Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Clasa politică și parlamentarismul românesc. Ambiții și iluzii

Clasa politică și parlamentarismul românesc. Ambiții și iluzii

Evoluția socio‑politică din 1989 până în 2019 – tentative și tribulații privind schimbarea sistemului politico‑electoral

 

Unul dintre obiectivele centrale ale Revoluției din decembrie 1989 a fost înlăturarea regimului comunist și instituirea unui sistem politic bazat pe voința liber exprimată a cetățenilor. De altfel, solicitarea organizării de alegeri libere a fost formulată încă din primele documente programatice ale Revoluției – revendicările revoluționarilor din Timișoara în negocierile cu ex‑prim‑ministrul Constantin Dăscălescu din 20 decembrie 1989 și apoi în proclamația Frontului Democratic Român, din noaptea de 20/21 decembrie 1989 – precum și în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, citit de Ion Iliescu la posturile de radio și televiziune în seara zilei de 22 decembrie 1989, care prevede la primele sale două puncte: „1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie [1990]”[1].

Instituirea pluripartidismului și perspectiva alegerilor la începutul anului 1990 au contribuit și la polarizarea graduală a spectrului politic. În pofida numărului mare de partide nou create, în cursul lunii ianuarie 1990 s‑a conturat și principala falie ce a dominat viața politică a României în deceniul ce a urmat: cea dintre noul președinte al României Ion Iliescu și partizanii săi, pe de o parte, și contestatarii săi, grupați în principal în jurul partidelor „istorice” reconstituite (Partidul Național Țărănesc – creștin și democrat (PNȚ‑CD), PNL și mai modestul Partid Social‑Democrat Român), pe de altă parte. Exprimate sub forma unor manifestări de stradă în zilele de 28‑29 ianuarie 1990, din cauza controverselor generate de decizia transformării Frontului Salvării Naționale (FSN) în partid politic cu vocația participării la alegeri, aceste tensiuni au fost parțial moderate de acordul din 1 februarie 1990 pentru constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care erau reprezentate și noile partide politice și care a înlocuit Consiliul Frontului Salvării Naționale ca organ suprem al puterii politice în stat.

Alegerile parlamentare au avut loc simultan cu cele prezidențiale, în data de 20 mai 1990. Pentru Parlament au depus liste de candidați 75 de partide și formațiuni politice, la care s‑au adăugat și un număr de candidați independenți. Pentru funcția de Președinte au fost înregistrați trei candidați, reprezentând FSN, PNL și PNȚ‑CD. La alegeri au participat peste 14,8 milioane alegători, reprezentând 86,2% din corpul electoral. Rezultatele alegerilor au consemnat o victorie categorică a FSN și a candidatului său la președinție, Ion Iliescu. Datorită sistemului electoral permisiv, au câștigat mandate parlamentare 27 de formațiuni politice (dintre care zece organizații ale minorităților naționale care au beneficiat de prevederile speciale ale legii) și un candidat independent[2].

Legislativul românesc a cunoscut după 1989 o serie de schimbări, cele mai importante au intervenit după introducerea în 2008 a votului uninominal și revenirea în 2016 la o formă mai adaptată a votului pe listă.

De remarcat, totodată, faptul că sistemul electoral statornicit prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992, completate printr‑o multitudine de acte normative ulterioare, inclusiv prin adoptarea unei noi legi electorale în 2004, după revizuirea Constituției în 2003, a rămas în liniile sale esențiale în vigoare până în anul 2008, cea mai importantă schimbare fiind ridicarea în anul 2000 a pragului electoral la 5% pentru partide și maximum 10% pentru alianțele electorale. În ceea ce privește alegerile prezidențiale, datorită prelungirii prin revizuirea Constituției din 2003 a mandatului de Președinte de la patru la cinci ani, s‑au creat condițiile pentru decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar prima desfășurare separată a acestor alegeri a avut loc abia în anii 2008‑2009.

În ultimul deceniu însă, legislația electorală a făcut obiectul unor modificări substanțiale. Astfel, Legea nr. 35/2008 a introdus alegerea deputaților și senatorilor în colegii uninominale, potrivit principiului reprezentării proporționale (un deputat la 70.000 de locuitori și un senator la 160.000 de locuitori). Această lege a reglementat și modalitatea de alegere a autorităților administrației publice locale și funcționarea Autorității Electorale Permanente „instituție administrativă autonomă cu personalitate juridică și cu competență generală, care asigură aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispozițiilor legale privind organizarea și desfășurarea alegerilor sau a altor consultări cu caracter național sau local” (art. 63, alin. 1 din Legea nr. 35/2008). Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, desfășurate în temeiul Legii nr. 35, au fost primele la care s‑a renunțat la votul pe liste, fiind introdus un sistem de vot mixt: candidaturile și votul au fost uninominale, dar atribuirea mandatelor a ținut seama de rezultatele la nivel național, realizându‑se proporțional. Cu excepția candidaților independenți, chiar dacă un candidat ar fi obținut ipotetic peste 51% din voturile valabil exprimate în colegiul în care candida, câștiga mandatul doar dacă și partidul din care făcea parte depășea la nivel național pragul electoral de 5% (pentru alianțe acesta variind între 8 și 10%). Astfel, nu mai puțin de 90 de candidați au intrat în Parlament după câștigarea alegerilor în colegiul lor cu cel puțin 51% din voturi, adică în aproape 20% dintre colegiile uninominale. Această modalitate de alegere a dus la constituirea de către formațiunile participante a unor strategii electorale, privind candidatura liderilor și membrilor importanți în colegiile în care se aprecia că existau șanse mai mari de reușită, în dauna unor colegii considerate „necompetitive”. Aceste colegii puteau fi clasificate în funcție de sondaje, rezultatele electorale anterioare sau apartenența politică a aleșilor locali etc.[3].

Puterea decizională a parlamentarilor români, influențată de transferul de la votul pe listă la sistemul de vot uninominal, care reprezintă o tranziție de la puterea de decizie centralizată a partidelor politice la forța locală a respectivelor formațiuni (vot ce a reprezentat o tranziție neînțeleasă și greșit aplicată), înlocuit începând cu anul 2016 cu o „reinventare” a vechiului sistem al votului pe listă, demonstrează adaptabilitatea sistemului parlamentar la ambițiile politice creionate după 1990. La fel ca în multe alte state cu o democrație participativă, în România se conturează, încă la nivel incipient, o transformare a sistemului parlamentar de la nivel centralizat și unicameral, specific regimului totalitar, la un nivel de delegare a deciziilor, prin participarea comunităților locale la desemnarea candidațiilor pentru Senat și Camera Deputaților și la o împărțire a atribuțiilor în sistem bicameral[4].

În ceea ce privește alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat, s‑au adoptat 4 legi în anii electorali, iar acestea au fost modificate de fiecare dată, tot în anii electorali, și cu precădere prin Ordonanțe de urgență. Uneori, aceste modificări prin Ordonanțe de urgență au avut loc la doar câteva luni după adoptarea legii electorale de către Parlament, ceea ce demonstrează faptul că Parlamentul a adoptat astfel de legi fără o atentă analiză din moment ce ale au avut nevoie de corecturi făcute prin Ordonanțe de urgență.

Cronologic, cele prezentate anterior pot fi interpretate și din perspectiva unei ciclicități geopolitice care a influențat scena social‑economică și politico‑parlamentară românească formând perioada de evoluție a parlamentarismului actual:

  1. Între 1989‑2004 se conturează o elită politico‑parlamentară, formată din actori parlamentari aflați sub influența organizării interbelice tributare fie fostelor partide istorice (PNȚCD, PNL), fie structurilor desprinse din fostul regim comunist (FSN/PD, FDSN/PDSR/PSD, PUNR, PRM)… care au condus la rezultate neașteptate pentru societatea românească (Piața Universității, mineriadele, colapsul/distrugerea asistată a industriei sectoriale, disponibilizările din această zonă industrială, privatizările voit eșuate, eliminarea trusturilor de comerț exterior românești, toate au condus și la identificarea primelor fapte mari de corupție asociate cu tunurile financiare tip BANCOREX, Banca Internațională a Religiilor, SIDEX, jocul piramidal CARITAS, afacerea FNI etc.).
  2. Între 2004‑2012 clasa politică, în special cea parlamentară, s‑a împărțit între stânga și dreapta, între oligarhi și „apărătorii dreptății”… mai precis între cea cu metehne neo‑comuniste, dar îmbracată în forme de comunicare democrato‑occidentală… și cea care se dorea a „înțelege” nemulțumirile maselor și a inițiat o formă de reformare a intereselor partinice prin democratizarea și parcurgerea etapelor spre statul de drept, descentralizare admininistrativă și diminuarea corupției la nivelul puterilor locale și centrale. Etapă care a impus imaginea lui Traian Băsescu și a Partidului Democrat‑Liberal (descendentul FSN‑ului tânăr din structura vechiului Front format în decembrie 1989) ca lideri și arbitri ai scenei politice, tributari ai jocurilor de culise pe care le vor împărți cu „baronii” tineri din Partidul Social Democrat.
  3. Între 2012‑2016 își sedimentează apariția o nouă serie de politiceni, deocamdată cu putere politică limitată față de cea deja existentă….dar care intră în contradicție cu comportamentul rudimentar și constant al parlamentarilor apăruți imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Acești noi lupi tineri sunt împărțiți în două categorii de evoluție: o categorie a pragmatismului interesului personal raportat la cel colectiv și cu dorința de a avea acces la toate palierele decizionale și a doua formată din cei aflați sub influența școlarizării vest‑europene sau americane, dar care combină ambiția interesului personal cu cea a celui de grup (după principiul: dacă mie îmi va fi bine și altora le va fi bine), dar și configurării unei viziuni politice reci, raționale, fără sentimentalismele politice existente în trecut[5].
  4. Această a doua grupare a elitei parlamentare începe să‑și atingă apogeul după alegerile parlamentare din decembrie 2016, când asistăm la o nouă perioadă, 2016‑2020, cu un pragmatism caracterizat prin obiective pe termen scurt și mediu: control centralizat al instituțiilor, în special al celor judiciare, bagatelizarea conceptului de „corupție” la nivelul politic actual, reașezarea geopolitică a României în contextul conflictelor regionale (prin acțiuni de apropiere fie de Occident, fie de Rusia sau mai nou de Israel), cu riscul eliminării variantelor de compromis. Este perioada, putem spune, a regimului „oligarhiei de Teleorman” (rolul liderului PSD Liviu Dragnea fiind cel mai elocvent, la fel ca și al celor care controlează instituțiile forte ale statului român, Carmen Dan – Ministerul Afacerilor Interne, Lia Olguța Vasilescu – Ministerul Muncii, Darius Vâlcov – ministrul din umbră al Finanțelor Publice și nu în ultimul rând Viorica Dăncilă – prim‑ministrul României, care provin din aceeași zonă sau gravitează în același areal teritorial) versus epoca prezidențiabilului minoritar (este vorba de Klaus Werner Iohannis, primul președinte atipic din punct de vedere etnic, provenind din zona minorității germane, cvasi‑dispărută în România actuală).
  5. Analiză de fond a principalelor partide politice parlamentare care au influențat Legislativul României în ultimii 30 de ani

Pornind de la încercarea de a explica evoluția clasei politice parlamentare din România, voi încerca să realizez o scurtă analiză a evoluției partidelor politice pornind de la o centralizare cronologică realizată sub forma unei diagrame de către Autoritatea Electorală Permanentă, în care sunt cuprinse scorurile obținute de principalii actori politici parlamentari din România din 1989 până în 2016. Completarea de după 2016 va veni ulterior, tot în cadrul acestui articol.

Această volatilitate a fost amplă mai ales în cazul PNL, care de la peste 900 000 de voturi la parlamentarele din 1990 a coborât la sub 300.000 de voturi (și ratarea pragului electoral de 3%) în 1992, în cazul CDR, care a obținut circa 2,2 milioane voturi în 1992, circa 3,7 milioane voturi în 1996 și puțin peste 0,5 milioane voturi în 2000 (dacă luăm în considerare și voturile PNL, care în 1996 a făcut parte din CDR, iar în 2000 a candidat pe liste separate, circa 1,3 milioane voturi) sau în cazul PRM, care a obținut 0,4 milioane voturi în 1992, 0,55 milioane voturi în 1996, 2,2 milioane voturi în 2000, sub 1,4 milioane voturi în 2004, puțin peste 230.000 voturi în 2008 și mai puțin de 110.000 voturi în 2012. PD a obținut peste 1,1 milioane voturi în 1992, circa 1,3 milioane voturi în 1996 (dar în alianță cu PSDR) și sub 0,8 milioane voturi în 2000, după care circa 3,2 milioane voturi în 2004 în cadrul Alianței D.A. cu PNL (contribuția directă a PD putând fi estimată la aproximativ 1,4 milioane voturi), și peste 2,25 milioane voturi ca PDL în 2008, pentru ca în 2012 Alianța România Dreaptă (PDL, Forța Civică, PNȚ‑CD) să obțină doar 1,2 milioane de voturi. Ceva mai stabil a fost PSD, cu puțin peste 3 milioane voturi în 1992, peste 2,7 milioane voturi în 1996, circa 4 milioane voturi în 2000 (în alianță cu PSDR și PUR), sub 3,8 milioane voturi în 2004, puțin peste 2,3 milioane voturi în 2008, peste 4,3 milioane voturi în 2012 atribuite USL și nu mai puțin de 3,2 milioane voturi (fără a mai forma alianțe cu alte partide importante) în 2016. Evident, cea mai stabilă formațiune politică parlamentară a fost UDMR, al cărei număr de voturi a scăzut într‑adevăr de la aproape 1 milion în 1990 la puțin peste 440.000 în 2016 (la Senat), dar care s‑a menținut la toate alegerile parlamentare postcomuniste într‑o marjă de ±1% față de ponderea minorității maghiare în populația totală a României[6].

La cele afirmate se poate completa, poate doar ca și reacție de moment cu datele electorale date de scrutinul din 26 mai 2019, gradul de personalizare al sistemului politic de la noi. Această tendință, începută odată cu debutul deja iliberal al democrației la noi, în perioada lui Ion Iliescu și ajunsă la apogeu odată cu președinția lui Traian Băsescu, a fost acum reeditată, și încă cu un mare cu succes, de președintele Klaus Iohannis. După o lună de politică intensă, de campanie electorală, pregătită minuțios din vreme, cu un foarte reușit summit european la Sibiu pe 9 mai, cu alegeri europene și referendum pentru statul de drept din 26 mai și cu vizita Papei Francisc la sfârșitul lunii, în final, președintele Iohannis a rămas singur pe scenă. Adept al unui „război” electoral de poziții, președintele Iohannis nu a încercat manevre complicate, ci a fructificat poziția politică pe care se afla[7].

Analizând rezultatele, putem observa o evoluție a numărului de electori, influențată de temele privind corupția la nivelul actorilor politici guvernamentali și a pseudo‑oligarhiei creată în ultimii ani, în creștere comparativ cu 2016 și 2014. De fapt, cele două partide care formează astăzi PNL au obținut în 2019 cam tot atât cât obțineau cumulat în 2014. În 2014 obțineau 27.23%, 11 mandate și 1.516.384 de voturi (PNL 835.531, iar PDL 680.853), iar în 2019 27% din voturi, 10 mandate, singura creștere fiind la numărul de voturi (2.448.355, dar cu aproape o jumătate de milion de voturi sub scorul lui Klaus Iohannis din turul întâi al alegerilor prezidențiale din 2014, care a fost 2.881.406 de voturi). Pe de altă parte, scorul cumulat al celor două formațiuni care au susținut cu energie referendumul președintelui Klaus Iohannis a fost de 4.475.387 de voturi (2.448.355 PNL și 2.027.032 USR‑Plus), mult sub cele 6.288.769 de voturi ale președintelui Iohannis la al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2014. O dovadă în plus a prezidențializării scrutinului a fost prezența la vot în diaspora: 376.925 în 2019, față de 161.262 la primul tur al alegerilor prezidențiale din 2014 și 377.651 la al doilea tur[8].

Analiza de mai sus poate substitui și fondul evolutiv al principalelor partide politice în viitorii ani:

Partidul Social Democrat, care în anul 2016 a scos cel mai bun scor din 1992 încoace, conform tabelului anterior, de peste 45%, a intrat într‑un colaps generat de eliminarea sau dispariția cadrelor sale de elită. Fiind un partid al maselor în anii 90 (având un nucleu dur de peste 2,5 milioane de electori format în general din persoane ce depășesc 60 de ani sau din mase de asistați sociali, salariați cu venituri medii sau mici), trece printr‑o perioadă de scădere a încrederii electorale și de pierdere a imaginii de partid‑locomotivă, descendent al guvernării etatist‑totalitare. PSD suferă două lovituri în urma scrutinului și referendumului din 26 mai 2019: cea mai mare pierdere, la nivel de încredere publică din ultimii 10 ani, este dată de condamnarea liderului politic, președintele PSD Liviu Dragnea, cu efecte pe termen mediu asupra imaginii partidului și a bazinului său electoral. Recalibrarea partidului în perioada imediat următoare poate reprezenta o șansă pentru liderii care înțeleg că social‑democrația românească ar trebui să‑și adapteze modul de abordare al politicilor publice sectoriale (justiția, sănătate, educație, infrastructură, sistem social etc.) și să renunțe la mentalitatea specifică unei formațiuni cu tendințe etatiste[9]. Social‑democrații vor intra într‑o nouă fază după regimul Ion Iliescu, epoca Adrian Năstase, dualismul Mircea Geoană – Grupul de la Cluj, perioada „micului Titulescu” – Victor Ponta, pseudo‑oligarhia à la Dragnea, 2020 fiind anul când, după 30 de ani de influență majoră a scenei politice și economice românești, putem asista la apusul ultimilor mohicani ai generației „omului nou” apăruți în zorii de aur ai regimului comunist și adaptați la geopolitica euro‑atlantică și euro‑asiatică actuală. Vrea, nu vrea PSD‑ul va intra într‑o fază de disoluție sau transformare, lideri săi tipici „socialismului de caviar” se vor regăsi în timp, nu în următorii 2‑3 ani, fie în noua structură de neo‑capitalism social à la USR+Plus sau în noul socialism propus de Pro‑România lui Victor Ponta;

Partidul Național Liberal, ultimul partid istoric românesc cu o vechime de aproape 150 de ani, adaptat și rebranduit cu mentalitățile schimbătoare ale diverșilor săi lideri, a revenit sub aspect electoral în primăvara acestui an, reușind după aproape 30 de ani să fie pe prima poziție politică a țării. PNL‑ul trebuie să se configureze electoral și să confirme la prezidențiale, locale și mai ales parlamentare.

Evoluând de la un partid mic la partid mijlociu și cu un amestec de doctrine și programe liberale (de la național liberalism‑conservatorism clasic din perioada lui Ion C. Brătianu și Ionel Brătianu, la neoliberalismul interbelic à la Manoilescu și I.G. Duca, la social‑liberalismul lui Valeriu Stoica și Teodor Stolojan în anii ʼ90‑2000 sau oratorismul liberal impus de Crin Antonescu, pragmatismul lui Dinu Patriciu, populismul și liberalismul maselor din timpul guvernării lui Călin Popescu Tăriceanu (2005‑2008), urmat de liberalismul strategic materializat de Crin Antonescu prin crearea unei struțo‑cămile alături de PSD – Uniunea Social‑Liberală, care a asigurat putere locală în peste o treime din județele țării, precum și capacitatea de a da primul președinte național‑liberal în persoana lui Klaus Iohannis), PNL poate ajunge primul partid din istoria României post‑decembriste care poate lua locul FSN/PDSR/PSD în următorii 30 de ani. Deficiența național‑liberalilor este dată de grupurile de interese, formate după modelul pesedist, care se antagonizează cu cadrele formate organizațional în ultimii 20 de ani (Ludovic Orban fiind produsul acestui sistem), plus cu apariția unor actori social‑media care au experimentat perioada 2012/2016 pentru a obține susținerea opiniei publice și a se legitima politic (Rareș Bogdan și Adriana Săftoiu sunt doar două exemple).

Liberalii, cu un ochi râd de fericire, cu altul plâng, pentru că urmează o perioadă dificilă de maturizare decizională a factorilor de conducere centrali, locali și din alte structuri interne, pentru a‑și calibra propriul electorat și a capitaliza electoratul care nu s‑a prezentat la europarlamentare (mă refer la cei aproape 50% care nu s‑au prezentat la vot, din care cel puțin 10% (pe baza datelor estimative din ultimele cicluri electorale se vor prezenta la vot la alegerile prezidențiale)[10].

Reușita moțiunii de cenzură împotriva Cabinetului Dăncilă, din 10 octombrie 2019, poate fi începutul eșecului sau succesului politic al PNL‑ului. Totul depinde de capacitatea și maturitatea decizională a liderilor săi parlamentari și nu numai de a se adapta crizei economice din viitorul apropiat și politicilor de austeritate ce trebuie explicate unei națiuni care nu mai știe unde este busola sa existențială;

Alianța USR‑PLUS, semi‑surpriza alegerilor din 26 mai 2019, pe care o consider o semi‑surpriză pentru că valul lansat de protestele din 2017 –2018 a fost capitalizat parțial de către liderii celor două partide (Dacian Cioloș și Dan Barna), care au reușit să scoată un scor ce a depășit orice estimare. Acest scor obligă electoral pe liderii celor două formațiuni să‑și recalibreze agenda electorală pentru a nu fi doar un „balon de săpun” politic. Orgoliile și falsa rivalitate cu cel care teoretic este în competiție, PNL‑ul, pot oricând diminua entuziasmul electoratului căruia i se adresează. Gestiunea defectuoasă a comunicării cu liberalii, lipsa de mobilizare și de experiență parlamentară a provocat și primul șoc după alegeri: declarația liderului USR Dan Barna în cazul tragediilor de la Caracal, când într‑o aroganță cu efecte electorale neașteptate declara „dacă eu aș fi fost Președinte, drama de la Caracal nu s‑ar fi întâmplat”. Prin liderii formați din rândul elitelor și al corporatiștilor din ultimii ani, precum și din rândul descendenților establishment‑ului clientelei sau diplomațiilor care au gravitat în jurul regimurilor Iliescu/Năstase sau al intelectualilor care au acceptat tacit în perioada 1990‑2004 (a se vedea paginile anterioare) abuzurile și haosul instituțional, social, economic din respectiva perioadă, în special cei parlamentari ai USR (și inclusiv cei care de facto aparțin PLUS‑ului lui Dacian Cioloș), se încearcă o alternativă la cele două mari partide tradițional‑post‑decembriste (PSD și PNL). În funcție de evoluția din următoarele luni ale PNL‑ului, USR și aliatul PLUS pot reprezenta o variantă ce va influența politica parlamentară românească cel puțin următorii 4 ani. În ce spectru politic vor juca usr‑iștii se va vedea în perioada următoare, amalgamul său ideologic, comunicațional și vocal îi apropie mai mult de centru stânga decât de centru-dreapta.

ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților) este primul partid liberal care, din cauza dualismului în mesajul electoral transmis, a fost penalizat public în 2019, neobținând nici un mandat de eurparlamentar, cu toate că imaginea fostului lider național‑liberal Călin Popescu Tăriceanu reprezintă baza electorală a acestei formațiuni politice. Lipsa de înțelegere a mesajului public din 26 mai 2019, anumite ego‑uri exacerbate, lideri locali care nu au capacitatea de a ieși din umbra „baronilor” social‑democrați chiar și la nivelul organizării filialelor din teritoriu, lipsa unui program de guvernare propriu, precum și comunicarea inadecvată a mesajelor președintelui Călin Popescu Tăriceanu către opinia publică contribuie în ansamblu la perpetuarea imaginii unui partid pe cale de dispariție, dacă nu va concretiza alianța cu Pro România într‑un parteneriat politic care să le asigure supraviețuirea;

Pro România, Partidul Mișcarea Populară (PMP) și Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) sunt partide care merită analizate împreună, datorită caracterului de partide care pot oscila oricând între 4,5 – 9,5%, în contextul prezenței la vot și al mișcărilor „tectonice” provocate de greșelile electorale ale formațiunilor politice menționate mai sus. Pro România este momentan favorizată de căderea guvernului pesedist la moțiunea din 10 octombrie 2019, la fel cum a avut oportunitatea de a atrage un anumit electorat de stânga nemulțumit de prestația decizională a social‑democraților din ultimii doi ani. PMP‑ul păstrează un electorat din România și Republica Moldova captiv, atașat de imaginea noului europarlamentar, Traian Băsescu. UDMR‑ul rămâne în carapacea sa etnică, pe care ușor‑ușor (în funcție de prezența electorală) o pierde datorită evoluției economice și a informațiilor privind respectarea și integrarea minorităților în marile centre urbane naționale. Dar partidul maghiar este ajutat subtil, ce‑i drept, și cu anumite voturi din afara arcului carpatic care să‑i asigure pragul electoral (de 5%), de o anumită formațiune politică care are interesul să fie în zona guvernamentală.

 

Concluzii:

Pe lângă cele prezentate mai sus, alte concluzii sunt de prisos, un singur aspect trebuie adăugat. Scena politico‑parlamentară românească a evo­­-
luat într‑un format încă tributar vechilor metehne specifice unui regim etatist și corupției underground existentă încă în regimul ceaușist [filmul Secretul lui Bachus (1984) fiind elocvent cu privire la formele corupției ascunse ale sistemului comunist]. În acest fel, indiferent ce se va întâmpla cu actorii politici prezentați anterior, la nivel decizional (parlamentar sau guvernamental) trebuie analizate 10 mari probleme nerezolvate în ultimele trei decenii:

  1. DEMOGRAFIA este una dintre principalele probleme grave ale țării față de care nu s‑a luat nici o măsură serioasă după Revoluție. Numărul românilor a continuat să scadă, astfel încât în prezent numărul locuitorilor țării a ajuns la nivelul anului 1966, sub 20 de milioane de locuitori.
  2. SĂNĂTATEA rămâne „o rană deschisă”, fiind încă o problemă nerezolvată de vreunul dintre guverne după 1989. În ultimii 25 de ani nu s‑a făcut nici o reformă reală a sistemului de sănătate. Deși bugetul Ministerului Sănătății a fost suplimentat, sistemul a rămas sărac raportat la standardele europene, iar accesul la serviciile medicale în mediul rural rămâne limitat.
  3. EDUCAȚIA este un capitol departe de a fi rezolvat de România. Deși sindicatele din învățământ au cerut în mod repetat alocarea a 6% din PIB pentru educație, bugetul de stat s‑a închis cu doar cu maxim 4 procente alocate. Asigurarea calității procesului didactic în școlile din România se face de mântuială, acest lucru fiind reflectat în slabele rezultate ale elevilor de la examenul de Bacalaureat.
  4. INFRASTRUCTURA rutieră din România nu a evoluat nici ea foarte mult în ultimii 20 de ani. Deși compania pentru drumuri și autostrăzi are un buget anual de 1,7 miliarde de euro, România are mai puțin de 700 de kilometri de autostradă, acum, la peste 25 de la Revoluție. Deși banii ar fi fost de ajuns pentru construirea a 300 de kilometri de autostradă pe an sau reabilitarea a 2.500 de kilometri de drum național, contractele date cu dedicație, supraevaluările de costuri sau plățile pentru lucrări inexistente sunt doar câteva dintre motivele pentru care astăzi România are în folosință doar 695,4 kilometri de autostrăzi.
  5. DEFRIȘĂRILE reprezintă o altă problemă a României după 1989. Dacă în 1800 suprafața împădurită a provinciilor istorice românești era de 8,5 milioane de hectare, în vara lui 2012 suprafața fondului forestier a ajuns la doar 6,35 milioane de hectare.
  6. REFORMA CLASEI POLITICE, un subiect adesea atacat de liderii politici în timpul campaniilor electorale, dar uitat rapid după închiderea urnelor de vot, reprezintă o altă „neîmplinire” majoră a României în ultimii 25 de ani. Un prim indicator care relevă această nereușită este adoptarea greoaie, abia la 22 după Revoluție, în 2012, a legii lustrației, într‑o formă cu semne de întrebare.
  7. ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIE se păstrează și acum ca o chestiune neelucidată, la atâția ani de când românii au ieșit din comunism în singura revoluție anticomunistă est‑europeană sângeroasă.
  8. ADEVĂRUL DESPRE MINERIADE rămâne și el o problemă nesoluționată a României, ancheta fiind una incompletă și nefiind găsit nici un vinovat. În luptele de stradă din iunie 1990 din București au fost răniți sute de oameni. Totodată, oficial au fost declarați doar șase morți, însă ziariștii vremii au vorbit de cel puțin 100 de victime, îngropate în locuri necunoscute.
  9. TORȚIONARII regimului comunist care mai trăiesc au început să fie cercetați abia acum, neexistând însă nicio condamnare definitivă pentru crimele comise. Peste 100.000 de deținuți considerați de regimul comunist inamici ai statului au decedat în închisorile din România într‑un singur deceniu.
  10. CONTROLUL CIVIL AL SERVICIILOR SECRETE reprezintă o problemă pe care România nu a reușit să o rezolve încă. Teoretic, acesta se exercită prin comisiile parlamentare, însă în realitate aproape că nu există. Mai mult, printre parlamentarii care au atribuții în acest sens se regăsesc personaje care ridică semne de întrebare, precum Sebastian Ghiță, care și‑a clădit averea pe contracte cu statul, multe dintre ele chiar cu serviciile secrete[11].

BIBLIOGRAFIE:
Cristian Pîrvulescu, Radiografie după scrutin, Editorial, Ziarul BURSA, iunie 2019.
Jurcan Dan, Elitism sau impostură?, Cluj‑Napoca, SINTEZA – revistă de cultură și gândire strategică nr. 40, mai‑iunie 2017, ed. Asociației Române pentru Evaluare și Strategie (ARES), 2017.
Enache Marian, Diaconu Ștefan, Sistemul electoral în România postcomunistă, https://www.juridice.ro/essentials/2381/sistemul‑electoral‑in‑romania‑postcomunista#_ftn1.
Vasincu Dacian, Radiografia alegerilor europarlamentare – mai 2019. Studiu de caz – campania și impactul rezultatelor privind europarlamentarele din România, București, Revista Punctul Critic nr. 2 (28) 2019: Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană.
Vasincu Dacian, Votul uninominal parlamentar din perspectiva evoluției alegerilor parlamentare din 2008 și 2012 – analiză asupra profilului socio‑electoral al parlamentarului actual, București, Revista Punctul Critic nr. 2 (12)/2014: Procesul electoral și calitatea democrației, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană.
Vasincu Dacian, Alegerile parlamentare din 2016 – o altă etapă din viața politică actuală, Revista Expert Electoral nr.1(14)/2017, editată de Autoritatea Electorală Permanentă, ed. Monitorul Oficial al României, aprilie 2017.
Narcis Popescu (2016), 10 mari probleme ale României nerezolvate în 25 de ani, ziarul Gândul on‑line, 02.012016, https://www.gandul.info/politica/10‑mari‑probleme‑pe‑care‑romania‑nu‑le‑a‑rezolvat‑in‑ultimii‑25‑de‑ani‑14926140.
Surse social‑media, web‑site‑uri ale Parlamentului European.
Monitorul Oficial al României nr. 1 din 22 decembrie 1989.

Note:
[1] Monitorul Oficial al României nr. 1 din 22 decembrie 1989.
[2] Enache Marian, Diaconu Ștefan, Sistemul electoral în România postcomunistă, 09.10.2018, https://www.juridice.ro/essentials/2381/sistemul‑electoral‑in‑romania‑postcomunista#_ftn1.
[3] Idem 2.
[4] Vasincu Dacian, „Alegerile parlamentare din 2016 – o altă etapă din viața politică actuală”, Expert electoral, nr. 1 (14)/2017, editat de Autoritatea Electorală Permanentă, Editura Monitorul Oficial al României, 2017.
[5] Vasincu Dacian, Votul uninominal parlamentar din perspectiva evoluției alegerilor parlamentare din 2008 și 2012 – analiză asupra profilului socio‑electoral al parlamentarului actual, București, Revista Punctul Critic nr. 02 (12)/2014: Procesul electoral și calitatea democrației, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană.
[6]  Idem 2.
[7] Vasincu Dacian (2019), Radiografia alegerilor europarlamentare – mai 2019. Studiu de caz – campania și impactul rezultatelor privind europarlamentarele din România, București, Revista Punctul Critic nr. 2 (28) 2019: Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute, ed. Fundația Culturală Ideea Europeană, pp. 110‑117.
[8]  Pîrvulescu Cristian (2019), Radiografie după scrutin, Editorial, Ziarul BURSA, 03.06.2019.
[9]  Idem 7, p.113.
[10]  Idem 7, p.114.
[11]  Narcis Popescu (2016), 10 mari probleme ale României nerezolvate în 25 de ani,
ziarul Gândul on‑line, 02.012016, https://www.gandul.info/politica/10‑mari‑probleme‑pe‑care‑romania‑nu‑le‑a‑rezolvat‑in‑ultimii‑25‑de‑ani‑14926140.

Dacian VASINCU

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Dacian Vasincu

Dacian VASINCU (născut la 26.04.1979, loc. Suceava, jud. Suceava) a absolvit Facultatea de Administraţie Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Drept, precum și un masterat în Sociologie la Universitatea din București, specializarea Sondaje de [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*