Cum s‑a schimbat climatul literar

După 30 de ani (parafrazând titlul unui celebru roman de Alexandre Dumas), bilanțul pentru literatură nu se poate detașa de evoluția fenomenului culturii, în general, la noi. Schimbările fundamentale produse în societate, după decembrie ʼ89, au determinat schimbări esențiale în cultură, firește, și în literatură. De pildă, nu mai există acea planificare a aparițiilor editoriale, lista aparițiilor anuale ce trebuia avizată de forurile de partid și de stat, în amănunțime, adică fiecare titlu în parte. Au apărut, liberalizate, o sumedenie de edituri în țară, fiecare cu programul ei (atâta cât îl are), fără să mai dea seama nimănui de ce tipărește cartea cutărui sau a cutărui autor. A dispărut, va să zică, cenzura ideologică, tematică, cenzura asupra autorilor (să ne amintim radierile numelor scriitorilor care se stabileau în străinătate), dar a apărut un alt criteriu, nu mai puțin draconic: editorii impun scriitorilor (nu tuturor, dar practica e cvasi‑generalizată) să‑și plătească tipărirea operelor pe care le concep, când firesc ar fi ca munca aceasta intelectuală să fie retribuită ca oricare altă prestație. A dispărut și rețeaua de difuzare a cărții și a publicațiilor. Există totuși câteva filiere, dar oarecum obscure, astfel încât ce se editează la Craiova, bunăoară, nu prea ajunge la Cluj ori la Iași. Sau cărțile publicate de editurile din Timișoara nu se văd la Galați ori la Suceava, ca să iau la întâmplare exemplul acestor orașe. Situația e aceeași și în ce privește revistele, ziarele. Inițiativa privată ar trebui să se implice masiv în organizarea unor lanțuri de difuzare, după model occidental, dacă tot ne lăudăm că suntem… în Europa. Ce am spus până acum ar putea conduce la ideea că ne aflăm într‑un soi de criză culturală/editorială. Nici vorbă! Se tipărește în țară o cantitate imensă de carte cum n‑a mai existat niciodată la noi. Și nici opinia că nu se cumpără carte, nu stă în picioare. Lumea cumpără, după posibilitățile financiare pe care le are, dar cumpără. În plus, bibliotecile județene cunosc un aflux imens de cititori. Ceea ce înseamnă că lumea citește. Ce citește și ce cumpără e o altă chestiune, care se leagă indisolubil de ceea ce i se oferă. Și mă tem că oferta cea mare nu constă în propagarea cărților de valoare autentică, ci a celor de minimă probitate intelectuală. E o impresie, doar!?

Au apărut, firesc, generații noi de scriitori. Unii dintre ei au produs (scuzată‑mi fie expresia) romane, povestiri, poezii, piese de teatru etc. de tot interesul. Dar, oare, ecoul lor în public e cel care ar trebui să fie?! Ziarele nu mai au rubrici culturale. Revistele de cultură, puține câte sunt, nu mai pot influența cititorii atrăgându‑le atenția asupra cărților bune, ca și asupra celor proaste. Pentru că tirajele acestora sunt confidențiale și, în general răzbat pe o rază geografică limitată. Dar, oare, recomandările sunt făcute cu voci autorizate?! Aici trebuie să ne referim la critica literară. Din păcate, e o critică în sine și pentru sine, adică pentru autorii despre care se scrie (și nici aceștia nu e sigur că urmăresc cum sunt comentate operele lor), ceea ce face ca etalonul valoric să fie foarte labil. Există mari romancieri la Șimleu Silvaniei (numesc absolut la întâmplare acest oraș) care, depășind arealul cultural în care au fost decretați ca atare, constată că părerile celor de aiurea nu confirmă genialitatea lor. S‑au format câteva straturi (îngăduiți‑mi acest cuvânt) de condeieri (iarăși o vorbă urâtă), care conviețuiesc în paralel, cultivând un dispreț funciar al unora față de ceilalți. Există o Uniune a Scriitorilor, pe care veleitarii nemembri o contestă, ca fiind un organ de modă, vezi Doamne!, stalinistă, și propun o altă formă de organizare, profesionistă zic ei, în care se cultivă reciproc cu o râvnă de toată lauda. Dar, din păcate, nu depășesc, aproape niciodată și niciunul, condiția diletanților. Aparent ne aflăm într‑o spectaculoasă devălmășie. Și totuși, nu. Fiecare falangă de scriitori își vede de‑ale sale, în dulce dispreț față de activitățile celorlalți. Nu totdeauna însă. Atacul la baionetă al celor din afara Uniunii Scriitorilor asupra acesteia se dovedește a fi un țel de programată aspirație în demersul de răsturnare a valorilor. Lupta aceasta rămâne însă de domeniul bucătăriei interne, meschină, deci și marginală. Bătălia adevărată se dă însă în privința premierii scriitorilor (aici funcționează din plin legea grupurilor, grupulețelor, a bisericuțelor, a sinagogilor ș.a.), a traducerii în limbi de circulație universală, care și ea se face, firește, după puterea relațiilor individuale. La nivelul mare, al interesului statului, propaganda culturală externă se face sărind dintr‑o extremă în alta: ori la nivel folcloric, ori la vivel suprarealist. Și cine, Dumnezeule!, să poată împăca pe toată lumea?!

S‑a stabilizat un soi de ierarhie a generațiilor. Nouăzeciștii sau douămiiștii îi bagatelizează pe șaizeciști etc. Scriitorii ajunși la vârste înaintate par a nu‑i înțelege pe cei care au depășit abia de curând vârsta debutului. Cât de mult se respectă unii pe alții? Prea puțin. Acest fenomen e stimulat, în primul rând, de lipsa de autoritate pe care statul o conferă scriitorilor. Mai înainte (nu deplâng câtuși de puțin acele vremuri trecute) scriitorul avea un statut de demnitate socială. Acum, fiindcă veniturile scriitorilor sunt modeste (mult prea modeste), lumea se uită la ei cu un soi de îngăduință arogantă. A fi scriitor azi nu e de mare laudă. Firește, nu mă refer la cei câțiva impuși de o bună orchestrare a propagandei, a marketingului. Revistele literare sunt slab susținute financiar din fonduri de stat. Din fonduri particulare chestiunea se reduce iarăși la relațiile cu diverși mecenați. Sunt județe în care există o bună înțelegere a actului artistic îndeobște, așa încât se găsesc mai ușor fonduri necesare susținerii activităților culturale/literare. Alte județe fac ureche șută (un cuvând rămas din vorbirea secolelor trecute), după principiul (!?) că nimeni n‑a murit dacă nu a citit o carte. Mă întreb câți oameni au azi, acasă, o bibliotecă încropită cât de cât? Pereții noilor apartamente – și se construiesc mii de apartamente în țară – sunt aproape goi, dacă nu cumva sunt prinse, în câte un cui, tablouri din categoria kitsch‑ului. Educația estetică s‑a mântuit în școli. Dar cum îmi și fac iluzii că s‑ar putea face o asemenea educație când din manualele oficiale s‑a scos disciplina istoriei naționale, s‑a eliminat limba și literatura națională, îndeobște s‑a eliminat tot ce ține de cultura generală a generațiilor tinere. Ne focalizăm atenția pe specializări. Foarte bine. Numai că un IT‑ist, bunăoară, va fi cu atât mai bun specialist cu cât va avea o gândire culturală mai generos deschisă. Și încă ceva. Din școli lipsește instrucția (nu mă refer la instrucția militară: la dreapta, la stânga! etc.), ci la instrucția comportamentului individului în societate. La cultivarea respectului și a îndatoririlor cetățeanului față de semen, față de societate, față de stat. Or, toate aceste forme de organizare, scăpate din control, duc la un dezinteres maladiv față de cultură. Implicit față de literatură. A citi nu înseamnă câtuși de puțin o pierdere de vreme. Deși așa pare când vezi în autobuze, spre exemplu, cum opt din zece tineri stau cu ochii pe telefoanele mobile. Ar fi absurd să‑i vezi cu vreo carte în mână?! Probabil că da, atâta vreme cât societatea e indiferentă (aproape indifernetă) față de actul de cultură. Cineva îmi poate reproșa că nu văd marile festivaluri „Enescu”, „Cerbul de aur” și altele de acest tip. E minunat că ele există, că pot exista, însă, tot o vorbă din secolele trecute zice că o rândunică nu face primăvara. Aș fi cu totul nedrept dacă aș spune că astăzi nu avem o bună cultură, o bună literatură. O avem, dar ea se dezvoltă mai ales… pe cont propriu. E și acesta un mod de a exista al literaturii. E bine, e rău? Rămâne de văzut.

Intervenția mea nu e câtuși de puțin bilanțieră, ci doar o încercare de atitudine publică. Va avea sau nu vreun ecou? Iarăși rămâne de văzut. Și câte altele încă ar mai fi de spus…

Constantin CUBLEȘAN

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*