Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Contextul intern şi extern al Întregirii României în 1918

Contextul intern şi extern al Întregirii României în 1918

În pofida victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, situaţia de pe front şi evoluţia evenimentelor din Rusia în a doua jumătate a anului 1917 au influenţat soarta României, aflată într‑o stare de cumpănă sesizată de diplomaţia acelor vremuri. O primă remarcă în acest sens se desprinde din raportul ataşatului militar al Belgiei la Paris, I. Lambert, care la 23 august/5 septembrie 1917 raporta că Germania făcea eforturi pentru „a provoca o schimbare de domnie în România în folosul unuia dintre fiii împăratului, dacă evenimentele militare îi permit să cucerească întreaga Moldovă”[1]. Mai mult decât atât, ataşatul militar belgian ajunsese la concluzia că Basarabia era considerată „ca teren de practicare a unei politici ostile vecinilor lor”[2].

Despre intenţiile Puterilor Centrale şi pericolul ce plana asupra României relata, în septembrie 1917, şi însărcinatul cu afaceri al Elveţiei în România, G. Boissier. Pe baza unor informaţii obţinute „din surse de încredere” germanii făceau puternice concentrări de trupe în trei zone ale frontului românesc: spre Siret, în valea Oituz – lângă Târgu Ocna – şi în Bucovina, în partea de nord a Moldovei”[3]. Autorul raportului era în măsură să aprecieze că în momentul în care germanii dispuneau de forţe şi material suficiente ar fi fost „posibil să reuşească să forţeze frontul şi să invadeze Moldova, mai ales dacă concursul ruşilor rămânea la fel de problematic”[4].

Spre sfârşitul anului 1917 atitudinea Puterilor Centrale, în perspectiva impunerii României a unei aşa-zise păci, s‑a transformat în presiuni dure exercitate, cu precădere, asupra regelui Ferdinand cu scopul de a se obţine o rectificare de graniţă în favoarea Austriei. Edificatoare în acest sens este telegrama din 2 decembrie 1917 trimisă de către O. Czernin, ministrul plenipotenţiar al Austro‑Ungariei în România, lui G. Hohenlohe, reprezentantul austriac la Berlin. O primă idee demnă de reţinut se referă la intenţia Puterilor Centrale de a purta „tratative de pace cu România separat de cele ruseşti pentru ca să rămână pe cât posibil izolată”[5]. Totodată, O. Czernin considera că modificările de graniţă ar fi fost mai uşor de realizat dacă se trata direct cu regele Ferdinand ameninţat cu înlăturarea dinastiei.

La începutul anului 1918 ameninţările şi presiunile exercitate asupra României au devenit atât de crunte încât chiar împăratul Austro‑Ungariei, Carol I, printr‑o telegramă din 3 februarie, îi cerea lui Wilhelm al II‑lea să nu se impună României „condiţii mai apăsătoare decât este necesar”[6]. Cu toate acestea, după cum dovedesc documentele vremii, atitudinea Puterilor Centrale se transformase în atacuri directe la fiinţa naţională a românilor, dovadă o altă telegramă din 14/27 februarie 1918 a ministrului plenipotenţiar al Franţei în România, Saint‑Aulaire, care informa Ministerul său de Externe că O. Czernin a folosit un ton agresiv faţă de autorităţile române, atrăgând atenţia că: „Dacă România nu se supune va fi zdrobită într‑o lună şi va dispărea pentru totdeauna de pe harta Europei”[7]. Chiar ministrul austro‑ungar confirma gravitatea situaţiei în Notele sale întocmite după întrevederile avute cu regele Ferdinand, în aceeaşi lună februarie a anului 1918, la Răcăciuni. După ce i s‑a cerut suveranului să accepte pacea „imediat (subl. în text) în condiţiile convenite de cele patru Puteri Aliate, condiţii din care nu poate fi schimbată nici o iotă”, Czernin a ţinut să sublinieze că nu există o altă cale, deoarece „în curând România nu poate avea nici un fel de muniţie şi dacă reia lupta Regatul şi dinastia vor înceta să existe în cel mult şase săptămâni”[8].

În mod firesc, faţă de asemenea condiţii inacceptabile, autorităţile române trebuiau să reacţioneze după cum se cuvenea, în pofida conjuncturii vitrege impuse de război şi de evenimentele scăpate de sub control din Rusia. Din aceleaşi relatări ale lui Czernin rezulta, conform spuselor sale, că „Regele nu a făcut în general vreo obiecţie”, remarcând însă: „condiţiile sunt îngrozitor de dure”[9].

În vremea respectivă România dispunea de oameni politici, de militari cu certă valoare şi ţinută morală, care au înfruntat trufia vrăjmaşilor şi au apărat fiinţa naţională. Pe lângă Ion I.C. Brătianu, căruia îi datorăm întregirea României, au fost alte personalităţi marcante ce au contribuit la afirmarea identităţii şi înfăptuirea idealului suprem. Stă mărturie în acest sens documentul din 11/24 februarie 1918 al delegatului Germaniei la tratativele de pace de la Bucureşti, Richard von Kühlmann, care transmitea Ministerului de Externe german rezultatele convorbirii cu generalul Al. Averescu. Cu prilejul întrevederii la care participa şi O. Czernin, generalul român a replicat că: „România ajunsă într‑o situaţie de constrângere fără vina ei, din cauza prăbuşirii aliaţilor ei, în special a Rusiei, nu poate semna decât o pace onorabilă”. Iar prin pace onorabilă, în accepţiunea lui Averescu nu însemna decât „aceea în care se păstrează un statu‑quo teritorial”[10].

Situaţia dificilă a României, implicit a Basarabiei şi Bucovinei la sfârşitul anului 1917 şi începutul lui 1918 era datorată nu numai atitudinii Puterilor Centrale şi desfăşurării operaţiunilor militare pe front, ci în mare măsură şi evoluţiei evenimentelor din Rusia, socotite în mod nejustificat prielnice impulsionării luptei de eliberare naţională a popoarelor de sub stăpânirea ţaristă. În realitate, cu toate că mişcările naţionale s‑au intensificat, Guvernul rus a încercat să influenţeze respectivele mişcări şi să le orienteze spre modelul revoluţiei bolşevice. Un bun cunoscător şi analist al evenimentelor s‑a dovedit a fi şeful Misiunii Militare franceze în România, care raporta superiorilor săi, în noiembrie 1917, despre: „situaţia foarte gravă în care se afla România, ca urmare a ultimelor evenimente din Rusia”[11]. În opinia sa periculos era faptul că: „bolşevicii şi Guvernul provizoriu tratează cu duşmanul o pace separată a cărei încheiere ar aduce în România catastrofa finală”[12]. Din nefericire, aşa cum rezultă dintr‑o corespondenţă secretă dintre Clemenceau şi generalul Berthelot se pusese şi problema „dezarmării armatei române sau desfiinţarea ei”[13].

Apreciind gravitatea situaţiei, Guvernul francez a transmis şefului Misiunii Militare franceze din România că: „nu poate fi vorba de lăsarea la vatră a armatei române. A dizolva o forţă care a fost reconstituită cu succes ar însemna să sacrifice viitorul României”[14]. Mai mult decât atât, autorităţile franceze apreciau că dacă armata ar fi fost obligată – pentru o perioadă – să evacueze teritoriul român, ea ar fi trebuit să continue lupta în Basarabia, mai cu seamă că guvernul francez declarase că nu recunoştea nici o putere în Rusia, care face tranzacţii cu inamicul[15].

În acele momente critice românii aveau nevoie de asemenea încurajări întrucât, aşa cum aprecia maiorul Stanley Washburn, corespondentul de presă american pentru România şi Rusia, ei „pierduseră practic toată zona lor agricolă, întreaga industrie şi deţin acum nu mai mult de 15% din ţara lor, iar acum şi această parte este ameninţată”[16]. Într‑un asemenea context general ministrul plenipotenţiar al Belgiei la Roma, van der Steen, remarca pe drept cuvânt că: „Înconjurat de duşmani mincinoşi, într‑un teritoriu ocupat şi cu prieteni nesiguri, românul se află părăsit”[17].

Plaga roşie bolşevică devenise, mai cu seamă pentru Basarabia şi Bucovina, pericolul cel mai mare întrucât sub masca „dreptului la autodeterminare al popoarelor până la separare” se ascundea intenţia încadrării lor într‑o Republică Federativă Rusă, fapt ce dovedea că se schimbase doar culoarea politică, nu şi vechile metehne ţariste. De altfel, tocmai acei bolşevici care recunoscuseră principiul autodeterminării s‑au dovedit a fi cei mai aprigi adversari ai separării Basarabiei. Mult mai grav, după cum rezultă dintr‑o telegramă expediată la 23 ianuarie 1918 din Petersburg de către agentul diplomatic al Serbiei în Rusia, planul bolşevicilor consta în a provoca „o revoluţie în România şi intrarea acesteia împreună cu Basarabia, ca republică română unică, în componenţa Republicii Federative Ruse”[18].

Faţă de acţiunile din celelalte provincii, mişcarea naţională din Basarabia şi Bucovina era considerată de guvernul provizoriu bolşevic drept o primejdie mai mare, existând perspectiva ca după separare să se unească cu România. Între planurile şi manevrele Rusiei, desigur, nu era străină nici propunerea Radei ucrainene, din iulie 1917, ca Basarabia să facă parte dintr‑o Ucraină autonomă. Întreaga populaţie, inclusiv minorităţile basarabene au respins cu hotărâre asemenea idee, susţinându‑se că „Basarabia nu a avut nici o legătură cu Ucraina”, iar „istoria nu cunoaşte nici un moment când Basarabia ar fi fost subordonată din punct de vedere politic Ucrainei[19] (subl. în text).

Cei o sută şase ani de stăpânire rusească, ce nu puteau fi uitaţi, şi tendinţele guvernului provizoriu au făcut – aşa cum remarca dr. C. Uhling în lucrarea sa Die Basarabische Frage: Eine geopolitische Betrachtung – că: „Pentru o foarte mare parte a popu­laţi­ei Basarabiei, bolşevismul este sinonim cu moarte şi descompunere. Nici chiar autonomia culturală nu calmează aceste temeri”[20].

În pofida tuturor vicisitudinilor, a condiţiilor interne şi externe vitrege, lupta naţională a românilor dintre Prut şi Nistru a continuat şi s‑a integrat în mişcarea generală de eliberare a popoarelor aflate sub stăpânirea imperiilor acelor vremuri, dar urmându‑şi ţelul suprem, comun cu cel al confraţilor din Bucovina şi Transilvania. Ideea autonomiei politice şi teritoriale a Basarabiei, necesitatea constituirii unei Adunări care să reprezinte poporul, altfel spus un Sfat al Ţării, şi formarea unui organism administrativ propriu s‑au afirmat cu hotărâre la Congresul ostăşesc din 9 noiembrie 1917. Un pas important spre marele act a fost făcut la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării a votat Declaraţia prin care Basarabia devenea Republica Democratică Moldovenească[21]. Asemenea titulatură s‑a menţinut până la 24 ianuarie 1918, dată la care acelaşi Sfat al Ţării a proclamat cu unanimitate de voturi independenţa Basarabiei.

În perioada următoare respectiva independenţă a fost demonstrată şi faptic, dovadă Declaraţia din 15/28 februarie 1918, când Guvernul Republicii Moldoveneşti a protestat „energic pe lângă Guvernul austro‑ungar împotriva violării drepturilor sale suverane, cerând ca trupele «pătrunse pe teritoriul Republicii» să fie retrase neîntârziat”[22]. O altă dovadă o constituie NOTA din 3 martie 1918 a Guvernului de la Chişinău, prin care se transmitea guvernelor ţărilor europene şi Statelor Unite ale Americii că: „prin hotărârea Parlamentului Moldovean, numit Sfatul Ţării, Republica Moldovenească s‑a declarat independentă”[23]. În cuprinsul aceleiaşi NOTE era adresată rugămintea de a se lua la cunoştinţă despre actul săvârşit şi să „recunoască existenţa Republicii Moldoveneşti ca un stat independent, absolut suveran[24] (subl. în text).

Actul înfăptuit la 27 martie prin revenirea Basarabiei în hotarele fireşti ale Ţării Mame, urmat de întoarcerea în aceleaşi hotare a Bucovinei, la 15/28 noiembrie, şi a Transilvaniei, la 1 decembrie 1918, s‑au realizat în condiţii interne şi internaţionale deosebit de grele. Ele au fost posibile şi s‑au datorat voinţei românilor care nu şi‑au uitat originea, limba, tradiţiile, cultura şi identitatea. Ele nu au fost primite în dar de la marile puteri şi nici nu au venit prin mărinimia cuiva. Este adevărat, aşa cum se remarcă în lucrarea mai sus citată, că: „Războiul mondial şi nu mai puţin revoluţia rusă au trezit conştiinţa maselor populare”. Dar mult mai demn de remarcat este că ideea de autonomie, de libertate naţională, de autodeterminare „nu au pornit din partea unor propagandişti improvizaţi şi au circulat ca formule revoluţionare şi naţionale în mentalitatea popoarelor supuse. Conştiinţa naţională exista încă înainte de războiul mondial în stare latentă”[25].

Aceste realităţi sunt demonstrate de una din concluziile monumentalei Istorii a Basarabiei a lui Ion Nistor, care aprecia că revenirea Basarabiei la Patria‑Mamă s‑a votat şi s‑a îndeplinit de ţărănimea basarabeană prin fruntaşii şi împuterniciţii ei. Şi aceasta înseamnă un pas gigantic în dezvoltarea conştiinţei naţionale”[26].

Nu în cele din urmă, pentru a aşeza la loc cuvenit Măreţul Act de Întregire a României în 1918, este suficient să punem în valoare un raport din 5 decembrie 1918 al ministrului Spaniei la Bucureşti, Manuel Multedo, care aprecia că: „Ceea ce s‑a mai petrecut o singură dată şi pe o perioadă mică de timp, cât a durat domnia principelui român Mihai Viteazul în anul 1600, anume faptul că tot neamul românesc s‑a aflat unit în hotarele vechii Dacii a lui Traian, pare că se va realiza din nou şi nu prin forţa armelor, ci prin voinţa liberă a provinciilor care alcătuiesc această ţară”[27].

Note:
[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Colecţia Microfilme Belgia, rola 20, cadrul 179 (Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieux, Corespondance générale).
[2] Ibidem.
[3] 1918 la Români. Documente externe (1916‑1918), vol. II, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 1005.
[4] Ibidem
[5] A.N.I.C., Colecţia Microfilme Austria, rola 129, cadrul 189, Haus‑Hof und Staatsarchiv Wien, Politisches Archiv, k. 1055.
[6] 1918 la Români…, p. 1062.
[7] Ibidem, p. 1076.
[8] A.N.I.C., Colecţia Microfilme Austria, rola 221, cadrele 679‑680, Haus‑Hof und Staatsarchiv Wien, Politisches Arhiv, k. 520.
[9] Ibidem.
[10] 1918 la Români…, p. 1066.
[11] A.N.I.C., Colecţia Microfilme Franţa, rola 176, cadrul 28 (Archives Historiques Militaires Vincennes, Ministère de la Guerre, Etat Major de l’Armée).
[12] Ibidem.
[13] 1918 la Români…, p. 1018.
[14] Ibidem, p. 1019.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem, p. 996.
[17] Ibidem, p. 1003.
[18] Ibidem, p. 1061.
[19] Dumitru Th. Pârvu, Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaţionale, Edit. Bibliotecii Metropolitane, Bucureşti, 2013, p. 215.
[20] Apud: Dumitru Th. Pârvan, Problema Basarabiei…, p. 211.
[21] Ibidem, p. 218.
[22] 1918 la Români…, vol. II, p. 1082.
[23] Ibidem, p. 1086.
[24] Ibidem, p. 1087.
[25] Dumitru Th. Pârvan, Problema Basarabiei…, p. 225.
[26] Ion Nistor, Istoria Basarabiei (ediţie şi studiu bio‑bibliografic de Stelian Neagoe), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 290.
[27] 1918 la Români…, vol. II, p. 1254.

Corneliu‑Mihail Lungu

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*