Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » De la… „scânteia” Adevărului la „fake news‑urile”…tembelizoarelor

De la… „scânteia” Adevărului la „fake news‑urile”…tembelizoarelor

Orice analiză de presă, privind rolul informării în viaţa concetăţenilor, are datoria să ţină cont de adevărul conform căruia o Ţară bine şi corect informată este mult mai puternică şi, în acelaşi timp, mult mai stăpână pe prezentul şi viitorul ei! În caz contrar, în lipsa unei informări corecte, întreaga Ţară, naţie, opinie publică riscă să fie debusolate, vulnerabile şi să‑şi piardă demnitatea, onoarea şi propria imagine!

Mi‑au rămas în minte şi astăzi, după atâţia amar de ani, spusele apreciatului scriitor şi respectat om de presă Octavian Paler, mare iubitor de ţară, care mărturisea, cu profundă mâhnire, prin anii ′90 ai secolului trecut, în emisiunile tv la care era invitat: „Eu îmi iubesc ţara, cât nu mă uit la televizor!” Şi ne aflam abia la începutul de drum al noii prese româneşti de după ′89!

Peste ani, nu mulţi la număr, şi acad. Eugen Simion trage un semnal de alarmă: „Cine stă două zile în faţa televizoarelor e pierdut pentru cultură!”

Ce să se întâmple cu presa românească de generează asemenea reacţii dure din partea acestor autoritare voci din cultura naţională?!

O primă explicaţie vine din partea unui alt om de cultură, George Ivaşcu, actor şi director al teatrului „Metropolis”: „PersoNUlităţile au luat locul personalităţilor din societatea românească postdecembristă! Parcă a fost un program comandat, distrugerea modelelor. Televiziunile comerciale nu sunt interesate de publicul cultivat, cu un mai înalt nivel de educaţie, ci de unul cu un nivel foarte scăzut. Nici n‑au vreun interes de a educa publicul pentru că e mult mai uşor să ma­nipu­lezi prostimea!”

Şi mai accentuat apasă pe această acuză Dan Puric, cunoscut şi iubit actor‑patriot, apreciat om de cultură, regizor, „român creştin‑ortodox”, valoros artist român de notorietate internaţională: „Uitaţi‑vă la televizor şi în ziare! Peste tot, nonvalori! Valorile noastre, şi cele trecute, şi cele prezente, sunt ascunse sub pământ, nu le vedem. Suntem orbi! Nu ne vedem sfinţii! Îi izolăm, facem cerc în jurul lor!” Şi continuă, în postura sa de consumator de media, cu o mult prea îndreptăţită şi pe deplin constituţională pretenţie de Cetăţean („Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” art. 31, Dreptul la informaţie, p. 4, Constituţia României): „Eu sufăr, ca Cetăţean al ţării mele, România, că nu ştiu ce fac, cu ce se ocupă şi ce realizări, dătătoare de speranţe pentru naţiune, au academicienii, au savanţii ţării, ce talente de excepţie avem în ţară – în economie, în artă, în ştiinţă, în sport – cu ce au uluit românii lumea, cu ce minţi iscoditoare şi înţelepte, indiferent de vârstă, ne putem mândri. Cu ce valori naţionale ne integrăm în cultura şi civilizaţia Europei. Sigur că pot – şi e bine să ştiu statistica accidentelor de circulaţie, a crimelor şi a celorlalte orori, efectele unor boli incurabile, la scară naţională, şi sumedenie de alte TOP‑uri, care mai de care mai năstruşnice, mai odioase şi mai cutremurătoare, dar nu numai pe acestea! Accept să aflu că avem în ţară conaţionali de‑ai noştri zăpăciţi, idioţi, răuvoitori, dar resping, cu revoltă, orice încercare a presei de a mă convinge, prin noianul de ştiri negative, ştiri de scandal, şi alte ştiri mizerabile, că întreaga ţară e plină de idioţi şi că, de fapt, nu suntem altceva decât un «popor năucit»!”

La acest mesaj de protest al minunatului Dan Puric se asociază şi alte voci, din cu totul alte domenii, revoltate de bombardamentul informaţional, în marea lui majoritate negativist. Christian Badea, dirijor, constată şi el, cu îngrijorare, că trăim într‑o „Românie plină de negativitate”, iar celebra noastră jucătoare de tenis, numărul unu în lume, Simona Halep, recunoscând acelaşi lucru, îi arată şi consecinţele nefaste: „Negativismul domină pozitivul în ţara noastră şi românii îşi pierd încrederea în ei înşişi!”

Mărturii asemănătoare despre drumul greşit pe care a apucat‑o presa după 1989 sunt nenumărate şi pe multe dintre acestea le‑au făcut cunoscute publicului larg chiar mijloacele de informare în masă. Fără să mişte pe nimeni din interiorul presei! Nici măcar pe una dintre multele organizaţii profesionale existente!

Apropo, însă, de „drumul greşit”: o întrebare devenită clasică în sondajele de opinie ale institutelor specializate este „În ce direcţie merge ţara?”, răspunsul majoritar fiind mereu: Într‑o direcţie greşită!”. Oare acest răspuns nu priveşte şi presa ţării?! Oare nu şi presa se află pe un drum greşit? Şi atunci, n‑ar fi cazul să apară o voce, un cineva, o organizaţie dintre cele profesionale în stare să pună piciorul în prag pe acest drum care nu duce nicăieri? Aşa, ar fi putut ajuta presa să se reorienteze pe drumul cel bun al reîntoarcerii la misiunea ei fundamentală de a informa corect şi cu bună credinţă ţara, naţia, poporul, Cetăţeanul, opinia publică, în conformitate cu datoria ei constituţională, şi să evite, ceea ce se întâmplă cu ea de ceva timp, de a se înfunda tot mai mult pe uliţa numită de ziarişti, în termeni englezeşti – „fake news” – ruşinaţi de a o numi neaoş, româneşte „ştiri false”!

Presa românească, aflată astăzi în situaţia de a face faţă, tot mai greu, asaltului de ştiri false, manipulatoare, nu s‑a născut pentru a fi „un rău necesar” şi nici ca să „minciunească” opinia publică! Raţiunea ei de a fi este, aşa cum scrie în Constituţie, de „a informa corect opinia publică”!

Când a pornit la drum, în 1989, – în noile condiţii de libertate şi de putere necenzurată de nici o altă forţă socială – media românească a făcut primul pas cu… dreptul: a renunţat la „nava‑amiral” a presei de până atunci, Scânteia, schimbându‑i numele în „Adevărul” – adevărul fiind singura raţiune de a fi a mijloacelor de informare în masă şi, mai ales, a ziaristului! Un ziarist adevărat nu‑şi va permite niciodată să îmbrobodească adevărul, fie cu intenţia de a înfrumuseţa realitatea, fie de a o urâţi. Profesia îl obligă pe ziarist să fie împătimit de adevăr, fiind convins, până în străfundurile lui, că în presă adevărul este ca aerul pentru pasăre: „Poţi să zbori în siguranţă pe aripile adevărului”. Adevărul şi numai adevărul îl poate face pe consumatorul de informaţie, aşa cum atrăgea atenţia Jerome Aumente, profesor american de jurnalism, să aibă încredere în mass‑media cum are încredere în apa pe care o bea!

Ziaristul are, aşadar, datoria şi obligaţia onestă faţă de Cetăţean de a aşeza adevărul mai presus de orice alte interese! Aşa cum este scris şi în Legea fundamentală „Nimeni – şi, mai ales, Ziaristul – nu este mai presus de adevăr!” Ce se face însă presa când foloseşte ziarişti (aşa‑numiţi „ziarişti”!) comozi în căutarea şi descoperirea adevărului, abandonând acest drum drept al adevărului pentru că, după opinia lor, străină de profesie, „adevărul este plictisitor pentru oameni”! şi chiar dacă au dat un titlu mincinos, pentru a păcăli Cetăţeanul şi Opinia publică în interesul lor şi al patronului, se justifică cinic: „Titlul articolului meu este, într‑adevăr, lipsit de adevăr, dar dacă vinde ziarul, asta nu mai contează”! La o asemenea mentalitate, nepermisă nici măcar de Codul deontologic al ziaristului, Cetăţeanul, beneficiarul direct al informaţiilor furnizate de ziarist, i‑ar răspunde: „Nu sunt supărat pentru că m‑ai minţit. Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede!”

Iată cât de mult contează adevărul furnizat de presă opiniei publice! Contează pentru profesie şi pentru credibilitatea presei!

Încrederea publicului în mass‑media care‑l informează este direct proporţională cu… cantitatea de adevăr care ajunge până la el. Şi acest adevăr de care are nevoie Cetăţeanul pentru viaţa lui de fiecare zi depinde direct de ziaristul care este obligat să‑l caute, să‑l descopere şi să‑l comunice. Din păcate, ziaristul se derobează uşor de această datorie a lui. „Am citit ştirea pe care ai publicat‑o. E adevărată?”, îl întreabă un cititor pe ziarist. „Aşa am auzit‑o şi eu…pe surse. Aşa am transmis‑o. O fi adevărată, n‑o fi adevărată, n‑am de unde să ştiu!” O asemenea mentalitate pentru un „profesionist al adevărului”, pentru un „câine de pază al democraţiei” este de condamnat, pentru că, pe măsură ce adevărurile din presă se împuţinează tot mai mult, locul lor fiind luat, în mod abuziv, de „minciunile mediatice cu mască de adevăr”, „rolul crucial al presei pentru democraţie” (Aidan White) riscă să se diminuieze într‑atât încât să se atingă performanţa de nedorit de a aduce presa în situaţia de a fi „pericol public numărul unu pentru democraţie”, iar pe ziarist, din poziţia lui socială de „câine de pază al democraţiei”, în cea de „hienă”, cum, cu mare mâhnire, avertizase, încă din anii ′90, regretatul mare ziarist Octavian Paler! Pericolul, la care se referea Aidan White, secretarul general al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, FIJ, însemnând sacrificarea informaţiei care ar putea da putere poporului, naţiei, opiniei publice. Până şi copiii ştiu, astăzi, că informaţia înseamnă putere,un om informat face cât doi şi că numai o informaţie bună duce la o decizie bună! Lipsind Ţara de informarea corectă de care are nevoie ca de aer, nu facem decât s‑o vulneralizăm, să‑i slăbim forţele şi să‑l dezorientăm pe Cetăţean. Oare zicerile populare, care‑şi au izvorul în această degringoladă a presei, care „poreclesc” televiziunile „tembelizoare” şi avertizează consumatorii de informaţii dacă vrei să fii informat, nu deschide televizorul, dar dacă vrei să fii dezinformat, deschide‑l!”, n‑ar fi fost de natură să oblige lumea presei sau pe conducătorii acestei lumi să se autosesizeze şi să caute soluţii pentru a readuce media românească în poziţia ei firească de a fi pe drept a patra Putere în stat, în loc să vrea să devină, cu forţa, „stat în stat”?!

Riscul acesta, asumat, cu siguranţă, inconştient, de lucrătorii din presă, a adus media românească de la 62,1% încredere în ea, în 2009 (sondaj IMAS, la comanda ziarului Adevărul) – Biserica – 89,3%, Armata – 71,1% etc. – la 43,8%, în 2010, şi la 31%, în 2017! Şi această tendinţă spre o adevărată „criză de credibilitate” în care se tot adânceşte presa românească cere un „STOP!” categoric şi rapid.

Dacă cineva ar avea curiozitatea să caute explicaţia acestei pierderi de încredere în rândul consumatorilor de informaţii, ar putea descoperi uşor că, pe lângă multe altele care ţin de profesionalismul ziariştilor, de „devotamentul” lor pentru rating, de comoditatea unei documentări bazate pe informaţii procurate „pe surse” etc., este manifestarea dezinteresului faţă de „interesul public”, mai degrabă, necunoaşterea lui exactă şi chiar confuzia acestuia la alegerea subiectelor „de interes public” de genul: de ce au apărut lacrimi pe obrazul Andreei Marin, cum s‑a îmbrăcat Mihaela Rădulescu cu un costum de baie pe puntea unei nave, presa anunţând acest „eveniment” cu titluri… incendiare „Imagini incendiare cu Mihaela Rădulescu”(!) sau „cu cine s‑a sărutat Cornel Galeş”!!! (C.G. fiind un „erou”, o „vedetă” sau un „model” de urmat pentru tinerii patriei!).

O întrebare pe care am putea să ne‑o punem ar fi dacă există „piaţa presei” în România şi, ca să răspundem, nenea Iancu ne‑ar putea ajuta cu replica lui, devenită clasică: „piaţa presei există, dar… lipseşte cu desăvârşire”! De ce? Pentru că pe această piaţă falsă, în detrimentul informării corecte a publicului, a opiniei publice, se duce o bătălie pe viaţă şi pe moarte, în cadrul unei concurenţe neloiale (nepermisă de lege!) între presa publică, patronată, în totalitate, de lege, atât AGERPRES, cât şi RADIODIFUZIUNEA şi TELEVIZIUNEA române, media publică, în totalitatea ei, având legi proprii de activitate, pe de o parte, şi presa comercială, fără de lege (!), pe de altă parte, care refuză cu înverşunare să aibă o lege a ei, existentă în mai toate ţările democratice şi numită pretutindeni „Legea presei”! Aşa se explică de ce, pe această piaţă originală, neexistentă în nici o altă ţară (!), domină presa de opinie, în detrimentul celei de ştiri, favorizată de existenţa „libertăţii de opinie”, sunt în creştere informaţiile procurate din aşa‑numitele izvoare de informaţii botezate „pe surse”, neverificabile, favorizată de existenţa „libertăţii de informare” şi o… limbă a presei, de genul „argou al unui grup social”, favorizată de existenţa „libertăţii de expresie”! Pe această piaţă „artificială” zburdă zvonurile după bunul lor plac, la orice oră de zi şi de noapte, oferindu‑le „ziariştilor” de după 1989 principale surse de informaţii, suspecte pentru adevărul lor, în ciuda interzicerii de către „Teoria şi practica presei” (!) a folosirii lor fără o documentare riguroasă şi responsabilă. Tot pe această „piaţă”, speculaţiile sunt la mare căutare, în lipsa unor surse de informaţii, cât de cât credibile, folosindu‑se soluţia „Hai să ne imaginăm dacă…” şi de aici încolo fiecare îşi poate da cu părerea şi‑şi poate permite să comenteze. Cu această procedură, mulţi dintre ziariştii români în activitate ar putea primi „Premiul Pulitzer” (premiu oferit în SUA ziariştilor şi scriitorilor americani cu realizări remarcabile!) pentru „creaţiile” lor, retrăgându‑li‑se ulterior Premiul, după ce s‑ar afla că „produsele” lor au fost imaginate şi nu se bazează pe adevăr, pe fapte reale. Aşa i s‑a întâmplat unei ziariste americane care realizase o serie de reportaje fulminante despre un mic drogat, cu mare ecou în opinia publică. După primirea Premiului, s‑a aflat că acel „mic drogat” nu a existat în realitate, el fiind inventat de ziaristă pentru a prezenta prin el realităţi îngrozitoare despre viaţa tinerilor americani care se droghează. Justificarea retragerii Premiului s‑a bazat pe una din caracteristicile proprii ziaristicii, nerespectată de ziaristă: nimic în presă, în ziaristică, nu poate fi inventat, nimic imaginat, totul faptic, real, adevărat! Şi „bomba‑bombelor”, în limbajul ziaristic actual, care… „aruncă în aer”, în acelaşi limbaj, „piaţa presei” din România este… inundarea acestei pieţe cu… creaţii băşcălioase şi… batjocorirea ei cu un limbaj băşcălios, promovat din comoditate, şi nepermis nici de Codul deontologic al ziaristilor, ca… „limbaj pamfletar”.

Există o vorbă românească, potrivită fenomenului analizat, a cărei filosofie nu este greu de descifrat: „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”. De ani buni, media românească a întors spatele teoriei presei, disciplină de bază predată în şcolile de ziaristică, şi ziariştii fac practică jurnalistică… după ureche! Mi‑aduc aminte ce mi‑a povestit o studentă, cu ani în urmă, despre cum a fost primită ea în redacţie, după absolvire: i s‑a pus în vedere, de la început, cu o francheţe specifică unor… pseudoprofesionişti, „Uită tot ce‑ai învăţat în facultate! Aici faci ce ţi se spune!” Şi a trebuit să uite, mai întâi, întrebarea fundamentală pe care trebuie să şi‑o pună un ziarist înainte de a aborda un subiect şi de a decide publicarea şi comunicarea lui publicului larg: Cui (Quid) prodest? – Cui (la ce) foloseşte? Apoi să uite să se mai documenteze, pentru verificarea informaţiilor sale, la surse de informaţii obiective şi neutre (cel puţin trei la număr!) şi să recurgă la… „invenţia” comodă de a anunţa că a cules informaţiile „pe surse” (!), să uite că zvonurile sunt riscante pentru informarea corectă a opiniei publice, că ele sunt lansate, de regulă, de persoane sau de grupuri, urmărindu‑se anumite interese, iar folosirea lor cere o verificare la…sânge (!), să uite să acorde „prezumţia de nevinovăţie” celor acuzaţi (aşa cum îi cere Codul deontologic al profesiei ) şi să nu se grăbească cu blamarea lor etc., etc. Până la urmă, să uite chiar de existenţa Codului deontologic, al presei şi al ziaristului, care îi cere, printre altele, ca „informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care are motive temeinice să creadă că sunt false să nu le publice”! (Codul deontologic unic pentru mass‑media, adoptat la Convenţia Organizaţiilor de Media la 24 octombrie 2009.)

Teoria presei include şi genurile publicistice – ştire, declaraţie de presă, interviu, anchetă etc., fiecare cu specificul lui, cu rigorile lui. Ei bine, astăzi, în presa românească, ştirea de presă nu mai e ştire dacă nu e „ştire‑bombă”, interviul nu mai e interviu dacă nu este „interviu incendiar”, ancheta de presă (a nu se confunda cu ancheta poliţienească sau ancheta de procuror!) nu mai e anchetă dacă nu este „anchetă explozivă”, pamfletul nu mai e pamflet dacă nu e batjocură! Şi aşa, cad peste Ţară, zi de zi, seară de seară, bombe peste bombe, iar Ţara e în pericol să fie cuprinsă de incendii pe care nici o brigadă de pompieri nu va mai fi în stare să le stingă. Mergând pe acest drum, s‑a ajuns uşor ca astăzi să se caute ştiri…„bombă de bombă” pentru a se putea face „emisiuni tv… nucleare”! Unde se va mai ajunge cu… „teoria presei” şi cu „genurile ei publicistice”?! Greu de intuit!

Dacă presa românească nu are nevoie de „teoria şcolărească” a profesiei, dacă ea neglijează Cetăţeanul şi interesele lui majore de informare, pentru a fi mai puternic şi mai stăpân pe el, dacă îşi permite să confunde „interesul public” cu interesele mogulului sau cu interesele personale ale ziaristului, mai… treacă‑meargă, deşi nu e de iertat! Nu e o crimă! Se mai poate discuta cu păreri „pro” şi „contra”.

„Crimă” e, însă, să desconsideri limba română în transmiterea mesajelor de presă, să contribui din plin la stâlcirea ei şi la derutarea consumatorilor de informaţii, în special, a tinerilor, în strădania lor de a folosi o limbă română corectă, ascunzându‑te în spatele „libertăţii de expresie”, al „libertăţii de opinie” şi chiar al „libertăţii de informare”!

Mulţumiţi de încasările venite din publicitatea atrasă de emisiunile tv tot mai ratingoase, lucrătorii din presă au ajuns la „performanţe” greu de imaginat în îndeplinirea misiunii lor de a păzi ca pe ochii din cap demnitatea şi prestigiul limbii române în ţară şi în lume, de a ajuta firava democraţie românească să se dezvolte fără oprelişti, ca nişte adevăraţi „câini de pază” ai ei, aşa cum sunt îndeobşte supranumiţi ziariştii unei ţări democratice, şi de a apăra cu „ghearele şi cu dinţii” demnitatea, onoarea şi prestigiul profesiei de ziarist. Aceste „performanţe” sunt puse în lumină de mulţi oameni de cultură români, printre care şi de cunoscuta scriitoare Ileana Vulpescu, într‑o succintă analiză în care presa s‑ar putea privi ca într‑o oglindă fermecată: „Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri despre români care au furat, au omorât, au escrocat… Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică. Mai deunăzi, la tv, am auzit o cititoare de prompter spunând: «În liceu se aflau doisprezece fete». Se învaţă foarte prost limba română în şcoli dacă nu reuşeşti să‑i înveţi pe copii că «doi» şi «doisprezece» au feminin. E singura limbă romanică în care se întâmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri. E o epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi «loc», zice «locaţie», fără să‑i treacă prin cap să se uite într‑un dictionar francez sau englez, să vadă ce înseamnă. Dacă nu ştii, nu vorbeşti! …Tu, ca angajat al unui post de televiziune ai nişte obligaţii… E moda tâmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii române este deplorabilă!…Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect! O nepăsare de genul «lasă‑i pe ăştia să vorbească, ne uităm noi în gura lor? Nişte babalâci depăşiţi, o generaţie expirată!» Ce modele să mai aibă cei tineri?! Când bordelul e o mănăstire faţă de politică, când la televizor şi prin gazete sunt aproape numai obscenităţi şi când se cultivă doar incultura! Să luăm atitudine faţă de tot ce este incultură, incorect şi antiromânesc!”

Cine să dea curs îndemnului din inimă făcut de celebra autoare a romanului „Arta conversaţiei” (1980) în articolul ei intitulat „Când bordelul e o mănăstire”?! Nu are cine! Presa şi ziariştii ei au alte preocupări şi mai toate se concentrează pe rating şi pe câştig. Nu pe câştigul de imagine, de adevăr, de încredere, ci pe cel bănesc, peşin….

Mai grav, dacă nu cumva mult mai grav, este ceea ce mărturiseşte şi scrie negru pe alb o altă mare personalitate a culturii româneşti, criticul literar Alex Ştefănescu, despre „vina” românilor de a‑şi iubi Ţara şi despre batjocorirea sentimentului de „naţionalist” pe care le‑a descoperit în presa românească. Amintind de un cosmonaut evreu care ceruse înainte de expediţie ca proviziile de mâncare să aibă şi mâncare „cuşer”, în conformitate cu credinţa lui, celebrul critic continuă: „…cum s‑ar mai fi hlizit ziariştii noştri dacă printre astronauţi s‑ar fi aflat şi un român care ar fi pretins să aibă în cosmos mâncare tradiţional românească. Cu hiperexersata lor aptitudine de a persifla, ei ar fi confecţionat titluri de genul «Mămăligă şi sarmale printre stele», «În cosmos miroase a mici» etc. …denigrarea neruşinată a ceea ce e românesc! În fiecare zi, ne batem joc (n.m. – Băşcălia e «genul publicistic» cel mai adulat de ziariştii de tv pentru că e cel mai comod, cel mai la îndemâna oricui are un microfon în faţă şi poate emite păreri şi opinii libere, necenzurate de propria conştiinţă profesională!) de tot ce‑i românesc şi, mai ales, de propria noastră ţară, cu o lipsă de dragoste şi de respect despre care credeam în mod greşit că e la modă în Vest, dar care, în realitate, îi consternează pe vestici. Iar cei care ne iubim ţara trebuie să avem grijă să nu se afle că o iubim, pentru ca nu cumva să fim stigmatizaţi”.

Aici am ajuns în anul 28 al existenţei presei libere din România. Pe ce drum va merge mai departe, numai bunul Dumnezeu poate să ştie!

Am început cu mărturia lui Octavian Paler, un super profesionist din interiorul presei, bun cunoscător al fenomenului, şi am să închei tot cu o mărturie, dar de data aceasta din exterior, din afara presei, din rândurile celor pe care‑i numim „consumatori de informaţii media” – principalii şi adevăraţii „beneficiari” ai activităţii ziaristului: prof. univ. Ciprian Mihali, director pentru Europa de Vest al Agenţiei universitare a Francofoniei la Bruxelles, fost ambasador în Senegal. În România, a fost profesor de filosofie, conf. univ. dr. la Universitatea Babeş‑Bolyai din Cluj. După o vizită de câteva săptămâni „acasă”, în România, între 2 – 22 august 2018, mărturiseşte într‑un text, negru pe alb, ce a observat şi a reţinut esenţial la plecarea din ţară.

„La sfârşitul celor câteva săptămâni petrecute în ţară, mă întorc în Belgia cu două impresii puternice şi cu o constatare reconfirmată. Prima impresie vine din agresivitatea uluitoare a tuturor mediilor româneşti. Nu am întâlnit nicăieri până acum, nici în Senegal, nici în Belgia sau în Franţa emisiuni atât de agresive, conversaţii atât de violente, voci atât de iritante sau isterice (masculine şi feminine), imagini atât de şocante, reclame atât de indecente şi peste toate foarte mult zgomot, ţipete, urlete, voci ridicate şi disperate. Zappând de pe un canal pe altul, nu ţi‑e dat să auzi o voce blândă, calmă, liniştitoare. False entuziasme şi false disperări, generice brutale, ritmuri muzicale haotice, televiziunea pare mai mult decât un opium al poporului, pare o condiţie ineluctabilă a isterizării unei populaţii fragilizate nervos. Aceasta pare nerăbdătoare şi amnezică, obosită de atâtea bombardamente senzoriale şi incapabilă să proceseze informaţii, să deceleze între informaţie şi non‑informaţie, să discearnă critic şi să‑şi utilizeze mintea pentru a gândi ce se întâmplă în jur. Televiziunile româneşti dopează şi droghează, stârnesc senzaţii şi afecte fără suport cognitiv, impun renunţarea la autonomia gândirii şi creează independenţe umorale. Sentimentul de a se afla, zi de zi, în pragul unei catastrofe produce, fără îndoială, oboseală şi stres şi, mai ales, incapacitatea de a distinge între catastrofele reale şi cele simulate în studiourile de televiziune”.

Şi toate acestea sunt scrise de un român, care ţine la ţara lui şi care, umblat prin lume, are puterea să compare: să compare presa din alte ţări cu presa din România. Diferenţele i‑au sărit în ochi, l‑au izbit neplăcut, pur şi simplu, l‑au şocat. Şi n‑a putut să nu ne‑o spună de la obraz. Ne‑a spus‑o ca să punem STOP acestui drum şi să ne întoarcem cu faţa la Cetăţean şi la nevoile lui de informare corectă, utilă vieţii de fiecare zi, utilă societăţii româneşti, în ansamblu.

Şi mai este o vorbă din popor pe care ziariştii din presa românească ar trebui s‑o ştie şi să ţină cont de ea în activitatea lor profesională. Este vorba de o urare, exprimată sub forma unei dorinţe, spusă, de multe ori, la despărţire de cineva: „Să auzim de bine!” sau „Să auzim numai de bine!”. Această dorinţă poate fi echivalată, uneori, cu „interesul public”, obiectiv esenţial pentru „servitorii” opiniei publice şi ai Cetăţeanului român!

Ocrotește‑i, Doamne (informa­țional), pe români!

Constantin AMARIŢEI

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*