Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » De la Legea presei din 1862 la crearea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din București (1919)

De la Legea presei din 1862 la crearea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din București (1919)

Ca peste tot în societățile istorice, mijloacele de comunicare – orale sau scrise – au o îndelungată tradiție, pe care o întâlnim și în spațiul etnogenezei românești, în spațiul politic al națiunii române.

Istoria lor începe în epocile premoderne, iar atunci când s‑a intrat în epoca modernă s‑au creat condițiile istorice ale apariției presei românești pe parcursul secolului al XVIII‑lea și primele decenii ale veacului al XIX‑lea. Acest eveniment notabil al istoriei naționale s‑a produs mai târziu decât în Occident, din cauza unor factori speciali, caracteristici în general Europei de Est, între care prezența dominației străine sub diferite forme, element ce a temporizat răspândirea ideilor umaniste și iluministe în spațiul locuit de români.

Așa cum bine s‑a apreciat, Istoria presei române se confundă cu însăși istoria României moderne. Într‑un anume sens, modernitatea României de până la Marea Unire este mai degrabă ea însăși o opțiune și o construcție a presei românești, care o premerge și o prefigurează[1].


La începutul secolului al XIX lea pe întreg teritoriul românesc interesul pentru cultură a crescut sensibil, odată cu deschiderea spre Occident, influențele franceze și germane spunându‑și cuvântul. Națiunea română își contura fizionomia în sens modern atât în Principatele Moldovei și Țării Românești, cât și în provinciile istorice românești ocupate de Imperiile Otoman, Habsburgic și Ţarist. Aveau și românii acum o elită politică și culturală care nu mai era mulțumită a fi prizoniera orientalismului cultural și nici nu mai putea suporta umilința de a fi tolerată între națiunile privilegiate din cele trei Imperii hrăpărețe ale epocii. Așa se explică apetitul pentru informațiile din ziarele europene și dorința de a avea o presă în limba română, manifestări împărtășite de segmente tot mai largi ale populației[2].

N. Iorga scria cu mult temei că În Principate soseau și mai departe gazetele din străinătate. Toată lumea grecească din Muntenia – și influența străină era aici mult mai puternică decât în Moldova în forma oriental – grecească a acestei influențe – citea foile care se tipăreau în această limbă la Viena și în 1821, după încetarea tulburărilor provocate de Eterie și de mișcarea lui Tudor, episcopul Galaction, de cea mai pură rasă grecească, nu mai putea de nerăbdare să i se trimeată din nou pe jumătate de an amândouă foile[3]. Conchidea același Iorga: Dar în acest an 1821 viața nouă națională, cu atât de depărtate origini, care în secolul XVIII se dezvoltase aproape pe neștiute, era menită să puie stăpânire pe amândouă principatele, o presă românească era să apară pentru a pregăti prin cultură și momentul, încă foarte depărtat, când, și în ceeea ce privește interesele de altă natură ale țării, va putea să aibă un glas[4].

Condițiile istorice de la începutul secolului al XIX‑lea, care au permis trecerea spre modernitate a societății românești, acumulările și izbânzile din cultura națională, diversificarea mijloacelor de comunicare, experiența jurnalistică a precursorilor, nevoia tot mai stringentă de informații economice, politice și culturale resimțită de categorii sociale largi, au determinat ca la sfârșitul celui de al treilea deceniu din veacul națiunilor să apară presa românească, în accepțiunea integrală a noțiunii, să aibă loc adevărata întemeiere a presei în limba română. Referindu‑se la aceste realități ale timpului, Nicolae Iorga scria: În toată această vreme, eminamente politică, în care boierii noștri s‑au zbătut mai mult decât oricând pentru a căpăta un așezământ potrivit și cu amintirile de independență și cu aspirațiile vremii lor, citirea gazetelor, care forma una din principalele distracții la Clubul Nobilimii din București, despre care vorbesc mai mulți dintre călători, a devenit încă mai mult o necesitate indispensabilă pentru oricine nu voia să treacă drept total rămas în urmă[5].

În aceste condiții a apărut în Muntenia Curierul românesc în 8 aprilie 1828, iar dătătorii gazetelor, Costache Moroiu și I. H. Rădulescu, au semnat Înștiințarea în care se sublinia că ziarul este un organ neapărat trebuincios, în luminata Europă, care nu apăruse pănă atunci în limba noastră[6].

În Moldova, Gh. Asachi a scos la rându‑i o gazetă asemănătoare cu cea din Muntenia, care a apărut în 1 iunie 1829, la Iași, intitulată Albinaromânească. Acestora li se adaugă Gazeta de Transilvania, apărută din inițiativa lui George Barițiu în 12 martie 1838, la Brașov. Această gazetă avea să fie publicația cu cea mai îndelungată apariție (1838‑1948).

Așadar, întemeietorii presei româ­nești moderne rămân în conștiința românilor cei trei cărturari, dascăli, scriitori și jurnaliști de forță, I. H. Rădulescu, Gh. Asachi și George Barițiu, care vor face o adevărată școală de jurnalism, jalonând cu claritate drumul parcurs în cultura românească şi calea viitoare a națiunii însăși. În acest context, marcat de începuturi pentru jurnalismul modern românesc, trebuie să amintim și apariția primului cotidian de limbă română, intitulat sugestiv România. Acest ziar a apărut la 1 ianuarie 1838, la București, scos cu osârdia redactorilor fondatori: Florian Aaron și Gheorghe Hill. Jurnalul a apărut doar în anul 1838. N. Iorga afirma despre primul cotidian românesc că nașterea sa face onoare epocii în care a apărut[7].

Presa de toate genurile din perioada 1829‑1848 s‑a ivit sub semnul modernizării, expresie a străduințelor de aliniere a românilor lângă națiunile mai înaintate ale vremii și a dorinței națiunii române de a‑și realiza unitatea politică și suveranitatea.

Revoluția de la 1848‑1849, lupta pentru unirea principatelor într‑un stat național modernizat, alături de care să vină toți românii, au impulsionat dezvoltarea presei în spațiul românesc, sprijinind toate realizările epocii care au dat România Modernă.

Mobilizarea forțelor națiunii, răspândirea ideilor revoluționare, unioniste au fost obiective importante pentru presa românească în dorința de a schimba fundamental structurile societății românești.

Presa pașoptistă a fost continuată de presa unionistă, beneficiind, mai ales în Moldova, de reformele promovate de către domnitorul Grigore Al. Ghica (1849‑1856)[8].

Strădaniile domnitorului Moldovei, deschis spre nou și modern, au cuprins și presa susținătoare a Unirii, din acest punct de vedere anii 1855‑1856 fiind un moment cu adevărat de referință, despre care a scris cu realism Mihail Kogălniceanu, jurnalist talentat și om politic, el însuși fondator de jurnale și reviste: Vântul apusului a început a străbate și la noi – scria omul de cultură din Moldova timpului. Apăsarea străină a încetat cel puțin a ne înnăduși mișcarea intelectuală. Un câmp larg este deschis jurnalismului românesc; pretutindeni răsar organe ale publicității; și libera discuție a driturilor, asupra inrereselor, asupra viitorulul românilor, deși încă plin de frică și îndoindu‑se dacă poate, și cât poate. Au început a se ivi și în foile noastre, informații și discuții aprinse despre libertățile celor mulți. Acum românul are gazetele lui, în limba românească, și nu mai trebuie a avea recurs la jurnalele Franței și ale Germaniei[9].

Astfel, a apărut la Iași în 1855 România literară, condusă de Vasile Alecsandri și Steaua Dunării, tot în 1855, coordonată de Mihail Kogălniceanu, gazete periodice unioniste declarate.

Dezvoltarea presei în Moldova l‑a determinat pe domnitorul Grigore Al. Ghica să ia inițiativa adoptării unei legi a presei, prima reglementare modernă privitoare la presă în Moldova și care a prefațat adoptarea primei legi a presei din România în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Acest eveniment se întâmpla în 1856, înainte ca Ghica să‑și încheie domnia prevăzută pentru șapte ani.

În 1857, Mihail Kogălniceanu evoca marele dar pe care fostul domnitor îl făcuse națiunii sale[10], oferind un cadru juridic necesar dezvoltării presei moderne din viitorul stat român, reformă a presei pe care elitele culturale și politice din România anului 1862 au înțeles‑o, trecând peste convingerile politico‑ideologice privitoare la rolul presei într‑o societate modernă.

Pentru România modernă începea, cu anul 1859, o epocă de reforme, de consolidare a dublei alegeri ca domnitor al Moldovei și Munteniei a lui Alexandru Ioan Cuza, proces complex în care presa românească trebuia să aibă o contribuție însemnată. Și presa trecea într‑o nouă epocă, urcând spre maturitate. Publicistul I. Missail a surprins aceste realități, imediat după 24 ianuarie 1859: În mijlocul acestei prefaceri generale presa periodică, ziaristica română, nu poate să rămână în urmă. Un nou orizont de lucrare, de acțiune politică, națională, intelectuală, morală se deschide și înaintea ei[11]. Reformele care vor veni în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Ferdinand I vor confirma cu prisosință importanta misiune a presei pentru modernizarea României, pentru construcția statului român modern.

Apariția multor publicații în preajma și imediat după Unirea din 1859, rolul lor în victoria istorică a unioniștilor, dezbaterile în jurul reformelor care trebuiau adoptate în noul stat româm, conturarea celor două grupări politice – conservatoare și liberală, creșterea rolului intelectualității în viața societății românești, influența culturală a Occidentului asupra României, toate explică necesitatea susținerii unei prese combative, de bună calitate, pe măsura așteptărilor românilor care doreau să participe la viață cetății.

Într‑un asemenea cadru social, istoric și politic, dezvoltarea culturii române, a presei, ca o componentă a acesteia, ne relevă particularități de structură din care se desprind noi trăsături ale mesajului publicistic[12].

Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859‑1866), și mai cu seamă anii de început și de sfârșit ai mandatului său, nu a fost una liniștită. Dezbaterile politice erau aprinse pentru că se conturaseră deja grupările politice cu lideri bătăioși, cum au fost C. A. Rosetti – liberal‑radical, care a coordonat gazete incisive de tipul Românul sau C. Brăiloiu, care dirija presa conservatoare, între care publicațiile Conservatorul progresist (1859‑1862), Unirea (1861‑1861).

Liberalii moderați, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, se numărau printre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza, lider politic și publicist care coordona Steaua Dunării, la care se adăuga Ion Ionescu de la Brad, care conducea gazeta Țăranul român (1861‑1863), susținătoare a reformei agrare[13].

Liberalii radicali, ca și conservatorii, nu s‑au limitat la critici ce vizau camarila guvernamentală. Presa care‑i reprezenta a atacat Camarila din jurul lui Alexandru Ioan Cuza, persoana domnitorului, respectiv corupția la nivel înalt și viața privată a domnitorului. Evident, asemenea materiale de presă nu puteau fi trecute cu vederea de către cenzură.

Măsurile împotriva acestor gazete și ziariști erau posibile și din cauza cadrului legislativ defectuos în care funcționa presa. Prin urmare, era nevoie de o nouă lege a presei, cea veche, de la Grigore Al. Ghica, nu mai răspunea noilor vremuri. Actul normativ a fost adoptat de către o Adunare cu majoritate conservatoare în ziua de 23 martie/4 aprilie 1862, fiind, în fapt, vechea lege a presei de la Grigore Al. Ghica, cu unele modificări restrictive.

Este clar, nu o astfel de lege își doreau Jurnaliștii și nici cetățenii, chiar dacă în textul său legea prevedea că toate persoanele, gazetarii, aveau libertatea de a‑și exprima ideile prin organ de presă[14]. Legea a fost votată cu 52 bile albe contra 42 bile negre, ceea ce dovedea că mulți parlamentari, oameni politici, mai ales liberali, nu au primit favorabil legea presei în această formă. Unele prevederi ale sale acordau autorităților drept de control asupra mesajului publicistic, stipulând chiar și sancțiuni, de aceea în anii următori au fost intentate multe procese de presă, o serie de publicații fiind interzise[15].

Totuși, presa s‑a răspândit, diversificându‑și specializările, iar cultura noastră modernă, ilustrată de scriitorii epocii, a impus jurnaliști cu experiență și influență la publicul cititor, consumator de presă: I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, M. Eminescu, B. Șt. Delavrancea, la care se adăugau jurnaliști de profesie, gazetari care își asumau cu mult curaj responsabilitatea de a dezbate problemele cu care se confrunta societatea, marile teme ale epocii, cum ar fi: promovarea reformelor, civilizației, culturii, propășirii economice. Asemenea teme însemnau pe atunci preocupări de ordin practic și teoretic în viziunea grupărilor liberale și conservatoare, care se conturau ca partide politice principale, fapt realizat la sfârșitul secolului al XIX‑lea, în preajma și imediat după dobândirea suveranității naționale de la 1877‑1878.

Opiniile liberale și conservatoare erau exprimate de cele două publicații consacrate, cu notorietate, respectiv ziarele Românul și Timpul. Publicația liberală condusă de C.A. Rosetti până la moartea sa, în 1885, a apărut în 1857, iar Timpul s‑a înființat la București în 15 martie 1876, tipărindu‑se cu unele întreruperi până în 1922. În redacția sa și‑au desfășurat activitatea marii noștri scriitori: Eminescu, Caragiale, Slavici. Cele două gazete s‑au circumscris unor realități românești din acea vreme, s‑au aflat în polemică și au dovedit că și în România se făcea presă la nivel european.

Astfel, ziarul Românul a protestat față de prevederile Legii presei din 1862, publicând dezbaterile Adunării cu privire la această lege, gazeta lui C.A. Rosetti, apărând cu acest prilej, în chenar negru, îndoliată[16].

Putem aprecia că evoluția regimului politic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a influențat statutul și dezvoltatea presei în România, stat nou pe harta Europei, momentul 1864, spre pildă, începutul regimului de autoritate, având consecințe îndeosebi asupra presei politice, nu întodeauna favorabile autorităților centrale, domnitorului Unirii.

Proclamarea prințului Carol I de Hohenzollern ca domnitor al României, adoptarea Constituției de la 1866, apariția celor două importante partide politice‑liberal și conservator, crearea Societății Literare Române, nucleul viitoarei Academii Române, impunerea ortografiei cu caractere latine, dezvoltarea învățământului, afirmarea literaturii naționale, răspândirea tehnologiilor moderne în toate domeniile, legăturile mai strânse cu Europa, reprezintă tot atâtea evenimente, realități și fenomene care au marcat epoca modernă a României, aducând presa, cu adevărat, în poziția de a patra putere în stat. Cel mai important barometru al opiniei publice, factorul cel mai sesizant al epocii înnoitoare de după 1859, presa a devenit indispensabilă în societatea românească, o hrană cotidiană pentru toți cetățenii întru potolirea setei de informații și cultură.

În această atmosferă, așa cum bine s‑a apreciat, un ziarist occidental venit în regatul dunărean se simțea ca acasă. Întreg sistemul național al Occidentului fusese adus și localizat și în vechea Românie. Inteligențe spontane, românii creaseră repede o școală de ziariști, reporteri, admimistratori ș.a. foarte pricepuți, unii adevărate talente[17].

Dezvoltarea presei a fost stimulată de Constituția din 1866, ce acorda libertate de expresie. Libertățile de exprimare erau inspirate de formula lui Thiers, care califica intenția de a aduce atingere libertății presei drept o crimă pentru că civilizația este creația sa[18].

Prin urmare, o societate modernă era imposibilă fără libertatea cuvântului scris – adică a presei –, acest lucru fiind fundamentat și garanție pentru toate reușitele societății. În articolul 5 al legii fundamentale din 1866 se prevedea că românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor[19], iar în articolul 84, modificat în 1884, se stabilea: Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin viu grai prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți, în cazurile determinate prin codicele penal, care în nici un caz nu va putea răstrânge dreptul în sine[20]. Presa nu putea fi împiedicată de autorizații, cauțiuni, avertismente sau suprimări. Ea era abilitată să critice toate ideile, ca și activitatea administrației publice, și chiar să exercite ura și disprețul cetățenilor față de guvern pentru că reperzentanții autorității trebuie să aibă curajul de a înfrunta calomnia și lucrurile inexacte[21].

Apreciind binefacerile acordării libertății presei, D. Bolintineanu afirma că fără libertatea presei nu este nici libertate, nici progres22. Prevederile Constituției de la 1866, cu modificările din 1884 în materie de presă, se înscriau astfel între cele mai avansate ale vremii, după modelul statelor europene democratice. Deși în aplicarea articolelor Constituției din 1866 privind libertatea de exprimare au fost și derapaje, criticate în gazete, totuși în perioada 1866‑1877 s‑au înregistrat 250 de titluri de periodice. Au început să fie publicate foi în multe orașe ale României, chiar unele de mică însemnătate, în 26 de centre urbane. Au început să fie tipărite de către unele periodice ediții de provincie, cum au fost cele din Galați, Focșani, Iași. Se poate remarca intensitatea dezbaterilor cu caracter politic, ceea ce a dus la dezvoltarea presei de informație politică, reflectată în activitatea celor două ziare de notorietate: Românul și Timpul, paginile celui de al doilea remarcându‑se Mihai Eminescu, ajuns chiar redactort‑șef, între anii 1880‑1883[22]. O mențiune aparte trebuie făcută pentru ziarul Românul, care a rămas pe poziții liberal‑radicale, fiind veșnic opozant al puterii, fie conservatoare, fie liberal‑moderate. Iorga aprecia că Românul era cea mai statornică dintre publicațiile românești, care s‑a străduit să înfățișeze cititorilor o foaie foarte variată de o informație solidă, plină de răspundere și purtând fi plasată alături cu publicațiile analoge din țările mai puțin dezvoltate măcar ale Apusului, oricare ar fi defectele ce s‑ar putea găsi acestei gazete[23]. Trebuie să ne oprim și asupra revistei Convorbiri literare, care a exprimat ideologia culturală și politică a societății Junimea din Iași, sub conducerea mentorului său Titu Maiorescu. Revista a apărut la Iași în 1 martie 1867, redactor responsabil fiind Iacob Negruzzi, publicația menținându‑se pe linia tradițiilor sale până în anul 1944. Activitatea Junimii și a revistei Convorbiri literare a reprezentat un eveniment notabil în viața culturală a României moderne, în dezvoltarea literaturii române, a limbii române literare.

În evoluția presei românești revista Convorbiri literare a continuat tradiția Daciei literare a generației de la 1840, atât în perioada ieșeană, cât și în cea bucureșteană, de după 1898, cu meritul deosebit de a fi stimulat crearea de valori artistice autentice. Cu revista Convorbiri literare putem vorbi de un început real de specializare a presei pe problemele fundamentale ale culturii române – filologia și literatura[24].

Marile evenimente ale lumii moderne au prilejuit o vie dezbatere în presă, la toate popoarele, multe publicații editându‑se chiar în focul acțiunilor, informațiile având un impact important într‑o societate sau alta. Nici momentele memorabile ale anilor 1877‑1878 din istoria românilor n‑au făcut excepție în acest sens. Așa cum a existat o presă pașoptistă sau unionistă, consemnăm și o presă a independenței, a războiului de neatârnare, o artă, o literatură a sa, reflectând, toate, importanța evenimentelor în societatea românească, impactul emoțional puternic asupra românului de rând, participant la evenimentele războiului din 1877‑1878. N. Iorga aprecia că Războiul din 1877 a trebuit neapărat să creeze publicații speciale pentru dânsul. Se poate zice chiar că marele interes pentru ziar, în afară de nevoile politice și de pasiunile de grupări sau personale, s‑a produs în momentul când o societate întreagă a fost tulburată în inima ei prin cea dintâi apariție a ostașilor români pe un câmp de luptă, în epoca modernă. Pentru a hrăni speranțe, pentru a întreține energii, pentru a alina durerea pierderilor prin omagiul celor căzuți, au trebuit deci să întemeieze, aducând în haosul patimilor o suflare de viață mai curată, trecând peste undele vii ale neamului, ziare de informație repede, de literatură vioaie[25].

Evenimentele legate de cucerirea independenței au făcut să apară noi gazete, cu titluri sugestive: România liberă (15 mai 1877), sub direcția lui D. August‑Laurian; Steaua României (22 mai 1877), scoasă la Iași; Răsboiul (23 aprilie 1977), redactor‑responsabil Gr. H. Grandea; Dorobanțul (15 noiembrie 1877).

  1. Bacalbașa caracteriza ziarul România liberă ca fiind un pas înainte în presa română, în care au semnat nume mari ale publicisticii și culturii române: Barbu Șt. Delavrancea, Al. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu sau A. Racoviță[26].

De asemenea, despre ziarul Răsboiul același C. Bacalbașa scria că: s‑a bucurat de o mare răspândire în tot timpul războiului de la 1877, fiind întâiul ziar cotidian care a vea o ilustrație zilnică la pagina 1[27].

Problematica independenței de stat, situația României în anii 1877‑1878 au fost reflectate și în ziarul de limbă franceză L’Independance Roumaine, apărut la 21 septembrie 1877, care a introdus rubrica informațiilor și serviciul reportajului sau cronicile din lumea mare semate de Mihail Văcărescu (Claymoor), contribuind foarte mult la răspândirea și succesul ziarului, la informarea publicului din afara României despre momentele istorice ale anilor 1877‑1878[28].

Presa independenței a oferit o cronică vie a acelor zile, mai cu seamă după intrarea României în război. Ziarele au devenit foarte populare, veștile de pe front interesând întreaga populație. Spre pildă, căderea Plevnei a avut un ecou deosebit în rândul opiniei publice românești și străine. Presa a surprins semnificația evenimentului; astfel C. A. Rosetti scria în Românul: Un aer de mândrie națională se vede pe toate figurile, căci și frunțile încrețite de durerea pierderilor ce vom fi avut se înseninează, ca să salute cu inima deschisă timpul drepturilor, al ideilor generoase, al unei vitejii din cele mai depline[29]. Mihai Eminescu, atent observator, scria la rându‑i despre intrarea armatei noastre în București, victorioasă, și consemna în Timpul: Mâine, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București. Într‑adevăr dacă este vreun organ al națiunii care‑n aceste vremuri triste, când totul este amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul…[30].

Prin articolele politice și literare, prin telegrame de presă și reportaje la fața locului, prin ecouri din străinătate și editoriale, prin anunțuri și mesaje, prin fotografii și reproduceri de artă, desene, presa românească a câștigat, în acei ani, maturitate și popularitate, a consacrat nume noi de jurnaliști, reporteri curajoși și talentați, iar misiunea presei anilor 1877‑1878, de a fi un factor activ în susținerea spirituală a luptei românilor pentru independență, a fost realizată în mod strălucit. Acest moment a stimulat intrarea presei românești, definitiv, prin toate elementele și caracteristicile, în rândul presei moderne internaționale.

În anii de după dobândirea suveranității naționale, presa românească din România, dar și din teritoriile românești ocupate atunci, mai ales de Imperiul Austro‑Ungar, a cunoscut o perioadă de progres general, modernizare și diversificarea genurilor de presă, situație care s‑a datorat, între altele, dezvoltării tipografiilor, consolidării tradiției gazetărești, constituirii unor asociații profesionale în domeniul presei, prevederilor constituționale de la 1866, 1884 și 1917, afirmării unor strălucite condeie de gazetari, contribuind astfel la creșterea numărului de publicații periodice și la creșterea ponderii unor mari cotidiene, ce le asigura o apariție de durată și tiraje de masă[31]. Astfel, în 1877, vedeau lumina tiparului 50 de publicații periodice. Cotidienele erau încă puține, abia zece. În 1887 însă, apăreau peste 200 de periodice, iar numărul cotidienelor a sporit de zece ori; după 1900, până la Primul Război Mondial, numărul publicațiilor a trecut de 2000. Aproape toată presa românească din acea vreme (1878‑1918) era o presă de recunoscută calitate profesională și morală, adevărate demonstrații ale inteligenței și sensibilității umane, slujite de personalități politice și literare de formație intelectuală riguroasă, cu simțul responsabilității etice, care au știut să introducă, în conștiința publică, valori durabile[32]. Printre cei care au onorat cu cinste gazetăria românească în epocă se pot aminti: Mihai Eminescu la Timpul; C. A. Rosetti la Românul; Barbu Ștefănescu Delavrancea și N. Filipescu la Epoca; Nicolae Iorga la Neamul românesc și mulți alții[33].

Sub aspectul diversității ziarelor și revistelor, în 1908, spre pildă, apăreau publicații cu profil social‑politic, cale mai numeroase (219), urmate de cele economice (91), enciclopedice (37), medicale (26), umoristice (20), sportive (15), militare (11), pedagogice (10) ș.a. Cele mai multe apăreau la București, nu mai puțin de 250 de publicații. La acestea se adăugau alte 69 de publicații ale românilor din afara granițelor Regatului României, multe în limbile minorităților naționale sau în limbi de circulație internațională[34].

Aproape toate revistele și publica­țiile menționate au fost publicații de largă respirație, reviste de direcție, documente expresive ale devenirii culturii și literaturii naționale, ale dezvoltării presei românești, limpezirile ideologice din programe rodind, bogat, într‑o întinsă și variată practică artistică și centralizând câteva din principalele direcții ale spiritului românesc[35].

În aproximativ un sfert de secol (1884‑1908) în peisajul jurnalistic românesc au apărut marile cotidiene independente antebelice care au reușit să se impună și la români ca forțe reale în societate, capabile să influențeze efectiv viața politică și opinia publică. Gazetele care au înțeles noile exigențe ale timpului s‑au impus, introducând rubrici noi, acordând un spațiu larg informației interne și externe, reportajului pe cele mai variate teme, promovând interviul, portretul satiric, articolele polemice, ancheta socială, reclama comercială și nu în ultimul rând introducând noi tehnologii, ieftinind ziarul și distribuindu‑l cu mai multă eficacitate. De asemenea, trebuie amintită contribuția unor jurnaliști străini stabiliți în România care au căutat să facă din presă o afacere, aducând cu ei experiența acumulată în țări cu tradiție jurnalistică și managerială în domeniu. În acest sens, Constantin Bacalbașa dădea exemplul italianului Luigi Cazzavillan, fondatorul Universului, despre care scria: Lui Luigi Cazzavillan îi datorăm ieftinirea ziarului și, prin urmare, răspândirea lui. De la Luigi Cazzavillan au început marile tiraje ale ziarelor, Luigi Cazzavillan a introdus cea dintâi mașină rotativă pentru mărirea tragerii. Cazzavillan a tras o brazdă și a deschis un drum: a dat marelui public gustul cititului[36].

Temeliile puse acum, spre sfârșitul veacului al XIX‑lea, vor fi trainice, de aceea patru dintre marile cotidiene din epocă, Universul, Epoca, Adevărul și Dimineața, au continuat să apară și după 1918.

Dintre acestea un loc aparte a ocupat ziarul Universul, unul dintre cele mai citite cotidiene de informație din România, fondat în anul 1884, în 20 august, la inițiativa ziaristului italian venit în România în 1877, în calitate de corespondent de război, Luigi Cazzavillan (1852‑1902). Acest cotidian a ajuns să aibă 80.000 de exemplare, înainte de 1900, același C. Bacalbașa consemnând că: din punct de vedere cultural, al prefacerilor moravurilor politice, al educației politice a publicului gazeta a însemnat mult[37].

În decurs de aproximativ un deceniu (1884‑1894) ziarul s‑a schimbat foarte mult, Universul căpătând înfățișarea unui mare cotidian de informație și opinie, abordând o tematică variată, de la problemele politice la cele artistice, beneficiind și de colaborarea unor personalități de excepție, jurnaliști și scriitori de literatură: I. Popescu, D. Teleor, Gr. Ventura, I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, Șt.O. Iosif și alții. De aceea și apariția sa a fost îndelungată, până după al Doilea Război Mondial, aproape 70 de ani.

Această mare afirmare a presei românești, într‑o perioadă de pregătire a realizării statului național unitar, în care au apărut și primele semne ale jurnalismului nostru în diaspora românească (ziarele Românul, America, Steaua noastră din SUA), a demonstrat că presa a fost un factor de primă importanță în împlinirea idealurilor naționale, în modernizarea societății românești. Iorga conchidea în încheierea sintezei sale asupra istoriei presei românești, el însuși martor și actor al evenimentelor, că: Se poate zice că presa românească, ale cărei servicii pentru deșteptarea conștiinței cetățenești, pentru răspândirea cunoș-
tințelor curente în popor, pentru îndreptarea și înnobilarea graiului curent, cu toate excesele la care s‑au dedat unele ziare, nu pot fi îndestul prețuite. A fost factorul de căpetenie
[38] în societatea românească.

Presa modernă, în general, și‑a datorat evoluția calitativă și cantitativă mai multor factori, care cuprind condițiile istorice de ansamblu – regim politic, nivel de dezvoltare economică, starea culturală a unei națiuni, precum și factorii imediați, care țin de domeniul industriei presei – tehnologie rapidă de tipărire, de multiplicare, logistica distribuirii, obținerea de informații, telecomunicații eficiente, un corp de jurnaliști profesioniști, o legislație a presei cât mai aproape de interesele acestui domeniu. În condițiile României din preajma Primului Război Mondial și a Marii Uniri, trebuie să amintim un alt factor, cu o importanță aparte în cazul nostru, și anume, influențele din exterior, venite din partea unor puteri în presă cum au fost Franța, Italia, Germania, Marea Britanie. Nu trebuie, de asemenea, ignorat faptul că ziariștii străini, unii stabiliți în România, au dat un impuls dezvoltării presei românești, mai cu seamă tehnic‑material și în privința organizării și conducerii. C. Bacalbașa, analizând acest din urmă factor, scria că: Dacă privim presa din celălalt punct de vedere, din acela al creșterii și dezvoltării sale materiale, putem face o constatare importantă, și anume aceea că aproape toate îmbunătățirile de ordin tehnic al ziarului românesc le datorăm ziariștilor străini stabiliți în țară; în schimb, întreg progresul din câmpul vast al ideilor, îl datorăm numai ziariștilor români. Modernizarea ziarului, înmulțirea rubricilor, ieftinirea lui, comercializarea mai dibace, dezvoltarea reportajului, punerea ziarului în mâna celor mulți le datorează presa română ziariștilor străini veniți și statorniciți în România. Toți n‑au fost decât niște dibaci profesioniști și oameni care căutau să facă din presă o afacere[39].

Pe măsura maturizării jurnalismului românesc, din toate punctele de vedere, de la oameni la organizare și tehnologie, românii în calitate de proprietari și directori de gazete, redactori, jurnaliști, personal tehnic‑administrativ, s‑au ridicat la nivelul calității materialelor publicate și‑i putem caracteriza ca oameni de presă în deplinătatea cuvântului. Între marile figuri ale presei românești la început de secol XX, atât jurnaliști, cât și organizatori și administratori de gazete și trusturi de presă, amintim pe: Al. Beldiman, Constantin Mile, I. L.Caragiale, Ioan Slavici, N. Filipescu, George Panu, C.A. Rosetti, Anton Bacalbașa, C‑tin Dobrescu Argeș și alții.

O atenție deosebită s‑a acordat rapidității informării, de aceea ziarele, pe lângă faptul că și‑au creat o rețea mare de corespondenți și trimiși speciali, au apelat la seviciile sucursalelor din București ale unor agenții de știri străine, care se înființaseră pe baza unor contracte cu guvernul român.

Istoria agențiilor de presă din România a început la 1 august 1854, când, sub autoritatea statului, telegraful a transmis prima telegramă de la București la Viena, având ca subiect operațiunile militare de pe frontul din Crimeea[40].

În preajma Războiului de Indepen­dență a fost creată la București o filială a agenției franceze Havas, sub numele de Agenția Havas a României.

O altă inovație în organizarea materialelor publicate în ziarele de informație, cu deosebire de către ziarele Adevărul și Universul, a fost aceea de a crea rubrici permanente pe probleme de larg interes, chestiune aflată în sarcina redacțiilor și rezolvată cu succes. Așa se poate aminti rubrica Politica externă, din ziarul Universul, înființată în 1899. Un alt element de noutate promovat de ziarele epocii a fost editarea unor numere speciale pentru anumite momente și evenimente, sau, ulterior, crearea unor suplimente care oglindeau zilnic un anumit domeniu – militar, literar, artistic, economic, financiar, juridic, umor, curiozități, modă, creșterea și educarea copiilor – distribuite gratuit, odată cu numărul de ziar respectiv.

Un alt domeniu important în sfera presei și informației, care s‑a dezvoltat rapid la sfârșitul secolului al XIX‑lea, a fost cel al publicității, publicitate aducătoare de mari venituri atât pentru ziare, cât și pentru agențiile de publicitate. Prima agenție de publicitate din România a fost fondată în anul 1880 de negustorul evreu David Adania și purta numele proprietarului – Agenția de publicitate David Adania, din București[41].

O preocupare care relua tradiții valoroase, chiar în mediul cultural românesc, s‑a făcut simțită în paralel cu rezultatele de excepție pentru jurnalismul românesc, și anume aceea de a scrie despre istoria presei în spațiul locuit de români.

După contribuția lui Kogălniceanu de la 1855, reține atenția studiul lui Ilarie Chendi din 1900, intitulat Începuturile ziaristicii noastre. 1789‑1795[42]. Autorul, un cunoscut ziarist, publicist și critic literar, care a trăit între anii 1873‑1919, și‑a propus să cerceteze condițiile istorice în care s‑au făcut încercările de a scoate publicații în limba română de către românii ardeleni. Scria Chendi că presa era o armă în lupta națională și de aceea trebuie cunoscută istoria presei, care este antrenată în efortul de emancipare națională, culturală și politică. Pentru noi, românii transilvăneni, chestiunea prezintă interes specific prin faptul că urmele întâielor încercări de a întemeia ziare românești se găsesc aici la noi[43].

Tot unui ardelean, I. Lupaș, istoric, îi datorăm un al doilea studiu asupra presei românești, intitulat Din trecutul ziaristicii românești, apărut în 1916.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea presei moderne a adus în peisajul vieții sociale și culturale o nouă profesie, cea de jurnalist, amatorismul în presă, nu în sens peoirativ, fiind înlocuit cu profesionalism, ziariștii profesioniști câștigându‑și existența din veniturile asigurate de activitatea desfășurată la diverse gazete[44]. Referindu‑se la profesia de jurnalist în România începutului de secol XX, cu antecedente la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu facem altceva decât să aducem un omagiu oamenilor de presă la cei 100 de ani de la înființarea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din București – 11 ianuarie 1919.

Statutul jurnalismului punea noi probleme în relația sa cu statul, societatea sau patronul, unde legislația presei avea un cuvânt de spus, dar și în relațiile dintre jurnaliști. Etica profesională, deontologia jurnalismului și‑au definit, treptat, principiile, iar presa a devenit indispensabilă României moderne. C.A. Rosetti scria în acest sens: Presa, folosind caracterizarea de circulație mondială, trebuie să fie a patra putere a unui stat civilizat și liber. Presa însă pentru ca să fie a patra putere a unui stat presupune ca redactorii ei, când iau condeiul, să fie sacerdați, ziariștii sunt preoții care servesc la altarul acelei zeități ce se numește Naţionalitate și Libertate…[45].

Animați de asemenea idei generoase, jurnaliștii și‑au creat primele organizații profesionale. Pe plan european, primele organizații profesionale ale jurnaliștilor au fost create la Berna, 1844; Franța, iar în Marea Britanie a apărut prima Uniune Națională a Jurnaliștilor în 1907.

În România, jurnaliștii au decis, la rându‑le, să se organizeze profesional, un prim moment fiind înregistrat în noiembrie 1871, când au avut loc lucrările Întâiului Congres al presei din România.

Programul care a fost adoptat la această primă reuniune a ziariștilor români lua poziție față de marile probleme ale societății, iar conducerea țării trebuie să fie întemeiată pe adevărata libertate națională[46]. A urmat crearea Societății Ziariștilor, în 1882, cu președintele ales în persoana lui C. A. Rosetti, până la moartea sa, în 1885, când s‑a stins și această organizație. Referindu‑se la acest eveniment, Iorga scria că dezvoltarera presei, înmulțirea ziarelor și dovada făcută cum că ziarismul începe să devină o carieră, inspiră câtorva ziariști hotărârea de a forma o societate a ziariștilor[47].

După 1885, în România au fost create organizații ale jurnaliștilor, așa cum au fost: Societatea Presei 1888; Sindicatul ziariștilor din București – 5 aprilie 1900. Președintă de onoare a SZB a fost chiar principesa Maria. Alături de SZB, începând cu 26 noiembrie 1906, a funcționat și Cercul PRESA al ziariștilor din România, urmat în 1913 de Asociația Generală a presei române, cu sediul la București. Primul președinte al Asociației a fost jurnalistul Constantin Mille[48].

Formele de asociere a jurnaliștilor au avut obiective generoase cuprinse în statutele lor. Constituite mult înainte de 1919, au fost semnalul clar că în societatea românească din preajma Marelui Război, presa și slijitorii săi își câștigaseră un loc bine definit, de reală importanță pentru modernizarea societății românești. Evenimentele care au marcat decisiv istoria națională, europeană și universală în cel de al doilea deceniu al secolului al XX – Războiaiele balcanice, Marele Război și Unirea românilor în ceea ce s‑a numit România Mare au adus, în primul rând, societății românești, națiunii române, schimbări de profunzime fără precedent, care s‑au reflectat și în presa românească, impunându‑i câteva trăsături aparte, date de specificul realităților istorice.

În primul rând, presa a devenit o armă redutabilă de luptă pentru apărarea existenței național‑statale și realizarea României Întregite, reînnodând firul valoroaselor tradiții ale presei unioniste de la 1859 sau ale presei războiului de neatârnare din anii 1877‑1878.

Iarăși, avem o presă a războiului în perioada 1913‑1918, dar, ca un corolar, și o presă a Unirii românilor prezentă activ atât în Vechiul Regat al României, cât și în provinciile istorice românești unite cu Patria‑Mamă în 1918 – Basarabia, Bucovina și Transilvania. Spre exemplu, ziarul Dimineața scria în 1915: Noi nu voim încălcarea altor teritorii ce nu ne aparțin, voim numai asigurarea drepturilor noastre naționale, de veacuri răpite cu nedreptul[49].

Momentul intrării noastre în Războiul de Întregire a fost salutat de principalele gazete ale țării. Suntem în război – nota C. Mille în Adevărul. De azi înainte avem o singură grijă: a învinge cu orice preț, căci a învinge înseamnă a împlini idealul național. România și românismul sunt de acum lozinca noastră. Nu mai suntem decât o Românie care luptă să fie România Mare și în care persoanele au dispărut pentru a face loc sforțărei comune, sforțare care mână în luptă țăranul de la sate și pe orășan, pe simplul muncitor și pe intelectualul ca, împreună, cot la cot să moară pentru țară[50]. În primul număr al Gazetei ostașilor, publicație născută de evenimentele militare în care era implicată România, se remarca faptul că oricâte jertfe se vor face pe front ele vor fi răscumpărate de marea dreptate ce se va face prin acest război neamului nostru[51]. Au semnat articole în această gazetă personalități de prestigiu ale culturii române și jurnalismului românesc, între care îi putem remarca pe: N. Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu, O. Ghibu, I. Agârbiceanu, I. Minulescu. Toți au contribuit, apoi, la apariția ziarului de front, mult mai bine cunoscut, România, la 2 februarie 1917, avându‑l ca director pe M. Sadoveanu, apariția sa fiind consemnată până în 23 martie 1918, la Iași, apoi, până în iunie 1918, în București[52]. Articolul‑program a fost semnat de O. Goga, sub titlul Spre biruință, din care reținem aprecierile: În fiecare clipă, în alergarea minții, în ceasuri de muncă și nopți de veghe, împreună cu toată suflarea țărânei strămoșești noi vom avea ochii îndreptați spre voi soldați ai neamului, care din tranșee trimiteți moarte liftelor străine. În ranițele voastre e biruința de mâine[53].

O altă gazetă apărută în timpul războiului a fost România Mare, scoasă de voluntarii români de la Kiev, în 20 iunie 1917, unde O. Goga a semnat articolul de fond din primul număr, intitulat, semnificativ, Către Soldații României Mari, în care poetul‑gazetar scria: Voi sunteți soldații României mari în tabăra unde armata română va porni la voi acasă[54].

Campania eroică a verii anului 1917 și‑a găsit o evocare pe măsură în gazeta România, bătălia de la Mărășești fiind evenimentul cel mai important despre care relatează publicația. Bătălia care a salvat România a fost sugestiv descrisă de Iorga, în toată plenitudinea semnificației sale: Mărășeștii strigă deci cu învățătura sângelui vărsat acolo, strigă în conștiința tuturor oamenilor care vor îndreptarea țării noastre nenorocite. Zilele de înaltă pedagogie națională care va îndruma viitorul[55].

Evenimentele Unirii au dat la iveală multe organe de presă, unele cu scurtă apariție, în Vechiul Regat sau în Basarabia, Bucovina și Transilvania. Austro‑Ungaria și Rusia se prăbușiseră, iar presa românilor, ca și a altor etnii putea să se manifeste fără opreliști. De asemenea, după retragerea armatelor de ocupație din România și‑au reluat activitatea marile ziare de informație, la fel presa politică.

Între cele mai importante gazete care au susținut Unirea în acele zile menorabile ale anului 1819 s‑au numărat publicațiile: Românul, organ al Partidului Național Român, apărut la Arad, în 1911, Adevărul, ziarul Partidului Social Democrat al românilor din Ardeal, și Drapelul, scos la Lugoj, în 1901, coordonat de Valeriu Braniște și altele.

Despre Hotărârea istorică de la Alba Iulia s‑a scris mult; astfel, deputatul Ilie Cristea scria despre măreția zilei de 1 decembrie 1918: Generațiile care vor veni după noi vor pricepe ele oare agitația înălțătoare ale acestor zile istorice? Oricât de fidel au să vorbească cronicele zilelor noastre, nu vor putea reda niciodată tot entuziasmul de care era cuprinsă toată românimea[56], în ziarul Românul.

Cotidianul Universul, redând entuziasmul românilor de la Alba Iulia, trimitea un salut frățesc tuturor românilor de dincolo de Carpați ca să cimenteze înfrățirea și unitatea noastră într‑o Românie mare[57].

Presa străină a consemnat la rându‑i evenimentele din decembrie 1918. Astfel, The New York Times, în reportajul Proclamarea Unirii tuturor românilor, aprecia ziua de 1 decembrie ca ziua când Adunarea Națională a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România ca o sărbătoare a românilor transilvăneni[58].

Presa, în consecință, și‑a făcut din nou datoria pentru împlinirea idealului național, contribuind într‑o măsură mare la deschiderea unei noi epoci în istoria națională, o epocă de profunde schimbări, pe care le va cunoaște și presa românească în anii României interbelice, ani de realizări istorice ale națiunii române.

După Marea Unire din 1918, democratizarea societății, chemarea la viața politică activă a milioane de români au avut ca rezultat creșterea interesului pentru viața publică, dorința de informare a cetățenilor. Românii își puteau găsi cadența firească în evoluția lor spre intergarea deplină în lumea civilizată, de pătrundere în sferele înalte ale culturii europene și mondiale. Liviu Rebreanu dădea o expresie acestor tendințe când aprecia: După desăvârșirea unirii neamului românesc, trebuie să urmeze negreșit afirmarea noastră în fața lumii ca factor cultural. Energiile spirituale ale unui popor cu vitalitate extraordinară și cu mari daruri firești va trebui să producă, în domeniul artelor și culturii, valori încă nebănuite, prin care să ne dobândim locul de cinste în concernul civilizației universale[59].

Presa a luat un mare avânt pe întreg cuprinsul României Mari și a evidențiat existența, chiar în localități mai puțin importante, a unei vieți culturale notabile. Cu adevărat presa a constituit o reală putere în stat, deseori fiind un factor de echilibru, criticând politicianismul și corupția, afacerile veroase, incultura, abuzurile autorităților. De altfel, această atitudine a presei se regăsește în toate statele europene care au avut, în perioada interbelică, aceeași evoluție a regimurilor politice – de la democrație spre dictatură.

Deși pierderile României în război au fost semnificative, presa a luat un avânt fără precedent, după o scurtă perioadă de criză în anii imediat următori postbelici.

Războiul a adus, între altele, și multă sărăcie în casele românilor. Și atunci, ca și astăzi, cărțile valoroase, de literatură ori științifice, erau foarte scumpe, de aceea o mare parte a populației nu‑și putea permite luxul unei cărți bune. Pentru informare, cel mai la îndemână se afla presa de informație generală, politică sau de divertisment, mult mai ieftină și potolind setea de noutate, de senzațional a marii mase de cetățeni. De aceea în anii de după război, Liviu Rebreanu aprecia, pe bună dreptate, faptul că, în general, cultura, ca și cartea sunt considerate, azi și ieri, drept lux primejdios[60]. Or, publicul cititor, publicul obișnuit din Capitală sau din țară, își acorda luxul primejdios al culturii în felul lui, citind și comentând ce scrie la gazetă: politică, finanțe, calamități naturale, fapt divers, știri externe, anunțuri publicitare[61].

Dezvoltarea presei în anii de după război a însemnat însă nu numai creșterea numărului de gazete sau tiraje, dar și creșterea numărului de jurnaliști profesioniști, având problemele lor specifice în viața de zi cu zi, în relațiile cu patronatele și statul.

În tradiția deja existentă s‑a înscris și preocuparea asocierii jurnaliștilor în societăți și uniuni, sindicate care să le apere drepturile, să le promoveze interesele. Așa s‑a înființat în ziua de 11 ianuarie 1919, acum un veac, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din București, organizație ce va avea o influență decisivă asupra evoluției profesiei de jurnalist, mai ales în perioadele de criză din societate[62]. Momentul 11 ianuarie 1919 se înscrie, așadar, ca unul de referință în evoluția presei moderne din România, a profesiei de jurnalist, elemente componente ale civilizației în orice societate civilizată – așa cum se pretindea și societatea românească din prima jumătate a secolului trecut.

Dr. Vasile PASAILĂ

Note
[1] Alexandru Condeescu, Un certificat de noblețe pentru o nouă vedetă a timpurilor noastre – presa liberă, în volumul, Nicolae Iorga, Istoria presei românești, Muzeul Literaturii Române, București, 1999, p. 3.
[2] Prof. dr. Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor, Ed. Fundației PRO, București, 2004, p. 44.
[3] Nicolae Iorga, Istoria presei românești, Muzeul Literaturii Române, București, 1999, p. 31.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 44.
[6] Marian Petcu, Istoria presei românești. Antologie, Ed. Tritonic, București, 2002, pp. 16‑18.
[7] Nicolae Iorga, op. cit, p. 65.
[8] Dan Berindei, Istoria românilor, vol. VII, tom I, (1821‑1878), Ed. Enciclopedică București, 2003, pp. 839‑840; Leonid Boicu, Adevărul despre un destin politic. Domnul Grigore Al. Ghica (1849‑1856), Iași, 1973; Nicolae Iorga, op. cit, pp. 113‑114.
[9] Marian Petcu, op. cit., p. 35.
[10] Leonid Boicu, op. cit., p.113.
[11] I. Missail, Ziaristica după Știință, Litere, și Arte, 1862, p. 42.
[12] Victor Vișinescu, O istorie a presei românești. Ed. Victor, București, 2000, p.70.
[13] Prof. dr. Vasile Pasailă, op. cit., pp. 78‑79.
[14] Victor Vișinescu, op. cit., p.70.
[15] Dan Berindei, Constituirea României. Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii și al reformelor, în volumul Istoria românilor, vol. VII, tom I (1821‑1878), Ed. Enciclopedică București, 2003, p. 504.
[16] Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Științifică, București, 1970, pp. 136‑137.
[17] Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 190.
[18] Dimitrie Bolintineanu, Libertatea presei, în Trompeta Carpaților, anul IV, nr. 550, 11/22 septembrie 1867, p I.
[19] Dan Berindei, Constituția de la 1866, în volumul Istoria românilor, vol. VII, tom I (1821‑1878), Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 561.
[20] Ioan Mamina, Monarhia Constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866‑1938, Ed. Enciclopedică, București, 2000, pp. 16‑18.
[21] Monitorul Oficial nr. 127 din 27 martie /8 aprilie 1884, pp. 1822‑1823.
[22] Prof. dr. Vasile Pasailă, op. cit., p. 84.
[23] Nicolae Iorga, op. cit, p. 65.
[24] Ibidem, p. 150.
[25] Ibidem, pp. 158‑159.
[26] Constantin Bacalbașa, Ziaristica română din zilele noastre, în volumul Nicolae Iorga, op. cit, p. 191.
[27] Nicolae Iorga, op. cit, p. 192.
[28] Constantin Bacalbașa, op. cit, pp. 191‑192.
[29] C. A. Rosetti, București, 2/14 Undrea, în Românul 3 dec. 1877, p.1.
[30] Prof. dr. Vasile Pasailă, op. cit., p. 94.
31] Maria Platon, Dezvoltarea culturală între anii 1878 și 1918, în vol. Istoria Românilor, vol VII, Tom II, Ed. Enciclopedică București, 2003, p. 553.
[32] Ibidem; vezi și Constantin Antip, Contri­buții la istoria presei române, 1967 p.120.
[33] Maria Platon, op. cit., p.553.
[34] Anuarul presei române și al lumii politice, an III, București, f.a., apud Ioan Scurtu, Ion Bulei, op. cit. pp. 190‑191.
[35] I. Hangiu, Reviste și curente în evoluția literaturii române, pp. 90‑155.
[36] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, pp. 287‑323.
[37] Maria Platon, op. cit., pp. 554‑555.
[38] I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești: 1790‑1990, p. 280.
[39] Constantin Bacalbașa, Ziaristica română din zilele noastre, pp. 206‑207.
[40] Carmen Ionescu, Agențiile de presă din România.1889‑1999, Editura Tritonic, București, 2001, pp. 27‑28.
[41] Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicității românești, p. 57.
[42] Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre 1789‑1795, Ed. Minerva, Orăștie, 1900.
[43] Marian Petcu, Istoria presei românești. Antologie, Ed. Tritonic, București, 2002, p. 111.
[44] Marian Petcu, Jurnalist în România. Istoria unei profesii, Ed. Comunicare.ro, București, 2005, pp. 9‑22.
[45] Banchetul oferit lui C.A. Rosetti cu ocazia a XXV‑a aniversări a fondării Românului la 27 IX 1881, București, 1881, p. 102.
[46] G. Călugăru, Almanahul‑dicționar al presei din România și a celei românești de pretutindeni, București 1926, pp. 6‑7.
[47] Nicolae Iorga, op. cit, p. 154.
[48] Constantin Antip, op. cit, pp. 192‑193.
[49] Dimineața din 14 aprilie 1915.
[50] Adevărul, an XXIV, nr. 10573 din 16 august 1916, p. 1.
[51] Gazeta ostașilor, nr. 1 din 11 septembrie 1916, p. 11.
[52] Octavian Goga, Ne învață Mărășeștii, p. 21.
[53] Idem, Spre biruință, în România, I, nr.1, 2 februarie 1917.
[54] România Mare, I, nr. 1, din 20 iulie 1917.[55] România, I, nr. 183 din 8 august 1917.
[56] Românul, an VII, nr. 19 din 18 noiembrie 1818, p. 1.
[57] Universul, an XXXVI, nr. 20 din 2 decembrie 1918, p. 1.
[58] The New York Times, din 11 decembrie 1918.
[59] Apud, Dumitru Micu, Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Cadrul general de evoluție a culturii, în vol. Istoria Românilor, vol VIII, România întregită (1918‑1940), coordonator Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 640.
[60] Ioana Pârvulescu, Întoarcerea în Bucu­reștiul interbelic, Ed. Humanitas, București, 2993, p. 236.
[61] Ibidem, p. 237.
[62] Marian Petcu, Jurnalist în România. Istoria unei profesii, Ed. Comunicare.ro, București, 2005, p. 33.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Pasaila

Vasile Pasailă – Profesor, licenţiat în istorie, doctor în istorie/gradul I didactic. Născut: 13 septembrie 1950, Com. Straja, Jud Suceava, România Domeniul ocupaţional: Colegiul Naţional “Elena Cuza” Bucureşti Educaţie şi formare:  1965  –   1969  –  Liceul Teoretic Vicovul de Sus, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*