Cum stă presa, ce mai facem noi, ziariștii?…

Incitantă și binevenită inițiativa revistei „Punctul Critic” de a pune în dezbatere starea presei și, de ce nu?, de a afla, în direct, ce credem noi, ziariștii, că am făcut, facem și ar trebui să mai facem pentru a ne onora mandatul civic pe care ni l‑am asumat. Dezbatere care, în opinia mea, are două categorice puncte de reper: pe de o partea, ne aflăm în anul la începutul căruia am sărbătorit un veac de la constituirea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, prima organizație profesională a ziariștilor, la scurtă vreme de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Împrejurare care, prin ea însăși, simbolizează permanenta relație între ideea de unitate a românilor din cele trei provincii istorice și ideea de unitate a jurnaliștilor din întreaga Românie. Totodată, la sfârșitul acestui an, se vor împlini trei decenii de la evenimentele din Decembrie 1989, care au marcat căderea regimului politic al partidului unic și au creat premisele trecerii la o democrație modernă, pluripartită, la economia de piață. Marcând, în acest fel, premisele unor noi condiții ale afirmării drepturilor și libertăților fundamentale ale fiecărui cetățean al regimului democrat. Proces de o extraordinară complexitate în care presa, scrisă și audiovizuală, are un loc aparte, bine determinat, inconfundabil.

Firesc este, așadar, să punem o (dublă) întrebare: cum stă, astăzi, presa și, implicit, ce mai facem noi, ziariștii? Întrebare la care răspunsul cel mai simplu și cel mai sincer ar fi următorul: presa stă exact așa cum stă societatea românească în ansamblul său, iar noi ziariștii stăm exact așa cum stă majoritatea covârșitoare a cetățenilor scumpei noastre patrii. Și pentru că sunt convins că afirmația mea va provoca și unele reacții – recunosc, nu chiar de unanimă adeziune! – încerc să argumentez.

Presa a devenit liberă. Ce facem cu această libertate?

Întâia constatare pe care aș dori să o menționez ar fi aceea că, fără doar și poate, după Decembrie 1989, presa românească a ales să fie o presă liberă! Vreau să spun liberă, în mod efectiv, de constrângerile politico‑ideologice ale monopartitismului. Am scris, deloc întâmplător, „liberă, în mod efectiv” pentru că, formal, se putea spune că presa din România era una liberă, adică o presă a liberei exprimări a opiniilor, după ce, în anul 1976, Nicolae Ceaușescu a desființat instituția cenzurii, recte Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri. În schimb, și‑a intrat în drepturi instituția autocenzurii! Iar cei care, la fel ca și mine și ca o bună parte a cititorilor revistei, au lucrat în sistemul presei, știu foarte bine ce însemna și cum funcționa autocenzura.

Sunt de înțeles entuziasmul și determinarea cu care, încă din primele zile ce au urmat căderii regimului partidului unic, presa scrisă și audiovizuală, de la nivel central și de la cel local, a făcut pasul decisiv, asumându‑și, cu bună credință și cu sinceritate, rolul de a fi nu doar un martor fidel al evenimentelor, ci și pe cel de a fi un catalizator al voinței colective, naționale. A fost o schimbare radicală, de esență, pentru că publicațiile sau posturile de radio și tv nu și‑au schimbat doar numele, titulatura, ci însăși viziunea despre rolul și funcțiile presei într‑o societate cu adevărat democratică, modernă. Prin aceasta se explică efervescența creatoare care a generat entități media, cu oameni entuziaști, mulți dintre ei debutând în presa scrisă și audiovizuală și care au devenit, astăzi, nume de referință ale mass-media.

Din cele scrise mai înainte, derivă și o întrebare căreia cei 29 de ani de exercițiu al libertății presei i‑au dat și îi dau, cu sau fără voia noastră, răspuns. Așadar, ce anume suntem liberi să facem și ce trebuie să încercăm, pe cât ne stă în putere, să nu facem? Răspunsul este foarte simplu: să ne facem datoria de a informa corect și de a nu profita de buna credință a beneficiarilor/utilizatorilor serviciilor noastre pentru a‑i dezinforma și a‑i manipula. De bună seamă, orice adevărat ziarist pledează pentru anumite idei și idealuri, dar asta trebuie să o facem numai jucând corect, adică lăsându‑le cititorilor sau, după caz, ascultătorilor și telespectatorilor, posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză. Este, aceasta, una dintre exigențele categorice pentru care, indiferent de pozițiile de pe care combatem, trebuie să respingem, în mod categoric, fenomenul fake news, chiar și numai pentru că el poate, când nici nu te aștepți, să aibă efect de bumerang. Efect pe care, înaintea oricărui tratat de deontologie jurnalistică, înțelepciunea românească l‑a exprimat prin zicala: „Ce ție nu‑ți place, altuia nu‑i face!”

Este mass‑media independentă? Față de cine anume?

S‑a vorbit și cu siguranță că se va mai vorbi despre ceea ce înseamnă, de fapt, independența presei. Și asta în condițiile în care termenul „independență” este corelat cu cel de „libertate a presei”. Pe bună dreptate se pune întrebarea: independent față de ce anume? La care răspunsul cel mai des întâlnit este acela de independență față de factorul politic, prin care, în marea majoritate a cazurilor, se înțelege puterea în exercițiu. Partid sau coaliție la guvernare, guvern, instituții publice etc. și, bineînțeles, față de ideologia dominantă, de doctrina politică a guvernanților. Cu riscul de a contraria spirite ultra‑exigente și poate și pe anumiți partizani ai neutralității absolute, cred că mai corect ar fi ca, în cazul în care împărtășește o anumită orientare politică – de stânga, de dreapta sau, eventual, de centru – gazetarul care își respectă condiția să își asume această apartenență doctrinară. Fără însă a face din ea un fel de pat al lui Procust. Adică fără a manifesta, din start, o viscerală intoleranță de calibrul lui „cine nu este cu noi este împotriva noastră!”

Îmi aduc aminte, dacă tot am deschis discuția, despre o extrem de sugestivă zicere a regretatului Octavian Paler, în care autorul „Vieții pe un peron” a replicat unor puritani ad hoc. „Nu pot – spunea Octavian Paler – să fiu «independent» față de o anumită educație, față de tradițiile culturale, față de credința în care am fost crescut și educat”. Cugetare care ar putea fi și o replică, indirectă, dată pretenției unor așa‑ziși ziariști super‑independenți care se pretind deasupra jocului politic, erijându‑se în arbitri supremi a tot și a toate, deținători și executanți în numele unui pretins Adevăr absolut!

De aici mai departe am putea discuta și despre un alt fenomen semnificativ înregistrat în acești 29 de ani de presă liberă, și anume despre dispariția, treptată, dar ireversibilă, a gazetelor de partid. Apărute pe piață imediat după reconfigurarea scenei politice post‑decembriste. Fiind bine știut că ziare de partid precum „Liberalul” (PNL), „Dreptatea” (PNȚCD), „Dimineața” (PDSR) și‑au încetat apariția după un ciclu editorial mai scurt sau ceva mai îndelungat, unul dintre motivele des invocate fiind pronunțata reticență a publicului față de însăși ideea revenirii la presa de partid. În schimb, pe acest culoar lăsat liber au apărut gazete sau posturi de radio și tv care, subliminal, fac o anumită propagandă politică și practică o manifestă tendință de a respinge sau, măcar, decredibiliza mesajele unor entități media situate pe alte baricade. De semnificativ de multe ori, asemenea entități media făcând jocurile (iertat să îmi fie termenul neacademic!) unor cercuri de interese care le finanțează subzistența, iar prin aceasta, le influențează și le dirijează mesajul. Afirmație, recunosc, de natură să inflameze anumite spirite, dar pe care, din păcate, chestiunea „acoperiților din presă” mă obligă să nu o trec așa de repede cu vederea…

Personalități ale mass‑media și personalitatea entităților media

Un alt fenomen caracteristic al presei românești postdecembriste ar putea fi cel instituțiilor de presă conduse de personalități ale lumii culturale și jurnalistice. Marcante prezențe fiind, în acest sens, publicații precum „România Mare” (Corneliu Vadim Tudor), „Vremea” și „Totuși iubirea” (Adrian Păunescu), „Timpul. 7 zile în România și în lume” (Adrian Riza), a căror pondere și audiență a fost decisiv susținută de personalitatea fiecăruia dintre editori. Din fericire, avem și în zilele noastre câteva asemenea prezențe dintre care menționez „Azi” (Octavian Știreanu), ca și paginile media „Amos News” (Octavian Andronic) sau „A M Press” (Lucian Avramescu). Nu aș vrea să se înțeleagă prin aceasta că, odată plecați de la conducerea publicațiilor respective, întemeietorii și mentorii, acestea își încetează apariția. Dimpotrivă, este de salutat continuitatea unora dintre ele asigurată prin predarea ștafetei unor noi generații de profesioniști. Primele exemple care îmi vin în minte fiind „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „Jurnalul Național” și „Evenimentul zilei”, care își păstrează ținuta, credibilitatea și audiența, în pofida schimbărilor succesive ale echipelor manageriale.

Mi s‑ar putea reproșa că am limitat discuția doar la presa format print, fără a mă referi și la mediul audiovizual. Imputație pe care mi‑o asum și o motivez prin apartenența mea la acest segment al presei. Despre care, în fața ofensivei presei audiovizuale – și, mai nou, a social media – unii profețesc cum că și‑ar fi trăit traiul. Ceea ce refuz să cred și sunt convins că nu se va întâmpla, cel puțin într‑un orizont de timp foarte apropiat.

Unitatea nu înseamnă unanimitate, nici diversitatea – divergențe insurmontabile

Un alt subiect pe care aș dori să îl aduc în discuție este cel al raportului dintre unitatea, omogenitatea lumii presei și fenomenul diversificării – dacă nu chiar al exploziei! – canalelor media. Indiscutabil, nu mai putem vorbi, acum, despre acea (și așa fantomatică!) unitate de monolit a frontului presei „în jurul etc. etc. etc.”. După cum, în egală măsură, nu putem să ne asumăm nici condiția pulverizării lumii presei și pe cea a unui ireconciliabil conflict între extreme. Dimpotrivă, deși la ora actuală societatea românească este în mod acut – și, deseori, chiar în mod artificial! – polarizată dacă nu chiar antagonizată, cred că presa, scrisă, audiovizuală și, mai nou, social media au suficiente resurse de înțelepciune și de competențe așa încât să propună, să susțină și să valorifice proiecte de dialog constructiv și de liberă confruntare a ideilor. Condiția esențială fiind și rămânând aceea a profesionalismului și a respectului reciproc din partea fiecărui actor de pe scena media.

Fac această afirmație, cu care, sunt convins, toată lumea va fi în principiu de acord, luând în calcul și o încercare foarte severă cu care, cu aproape doi ani în urmă, lumea noastră, a presei românești, a fost nevoită să se confrunte. Mă refer la tentativa unui grup (să le spun așa) de „confrați” de a debarca din funcții pe cei aleși în mod legal și statutar la conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Au fost, să o recunoaștem, câteva luni de acute încercări destabilizatoare, la capătul cărora valoarea profesională, adevărul faptelor și dreptatea și‑au spus cuvântul. Condiția esențială, determinantă a reușitei fiind aceea că breasla noastră a știut și a putut să depășească orice departajări doctrinare și a pus mai presus de orice demnitatea și cinstea, calitățile definitorii ale profesiunii de ziarist.

Din această perspectivă, salut, cu respect și cu încredere, acest dialog pe care revista „Punctul Critic” l‑a lansat invitându‑ne să ne spunem părerea despre starea, la zi, a presei românești, în acest an cu o dublă semnificație pentru profesiunea noastră și pentru destinele României democratice, moderne. Iar concluzia pe care aș dori să o consemnez în finalul modestelor mele considerații, nu poate fi decât una singură. Și anume că presa românească poate și trebuie să fie competitivă. Atât la nivelul tradiției sale și, deopotrivă, la nivel european, la standardele presei moderne.

Motiv pentru care am ales să închei rememorând o întâmplare de acum mai bine de cincizeci de ani. Întâmplare care, după cum se va înțelege, își păstrează neatinsă actualitatea. Așadar, prin 1967, atunci când, student fiind, îmi încercam norocul ba la „Luceafărul”, ba la „Contemporanul”, ba la „Viața Românească” sau, după caz, la „Amfiteatru” și la „Viața Studențească”, la restaurantul Casei Scriitorilor, unul dintre noi, tinerii aspiranți la meseria de publicist, dacă nu mă înșel Victor Ivanovici, l‑a invitat la masa noastră pe marele gazetar N. Carandino. Revenit și el în presă și în viața publică în acea perioadă de relativ, dar real dezgheț politic și cultural. Din vorbă în vorbă, „domnul Nicu” (după cum ne‑a permis Domnia Sa să îi spunem) ne povestea felurite întâmplări din lumea presei interbelice, numele cele mai frecvente fiind – după F. Brunea Fox, bineînțeles – cele ale lui Al. Sahia, Ion Pas, Teodorescu Braniște, Eugen Jebeleanu și Geo Bogza. Cum avusesem curiozitatea să consult la Biblioteca Academiei câteva dintre gazetele vremii, nu mi‑am mai putut stăpâni întrebarea: „Domnule Carandino, dar toți cei despre care îmi vorbiți atât de frumos și de emoționant vă erau adversari ideologici. Adică erau de stânga, pe când Domnia Voastră erați gazetar de dreapta. Cum vine treaba asta?” Răspunsul lui N. Carandino a fost magistral: „Domnul meu, noi, cu ăștia din presa de stânga, din Sărindar, dimineața, în gazete, ne înjuram de ne săreau capacele, dar seara, la Capșa, schimbam idei”.

Altceva mai bun nici nu cred că aș putea să vă propun ca încheiere la aceste rânduri și, cu atât mai puțin, nu cred că ar mai fi nevoie de alte comentarii…

Șerban CIONOFF

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*