Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Dacian Vasincu: O analiză a situaţiei politico‑parlamentare din Basarabia în perioada 1917‑1919

Dacian Vasincu: O analiză a situaţiei politico‑parlamentare din Basarabia în perioada 1917‑1919

Abstract: Basarabia sau Republica Moldova, cum este denumită mai nou, după anul 1990, este un teritoriu românesc care a cunoscut numeroase vicisitudini istorice și care a fost teatrul unor dramatice situații conflictuale de‑a lungul timpului. Modul de organizare politico‑administrativ din momentul unificării cu țara‑mamă (27 martie 1918), precum și ulterior este analizat din perspectiva diagramei SWOT.

1.1. Scurt istoric al situaţiei Basarabiei până în 1918 – cum ar fi fost fără Unire?

Cine va avea curiozitatea să consulte site‑ul oficial al principalei agenţii de informaţii a Statelor Unite CIA[1] va putea să citească negru pe alb că Basarabia a fost parte a teritoriului țării românești a Moldovei, fiind considerată componentă a Marelui Stat Unitar Român. Nu este subiectul acestui studiu analiza istoriei Basarabiei (a actualei Republici Moldova), doar trebuie să spunem că până și rapoartele internaționale recunosc românitatea teritoriului dintre Prut și Nistru.

Un studiu recent, al istoricului militar Cristian Negrea, despre destinul istoric al Basarabiei de până în 1918 ne face părtaşi la un exerciţiu ipotetic: ce ar fi însemnat scenarial ne‑unificării cu România şi care ar fi fost consecinţele acestei eventualităţi.

„Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce‑l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s‑au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru. Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca, de exemplu, în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost, sub nicio formă și în niciun moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso‑otoman din 1806‑1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s‑a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut‑o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv, totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s‑a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior, la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, slujbele făcându‑se doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori ai Republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels, spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.[2]

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s‑a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s‑a unit cu România. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, vor trebui să ceară și ei armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea‑București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într‑o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, românii, armata română au trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să‑l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională. Devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a‑și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l‑ai privi. Adepții statalității Republicii Moldova sunt, de asemenea, pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce Rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente, în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu, au redus această posibilitate. În sensul că, în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a Unirii cu România, ceea ce s‑a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s‑a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s‑ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriul lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și‑a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. (…)

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le‑a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic? Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v‑ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v‑ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți la amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de‑a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut!”[3]

 

1.2. Anul 1918 – perspectivele politico-parlamentare ale Basarabiei

Revista Historia reia într‑un studiu interesant premisele realizării politico‑administrativ ale Unirii Basarabiei și rolul parlamentar al Sfatului Țării.

„La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s‑au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată; anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi‑a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul Ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi, în cel mai scurt timp, „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi‑a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150: 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.

În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau ale altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD‑ul, cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică. Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într‑o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i‑au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1 şi 2 Cavalerie. (…) În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie.

Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi‑vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.[4]

În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într‑o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s‑a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să‑şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.

În după‑amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s‑au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n‑o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându‑se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s‑a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să‑şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de‑a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând: „Trăiască România, una şi nedespărţită”.

Declaraţia de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate – drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României. Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a luat cuvântul, declarând, printre altele: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mame!”

Un ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie: „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept urmare, Sfatul Ţării s‑a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.[5]

 

Analiză SWOT privind perspectivele politice ale Basarabiei în perioada dintre 1917‑1919

Conform punctelor precedente, modul de prefigurare a Basarabiei pentru viitoarea unire cu România poate fi sintetizat într‑un diagnostic metodic SWOT a contextului socio‑politic respectiv.

 Context socio-politic și așteptări ale opiniei publice pentru proiectul unionist:[6]

PUNCTE SLABEPUNCTE TARI
– Situația politico‑economică dezastruoasă (gradul de sărăcie ridicat la nivelul a peste 70% din comunitățile rurale și urbane) a teritoriului dintre Prut și Nistru, ca urmare a campaniilor militare din Primul Război Mondial și a anarhiei produsă de revoluția bolșevică din toamna anului 1917;

– Deznaționalizarea forțată a populației românești, precum și rusificarea celei existente, mai ales în perioada 1828‑1848 și 1878‑1916;
– Lipsa infrastructurii și a industriei avea efecte asupra modului de organizare a mentalității populației;

Gradul de educație redus și lipsa proprietății private, terenurile agricole fiind în majoritate sub controlul latifundiarilor ruși sau arendașilor evrei și germano‑francezi fideli Imperiului Țarist.

 

 

 

 

 

– Existența unei elite intelectuale calitative (redusă numeric, dar foarte activă) care a gestionat oportunitatea oferită de anarhia din fostul Imperiu Țarist în perioada 1917‑1918;

– Mișcările unioniste foarte active, venind pe filiera bucovineană (Ion Inculeț, Pantelimon Hallipa, familia Hurmuzaki, etc.) sau transilvăneană (Constantin Stere, care a folosit socialismul rusesc cu unionismul de iz ardelean);

– Know‑how ofiţerilor țariști români proveniți din Basarabia, care s‑au implicat în reorganizarea administrativ‑politică și pregătirea teritorială pentru Unire;

– Aportul misiunilor diplomatice românești, franceze și poloneze (conform rapoartelor istorice americane6), precum și a lobby‑ului organizațiilor de socializare existente la Chișinău, Bender, Bălți și în alte localități pentru promovarea valorilor culturale, financiare și religioase unioniste;

– rolul cultelor religioase, în special preoții ortodocşi români de la țară, dar și prelații catolici polonezi sau ucraineni, precum și neoprotestanţii;

– Finanțarea învățământului primar și liceal de către reprezentanți ai statului român între 1912‑1917, precum și venirea, prin intermediul unor organizații umanitare și filantropice de iz masonic, a unui număr de institutori educaționali și dascăli români din Transilvania și Bucovina, cu rol de educație unionistă.

 

OPORTUNITĂȚI

AMENINȚĂRI

– Declarația Regelui Ferdinand privind reforma agrară, motivație pentru populația din mediul rural (țărănimea și micii producători agricoli);

– Imaginea Regatului României ca un factor de modernizare a Basarabiei;

– Conferința de Pace de la Paris și Războiul Civil din Rusia;

– Noua geopolitică europeană favorabilă formării noilor state naționale sau recuperării teritoriilor pierdute: România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Italia.

– Pretențiile Rusiei Sovietice și nerecunoașterea alipirii Basarabiei la România;

– Apariția pe cenușa fostelor imperii a unor noi state totalitare și dictatoriale: Ungaria comunistă a lui Bela Kun, Italia lui Mussolini, zorii nazismului în Germania etc.;

– Repercusiunile războiului asupra situației economiei globale și prefigurarea Marii Crize din 1929‑1933.

 Concluziile acestei analize SWOT pot fi sintetizate astfel:

 – structura politică proromânească a Basarabiei în momentul actului unirii, precum și slaba organizare a unei culturi parlamentare (motivată de lipsa de interes a reprezentanților fostului Imperiu Țarist de a dezvolta o clasă politică și un parlament în Moldova dintre Prut și Nistru, cum era în Vestul Europei) au constituit elementele de clarificare doctrinară și de susținere, pe lângă ideologia națională românească, a politicilor unioniste;

– conjunctura/oportunitatea internațională reprezintă și motivarea elitei basarabene în „acceptarea” variantei românești (cum ar spune adepții teoriilor rusofone) ca necesitate în dezvoltarea și bunăstarea social‑economică a majorității populației din acest teritoriu, populație care ‑ conform rapoartelor ulterioare (inclusiv și în zilele noastre) ale diferitelor instituții publice americane și britanice ‑ era considerată “virtually the same as Romanian”.

Note:[1] https://www.cia.gov/library/publications/resources/the‑world‑factbook/geos/md.html‑ The World Factbook – About Moldova.
[2] http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2016/01/ce-ar-fi-fost-basarabia-fara-uniea-din-1918.
[3] Idem 2.
[4] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-prima-treapta-spre-idealul-romaniei-mari.
[5] Idem 4.
[6] https://www.cia.gov/library/publications/resources/the-world-factbook/geos/md.html

Bibliografie
* Chelcea S. (2002) – „Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?”, Bucureşti Editura Economică.
* Oniga T. (2013) – Scurt Istoric al parlamentarismului românesc, București, Revista Fiat Justitia, nr. 2/2013, Universitatea Dimitrie Cantemir.
* https://www.cia.gov/library/publications/resources/the‑world‑factbook/geos/md.html* http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2016/01/ce‑ar‑fi‑fost‑basarabia‑fara‑uniea‑din‑1918/
* https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea‑basarabiei‑prima‑treapta‑spre‑idealul‑romaniei‑mari

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Dacian Vasincu

Dacian VASINCU (născut la 26.04.1979, loc. Suceava, jud. Suceava) a absolvit Facultatea de Administraţie Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Drept, precum și un masterat în Sociologie la Universitatea din București, specializarea Sondaje de [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*