Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Corneliu Vlad: Ucraina: o secesiune hibridă

Corneliu Vlad: Ucraina: o secesiune hibridă

Am avut o îndoială dacă se poate scrie despre Ucraina de acum sub genericul secesiunii, pe care atotştiutoarea „enciclopedie liberă” Wikipedia o definește drept „actul politic care constă în separarea oficială și voluntară a populației unui teritoriu de restul statului sau al federației de care aparținea până atunci”. E greu de spus dacă populația Crimeei sau a zonelor din sud‑estul Ucrainei a decis să se despartă de Kiev printr‑un „act politic”, „oficial” și „voluntar”. Însă aceeași Wikipedia enumeră printre cele mai recente secesiuni din Europa – Abhazia de Georgia, Transnistria de Republica Moldova, Crimeea de Ucraina și Catalonia de Spania. Cam discutabilă enumerare și oricum incompletă, dar să convenim că, între atâtea calificative care i s‑au atribuit crizei din Ucraina, se află și loc, și justificare, pentru termenul de secesiune.

În 2016, la prezentarea publică a cărții mele „Crimeea schimbă lumea”, un distins și experimentat diplomat, dar și politolog profund și subtil, se întreba dacă nu cumva afirmația din titlu este prea tranșantă. Cred și acum, ca și atunci, că prin criza din Ucraina și mai ales prin criza din jurul problemei ucrainene, care are ramificații prelungi și subtile în urzeala relațiilor internaționale, a devenit cât se poate de evident că lumea a intrat într‑o zodie nouă, care se desprinde de cea (relativ) euforică de dinaintea sa, când începuse să câștige teren ideea că Războiul Rece și confruntarea Vest‑Est s‑au încheiat, ba chiar că „istoria se sfârșește” (Fukuyama) și relațiile dintre state „se dezideologizează” (Gorbaciov) și că în față omenirii s‑ar profila un viitor idilic, al păcii, armoniei și conlucrării generale.

Criza politică și militară din relațiile ruso‑ucrainene, care a degenerat cu repeziciune într‑un război în adevăratul sens al cuvântului, dar și într‑o încordare și imprevizibilitate și insecuritate la nivel cvasiplanetar, a risipit iluziile post‑Război Rece. Este adevărat că lumea nu se află acum în fața unui al Treilea Război Mondial sau al unui război atomic atotdistrugator, că în clipele cele mai întunecate ale ultimei jumătăți de secol – și deci semnalul Crimeea nu este unul de tipul Sarajevo pentru Primul Război Mondial sau Danzig și Pearl Harbor pentru al Doilea – dar tot mai multe evenimente și evoluții atestă o înrăutățire crasă și o nesiguranță tot mai preocupantă a climatului general în lume.

Fapt este că, de câțiva ani, Ucraina a devenit vedeta nedorită a actualității internaționale. Numele acestui stat european – unul dintre cele mai întinse și mai populate de pe continent – trimite astăzi la starea planetară de confruntare surdă, de imprevizibil și incertitudine, care se reinstaurează tot mai temeinic în lume. Dar înainte de a fi sporit spectaculos coeficientul de neînțelegere și insecuritate internațională, criza ucraineană a adus această fostă republică unională sovietică devenită stat independent și chiar, pentru scurtă vreme, stat deținător de arme nucleare, ca urmare a dezmembrării URSS, în pragul colapsului. Ucraina, unul dintre cele mai tinere state europene, se apropie tot mai mult de posibilitatea dispariției sale ca entitate statală, cel puțin în formula istorică și geografică proclamată și consacrată în momentul nașterii sale ca stat independent, la începutul anilor 1990.

Specialiștii nu contenesc să expliciteze, de fapt să scrie și să rescrie, istoria acestor câțiva zeci de ani de independența a Ucrainei și se străduiesc să lămurească și să categorisească procesele care au dus țara în pragul dezmembrării. Primul episod spectaculos din serie a fost Crimeea. La 21 noiembrie 2013, ca răspuns la respingerea de către președintele (de atunci) Ianukovici a acordului de asociere cu Uniunea Europeană, la Kiev s‑a întrunit o manifestație care avea să se amplifice rapid și să prolifereze și în teritoriu. A urmat o represiune violentă cu peste o sută morți, destituirea președintelui Ianukovici, iar peste câteva zile, asedierea Parlamentului de la Simferopol (Crimeea) de către grupuri înarmate pro‑ruse. La 16 martie are loc în Crimeea un referendum (considerat ilegal de Comisia de la Veneția a Consiliului Europei) care decide alipirea Crimeei la Rusia. Dar, element semnificativ – și poate unic în istorie ‑ înainte de a decide (re)alipirea la Rusia, Crimeea a fost, pentru o zi, stat independent. La 11 mai, un referendum similar (dar neprevăzut de Constituția Ucrainei) are loc în Donbas, din sud‑estul țării, după care regiunile Donețk și Lugansk se declară „republici populare”. Situația în zonă se deteriorează brusc în estul separatist, unde izbucnește un război civil între armata administrației centrale de la Kiev și forțele pro‑ruse din Donbas. Război care continuă și astăzi, în ciuda câtorva înțelegeri de pace convenite la Minsk. Război care a făcut până acum peste 10.000 de morți și pagube materiale greu de estimat. Iar în tot acest timp, experții ucraineni, ruși, occidentali și de pretutindeni se întreabă despre ce este vorba și cine are dreptate (conform dreptului internațional, dar și legislațiilor URSS, Ucrainei, Rusiei etc.).

În acest moment, teritoriul Ucrainei este scindat în trei arii: 1. Zona centrală și de vest, aflată sub controlul autorităților de la Kiev; 2. Zona Donbas (o parte din regiunile Donețk și Lugansk), unde se dau lupte și se dispută teritorii, iar căpeteniile separatiste au proclamat „republici populare” care cer alipirea la Rusia, dar Moscova, prudentă, nu dă curs solicitărilor; 3. Crimeea, care a (re)intrat în componenţa Federației Ruse și pe tema căreia s‑a declanșat o amplă dezbatere politico‑diplomatico‑juridico‑militară în legătură cu legitimitatea noului statut al peninsulei. În sfârșit, pentru ca periculoasa cacofonie să crească exponențial, unii politologi vest‑europeni avansează ideea federalizării Ucrainei în trei entități autonome „care să respecte liniile despărțitoare create de istorie”, cum solemn se exprimă diplomatul universitar de la Strasbourg Michel Ruch. Redăm întocmai proiectul lui de federalizare: „1. La vest, partea catolică (cu capitală la Lvov/Lviv), aflată multă vreme sub influență poloneză și austro‑ungară; 2. La est, Donbas (cu capitală la Donețk), învecinată cu Rusia, regiune în întregime rusofonă și refractară la influențele occidentale; 3. În mijloc, masă centrală hibridă (cu capitală la Odessa), bilingvă, permeabilă la dublă influență; 4. Kiev/Kiiv ar urma să păstreze doar un rol de sediu al competențelor regaliene necesare exercitării unui condominium extern tranzitoriu deschis procesului de transformare”. Acest „proiect de țară/federație” avansat cu atâta dezinvoltură (pentru a nu spune iresponsabilitate) de învățăcelul titrat la Strasbourg ar introduce în dezbatere o abordare deosebit de periculoasă dacă ar fi luat în seamă de către factorii de decizie – fie ei de la Kiev, Moscova, din cancelarii occidentale sau instituții europene, internaționale etc. Să te apuci să decupezi teritoriul unui stat independent și suveran după cum te taie capul, în care ai pus la repezeală ceva istorie și geografie a țării pusă parcă pe o masă de disecție, trimite mai degrabă la dureroasele și dramaticele pertractari și împărțeli după planuri „din cuțite și pahare” ticluite în istorie de felurite căpetenii fascinate de cuceriri și inspirate de sfetnici neînţelepţi.

La cinci ani de la izbucnirea virulentă a crizei, lumea se întreabă ce s‑a întâmplat de fapt „pe teren” din punctul de vedere al dreptului intern și internațional: secesiune, separare, dezmembrare, anexare, (re)alipire de teritorii? Război civil, ruso‑ucrainean, agresiune, revoluție, lovitură de stat? Întrebările și „variantele de fugă” în legătură cu viesparul de criză în discuție pot fi extinse și multiplicate, astfel încât problemele ar putea părea la un moment dat insolubile. Și totuși, în întreg acest peisaj încărcat de imprevizibil, riscuri și capcane, se poate identifica un punct de sprijin solid, pentru a așeza pe el piatra unghiulară pentru un construct viabil: în mod paradoxal, dar fericit, fiecare dintre marii actori ai jocului evită nu doar dispariția, ci şi demembrarea și vulnerabilizarea Ucrainei ca stat. Din rațiuni și interese proprii, care sunt nu numai diferite, ci chiar divergente, fiecare își dorește Ucraina ca stat viabil, furnizor de securitate, fie și pentru faptul că poate îndeplini în continuare, așa cum a făcut‑o deja în istoria sa zbuciumată, misiunea de stat tampon (buffer) între universul geopolitic rus/eurasiatic și cel occidental/euroatlantic.

Declanșarea crizei din Ucraina și a crizei ucrainene (care implică și contextul european, eurasiatic și cel internațional) a fost și rămâne o mare greșeală din partea tuturor celor implicați – și responsabili, într‑un fel sau altul – pentru acest curs al evenimentelor. Ceea ce numim secesiunea/secesiunile din Ucraina reprezintă doar o fațetă a unei convulsii naționale, dar și geopolitice cu o arie de extindere mult mai amplă. Dar, după cum am rememorat aici elemente ale acestei crize în plină desfășurare, secesiunea, în cazul Ucrainei, se definește distinct față de fenomene similare din trecut sau din alte părți și, de aceea, o putem numi, cu un epitet foarte solicitat azi, secesiune hibridă.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Corneliu Vlad

Corneliu Vlad – ziarist și autor de cărți de politică internațională Membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști Născut la 17 mai 1942 în comuna Talmaz – Tighina, România (azi R. Moldova) Colegiul Național “Dinicu Golescu”, Campulung – [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*