Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Corneliu Vlad: „Când Europa centrală se va trezi…”

Corneliu Vlad: „Când Europa centrală se va trezi…”

„Când Europa centrală se va trezi…” – am putea parafraza celebra spusă napoleoniană despre China. Europa Centrală, partea de lume în care se află de la începuturi, statornic, şi România, are însă de procesat o istorie densă, contradictorie şi care încă „lucrează”, iar în paralel trebuie să facă faţă unor noi provocări, preponderent benefice, pe care le impune presant şi stringent noua stare istorică a acestor state, care au ales lumea democraţiei şi economiei de piaţă, după ce au lăsat în urma precedentul regim totalitarist ce se revendică din comunism şi suzeranitatea constrângătoare faţă de URSS. Statele din Europa Centrală se remarcă, de câţiva ani, fiecare în mod specific, dar tot mai distinct, ca actori activi ai arenei europene şi internaţionale. Ele caută, identifică şi experimentează formule de definire a propriilor căi de devenire, chiar dacă, uneori, spre surpriza sau chiar stupoarea partenerilor lor occidentali, generează în acelaşi timp un interes tot mai viu în capitalele altor mari puteri (Rusia, China) şi zone geografice (lumea arabă, Asia de est şi de sud etc.). Europa Centrală nu şi‑a definit încă pe deplin locul şi rolul pe continent şi în lume (se pare că nici mai marii lumii nu au făcut‑o sau nu au căzut de acord încă), iar acest proces – în desfăşurare – promite să cunoască şi în viitor evoluţii interesante, unele chiar surprinzătoare, într‑o logică a lucrurilor pe care observatorii politici se concentrează să o definească şi să o înţeleagă.

În cea mai dinamică şi mai novatoare parte a lumii, Europa (care nu numai lui Paul Valéry îi apărea ca un fel de peninsulă a Asiei), Europa Centrală este, în multe privinţe, şi cea mai atipică zonă a continentului.

Excelează, înainte de toate, prin diversitatea reliefului, a naturii, a seminţiilor care o populează – cu tot ce poate însemna aceasta varietate: limbi vorbite, culturi, tradiţii, mentalităţi. Rareori, pe scoarţa Pământului, un asemenea fascinant mozaic etnic, lingvistic, cultural etc., mereu în căutarea formulei de armonizare a civilizaţiilor alcătuitoare, cu o istorie în care, parafrazându‑l pe Churchill, se produce imens, dar care trebuie şi asimilată în chip rezonabil. Fireşte, nu totul este – şi nu poate fi – ideal în acest teritoriu care, chiar dacă aflat în centrul continentului, era în Antichitate mai degrabă unul al barbarilor, apoi unul greu de cucerit şi de administrat, dar râvnit pentru bogăţiile sale ştiute sau doar bănuite prin legende, apoi asimilat şi integrat încetul cu încetul în civilizaţia tot mai distinct europeană până la structurarea întregului în naţiuni şi state (sau invers), după ce mai întâi au fost, secole de‑a rândul, sub stăpânirea sau „protecţia” unor mari imperii – Roman de naţiune germană, Habsburgic, Rus, Otoman. Să nu uităm însă că această parte a lumii a fost şi ea într‑un fel un „butoi de pulbere” al Europei, ca şi zona învecinată a Balcanilor, căci de aici au pornit ambele războaie mondiale, prin pretextele de la Sarajevo şi Danzig. Să fie oare complet întâmplător ca, mergând în jos pe firul meridianului, linia care porneşte de la Gdansk (fostul Danzig) ajunge la Sarajevo, după ce traversează întreaga Europă Centrală de la nord spre sud, aproximativ prin mijlocul ei? Să fie acest joc pe harta doar o simplă coincidenţă? Sau, această parte a continentului, aflată îndelung sub influenţe exterioare (asemenea Balcanilor învecinaţi), a fost sortită de mai marii Europei (şi ai lumii) să îndure pe pământul ei şi confruntări de forţe sângeroase între mari puteri, şi războaie „prin procura”, şi tot felul de alte expediţii militare pe aşezările şi ogoarele altora?

De câteva decenii, Europa Centrală încearcă un experiment singular în istorie. Salutar, ba chiar imperios necesar, dar ultrasolicitant şi – încă în plină desfăşurare fiind – cu urmări greu previzibile. Concret spus, ţările din regiune, numite în Estul postbelic tări socialiste, iar în Vest naţiuni captive, dar de toată lumea Europa Răsăriteană, au fost ocupate de Armata Roşie, li s‑au impus regimuri comuniste şi au fost integrate în angrenajele instituţionale ale URSS la nivel suprastatal – alianţa militară a Tratatului de la Varşovia şi parteneriatul de colaborare economică al CAER. Această arhitectonică a „comunităţii statelor socialiste” s‑a confruntat, timp de peste patru decenii, cu „lagărul imperialist”, în cadrele războiului rece dintre Est şi Vest. O confruntare care s‑a încheiat, pentru mai toată lumea, pe neaşteptate, prin implozia unuia dintre protagonişti: regimurile comuniste s‑au prăbuşit unul câte unul, iar odată cu ele şi legăturile instituţionale dintre aceste state, iar Uniunea Sovietică s‑a dezmembrat, abandonând, şi ea, patternul comunismului. Mai mult, fostele state „comuniste” (impropriu spus, întrucât comunism nu a existat niciodată în realitate) s‑au integrat treptat în structurile politico‑militare şi economice ale democraţiei liberale şi economiei de piaţă: NATO şi Uniunea Europeană. Astfel, o parte din Estul canonic al războiului rece trece, cu arme şi bagaje, practic „peste noapte”, în tabăra adversă, inamicul de până mai ieri, Vestul, dar, deşi se proclama şi se clamează încontinuu că astfel s‑a încheiat Războiul Rece, acest moment nu a fost marcat de niciun fel de document internaţional sau „bilateral” Est‑Vest. Incertitudinea încheierii „în coadă de peşte” a confruntării Est‑Vest fără un act sau o înţelegere publică prin care să se statueze, fie şi în linii mari, noua ordine internaţională s‑a resimţit la scară mondială, dar în unele zone ale globului – şi poate în primul rând în partea centrală a Europei – incertitudinea şi nesiguranţa noilor stări de fapt au perpetuat o atmosferă de suspiciune şi insecuritate care nu a dispărut nici după cooptarea statelor din fosta Europă Răsăriteană în instituţiile europene şi euroatlantice. În această perioadă istorică de mari transformări, revenirea la o viaţă normală a statelor din Europa Centrală este, după o formulă proverbială tot mai frecventată, de o dificultate comparabilă cu aceea a „tranziţiei” (inverse) de la supa de peşte la acvariu. Pe lângă sfidările comune partenerilor lor din lumea occidentală (până de curând adversari, ba chiar inamici), precum instabilitatea sau criza economico‑financiară, terorismul, extremismul de dreapta şi de stânga, autoritarismul, populismul, statele central‑europene au de înfruntat şi propriile probleme, la nivel de regiune şi de ţară.

Folosim aici sintagma Europa Centrală cu toate că ea este improprie şi nici întru totul exactă, este şi ambiguă, dar şi instrumentată de către unii sau alţii. Şi totuşi, recurgem la termenul consacrat Europa Centrală pentru că este mai apropiat de realitate decât altele, produse şi ele de altfel cu generozitate de către geografi, istorici, politologi, geopoliticieni.

În istorie, acest petic de lume a beneficiat de o pletoră de denumiri. După marile schimbări din 1989‑1991, unul dintre şefii Pentagonului, Donald Rumsfeld, i‑a spus „Noua Europă”, în timp ce unii autori francezi îi spun „Cealaltă Europă”. Denumiri, cum se vede, atent şi prudent elaborate, căci, după cum constata politologul bulgar M. Hristova, aici „nu este vorba de un spaţiu fizic şi atât, cu o existenţă care‑şi vede de drum de la sine. (…) Nu, este vorba de obiectul unei multitudini de viziuni, amintiri, poziţii geopolitice, pe care este delicat să reuşeşti să cazi de acord”.

Definiţia cea mai potrivită a acestei zone este cu atât mai greu de găsit cu cât însuşi arealul şi chiar limitele sale au fost de‑a lungul timpului labile şi schimbătoare, ba chiar contestate. Către est, unde limitele Europei Centrale coincid cu cele ale continentului european, separarea între Europa şi Asia este arbitrară încă din Antichitate, căci nu s‑a bazat pe frontiere naturale, ci mai ales pe considerente politice şi culturale. În secolul al XVIII‑lea, Imperiul Habsburgic susţinea că Europa se opreşte la hotarele răsăritene ale Vienei, iar Imperiul Ţarist proclama că Europa sfârşeşte şi Asia începe pe teritoriul său. Astăzi, frontierele naturale de Est acceptate cvasiunanim ale Europei/Europei Centrale (şi de Răsărit) sunt munţii Urali, fluviul Ural, Marea Caspică, Munţii Caucaz, Marea Neagră, Bosforul, Dardanelele şi Marea Egee.

Dar mai trebuie adăugat şi faptul că frontierele aici în discuţie depind de raporturile Occident‑Orient. Frontierele de vest ale Europei Centrale sunt şi ele numite în fel şi chip istoriceşte. Au existat Europa dunăreană (sub mantia Imperiului Habsburgic) şi Europa balcanică (sub dominaţia sau influenţa Imperiului Otoman). A urmat suita de denumiri Mitteleuropa – Europa de Mijloc, Zwischeneuropa – Europa Intermediară – termeni care exprimau interesul teoreticienilor şi politicienilor germani pentru acest spaţiu, văzut ca teritoriu de „influenţă naturală” pentru Germania, apoi „spaţiu economic protejat”, iar în timpul celui de‑al Treilea Reich, „spaţiu vital german”. În perioada postbelică s‑a recurs mai frecvent la formulele de tipul Europa Centrală, Europa Centrală şi de Est sau Europa Răsăriteană, dar ambiguitatea era prezentă în toate: erau cuprinse aici doar statele „socialiste” sau şi Austria? Dar Germania, face şi ea parte din Europa Centrală? Iar cazul cel mai sugestiv este al României, care în cartografia europeană a ultimelor câteva secole ori figurează cu tot teritoriul în Europa Centrală, ori numai cu Transilvania, ori deloc. Disocierea între Europa Centrală şi cea Răsăriteană era între zonele majoritar catolice şi cele majoritar ortodoxe, între fostele componente ale Imperiului Habsburgic şi celelalte teritorii/state din regiune.

Dincolo de proximitatea geografică, statele din zonă, caracterizate şi de o mare diversitate lingvistică şi culturală (inclusiv cu minorităţi naţionale semnificative numericeşte), au fost incluse în sau dominate de state supranaţionale (Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, Imperiul Habsburgic, Republica celor două naţiuni – Polonia şi Lituania) şi imperii din vecinătate, precum cel Otoman şi cel Rus. Majoritatea popoarelor din regiune şi‑au obţinut independenţa de stat în secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea, aşadar, mai târziu decât popoarele din vestul, nordul şi sudul continentului.

După 1989 a apărut tendinţa de a include în formula Europa Centrală toate statele din fosta Europă Răsăriteană, termenul de Europa de Est fiind destinat să înglobeze acum statele independente ex‑sovietice din Europa: Ucraina, Belarus, Georgia, Republica Moldova (iar după unii autori şi Armenia, şi Azebaidjanul).

În încercările lor de a defini mai riguros zona, geografii, iar apoi şi geopoliticienii au avansat ideea delimitării contururilor Europei Centrale „între lumea rusă şi lumea germană”, după cum se exprimă, în prezentarea noţiunii, Wikipedia.

Astăzi, numeroasele definiţii propuse Europei Centrale sunt grupate de cercetători în două mari categorii, de la cea restrictivă la cea extensivă, cu variantele intermediare formulate sau… posibile dintre ele. În viziunea restrictivă a scriitorului ceh Milan Kundera, Europa Centrală trebuie văzută „nu ca un ansamblu de state, ci mai degrabă ca unul de popoare în frontiere imaginare şi mereu schimbătoare, în interiorul cărora dăinuieşte aceeaşi memorie, aceeaşi experienţă, aceeaşi tradiţie comună”. În această definiţie, mai degrabă poetică, se includ Austria, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia. O Europă Centrală care, explica Milan Kundera, aparţine integral Occidentului şi este „partea sa cea mai puţin cunoscută şi mai fragilă”. Definiţia extensivă, formulată de prof. Peter Jordan, ar include următoarele ţări: Germania, Austria, Belarus, Croaţia, Estonia, Ungaria, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Elveţia, dar şi teritorii din Franţa, Italia, Rusia (Kaliningrad), România (Transilvania, şi judeţul Suceava – sic!), Serbia (Voivodina), Ucraina (regiunile Lvov, Cernăuţi, Transcarpatia etc.)

 

Zonă tampon

Europa Centrală a fost impusă în atenţia generală de către geopolitica anglo‑saxonă. Teoreticianul britanic Halford Mackinder (1861‑1947) a teoretizat principiul potrivit căruia nicio putere europeană nu trebuie să unească ansamblul continentului eurasiatic (Asia şi Rusia), căci astfel lumea anglo‑saxonă ar fi în pericol de dispariţie economică. Intrarea Statelor Unite şi a Angliei în cele două Războaie Mondiale a urmărit tocmai dejucarea unor asemenea planuri ale Germaniei. Inima geografică a continentului eurasiatic, „zona pivot” (Heartland), completează geopolitologul american Nicholas Spykman (1893‑1943), nu trebuie să ajungă până la mările calde şi de aceea politica anglo‑saxonă trebuie să aibă ca obiectiv permanent exercitarea controlului asupra „zonei de margine” (Rimland) a uscatului eurasiatic, pentru a stăvili oricând expansiunea principalelor puteri europene (Germania, Rusia).

Mackinder formula lapidar, în 1904, această strategie globală care, susţine politologul american contemporan George Friedman, îşi păstrează şi astăzi perfect valabilitatea:
„Cine controlează Europa de Est, controlează Heartlandul;
Cine controlează Heartland, controlează Insula‑Lume;
Cine controlează Insula‑Lume, controlează lumea”.
Iar Nicholas Spykman enunţa, în termeni asemănători:
„Cel care domină Rimlandul, domină Eurasia;
Cel care domină Eurasia, ţine în mâini destinele lumii”.

Este adevărat că Rimland nu înseamnă (doar) Europa Centrală, chiar şi în sensul cel mai larg, dar semnificaţia politică a acestei zone nu poate fi – şi nici nu a fost – nesocotită, fie ea şi ca zonă tampon între puterea maritimă (azi Statele Unite) şi puterea continentală (Rusia, China).

De remarcat că teoreticienii germani ai epocii, precum Karl Haushofer, au considerat această teorie compatibilă cu viziunea germană de control asupra Mitteleuropa, politica exprimată prin sloganul „Drang nach Osten”. Dar pentru alte mari puteri vest‑europene ale secolului al XX‑lea controlul exclusiv al unei mari puteri asupra Europei Centrale ar fi fost un adevărat „coşmar geopolitic”, cum se exprimau diferiţi teoreticieni occidentali, care apreciau imediat după pacea din 1945 că dacă fie Germania, fie URSS ar fi câştigat necondiţionat victoria în al Doilea Război Mondial, aşadar, inclusiv controlul total asupra Europei Centrale, acea putere victorioasă şi‑ar fi extins şi asigurat puterea asupra întregii Eurasii.

Asemenea consideraţii au fundamentat teoretic şi Războiul Rece postbelic. Întrucât, după apariţia bombei atomice, un război mondial „cald” devenea o soluţie practic inimaginabilă, confruntarea Est‑Vest a necesitat şi produs un clivaj planetar între cele două tabere antagonice, iar „Cortina de Fier” (inclusiv Zidul Berlinului) care s‑a ridicat între ele a afectat grav istoria Europei, a popoarelor şi statelor continentului, mai ales în zona europeană de contact între adversari care era Europa Centrală.

„Europa Centrală – o zonă tampon între două lumi care s‑au confruntat şi se confruntă în continuare”, titra Claire Vizy un articol din „Nouvelle Europe”, la 2 octombrie 2016. „După Războiul Rece – observă autoarea articolului – SUA şi‑au întărit prezenta în Rimland, sperând să controleze regiunea prin extinderea NATO şi o mai mare prezenţă în Caucaz şi Asia Centrală, inclusiv Orientul Mijociu. Este vorba, de fapt, pentru Washington, de vechea sa doctrină de îndiguire: interzicerea accesului Rusiei la mările calde şi la o serie de strâmtori”.

Rolul de zonă tampon este unul istoric pentru partea centrală a continentului european. În secolele al XII‑lea şi al XIII‑lea, Europa Centrală a fost un zid de apărare în faţa invaziilor otomane – aminteşte autoarea. Apoi, în timpul îndelungatei ocupaţii otomane, cei de aici şi‑au apărat religia şi identitatea împotriva încercărilor de asimilare musulmană ale sultanilor şi au împiedicat oştile turceşti să pătrundă în Europa Apuseană. Iar în timpul Războiului Rece, sub egida Sovietelor, zona s‑a manifestat din nou în funcţia sa de regiune frontalieră între Est şi Vest. „Se observa, aşadar, că pe măsură ce se succed marile crize ale istoriei, fie că acestea au cauze religioase sau ideologice, Europa Centrală a traversat numeroasele invazii întărind una sau alta din părţile în conflict, fără să aibă însă posibibilitatea reală de a participa la evenimente” – conchidea cu amărăciune istoricul‑politolog.

Dar astăzi mai este oare această parte a Europei o zonă tampon? – se întreabă autoarea. Oricum, observă ea, „însăşi exercitarea rolului istoric de tampon de către aceste ţări a lăsat urme foarte puternice în memoria lor naţională. Fără a merge până la consultarea izvoarelor istorice propriu‑zise, este îndeajuns să te opreşti asupra marilor clasici ai literaturii sau filmului, cunoscuţi marelui public, pentru a înţelege că, deşi animozitatea este îndreptată în primul rând către invadatori, ea nu‑i va ocoli nici pe ceilalţi, cei care nu au intervenit atunci cînd aveau posibilitatea”. Iar această pasivitate vizează Anglia şi Franţa, din interbelic şi până la sfârşitul Războiului Rece. Consecinţă a fost „ostilitatea şi un sentiment de delăsare al popoarelor din Europa Centrală, ceea ce le face nu rareori mai puţin cooperante pe plan european”.

Dacă Războiul Rece „clasic” s‑a încheiat sau nu, se discută încă şi astăzi, dar oricum încercarea de forţe Est‑Vest (în noile lor formate) nu a încetat, contrar aparenţelor, nici în momentele de euforie imediat următoare prăbuşirii Zidului Berlinului. Fluxurile economice şi‑au inversat sensul dinspre Est spre Vest, piaţa est‑europeană s‑a deschis generos Occidentului, iar instituţiile europene şi euroatlantice şi‑au conceput şi lansat strategiile extinderii spre Est. Un criteriu riguros urmat a fost cel al admiterii statelor candidate în Est mai întâi în NATO şi abia după aceea în Uniunea Europeană. Iar când s‑a încercat să se eludeze acest criteriu, în Ucraina s‑a declanşat conflictul care însângerează acest stat şi criza care intoxică acum întreaga atmosferă internaţională.

Primul val de integrare în UE (cu opt state foste membre ale CAER), de la 1 mai 2004, a urmat admiterii statelor est‑europene foste membre ale Tratatului de la Varşovia în NATO, la 12 martie 1999 şi 29 martie 2004. Geopolitologul francez Pierre Verluise explica această „revoluţie strategică”, după cum o denumeşte, prin faptul că după încheierea Războiului Rece s‑a procedat la o „diviziune a muncii” între NATO şi UE: NATO a preluat problema securităţii, extinzându‑se mai înainte ca UE să o facă. Şi care şi‑a asumat misiunea gestionării economice şi normative, precum şi „o mai bună deschidere a pieţelor”. În spaţiul central şi est‑european al „Noii Europe”. Sau, cum spune mai concis Pierre Verluise, „Statele Unite au câştigat Războiul Rece, NATO post‑Războiul Rece, iar UE a gestionat intendenţa”. Iar noi am putea completa cu o metaforă gastronomică: „NATO a fost beefteakul american, iar UE desertul european. Şi, pentru a continua tot în sfera culinară, acelaşi Pierre Verluise constata, cu reproş, că Bruxelles‑ul „nu ne‑a explicat problema la momentul respective”, în sensul că „atunci când unei prăjituri îi adaugi ingrediente, nu mai e aceeaşi prăjitură”. Analistul francez se face aici exponentul poziţiei tradiţionale a Parisului (inclusiv de ordin oficial), pentru care „ingredientul” este pătrunderea masivă a Germaniei în spaţiul nou integrat est‑european, o nemulţumire franceză care, chiar dacă nu se exprimă în mod direct, se reflectă în atitudini publice şi oficiale până la cel mai înalt nivel. „Preşedinţii francezi, care s‑au străduit fiecare să facă exact invers faţă de predecesorul lui, au cunoscut suişuri şi mai ales coborâşuri în relația cu ţările din Est, remarca maliţios săptămânalul „Le Point” în aprilie 2018. De la Jacques Chirac la Emmanuel Macron, diplomaţia franceză în Est a oscilat între suişuri (rare) şi ciocniri (frecvente)”. Preşedintele Chirac exploda în public la adresa est‑europenilor cu replica „Eu cred că au pierdut o bună ocazie să tacă”, iar actualul patron de la Élysée, Macron, reproşa partenerilor estici că văd Uniunea Europeană doar ca pe un supermarket şi că „au o atitudine cinică la adresa UE, de care se folosesc doar pentru obţinerea de capital, fără a respecta însă valorile fundamentale ale UE”. Iritarea Parisului oficial faţă de mai nou-veniţi în UE e pusă de analişti şi în legătură cu faptul că Germania s‑a instalat prompt şi masiv în această nouă zonă a Europei integrate ca partener economic preeminent.

Consideraţiile geopolitice privitoare la Europa Centrală au devenit caduce şi au rămas simple abstracţiuni teoretice după încheierea celui de‑al Doilea Război Mondial. Dacă George Orwell prevedea apariţia Războiului Rece în 1945 (căruia îi dădea şi acest nume), la 5 martie 1946, Wïnston Churchill anunţa sumbru în discursul de la Fulton: „De la Stettin pe Baltica, la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât de‑a lungul continentului”. O cortină despărţitoare care tăia continentul prin mijlocul Europei Centrale. A urmat perioada de decenii a Războiului Rece, pe formula „Pace imposibilă, război improbabil”, iar apoi detensionarea treptată a atmosferei, reflectată şi prin Actul final de la Helsinki, diferite acorduri de limitare a înarmărilor sovieto‑americane etc., apoi „noua gândire” şi „casa comună europeană” – lozincile lui Gorbaciov (1985), tendinţe care au culminat cu marile răsturnări din 1989‑1991, când URSS (apoi Rusia) şi ţările est‑europene au abandonat socialismul şi au iniţiat o politică de apropiere crescândă de Occident. A urmat capitolul – viu controversat şi astăzi – al expansiunii spre Est a NATO: a promis sau nu Occidentul, în contextul reunificării Germaniei, să nu se extindă în spaţiul statelor foste membre ale Tratatului de la Varşovia? Moscova susţine că a primit asemenea asigurări din partea unor oficiali americani, Washingtonul neagă un asemenea angajament. Fapt este că, după ce Germania se reunifică şi se reconfirmă ca membru al NATO, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia devin şi ele membre ale Alianţei la 12 martie 1999, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia – la 29 martie 2004, Albania, Croaţia – la 1 aprilie 2009, iar Muntenegru – la 5 iunie 2017. În tot acest răstimp, s‑a produs o răcire tot mai accentuată, parcă ineluctabilă, a relaţiilor Rusiei cu Occidentul, la care au contribuit şi războaiele din spaţiul iugoslav, intervenţiile militare ale SUA şi aliaţilor ei în Orientul Mijlociu, îngheţarea unor acorduri de neînarmare ruso‑americane, „revoluţiile colorate” din state post‑sovietice, criza mondială din 2008 etc. Simultan, statele din Europa Centrală s‑au străduit să onoreze noua lor calitatea de membri ai familiei euroatlantice şi dacă reacţia lor promptă la solicitările NATO a fost apreciată de SUA, eforturile lor de a răspunde exigenţelor şi rigorilor integrării europene au fost apreciate mai degrabă sub aşteptări şi la Bruxelles, şi în principale capitale europene. Însă, în acelaşi timp, şi statele din „Noua Europă” au dezvoltat un sentiment de dezamăgire accentuată faţă de aşteptările şi speranţele investite în Uniunea Europeană şi statele partenere. Aşa se face că, în mod paradoxal, în Europa Unită, instituţionalizat integrată, vechea diviziune Vest‑Est avea să reînvie într‑o paradigmă cu totul specifică şi să se adâncească în timp. Într‑un număr de state situate la est de Berlin, euroscepticismul, suveranismul, iar în altele chiar autoritarismul şi iliberalismul au început să se afirme în arenă politică şi publică grupări regionale (cu impulsuri selective, pentru a nu spune restrictive) precum Grupul de la Vişegrad, care, după admiterea membrilor săi în NATO şi UE, a mers o vreme cu „lumini de poziţie”, s‑a reactivat. Mai mult, unele state din partea centrală a continentului au început să se angajeze în proiecte de conlucrare regională în domenii dintre cele mai diferite, de la cele politico‑diplomatice şi militare până la cele din sfera economică, energetică, a transporturilor şi comunicaţiilor etc. Şi este de remarcat că, în general, aceste proiecte sau proiecţii de viitor sunt privite favorabil la Washington. În ceea ce o priveşte, nici Rusia nu mai ignoră (precum în primii ani de după dezmembrarea URSS) această regiune, unde are în continuare interese speciale, după cum afirmă în mod oficial şi privilegiază, în raporturile cu statele din zonă (dar şi în general) formulele de cooperare bilaterală, iar această practică, a cărei vedetă este relaţia ruso‑germană, funcţionează activ şi în relaţiile Rusiei cu ţări precum Grecia, Cipru, Serbia, Ungaria, Bulgaria, iar mai nou Cehia, Slovacia. În sfârşit, un element nou, dar de impact, în peisajul central european este apariţia în forţă a Chinei, cu proiecte grandioase în cadrul Strategiei Drumului Mătăsii, faţă de care principalii parteneri vest‑europeni manifestă rezerve serioase, dar care, în state din estul continentului, inclusiv membre ale UE, încep să fie puse în operă. Oricum, China este acum principalul investitor extern în statele din spaţiul central european.

Dar Statele Unite unde se află în acest peisaj central european mereu schimbător? În orice caz, nu în zona economicului. Într‑o statistică din timpul Războiului Rece, întreaga Europă Răsăriteană însemna mai puţin de un procent din comerţul exterior al SUA şi nici astăzi nu e recomandabil să apelăm la asemenea statistici. America este nu superputere, ci hiperputere şi interesele sale în regiune se înscriu într‑o strategie globală în care Europa Centrală întârzie să‑şi poată afla locul (şi nu doar din vina ei). Cert este că, în plan geopolitic, prin extinderea vertiginoasă spre Est a NATO, „Rimlandul (zona secantă cu Europa Centrală) a intrat complet sub controlul NATO, ceea ce înseamnă că Statele Unite sunt în măsură să controleze Heartlandul” – după cum observa istoricul francez Jean‑Pierre Arrignon în vara anului 2017, într‑o conferinţă susţinută la Moscova. Fapt este că, îndeosebi după anexarea Crimeei de către Rusia şi cronicizarea crizei ucrainene, tensiunea dintre Moscova şi membrii est‑europeni ai NATO – statele baltice şi cele din centrul Europei – a sporit considerabil, iar gesticulaţiile militare ale celor două părţi au căpătat consistenţa unor demonstraţii concrete de forţă. În vara anului 2017, Rusia a efectuat manevrele militare Zapad, de cea mai mare amploare după Războiul Rece, adică „în apropierea Europei Centrale” şi „în apropierea frontierelor NATO”, după cum atrăgea atenţia „New York Times”, mai precis în vestul Rusiei, Belarus, Marea Baltică şi Kaliningrad. Aceste exerciţii, scria politologul american Abraham Blondeau, „sunt un răspuns direct la activitatea NATO la frontiera occidentală a Rusiei, care include şi desfăşurarea sporită de trupe americane în Ţările Baltice şi Polonia”. Rusia, continua analistul, deţine un avantaj substanţial în ceea ce priveşte forţele terestre în Europa de Est, faţă de NATO. Pornind de la această apreciere, analistul american schiţează un posibil scenariu de înfruntare militară pe teatrul de operaţiuni ce ar putea deveni Europa Centrală (şi de Est – adică statele independente ex‑sovietice), confruntare în care Europa Centrală ar avea acelaşi rol de tampon: „O parte a ameninţării este geografică. Europa de Est se întinde până la mijlocul platoului Europei de Nord, care se desfăşoară din Pirinei până în Urali. Cu excepţia unor cursuri de apă, nu există bariere geografice care să separe între ele marile puteri din areal. Franţa, Germania şi Rusia se află toate pe acest platou, care face parcă inevitabile confruntările armate între ele. Cât priveşte situaţia strategică actuală, Polonia, Ţările Baltice, Belarus şi Ucraina, sunt, toate, considerate ca făcând parte dintr‑o zonă tampon între Germania şi Rusia. Aici se va da orice luptă, în viitor, între Rusia şi NATO/Europa. Iar fără bariera naturală, blindatele devin esenţiale pentru câştigarea avantajului (…). Cu o Rusie care are o asemenea superioritate numerică într‑o regiune geografică atât de vulnerabilă, NATO şi Europa ar trebui să fie deosebit de preocupate”. Continuând, parcă, analiza, „New York Times” scria: „NATO se afla în faţa unei dileme, după cum constata M. Kaber, preşedintele Fundaţiei Potomac. Să consolideze Ţările Baltice sau să apere estul Poloniei? NATO nu are suficiente forţe pentru a le face simultan pe ambele (…). NATO se află într‑o poziţie în care trebuie să sacrifice securitatea a două regiuni vitale”. Starea actuală de fapt, inclusiv privind desfăşurările de trupe în regiune ale SUA, Marii Britanii şi Canadei, este total inadecvată pentru o apărare realistă. Această presiune ar putea avea ramificaţii majore pentru Europa, iar acordul NATO condus de americani pare mai degrabă o colibă de paie decât o opţiune defensivă legitimă. Fără un tip de cooperare militară externă, fiecare ţară europeană ar fi înghiţită de maşina militară rusă”.

După cum se poate observa, de câţiva ani, în limbajul politico‑diplomatic, dar mai ales mediatic s‑a revenit la logică Războiului Rece, dar accentele isteroide, belicoase, par mai virulente decât în momente din cele mai fierbinţi ale anilor 1950, când se aruncau încrucişat diatribe virulente despre „pericolul roşu” şi „aţâţătorii la război anglo‑americani”. În ceea ce le priveşte, statele din fosta Europă Răsăriteană, acum sub umbrelă NATO, se întreabă dacă într‑o situaţie în care securitatea lor ar fi ameninţată, NATO (şi în primul rând SUA) ar inteveni militar în apărarea lor, conform articolului 5 din Carta Atlantică, dar un răspuns clar în această privinţă este greu de dat, căci Washingtonul relaţionează şi condiţionează atât de complex angajamentul formulat atât de clar din acest text, încât declaraţiile liniştitoare americane în materie lasă atât România, cât şi celelalte capitale est‑europene în faţa unui mare semn de întrebare.

Criza ucraineană a acutizat brusc şi spectaculos relaţiile euroatlantice cu Rusia, iar zona Europei Centrale s‑a trezit brusc în primul aliniament al noii confruntări apărută la orizont, chiar dacă nu atât NATO, cât în primul rând Statele Unite au preluat gestionarea noului conflict Vest‑Est. La 12 decembrie 2017, Congresul S.U.A. a votat cheltuielile de 200 milioane de dolari necesitate de refacerea vechilor structuri militare americane şi crearea de noi asemenea structuri în Europa Centrală, prin programul European Deterrence Initiative, lansat la câteva luni după anexarea Crimeei de către Rusia. „Consolidarea profunzimii strategiei Alianţei Atlantice poate fi tradusă mai ales prin desfăşurarea scutului antirachetă al Alianţei în România şi Polonia” – observă politologul francez Hakim Ouchene.

Extinderea NATO şi instalarea elementelor scutului spaţial în ţări central‑europene au fost receptate la Moscova ca sfidări serioase la adresa securităţii Rusiei. „Suntem noi într‑adevăr capabili să‑i convingem pe est‑europeni că îi protejăm, dar în acelaşi timp să‑i convingem şi pe ruşi că extinderea NATO nu are nimic de‑a face cu Rusia?” – rezuma, printr‑o întrebare retorică, senatorul american Sam Nunn marea incertitudine apărută din nou în relaţiile Est‑Vest. Iar jurnalistul şi diplomatul american Strobe Talbott declara clar că „un NATO extins care să excludă Rusia nu va reuşi să aplaneze tendinţele expansioniste retrograde ruse”. Iar un clasic al politologiei americane ca George Kennan, cel care a iniţiat faimoasa strategie a „îndiguirii” URSS, dar care s‑a opus până la capăt extinderii spre Est a NATO, invoca, încă din 1946, „simţul insecurităţii tradiţionale a Rusiei”, „o ţară care n‑a cunoscut niciodată un vecin amical”. Comentatorii occidentali bat moneda pe ideea că „frontierele vestice ale Rusiei au fost întotdeauna deosebit de vulnerabile”, numai că – fatalitate, vorba personajului lui Caragiale – acestea sunt, de fapt, şi frontierele răsăritene ale statelor din Europa Centrală, membre ale NATO. „Din cauza opţiunilor sale defensive restrânse, doctrina militară rusă s‑a constituit, istoriceşte, pe ofensivă. Liderii occidentali nu trebuie neapărat să simpatizeze cu Rusia, dar dacă doresc să pună în mişcare o politică externă eficientă, trebuie să o înţeleagă. Comunismul a dispărut din fericire din Europa, dar geografia regiunii nu s‑a schimbat. Rusia este, ca întotdeauna, prea vastă şi prea puternică pentru a se integra în instituţiile occidentale fără a le schimba fundamental, dar şi prea vulnerabilă la intruziunile Occidentului pentru a accepta menţinerea ei departe” – explica un comentariu anonim apărut pe site‑ul Aphadolie, la 29 martie 2018, sinergia relaţiilor euroatlantice cu Rusia, care este esenţială şi pentru relaţia Europa Centrală‑Rusia.O idee care parafrazează de fapt spusa memorabilă a primului comandant al NATO, lordul Ismay, după care misiunea Alianţei Atlantice este de a ţine Germania jos, America înăuntru şi Rusia afară.

În spaţiul central‑european au funcţionat – şi continuă să apară – formate de cooperare şi conlucrare pe problematici specifice şi care nu sunt incompatibile cu cele ale Alianţei Euroatlantice şi integrării europene.

De fapt, primul dintre aceste formate, Grupul de la Vişegrad (G4), care reuneşte Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, a apărut, în 1991, tocmai pentru a urgenta, „prin evadare din pluton”, admiterea respectivelor state în NATO şi UE după Războiul Rece. Germania, interesată în cel mai înalt grad de relocarea mai profitabilă a industriei sale şi de revenirea sa în forţă pe pieţele estice, a sprijinit masiv demersurile de integrare ale statelor din V4, pentru a deveni apoi, în scurt timp, principalul investitor străin şi partener comercial în zonă.

După admiterea ţărilor din V4 în NATO şi UE, Grupul nu s‑a desfiinţat, dar şi‑a redus activităţile şi vizibilitatea, pentru a reveni spectaculos în atenţia generală cu prilejul crizei migraţiei, care a pus la grea încercare solidaritatea în interiorul UE, dar – nu mai puţin – şi prin linia politică adoptată tot mai decis de Polonia şi Ungaria, dar în anumite privinţe şi de Slovacia şi Cehia. Linia pe care se îndreaptă tot mai decis aceste state, de promovare a interesului naţional, dar şi de orientare suveranistă, eurosceptică (iar în Ungaria şi Polonia şi iliberală), îi pune într‑o stare de încurcătură crescândă pe demnitarii europeni de la Bruxelles, care nu găsesc formule eficiente şi consensuale în Uniune pentru „readucerea în rânduri” a statelor central‑europene „rebele” ca Polonia şi Ungaria, cărora li se reproşează tot mai energic derapaje de la valorile europene şi de la democraţie. Dincolo, însă, de criticile aduse politicilor interne ale Varşoviei şi Budapestei, Bruxelles-ul este preocupat de faptul că aceste state – şi nu numai ele – resping scenariile unei Europe comune, dar „cu mai multe viteze”, denunţă menţinerea într‑o situaţie discriminatorie a ţărilor mai nou admise în ceea ce priveşte reprezentarea lor în instituţiile Uniunii, denunţă şi calitatea sub normele UE a mărfurilor livrate din Europa de Vest partenerilor lor din Est (noua variantă pentru „Bon pour l’Orient”). În sfârşit, refuzul acestor state (de altfel, nu singurele) de a se conforma normelor de asimilare a migranţilor decise la Bruxelles i‑au pus pe liderii Uniunii Europene în faţa unei situaţii fără precedent, pe care – este imperios necesar – statele membre ale UE, prin Consiliul European (al şefilor de stat şi de guvern), vor trebui să o clarifice.

Deşi nu se consideră un cadru instituţional închis, Grupul de la Vişegrad nu a răspuns favorabil ideii de cooptare a României nici imediat după crearea sa, nici mai târziu, iar discuţiile în materie, redeschise din nou în unele capitale ale Grupului, sunt (încă?) neconcludente.

Un demers mult mai recent – şi care îşi propune să fie prin excelenţă lucrativ – este Inițiativa celor Trei Mări (ITM), lansată de președinții Poloniei și Croației în 2015, în care s‑au angajat până acum 12 state membre ale UE situate în ceea ce s‑ar putea numi zona extinsă a Europei Centrale, adică arealul dintre Baltica, Adriatica și Marea Neagră: Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Austria, Slovenia, Croația, România și Bulgaria. Summitul ITM din 2018, al treilea de la înfiinţare, va avea loc în această toamnă la Bucureşti. Statele participante la Inițiativa celor Trei Mări (cu excepția Austriei), marcate încă de trecutul comunist și de dificultățile tranziției, au un nivel de dezvoltare mult sub cel al mediei din UE, ceea ce le face să aprecieze colaborarea ca o condiție obligatorie pentru reducerea decalajelor în cadrul Uniunii. Analiştii pe subiect remarcă, între altele:1. Interesul deosebit acordat (deocamdată doar în plan politic) de Washington acestui format, dovadă fiind şi participarea preşedintelui Trump la un summit al ITM; 2. Paralela între ITM şi proiectul interbelic al Intermarium, iniţiat de preşedintele Poloniei Pilsudski, dar care avea în principal rolul de „cordon sanitar” la graniţa Rusiei Sovietice; 3. Interesul Chinei faţă de diversele proiecte de interconectare din zonă (feroviară, rutieră, energetică, comunicaţii).

Rezumând frust sensul acestui demers intraeuropean, analistul occidental F. William Engdahl susţine că „iniţiativa poloneză a Celor Trei Mari este o tentativă geopolitică inabil mascată de a contracara influenţa Rusiei, la Est, şi a Germaniei, la Vest”.

Pandant, într‑un fel, pe palierul securităţii şi apărării al ITM (cu caracter preponderent economic), ca un construct instituţionalizat în materie al statelor din flancul estic al NATO, este Formatul București 9, grup regional de cooperare inițiat, în 2015, de către România și Polonia, alcătuit din Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria și Slovacia. În prerspectiva summitului de la Bucureşti, ministrul român de Externe, Teodor Meleșcanu, a anunțat o agendă anuală bogată a Formatului, care include o întâlnire a miniștrilor Apărării din țările membre ale B9, o reuniune la nivelul șefilor de parlamente din țările membre, o întâlnire, la Varșovia, a președinților și premierilor, în pregătirea viitorului Summit al NATO de la Bruxelles.

La Summitul de la București se va lansa un Forum de Afaceri al Inițiativei, cu reprezentanți de companii și oameni de afaceri din regiune sau din alte state ale UE, SUA, state non-membre UE, Balcanii de Vest, vecinătatea estică, precum şi o rețea de Camere de Comerț. În plus, se are un vedere şi crearea unui Fond al Celor Trei Mări, cu misiunea de a promova cooperarea dintre cetățeni și instituțiile din regiune, precum și cu cele din Grupul V4 și alte țări, îndeosebi din Balcanii de Vest și din Parteneriatul Estic. Preşedintele României evoca, la începutul anului, şi atenţia ce va fi acordată pentru „selectarea de proiecte prioritare cu impact pentru regiune, care să promoveze interconectarea, mai ales pe axa Nord‑Sud, dar nu numai, în domeniile transport, energie și digital, sau prin stimularea economiilor statelor participante”.

În cadrul Formatului, fiecare stat membru va promova o agendă proprie, conform propriilor interesele și necesități de dezvoltare, inclusiv implementarea predilectă a unor anume programe, dar de interes pentru o arie mai largă. România, bunăoară, doreşte finalizarea gazoductului BRUA, care va interconecta energetic Bulgaria, România, Ungaria și Austria, făcând joncțiunea în sud cu gazoductul ŢAP (pentru gaz azer dinspre Marea Caspică) și, în Centrul Europei, cu huburile de gaze. Proiecte şi obiective similare promovează şi alte state din zonă: Croația, care construiește la Krk, în Adriatica, un terminal de Gaz Natural Lichefiat (LNG), cu o capacitate de peste 2 miliarde metri cubi de gaz anual; Polonia, care are din 2016 un terminal LNG, în portul Świnoujście din Baltica. În atenţia Formatului se află şi proiecte din zona infrastructurii de transport, între care axa rutieră Via Carpatia, între Marea Baltică şi Marea Mediterană (respectiv Lituania – Grecia și Bulgaria), proiectul rutier în care s‑au angajat Lituania, Ungaria, Slovacia, Polonia, România, Ucraina și Turcia.

Europa este tot mai angrenată în mari schimbări şi reaşezări. Zona sa centrală, istoriceşte sensibilă la dezechilibre şi reechilibrări, nu se poate sustrage transformărilor ce se anunţă, mai ales că statutul geopolitic al acestui areal a rămas, după Războiul Rece, cu un coeficient deloc rezonabil de incertitudine şi insecuritate. Solidaritatea europeană este din ce în ce mai solicitată şi asaltată de tot mai multe divergenţe disconfortabile între Nordul – „furnică”, econom şi auster, şi Sudul – „greier” mereu cu datorii, între partenerii economici de prim rang ai Rusiei (începând cu Germania) şi foştii aliaţi estici ai Moscovei, şi acum temători de marele vecin (Polonia, balticii), între promotorii Statelor Unite ale Europei şi suveranişti, între combatanţii pro şi contra Brexit, între toleranţii şi oponenţii în materie de migraţie extra‑europeană. Şi, nu în ultimul rând, între Berlin şi Paris, componentele tandemului european, un binom care parcă se apropie de implozie. Un mare semn de întrebare pentru viitorul UE, dar şi al spaţiului central‑european într‑o măsură poate şi mai acută este viitoarea orientare a Germaniei. Nu numai tandemul franco‑german din UE se devitalizează, ci şi interesul Berlinului faţă de Europa Unită, care nu prea mai poate oferi mai mult în materie de cooperare economică Germaniei, comparativ cu alte oportunităţi precum Rusia, China, Asia de Est şi de Sud, Africa.

Remodelarea raporturilor dintre „marii europeni”, privită cu atenţie şi de SUA, şi de China, va însemna, după mult citatul analist american George Friedman: 1. Înţelegeri paşnice între cei mari (nu se specifică însă dacă de tipul Munchen şi Viena, în interbelic, sau Ialta şi Malta, în postbelic) şi 2. Apariţia unor mari tensiuni pentru statele din Europa Centrală, mai sugestiv spus „marea masă compactă de uscat dintre Germania şi Rusia”. În cartea sa „Flashpoints: The Emerging Crisis în Europe”, Friedman avansează ideea că scenariul cel mai probabil pentru Europa Centrală şi de Est, prinsă în cleştele celor doi coloşi continentali, este cel al fostei Iugoslavii. Previziune pe cât de sumbră, pe atât de stranie, pentru că nu ia în seamă un eventual deal triunghiular Germania‑Rusia‑America în ce priveşte soarta Europei Centrale. Ar fi însă de mirare ca America să se dezangajeze dintr‑o zonă atât de sensibilă, iar preşedintele Trump, când începuse să o facă, a revenit în scurt timp pe traiectoria tradiţională (de cel puţin un secol), a implicării americane în tot ce e important în Europa.

În ceea ce îi priveşte însă pe europeni, constata politologul bulgar Ivan Krastev, în momentul critic prin care trece acum UE, „evoluţia poate cea mai alarmantă este schimbarea din suflet a Europei de Est. Doi dintre copiii premianţi ai democratizării post‑comuniste, Ungaria şi Polonia, au înregistrat victorii electorale ale conservatorilor populişti, prin demonizarea opoziţiei politice, a minorităţilor‑ţap ispăşitor şi a îndoielnicului echilibru liberal”. Şi, adaugă analistul M. Hristova, dacă în anii 1980, în Europa Centrală „se dorea o distanţare posibilă de constrângerea sovietică (…), după eliberarea de regimul socialist, aceste ţări au ajuns să se distanţeze şi faţă de Est, şi faţă de Vest”.

Şi totuşi, nici prin această „distanţare”, în plină desfăşurare, de altfel, Europa Centrală nu‑şi poate certifica o viabilitate geopolitică distinctă, consistentă şi unitară, nici printr‑o politică dacă nu coordonată, măcar armonizată; nici prin instituţii regionale puternice şi influenţe (în ciuda numărului tot mai mare al celor existente); nici prin solidarizare în demersuri comune în Europa şi în lume. Când Europa Centrală, în sensul larg al conceptului, va realiza că are de gestionat un patrimoniu comun şi îşi poate concepe un viitor mai sigur şi mai prosper solidar, iar această conlucrare va începe să funcţioneze într‑o viziune unitară, ponderea acestei posibile entităţi zonale va spori simţitor pe continent şi pe plan mondial.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Corneliu Vlad

Corneliu Vlad – ziarist și autor de cărți de politică internațională Membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști Născut la 17 mai 1942 în comuna Talmaz – Tighina, România (azi R. Moldova) Colegiul Național “Dinicu Golescu”, Campulung – [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*