rostului pierdut. Rostul la români însemna familie, casă, muncă pentru existență.

*
Mizele reale ale nemulțumirilor din România sunt infestate de intenții obscure pe care analiștii politici nu le susțin convingător. Efectul? Dezorientarea și violența câștigă sufletele multora dintre români și îi aruncă în bătălii care nu sunt ale lor și nu vor fi niciodată. O anchetă sociologică, făcută cu scopul unic de înțelegere și interpretare a evoluțiilor din societatea românească, ar releva faptul că românii nu‑și găsesc locul în propria țară nu neapărat din cauza condițiilor de viață – ceea ce nu înseamnă că aceasta nu contează –, ci datorită avantajelor create de integrarea României în Uniunea Europeană, mai ales de cele asigurate de dreptul de circulație a forței de muncă. Explicația acestui fenomen, în toată complexitatea lui, de la satisfacții la nemulțumiri, nu o găsim în anchetele sociologilor noștri, așa cum s‑ar cuveni. Mai degrabă și mai convingător ne‑o oferă străinii. François Denord, sociolog și economist la Centrul național de cercetare științifică din Paris, pornește de la un adevăr de necontestat, anume că fostele state comuniste, deci și România, au aderat la Uniunea Europeană într‑o etapă în care aceasta își adapta politica la ideologia neo‑liberală. A se înțelege că ieșea în bună măsură din programul părinților fondatori. O astfel de ideologie așază societatea pe bazele super‑dezvoltării și concurenței acerbe. Numai că, spre deosebire de statele din Vest, care au parcurs un drum ascendent din momentul închegării Comunităților europene, statele din Est, după intrarea în Uniunea Europeană, au parcurs un drum invers: au pierdut nivelul de dezvoltare la care ajunseseră în comunism și s‑au înglodat în datorii. Mai precis, ele nu s‑au adaptat la economia neo‑liberală, iar visul unei Europe sociale, în care au sperat, fusese pierdut pe drum chiar și de Occidentul dezvoltat (François Denord, Europa socială nu va fi creată). Denord continuă într‑o altă carte: „După căderea Zidului Berlinului, în 1989, unda de șoc a atins statele din Europa de Est. Noile autorități alese au reformat în profunzime economiile acestor state și au antamat o apropiere de Uniunea Europeană. Aceste state au redus perimetrul sectorului lor public și s‑a ajuns la politici de austeritate. Socialmente, bineînțeles, neo‑liberalismul nu are nimic neutru. El mărește inegalitățile sociale și le legitimează. Forța lui rezidă, fără îndoială, în faptul că este dotat cu instituții, Organizația Mondială a Comerțului, de ex., care îl permanentizează (La déferlante néolibérale des années 1980).

Întrebare: au înțeles guvernanții români aceste evoluții?

*
În Europa revin în atenție dezbaterile pe tema identității. Mari creatori de modele politice, francezii vorbesc frecvent de „identitatea franceză”, de „excepția franceză”, îmbogățind politic sensul acestor concepte cu idei precum cea de „identitate fericită” care, pe fond, înseamnă solidaritate națională. La noi, aruncarea în arenă a ideii de „identitate fericită” ar stârni hazul bășcălioșilor neamului. Tema identității românești sau identității naționale – cele două noțiuni nu sunt sinonime – a rămas constant astăzi doar în atenția marilor conștiințe din mediul academic sau universitar. Numai că vocea acestora are un ecou slab în cabinetele guvernanților. Când peste 100 de academicieni au semnat apelul Identitate, suveranitate și unitate națională atacurile nu au întârziat să apară. Este nevinovată, oare, reacția? Iată părerea academicianului Ioan Aurel Pop: „Academia, îngăduiți‑mi să o spun, a reușit în acești ani să țină o ștachetă înaltă a valorii și a speranței, a încrederii în forța creației, în actul de cultură. Din păcate, mesajele Academiei nu ajung la masa publicului, așa cum nici mesajele Bisericii nu ajung sau ajung distorsionate. În schimb, ajung mesajele unor personaje dubioase, fără educație și cultură, mesaje care elogiază partea materială, lucrativă, necinstea și frauda” (dialog pe tema Credință și cultură azi, Trinitas TV, 2016).

Merită să fim neliniștiți ori de câte ori apar fracturi la nivelul solidarității noastre naționale. Ele se manifestă nu de azi, de ieri și se acutizează în momentele de criză prin care trece Europa. Este timpul să renunțăm a mai crede că putem trăi în două Românii, fie și doar politice. Acest adevăr trebuie să ne trezească. Reîntoarcerea la esențial, adică la unitate ca aspirație, este imperioasă pentru valorile câștigate în lungul drum pentru făurirea statului român. Avem și noi, ca toate popoarele, valorile noastre. Unitatea este una dintre acestea. Nu este nevoie să ne întoarcem la justificarea realizării României Mari, Unirea este un dat istoric. Nu este nevoie să demonstrăm că minoritățile rămase în România după Marea Unire au avut și au drepturile respectate. Nu este, însă, bine nici să ne ascundem după avantajele dobândite prin integrarea în Uniunea Europeană și NATO, uitând că pentru acestea a trebuit să îndeplinim unele condiții care au presupus concesii, obligații, sacrificii. Putem fi de acord cu cei care susțin că tema identității nu mai trebuie abordată în termenii secolelor XIX și XX, dar nu cred că problema identității poate fi abandonată. Tocmai pentru a înțelege cum de am ajuns atât de dezbinați.

*
Voi încheia spunând: ca să fim noi, trebuie să rămânem ceea ce suntem: latini prin limba noastră, prin cultură, prin spirit, prin caracter. Suntem ai acestui pământ cu tradițiile, obiceiurile și folclorul nostru. Cu marile noastre reușite, cu priceperea noastră de a ne croi drum în istorie. Prin și pentru toate acestea am fost și suntem europeni. Integrați de la geneza lor într‑un astfel de tip de cultură, românii au aparținut în mod profund civilizației Europei.

George Apostoiu

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre George Apostoiu

George Apostoiu – născut la 3 noiembrie 1939, Bolintin Vale-Malu Spart. Diplomat, publicist. Licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963. Cursuri postuniversitare de diplomaţie. Bursier UNESCO, Paris, 1969. Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe 1963-2008. Misiuni diplomatice la: Paris (UNESCO şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*