Dacian Vasincu: Noi practici de consum social şi cultural în România. Emergenţa Hipster

„Orice discurs, profan sau savant, asupra consumului se articulează pe această secvenţă mitologică de basm: un Om «dotat» cu nevoi care‑l «poartă» către obiecte ce‑i «oferă» satisfacţie. Cum omul cu pricina nu este niciodată pe deplin satisfăcut (ceea ce, de altfel, i se reproşează), povestea se repetă la nesfârşit, cu limpezimea perfectă a vechilor fabule.

În faţa ei, unii rămân perplecşi: Nevoile sunt tot ceea ce poate fi mai necunoscut dintre toate necunoscutele de care se ocupă ştiinţa economică (Knight)”.^[1]
Aşa cum bine preciza sociologul francez Jean Baudrillard, nevoile reprezintă o serie de necunoscute, în funcţie de interesul diferitelor categorii sociale.

Pentru exemplificare voi analiza o categorie socio‑demografică, nouă şi originală în peisajul urban românesc, care, prin modul de acţiune şi atitudini pseudo‑revoluţionare sau mai bine zis atipice, reprezintă o formă de consumator public ce îşi identifică nevoile şi resursele din mediul de viaţă cotidian. Definirea sa vine în contrast, dar cumva în continuarea clasei loisir‑ului analizată de către Thorstein Veblen, cu toate că are un punct de pornire şi din această categorie şi reprezintă o carte de vizită pe care şi‑o însuşesc – mă refer la generaţia hipster.

Sunt tineri, mereu contra curentului, se preocupă de artă, muzică de club cu influenţe retro dar adaptate modernismului actual, filme abstracte şi cauze nobile, sunt interesaţi de ecologie, nu‑şi fac prea multe planuri şi nu respectă nicio regulă. Se ţin departe de actualitate şi de tiparele impuse de societate, iar lumea îi percepe drept ciudaţi. Nu recunosc despre ei înşişi că sunt hipsteri, dar trăsăturile pe care le au în comun definesc o minoritate tot mai puternică pe străzile din oraşele României. Deşi înseamnă în contextul actual undeva în jur de jumătate (aș adăuga eu chiar trei sferturi) de miliard de euro în economie, cam cât piaţa clinicilor şi spitalelor private, comunitatea pe care o formează merită atenţie. Tocmai pentru că nu o caută.^[2]
Într‑un ghid – tip observaţie sociologică – care îi defineşte, „The Hipster Handbook”, – hipsterul e socotit drept o persoană cu preferinţe, atitudini sociale şi opinii socotite a fi cool de către cei cool. Deşi, după cum susţine ghidul, cool nu mai e un cuvânt prea folosit de hipsteri, noul său sinonim fiind deck. Deşi îşi consumă existenţa în rândul maselor mari de oameni, nu consideră că ar face parte din ele şi cataloghează drept kitsch tot ce e pe gustul mulţimii^[3].

În acelaşi ghid, dar fără a fi analizat prea profund în articolele din presa românească, originea hipsterilor este definită astfel: „Termenul «hipster» a fost folosit pentru prima dată încă de pe la sfârşitul anilor ’40, când se referea la un membru al comunităţii afro‑americane. Un deceniu mai târziu, hipsterul era alb, dar încă fascinat de tot ce însemna «de culoare»: de la exoticul şi alteritatea culturii negrilor (sexualitate, violenţa şi tot aşa) la jazzul făcut de ei. În ambele cazuri, cunoştinţele erau punctul de rezistenţă. Prin informaţie obţinută a priori, hipsterul se distanţa de majoritate şi era capabil să se opună unei culturi cu multe probleme rasiale.”^[4]
Substantivul hipster este derivat din adjectivul hip  – „a avea sau a demonstra cunoaştere a sau implicare în cele mai noi curente sau stiluri; foarte la modă”. Lingvistul David Dalby (apud Leland, 2004, p. 6) a avansat teza că originile termenului hip din engleza americană se află în dialectul Wolof vest‑african. Sclavii din Senegal şi Gambia ar fi folosit verbe ca hepi („a vedea”) sau hipi („a deschide ochii cuiva”) în legătură cu strategiile de camuflaj pe care le foloseau faţă de stăpânii lor albi. Această etimologie, disputată pentru lipsa de dovezi istorice, surprinde însă perfect nuanţele pe care termenul hipster le‑a căpătat în secolul XX – iluminare şi inteligenţă subversivă, o conştiinţă individuală sau înţelegere de sine iluminată, ce sunt antitetice cu capacităţile de percepţie precare ale „încuiatului” (the square), depozitarul conformismului social burghez^[5].

În definirea acestei noi clase socia­le, dar din punctul de vedere al hipsterului românesc şi est‑european, scriitorul german de origine română Marius Babias explica raportându‑se la conceptul de capital simbolic al lui Pierre Bourdieu:

„Precum onoarea, prestigiul, renumele sau preferinţa estetică, de exemplu, hipness‑ul este o formă de expresie a capitalului simbolic, care capătă în anumite câmpuri sociale, după cum se ştie, o funcţie de distincţie mai mare decât în altele. Hipness‑ul este o „practică strategică”, în sensul lui Bourdieu, o distanţă pe care membrii unui grup o simulează în comun şi care, în principiu, urmează unui proces de distilare a tuturor practicilor simbolice (atitudini, opinii, moduri de consum, „gust” etc.), putând fi alcătuit din toate obiectele (stilizare a corpului, lucruri cotidiene, modă, artă etc.).”^[6]
Conform unor oameni de cultură şi design vestimentar de genul criticului de artă Alin Gălăţescu, România este încă în urma Occidentului în privinţa hipsterismului. „La noi au apărut în ultimii 5‑10 ani şi sunt în urma celor din alte ţări, care au nişte manifestări mai fireşti şi o cultură mai uzitată”, este de părere criticul. În plus, pentru a deveni hipster trebuie să ai resursele necesare, un mediu care să te recunoască şi mai ales cunoştinţe de „fashion”. Pentru o mai bună înţelegere, Gălăţescu menţionează două personaje publice din România: „Un exemplu de autenticitate este Andreea Raicu, iar în privinţa pseudohipsterilor, există mai multe persoanaje în lumea muzicală, precum Corina”. „Să fii hipster înseamnă să îţi evidenţiezi personalitatea prin intermediul felului în care te îmbraci, prin locurile pe care le frecventezi şi prin muzică mai puţin comercială pe care o asculţi. Toate acestea trebuie să se combine într‑o armonie perfectă care să exprime un spirit liber, creativ şi nonconformist”, spune Silvia Câmpeanu, autoarea unui blog de modă^[7].

Din punctul de vedere al practicilor de consum al bunurilor sociale, media, financiare sau comerciale, esenţa de a fi hipster e aceea de a nu‑ţi recunoaşte apartenenţa la categorie. La tinerii care aparţin acestui curent social e ceva mai greu, dat fiind că îi trădează tocmai stilul lor de viaţă. Ascultă acelaşi gen de muzică, frecventează aceleaşi locuri şi au cam aceleaşi gusturi vestimentare. Iar profilurile lor de Facebook sunt pline de poze bizare, dar care contribuie la crearea identităţii lor, mai ales în faţa celorlalţi.

În România, cea mai bună interpretare a conceptului hipster, din perspectiva de categorie socio‑demografică parte a sociologiei consumului, o dă cover‑story‑ul revistei Business Magazin – Economia hipsterului. Analiza unui fenomen social şi cultural: „Hipsterul este fără doar şi poate mai relaxat decât un om cu preocupări ca cele ale mulţimii, dat fiind că nu se mai raportează la nişte constrângeri sociale şi obţine o anumită stare de libertate şi de confort intelectual”. După cum punctează Bogdan Ioniţă (strategic planner în cadrul agenţiei de publicitate Draftfcb), acest curent vine destul de natural într‑o ţară ţinută „sub papuc” în vremea comunismului. „Totuşi, confortul se simte numai când sunt între ei, date fiind scepticismul şi critică din partea marii mase. Deşi curentul este unul internaţional, hipstereala se aplică diferit pe realitatea românească oarecum particulară. Victor Stroe, planning director al Leo Burnett, ne trimite în urmă la imaginile cu românii obişnuiţi filmaţi pe stradă sau pe stadion din anii ‘90 şi chiar 2000. Lumea este închistată, încrâncenată, cu tineri îmbrăcaţi urât, uniform, în cenuşiu sau albastru, fără prea mare interes pentru ce puneau pe ei. Tehnic, funcţionalul conta enorm în faţa formei. Or, în condiţiile unei generaţii noi, formată în contact frecvent cu valorile occidentale, deschisă, obişnuită să se exprime în permanenţă prin noile tehnologii, era o nevoie disperată să apară o nouă opţiune de viaţă. Deci, spune Stroe, era absolut normal să se adere la un curent egocentric, care încurajează mai cu seamă exprimarea diferenţelor în faţa uniformităţii, a ceea ce îi e individului particular faţă de marea masă, deci un curent în care forma e mai importantă decât funcţionalul.” „Cei mai mulţi oameni care aparţin acestui curent sunt tineri de sub 30 de ani, din mediul urban, iar distracţia ocupă o bună parte din timpul lor liber. Valul deschiderii localurilor pentru hipsteri s‑a intensificat în 2012, după ce unor nume deja celebre în comunitate (Control, Baraka, Ota, Atelier Mecanic) li s‑au adăugat Papiota, deschis în Centrul Vechi, Energiea, din zona Grădinii Cişmigiu, Dianei Patru, aflat în zona Armenească şi Bicicleta şi Nou9, inaugurate chiar în iarnă. Distracţia pentru ei reprezintă ceva mai complex – nu se duc într‑un club doar ca să danseze, să asculte muzică. Acolo se înfiripă proiecte, acolo vin idei, poate chiar pentru birou, se discută percepţii şi opinii. Este o combinaţie de relaxare cu distracţie şi cu muncă. Maria, una dintre clientele fidele ale acestor localuri, remarcă o efervescenţă tocmai pentru că s‑a găsit piaţă pentru astfel de baruri: «Interesantă este partea de arhitectură, multe dintre baruri sunt amenajate de aceiaşi arhitecţi care pornesc de la un concept simplu la o primă vedere, dar de fapt complicat, tocmai pentru că vorbim despre aceşti pseudo‑intelectuali, hipsterii». Tot ea observă că petrecerile tematice organizate în astfel de locuri, multe axate pe artă contemporană: expoziţii de instalaţii foto, concerte cu trupe indie, rock alternativ, performanceuri. Ultimul subiect de discuţie dintre doi hipsteri ar fi cel legat de politică. «În mod normal, acest curent nu are nicio nuanţă politică. La noi însă, pentru o perioadă scurtă la început de an, a fost cumva la modă să protestezi şi să fii antisistem», spune Victor Stroe, planning director în cadrul Leo Burnett. Cum mişcările de protest au devenit prea populare şi oarecum mainstream, ea a ieşit din zona lor de preocupări. Poate doar susţinerea monarhiei să fie destul de nişată astfel încât să devină interesantă. O imagine care merită menţionată este cea a unui protestatar din Piaţa Universităţii care milita pentru „un Photoshop mai ieftin”. «Am încetat să urmăresc circul demagogic din presă şi actualitatea din România, deşi pe undeva nu mă pot opri din a trage cu ochiul. Din păcate, în România se cultivă o psihoză generală tabloidizată, se promovează o sumedenie de non‑valori şi cu multă tristeţe observ că recent s‑a trecut şi la o sistematică anihilare şi denigrare a acelor oameni care încă reprezintă nişte valori intelectuale», spune Ştefan. Iar Cristina îl completează: «suntem apolitici dintr‑un fel de scepticism contagios, alimentat de situaţia politică din ţară». Interesul nu e prea mare nici vizavi de actualitate. Avem multe informaţii de recuperat din trecut”^[8].

Dacă hipsterii se manifestă ca un grup social antisistem care parodiază high‑life‑ul descris de Thorstein Veblen în a sa „Teorie a clasei de lux”, categoriile opuse, pragmatice îi pot considera „nişte creativi”. Pasiunea hipsterilor pentru artă, muzică, citit, mai nou chiar şi tendinţa de a fi mereu curioşi la diferite forme de protest politic (a se vedea influnța hipsterilor la protestele din februarie 2017) le pot deschide oportunităţi înspre joburile care cer astfel de aptitudini. Faptul că majoritatea celor care lucrează activează în industriile creative – de la arhitectură şi design, trecând prin industria serviciilor, IT, până la muzică, fotografie, publicitate şi jurnalism – le oferă un statut privilegiat în primul rând din punct de vedere financiar.

Moda, ca formă de diferenţiere între clasele sociale, reprezintă pentru hipsteri o modalitate de a‑şi asigur un anumit confort, o poziţionare hibridă între avangardă culturală, elitism şi contracultură. Hipsterii sunt „consideraţi prima generaţie construită de societatea de consum, fiind programaţi comportamental ca prin alegerile de shopping (care le‑au înlocuit pe cele culturale) să se creadă speciali, iar uneori pun umărul la destabilizarea societăţii semnând petiţii pe net” (Sterian 2010). Distincţia clară între shopping şi alegerile culturale creea­ză o nouă specie de hipster român, acela care este de fapt mai degrabă incult şi care pare un golem al industriei de publicitate care îi vinde hipness‑ul preambalat”^[9].

Pentru a conchide, putem spune că generaţia hipster îşi are originea precursoare în inversul conceptelor sociologice ale culturii pecuniare şi ale consumului ostentativ, dar şi în canoanele pecuniare ale bunului gust, concepte ilustrative specifice „leisure class” sau „clasei de lux” a lui Veblen.

Un element definitoriu al lui Veblen, care a influenţat mult şi contra‑replica generaţiei hipster, este acel curent social cu elemente demografice puternice în societatea americană, dar manifestat mai ales și în societatea românească actuală, anume „snob effect ” = caracterizat prin îmbogăţiţii peste noapte, tendinţa de a cumpăra şi consuma în principal bunuri recunoscute a fi „prea scumpe”, ale căror prețuri au crescut, considerând aceasta modalitate o afirmare a bogăţiei şi apartenenţei la clasa de mijloc.

Dacă la nivelul hipsterilor moda nu este altceva decât o modalitate de exprimare,obiectele vestimentare sunt limbajul prin care comunicăm, prin care se transmit mesaje şi se exprimă personalitatea, în descrierea clasei high‑life a lui Veblen se identifică anumite apropieri ca concepţii, cu diferenţieri sub aspectul caracterului de lux:

„Regula caracterului costisitor ne influenţează în aşa fel gusturile, încât, în accepţiunea noastră, semnele scumpătăţii se întreţes cu trăsăturile admirabile ale obiectului… Ca simboluri de scumpete onorantă ele ne plac, iar plăcerea adusă pe acest temei se amestecă cu cea pe care o provoacă frumusețea formei şi a culorii, aşa încât vom afirma adeseori, despre cutare obiect vestimentar, că e absolut încântător, când, de fapt, la o analiză a valorii lui estetice, n‑ar rămâne loc decât pentru declaraţia că este onorant pecuniar.”^[10]

Totuşi, atât la nivelul hipsterilor, cât şi la nivelul îmbogăţiţilor aşa‑zişi pragmatici şi fără scrupule (definiţie proprie) se poate identifica un laitmotiv de caracterizare a genului demografic:

„Pentru a obţine şi păstra stima celorlalţi, nu‑i destul să posezi avuţie sau putere. Acestea trebuie etalate, în văzul tuturor, căci numai ceea ce se vede se bucură de stimă. Etalarea avuţiei serveşte nu doar pentru afirmarea propriei importanţe şi pentru menţinerea vie sau trează a acestui sentiment al importanţei celui bogat, dar nu‑i cu nimic mai puţin folositor în a‑i întări şi păstra celui bogat sentimentul mulţumirii de sine.” „Nemunca este onorabilă şi devine imperativă în parte pentru că demonstrează scutirea de truda nedemnă”^[11].

Altfel spus, hipsterii reprezintă ceea ce Chris Rojek identifica în „The Labour of Leisure: the Culture of Free Time” („Munca prin timp liber (agrement). Cultura timpului liber”) – oamenii moderni ce realizează o societate de petrecere a timpului liber care este indisolubil legat de muncă emoţională şi inteligenţă^[12].

După o analiză culturală privind această generație, voi face și o incursiune printr‑o serie de concluzii de natură sociologico‑politică… prin care putem afirma că hipsterii, prin modul lor de acțiune și prin curentul social‑economic pe care îl creează, pătrund în toate segmentele societății românești – inclusiv și în cel politico‑parlamentar (PNL‑ul și USR‑ul… dar și anumiți lideri din PSD sau din partidulețe‑satelit mai mici sunt „cuprinși” de hipsterism) – ajungând să reprezinte un mod de viață real, un nou consumator de produse inovatoare politic, ce nu poate fi ignorat de către strategii de marketing electoral și politic.

Interesant este și faptul că, prin modul de participare civică, hipsterismul se înscrie la limita între orien­tările consumului socio‑politic de esență liberală, dar și de patriotism atipic, chiar ușor extra‑conservatorism… acolo unde conceptul de patriotism sau conservatorism național este considerat ca fiind de bun‑simț, de un elitism separate de mulțime. Altfel spus, depășește „snob effect” și falsele demagogii generale utilizate de majoritatea politică (fie ea de pe eșicherul de dreapta sau de stânga).

Hipsterismul devine, astfel, o contrapondere la falsul naționalism și conservatorismul centralist… manifestat în Ungaria, Turcia, Polonia și Rusia, dar care, sub o formă de etatism autohton, prinde contur și în rândul decidenților politici români din ultimii 3‑4 ani.

Cum va evolua acest curent – hipsterismul versus iliberalismul etatist (conform modelelor patentate de către Victor Orban, Vladimir Putin, Erdogan…) – va fi un subiect pentru un viitor articol.

Pentru a înțelege acest raport de forțe ale „spiralei tăcerii” (masele ce formează opinia publică), este necesar și un un profil politic al iliberalismului manifestat în Ungaria, Polonia, Rusia, Turcia și în special în România/Republica Moldova.

Bibliografie

1. Jean Baudrillard. 2008 – Societatea de consum. Mituri si structuri. București: ed.Comunicare.ro
2. Babias, Marius. 2009 – Naşterea culturii pop. Underground, feminism, lifestyle, hacktivism: avangarde culturale şi lupte sociale între pop şi politică. Cluj: Idea Design & Print.
3. Chris Rojek. 2010 – The Labour of Leisure: the Culture of Free Time. London:Sage.
4. Robert Lanham, 2008 – The Hipster Handbook, Random House LLC – selecții.
5. Răzvan Mureșan, 2013 – Economia hipsterului. Analiza unui fenomen social şi cultural, Revista Bussiness Magazin.
6. Sterian, Jean Lorin. 2010 – Hipsterie şi nevroză. B‑24‑FUN.
7. Thorstein Veblen, 2007 – The Theory of the Leisure Class. Oxford University Press (sau ediţia în limba română – Teoria clasei de lux: un studiu economic al instituţiilor, Bucureşti, Editura Publica 2009), pp. 148‑166 ‑ selecţii.

ALTE SURSE DOCUMENTARE:
1. Ziarul Adevărul – www.adevarul.ro/life‑style/stil‑de‑viata/hipsterii‑cei‑isi‑fac‑credinta‑tendinta/

2. www.societateareala.com – subpagina 9 – HIPSTERI ÎN BUCUREŞTI – Între caleidoscop identitar şi politicile numirii.

Note:

^[1] Jean Baudrillard. 2008 – Societatea de consum. Mituri si structuri. București: ed. Comunicare.ro (Cap. Logica socială a consumului, pag. 61‑86).
^[2] Răzvan Mureșan, 2013 – Economia hipsterului. Analiza unui fenomen social şi cultural, Revista Bussiness Magazin.
^[3] Idem 2.
^[4] Robert Lanham, 2008 – The Hipster Handbook, Random House LLC – selecții.
^[5] www.societateareala.com, subpagina 9 – HIPSTERI ÎN BUCUREŞTI – Între caleidoscop identitar şi politicile numirii.
^[6] Babias, Marius. 2009. Naşterea culturii pop. Underground, feminism, lifestyle, hacktivism: avangarde culturale şi lupte sociale între pop şi politică. Cluj: Idea Design & Print.
^[7] Ziarul Adevarul – adevarul.ro/life‑style/stil‑de‑viata/hipsterii‑cei‑isi‑fac‑credinta‑tendinta/
^[8] Răzvan Mureşan, 2013 – Economia hipsterului. Analiza unui fenomen social şi cultural, Revista Bussiness Magazin.
^[9] Sterian, Jean Lorin. 2010. Hipsterie şi nevroză. B‑24‑FUN. – articol preluat de către  www.societateareala.com, subpagina 9 – HIPSTERI ÎN BUCUREŞTI – Între caleidoscop identitar şi politicile numirii.
^[10] Thorstein Veblen, 2007 – The Theory of the Leisure Class. Oxford University Press (sau ediţia în limba română – Teoria clasei de lux: un studiu economic al instituţiilor, Bucureşti, Editura Publica 2009), pp. 148‑166 – selecții.
^[11] Idem 10 – pp. 96‑148 ‑ selecții.
^[12] Chris Rojek. 2010 – The Labour of Leisure: the Culture of Free Time. London: Sage (Cap. 2. The Leisure Society Thesis and its Consequences, pp. 21‑52.