Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » Cenzura presei și libertatea de exprimare în spațiul public românesc după Marea Unire

Cenzura presei și libertatea de exprimare în spațiul public românesc după Marea Unire

1. Considerații introductive

Evoluția politică și culturală a României Mari a inclus decizii și procese de reformă și integrare a teritoriilor care au intrat în cadrul statului român după sfârșitul Primului Război Mondial. În 1919, imediat după încheierea ceremoniilor oficiale care celebrau deciziile Marii Uniri, au fost aplicate măsuri cu caracter general menite să regularizeze viața publică și politică, dar și de prevenire a unor tendințe de dezinformare din partea unor grupuri revizioniste. Sfârșitul Primului Război Mondial a reprezentat un evniment cu un impact major la nivel mondial datorită implicațiilor pe care le‑au avut hotărârile luate în cadrul negocierilor de pace de la Paris‑Versailles. Reconfigurările geopolitice pe care le‑au impus deciziile post‑război au schimbat pentru totdeauna harta politică a lumii. În altă ordine de idei, „rezolvarea” unora dintre problemele politico‑teritoriale în cadrul negocierilor de pace amintite au creat ale probleme și nemulțumiri în rândul statelor afectate de aceste decizii ale Puterilor Aliate și Asociate. Dramele războiului trăite de către cei contemporani în cadrul acestui nefericit eveniment, ororile și tragediile colective au fost redate de către gazetarii, redactorii și scriitorii care au surprins evenimentele pe front, în tranșee sau în redacțiile ziarelor. Prin urmare, presa a reprezentat principalul instrument prin care au fost difuzate ideile în spațiul public și a fost cultivat interesul național. În același timp, acțiunile politice ale guvernelor de după război au încercat să limiteze fluxul și impactul informațional prin intermediul presei. Măsuri oficiale cu caracter restrictiv au fost aplicate în cazul libertăţii de exprimare, în ceea ce privește controlul presei și limitarea drepturilor de autor. Prin urmare, debutul perioadei interbelice a găsit România într‑o stare de provizorat politic și de instabilitate, aspect care va influența profund, aşa cum vom putea observa, libera circulaţie a ideilor şi opiniilor, libertatea de asociere, precum și o limitare a unor drepturi în general.


Limitarea temporală a libertăţii de exprimare și impunerea cenzurii în debutul anilor ′20 va influența mentalul colectiv al epocii, un mental dominat de Primul Război și de Marea Unire din 1918. Intervalul de timp de după 1919 a însemnat pentru România o epocă de evoluţie sub mai multe forme, însă această evoluţie a fost marcată de anumite schimbări la nivel de sistem, atât în plan extern, cât şi intern. Toate aceste evenimente au fost consemnate de presa vremii, şi de aici rezultă importanţa pe care a reprezentat‑o libertatea de exprimare pentru societatea românească de la acea vreme. Problematica libertăţii presei și a libertății de exprimare după unirea din 1918 era dificil de abordat, în primul rând, din cauza diverselor împrejurări sub semnul urgenței apărute după Marea Unire. Elitele politice din epocă erau preocupate de soluţionarea problemelor majore cu care se confrunta noul stat rezultat după încheierea negocierilor și implementarea sistemului de tratate de la Paris‑Versailles.

Problemele legate de integrarea provinciilor românești, precum și amenințarea venită din partea statelor revizioniste nemulțumite de reglementările și deciziile de la Versailles au motivat guvernele românești de după 1919 să limiteze dreptul de exprimare și să introducă diferite măsuri de control al presei și al opiniilor politice. După 1919, o tendință a vieţii politice româneşti era reprezentată de confruntarea între democraţie şi autoritarism[1], ceea ce impunea situații deosebite pentru sfera libertăţilor individului, dar și pentru viața politică, în general pentru libertatea presei. Confruntările de ideologii se regăsesc cel mai bine, în presa vremii, în demersurile întreprinse în sensul limitării îngrădirii mijloacelor de informare.

Prin urmare, transformările şi mutaţiile de la nivelul politic şi social din interbelicul românesc se pot reconstitui având în vedere reglementările, legiferările și în cazul situaţiilor excepţionale aplicate societății. Limitările impuse după anul 1919 au putut fi aplicate în principal presei, cu precădere presei politice, care a reprezentat în epocă singurul mijloc de informare, propagandă şi difuzare a ideilor pe întreg teritoriul României Mari. Prin urmare, analiza temei în cauză nu este deloc întâmplătoare, deoarece pentru a exista o societate democratică era nevoie de reglementări clare cu privire la presă și la modul în care erau asigurate mecanismele de discurs public. În alt registru era nevoie și de o populaţie capabilă să înţeleagă şi să revendice mecanismele de discurs public prin intermediul presei. Lipsa de experienţă a noii societăți așezate pe baze electorale compuse din oameni cu o cultură politică minimă, apăruți după 1918, a determinat începutul unor reforme importante la nivelul întregii țări și a spațiului public.

Reformele s‑au concretizat şi în materia drepturilor şi libertăţilor cetățeanului, care s‑a transformat în combustibil electoral. Deşi introducerea votului universal a reprezentat una dintre deciziile importante în viaţa politică românească, efectele acestuia s‑au diminuat în condiţiile lipsei de experienţă a masei electorale şi a practicilor politice vechi de jumătate de secol circumscrisă lumii ţărănești în primul rând[2].

Libertatea de exprimare a avut, de asemenea, de suferit în urma diminuării efectelor participării la viaţa politică, întrucât accesul la informaţie şi la circulaţia ideilor au fost, la rândul lor, limitate. Votul universal legiferat în noiembrie 1918 a lăsat loc participării unui număr mai mare de cetăţeni la viaţa politică şi a permis, prin urmare, formarea unei noi mentalităţi. Acest eveniment a permis creşterea numărului de indivizi care au înţeles importanţa de a participa la viaţa socială şi politică a vremii, şi odată cu acest lucru au înţeles importanţa pe care o are libertatea de a se face auziţi în spațiul public.

În 1919 România era o monarhie constituțională condusă de Regele Ferdinand, în care societatea avea încredere deplină, percepându‑l ca un salvator. În altă ordine de idei, introducerea votului universal a creat acel sentiment al apartenenței și implicării individului în spațiul public. Această percepție conducea către un tip de mentalitate care avea nevoie de o dezbatere publică reală, care includea și libertatea de exprimare ca formă de comunicare în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a dezvoltării societății. A analiza, prin urmare, libertatea de exprimare şi stările excepţionale care au rezultat în perioada interbelică română înseamnă a avea în vedere nu numai limitele ce s‑au adus acesteia, ci şi confruntările şi luptele (manifestări, proteste, procese de presă), care au avut ca motiv principal şi scop libera circulaţie a ideilor şi informaţiilor pe teritoriul românesc.

Tehnicile de represiune, de control, de limitare sau restricţionare ale libertăţii de exprimare sunt circumscrise şi rezumate prin conceptul numit cenzură. Un cercetător avizat al domeniului presei susține că în fenomenul cenzurii pot exista mai multe tipuri sau forme[3]. În altă ordine de idei, acele practici de limitare ale libertăţii de exprimare presupun existenţa unor condiţii (sau elemente constitutive) pentru a putea fi încadrate în domeniul tehnicilor de cenzură[4]. Este nevoie să delimităm, în primul rând, libertatea de exprimare în calitatea sa de drept al individului în spațiul public și zona publică a cenzuri ca o formă de control al unei puteri sau a mai multora. Putem defini și analiza cenzura ca o limită adusă libertăţii de exprimare.

Cenzura poate exista în mai multe forme (tipuri): a) cenzura preventivă, aceea care se consumă înaintea acţiunii penale sau pedepsei de orice tip; b) cenzura posterioară, cea care se realizează după ce faptul a fost împlinit şi care nu lasă loc de remedieri. În același context, putem vorbi despre o cenzură negativă şi o cenzură pozitivă, cea negativă făcând referire la limitarea accesului de orice fel la comunicare şi informare, iar cenzura pozitivă se referă în principiu la acordarea de privilegii în anumite cazuri[5]. Am descris, într‑o scurtă prezentare, instrumentele şi formele prin care se manifestă cenzura deoarece vom regăsi multe dintre acestea în studiul de față, forme care au rezultat în anumite circumstanțe și situaţii excepţionale la care ne vom referi în cele ce urmează.

Este de precizat faptul că, în ceea ce priveşte limitarea dreptului de exprimare, mai exact la cenzură, avem în vedere nu numai cenzura presei, care a dominat aproape întreaga perioadă interbelică, ci şi cenzura cinematografică, cea militară, a poştei şi corespondenţei, şi cenzura publicaţiilor străine. Toate acestea au ca scop cercetarea limitelor și restricțiilor aduse libertăţii de exprimare în toate formele şi domeniile. Pe de altă parte, se vor urmări în încadrarea stărilor excepţionale datorate în special limitărilor şi restricţionărilor aduse libertăţii de exprimare, în principiu, situaţii legate de procese de presă sau delicte de presă, manifestaţii, critici datorate libertăţii de exprimare, crize diverse care au rezultat în urma acesteia sau modificări şi schimbări ale legiferării în privinţa dreptului la libera exprimare. Libertatea de exprimare în perioada interbelică nu a cunoscut însă numai restricţionări, de fapt, în comparaţie cu ceea ce a urmat celui de‑al Doilea Război Mondial, acest interval de timp poate fi caracterizat printr‑o creștere a intențiilor opiniei publice în materia dreptului la expresia ideilor.

Prin urmare, după unirea din 1918, în România întregită, în primul rând, peisajul presei interbelice s‑a diversificat, atât pe plan instituţional, cât şi pe cel cultural. Astfel, sursele de informare s‑au dezvoltat odată cu apariţia Agenţiei Telegrafice „Orient Radio”, precum şi a agenţiilor „Presa” şi „Danubian Press”, care au propagat şi răspândit mijloacele libertăţii de exprimare. Anul 1928 a adus o şi mai mare răspândire a libertăţii de exprimare, prin intermediul înființării postului public de radio Bucureşti[6].

În altă ordine de idei, presa interbelică a reprezentat cel mai important mijloc de informare şi cel mai uzual, cunoscând o dezvoltare fără precedent, situație incomparabilă cu perioadele anterioare. Era debutul unei epoci din istoria societății românești în care informarea publicului și libera circulaţie a ideilor se puteau realiza prin intermediul ziarelor şi revistelor pe toată întinderea teritoriului naţional. Datorită noilor condiţii apărute în urma Unirii, precum și evoluțiilor înregistrate pe plan economic, social şi politic, presa se dezvoltă şi se diversifică foarte mult, încercând să se adapteze treptat noilor tendințe. Presa politică era cea care domina peisajul public și cel social, fiecare partid politic având cel puţin un ziar care îi reprezenta interesele. Acest aspect a înlesnit calea de informare a electoratului și de educare a societății în ce privește viaţa politică, exprimarea opiniilor în spațiul public.

Un rol important l‑a avut în spațiul editorial românesc și presa aparținând minorităților naționale, care apărea în limbile: maghiară, germană, tătară și bulgară. Acest fapt demonstrează capacitatea sistemului instituțional românesc de a integra minorităţile naționale, cărora le‑a acordat drepturi politice, precum şi dreptul la opinie exprimare, încurajând dezvoltarea unui mediu politic intercultural. Presa minorităţilor naţionale a făcut posibilă influența ideilor și practicilor politice specifice societăților democratice și funcționale politic. Influența europeană s‑a propagat și prin intermediul exemplarelor din presa străină în limbile franceză și engleză, care au difuzat informaţiile și ideile politice din spațiul european.

Trebuie amintit faptul că presa interbelică cuprindea un important număr de reviste literare, economice sau de filosofie, iar în acest mod, presa românească interbelică s‑a conturat ca o presă modernă de largă circulație. Trecând în alt registru, trebuie amintit faptul că se dezvoltă şi mijloacele de comunicare moderne, prin urmare, libertatea de opinie și libertatea de exprimare îşi găsesc o vastă gamă de resurse aferente exercitării acestora. Societatea română de radiodifuziune ocupă un loc central între aceste mijloace de comunicare. Un fenomen interesant apărut în perioada interbelică este cel legat de publicitatea care apărea în presă; multe dintre ziarele şi revistele epocii conțineau articole de propagandă sau suplimente pentru diverse categorii sociale. Am analizat tema cenzurii presei în perspectiva unor surse din presa epocii și pe baza unor analize care aparțin autorilor avizați în domeniu. Informaţiile pe care le‑am analizat oferă o multitudine de aspecte ale fenomenului cenzurii și ne‑au oferit o perspectivă pertinentă în ce privește impactul social și instituțional al cenzurii. Trebuie remarcat un aspect legat de afinitatea politică a ziariștilor care semnau anumite articole din ziarele interbelice, iar libertatea de exprimare constituia un subiect sensibil care îi afecta în primul rând pe cei care activau în serviciul presei publice.

Dintre periodicele care au apărut între 1919‑1940, am utilizat ca surse primare următoarele publicații: „Epoca”, „Timpul”, „Lupta”, „Cuvântul”, „Dimineaţa”, „Universul”. Aceste periodice au dus de multe ori lupte pentru ridicarea cenzurii, în special în perioada stării de asediu, iar câteva dintre acestea au fost nu de puţine ori suspendate din cauza articolelor publicate care contraveneau măsurilor guvernamentale.

O altă sursă de informaţii reprezentativă pentru construirea argumentelor privitoare la libertatea de exprimare se referă la cele constituite de textele legislative, decretele‑legi, regulamentele şi măsurile legale luate de guverne cu privire la aplicarea, suspendarea, modificarea regimului libertăţii de exprimare.

Aceste texte au fost preluate, pe de o parte, din presa interbelică (multe dintre periodice publicau formatele întregi ale legilor privitoare la libertatea de exprimare), iar pe de altă parte, acestea au putut fi regăsite prin intermediul cataloagelor, almanahurilor şi a colecţiilor de legi, regulamente, decrete‑legi, dar și prin intermediul codurilor de legi. Ca principale caracteristice dominante ale perioadei de după Primul Război Mondial rămân cele legate, în primul rând, de noua mentalitate a populaţiei românești şi de apariţia şi diversificarea peisajului partidist. Această mentalitate a rezultat în urma participării populaţiei la război şi a căpătat un avânt deosebit prin introducerea votului universal.

Sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului a suferit la rândul său schimbări majore odată cu Unirea din 1918, tocmai prin intermediul şi datorită acestei noi mentalităţi a maselor şi claselor interbelice, care au trecut la a revendica o mai largă participare la viaţa politică şi la a înţelege şi face apel la mijloacele de informare şi opinie. Prin urmare, libertatea de exprimare se dezvoltă şi se concretizează în contextul României întregite, în primul rând, prin intermediul noilor clase apărute după război, precum şi al intelectualilor, ce au dominat presa şi căile de liberă exprimare. Însă, pentru a vorbi despre libertate de exprimare în anii imediat următori datei de 1 decembrie 1918, este nevoie să vedem dacă exista o opinie publică în stare să recepteze și să asimileze informaţiile transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare. Această opinie publică a existat şi nu a ratat nici o ocazie în a critica şi a judeca greşelile comise de partidele politice aflate la guvernare, dintre care două au fost principale, şi anume Partidul Naţional‑Liberal şi Partidul Conservator.

Transformările realizate pe plan intern, după Unirea din 1918, au avut ca scop redresarea atât socială, cât şi economică a ţării, şi s‑au concretizat prin măsuri care au dus la unificarea sistemului administrativ, a celui legislativ şi de învăţământ[7], dar şi la concretizarea temeiurilor de drept ale statului român care datau din 1866, respectiv din principiile Constituţiei. Toate aceste schimbări au dus, aşa cum am amintit mai sus, la apariţia unor noi clase şi mentalităţi, care revendicau, la rândul lor, noi drepturi şi libertăţi, dar mai ales revendicau condiţii de viaţă mai bune, întrucât perioada de după 1918 a cunoscut grave probleme în ceea ce priveşte contextul general de viaţă al populaţiei, agravat mai apoi de criza financiară. Iată de ce libertatea de exprimare devine, în acest context, unul dintre drepturile fundamentale revendicate nu numai de clasa intelectuală, dar şi de noua clasă apărută în urma războiului, care îşi dorea o mai activă participare la viaţa politică şi o informare mai precisă asupra problemelor statului la vremea respectivă.

2. Etapa de început a cenzurii presei și libertății de exprimare 1919‑1923

În chiar anul Marii Uniri, la 29 noiembrie 1918, noul guvern este format și condus de Ion I. C. Brătianu, care va domina perioada de reconstrucţie a statului unitar român cu măsuri de ordin liberal. Ion I. C. Brătianu a condus guvernul din noiembrie 1918 și până la data de 27 septembrie 1919. Misiunea guvernului condus de Brătianu era extrem de dificilă, având ca principale obiective gestionarea reformelor electorale şi a celor agrare[8]. Deşi guvernul prezidat de Brătianu a fost, în esenţă, preocupat de cele două reforme, în ceea ce priveşte sfera drepturilor la libera exprimare, în ianuarie 1919, deciziile guvernamentale au permis reapariţia presei socialiste. În aceeași intenție, guvernul a decis eliberarea unui număr important de persoane arestate pentru delicte de opinie și pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare[9].

Trebuie amintit faptul că, în aceeași perioadă cu regelementările în cauză, se afla încă în vigoare un „decret relativ la cenzura ziarelor, telegramelor şi a corespondenței”. Decretul în cauză a fost emis în data de 6 septembrie 1918 și completa legislaţia cu privire la starea de asediu și de cenzură aferente controlului public. Este explicabilă această stare de lucruri dat fiind faptul că în septembrie 1918 România se afla în stare de război, iar efectele acestui conflict erau vizibile în spațiul public românesc. Revenind la prevederile decretului din septembrie 1918, amintim că articolele acestuia făceau referire şi aplicau, în principiu, mecanismele cenzurii preventive[10] şi precizau tipurile de publicaţii sau formele de manifestare a liberei exprimări care trebuiau să treacă prin mecanismele oficiale ale cenzurii[11].

Acest fapt a condus la proteste din partea ziariştilor epocii, care erau lezaţi nu numai din perspectiva cenzurării anumitor idei scrise în articolele lor, dar şi din perspectiva financiară, aşa cum prezenta un articol de fond publicat în ziarul „Ţara”.

Camil Petrescu, autorul articolului și directorul ziarului, reproșa guvernului că: „noi nu ne permitem luxul să prăpădim bani şi hârtie ca să ne transforme cenzura în ziar guvernamental…”[12]. Presa epocii a publicat protestele redactorilor cotidienelor vremii, printre care amintim: „Hiena”, „Cuvântul liber”, „Curentul”, „Dimineața”, care erau îndreptate, în primul rând, spre conducerea guvernului și a celor responsabili de cenzură.

Conducerea guvernului era considerată vinovată de suprimarea dreptului la liberă exprimare şi acuzată că ar dori menținerea cenzurii presei pentru a ascunde adevăruri deranjante și incomode pentru opinia publică din România. Prin urmare, intervalul de timp de la începutul anului 1919 și finalul anului 1920 a fost dominat de o suprimare a libertăţii presei în special, deoarece presa era instrumentul cu cel mai mare impact și principalul mijloc de informare în anii de după Marea Unire din 1918. Regimul anormal în care se regăsea dreptul la opinie și liberă exprimare în anii 1919‑1920 se datora faptului că nu exista încă o lege care să reglementeze cadrul public de manifestare a libertății de exprimare, precum și condiţiile de manifestare ale acesteia şi formele de dezbatere în spațiul public. Acest aspect lăsa un canal de imixtiune și interferenţă din partea factorului politic, conducând la stări excepţionale datorate cenzurii în mod special. Regimul libertăţii de exprimare era legiferat prin intermediul decretelor regale, care stabileau condiţiile stării de asediu, şi cenzurii, prin care întreaga presă era supusă autorităţilor militare şi politice ale epocii, limitându‑se drastic în acest fel libertatea de exprimare.

Cu toate aceste neajunsuri, deși presa se afla sub controlul autorităţilor politice şi militare[13], publicaţiile de după război au sporit ca număr de la 1090 în anul 1923 la 1400 în anul 1932; multe dintre aceste publicaţii au apărut sub un nume într‑un interval de timp, iar apoi au reapărut schimbându‑și denumirea[14]. Ca o reacție a reprezentanților presei față de toate aceste imixtiuni şi interferenţe ale guvernului în ceea ce priveşte dreptul la libera exprimare, tendinţa de asociere a ziariştilor şi intelectualilor de pe întreg cuprinsul României a sporit considerabil. Astfel, în anul 1919 a luat fiinţă Uniunea Ziariştilor Profesionişti, întâi din Bucureşti (care ulterior va fi extinsă la nivelul întregii țări), în care nu puteau fi membri decât ziariştii salariaţi, care militau în principiu pentru drepturile sociale ale muncitorilor din redacţiile ziarelor (întocmirea unui contract de muncă, repaus de o zi pe săptămână, concediu plătit de o lună pe an etc.)[15]. În ceea ce priveşte mecanismele de control şi de instituire a cenzurii pe teritoriul României Mari, acesta se realiza prin intermediul birourilor de cenzură, dintre care cele mai active erau cele din Bucureşti, dar şi din celelalte mari oraşe ale țării, dintre care se remarcau cele din Transilvania, unde în anul 1919 existau 22 de birouri de cenzură, având un număr de 553 funcţionari[16]. Fenomenul cenzurii în Transilvania era mai pronunțat în ce priveşte presa publicată în această zonă comparativ cu presa din celelalte provincii istorice.

Explicația acestui fapt se datorează în principal reacţiilor minorităţii maghiare care protesta vehement în legătură cu deciziile Conferinței de Pace de la Paris, dar și pericolului comunist care se conturase la Budapesta prin instaurarea republicii comuniste sub conducerea lui Bela Kun, ce a atras și intervenția Armatei Române care a ocupat capitala ungară în 1919. Completând procesul evolutiv legat de presa română interbelică, din punct de vedere instituţional, peisajul publicistic în presa românească cunoaște o reală potențare prin crearea în 1920 a Agenţiei telegrafice „Orient Rador”, căreia i s‑au alăturat agenţiile „Presa” şi „Danubian Press”. Principalele scopuri ale acestora se refereau la receptarea de telegrame externe şi furnizarea acestora redacţiilor cotidienelor interne, înlesnind, prin urmare, o legătură cu mediul extern european[17]. În materie legislativă, actele care reglementau libertatea de exprimare în perioada de după 1919 erau cele ce completau starea de asediu.

Prin urmare, decretul‑lege din 13 ianuarie 1920 suspenda starea de asediu, cenzura presei şi a altor publicaţii în judeţele Vechiului Regat, exceptând teritoriul Dobrogei[18]. Menținerea stării de asediu în Dobrogea era justificată de situația excepțională pe care o avea provincia dat fiind faptul că fusese ocupată în întregime de către trupele germano‑bulgare între 1916‑1918. Până la intrarea României în război, în Dobrogea au apărut mai multe publicații în limba română printre care amintim „Dobrogea Jună”, „Conservatorul Constanței”, „Liberalul Constanței”, „România Mare”, „Dobrogea Nouă”, „Farul”, „Conservatorul Tulcei”, „Alarma Constanței”, „Ecoul Dobrogei”, „Lupta”, „Arhiva Dobrogei”, „Victoria”[19]. Toate aceste publicații își încetează apariția pe durata ocupației din Dobrogea (1916‑1918) din cauza cenzurii care a interzis apariția în presă a informațiilor venite de pe front.

O parte a acestor publicații își va relua apariția după 1919, înființându‑se totodată și altele noi: „Cuvântul Dobrogei”, „Gazeta Dobrogei”, „Săgeata, Secera”, „Strălucitorul”, „Ecoul”, „Curierul Sulinei”, „Delta”, „Voința Dobrogei”[20].

Revenind la decretul‑lege care instituia cenzura informațiilor publice, amintim că, peste doar 6 luni, un alt decret‑lege, din 15 iulie 1920, restrângea starea de asediu şi cenzură a presei doar la zonele militare de frontieră cu Ungaria şi Rusia[21]. Fluctuaţiile cauzate de diversele dispoziţii ale decretelor‑lege ce completau starea de asediu au provocat valuri de nemulţumiri şi au condus la proteste vehemente ale ziariştilor, dar şi ale altor membri ai societății, privați de dreptul lor la informare. Prin urmare, toate aceste nemulţumiri au condus la declanşarea unei greve generale în octombrie 1920, grevă care l‑a determinat pe regele Ferdinand să emită un decret, în data de 21 octombrie 1920, prin care se instituia starea de asediu în Bucureşti[22].

Unul dintre ziariștii care au protestat faţă de condiţiile şi împrejurările legate de acest decret, dar şi legate de suprimarea libertăţii de exprimare în general este Constantin Mille, directorul cotidianului „Lupta”. Acesta s‑a pronunţat radical împotriva cenzurii de orice tip, pe care o considera inutilă şi lipsită de interes chiar şi pe timp de război. În articolul publicat în decembrie 1921, Mille prezenta motivele pentru care cenzura se dovedea ineficientă şi, prin urmare, trebuia suspendată, iar decretele de instituire a cenzurii abrogate. În primul rând, acesta se pronunţa pentru înlocuirea cenzurii cu o înţelegere între presă şi guvern, care ar fi acoperit ştirile ce se dovedeau contra ordinii publice. În altă ordine de idei, menţinerea cenzurii nu numai că era inutilă, dar dovedea faptul că guvernul şi autorităţile aflate la conducere erau ineficiente şi incapabile de a ţine sub control aspectele negative legate de regimul politic.

Constantin Mille acuza guvernul de faptul că se folosea de cenzură pentru a acoperi fărădelegile săvârșite de partidele politice. Efectele negative în plan social datorate stărilor excepționale și cenzurii agravau situaţia generală a societății, deoarece cei ce nu puteau protesta prin intermediul mijloacelor de comunicare şi de informare, protestau prin acte care intrau sub incidența legii penale, precum și împotriva siguranţei statului[23]. Toate aceste aspecte prezentate de Constantin Mille în articolul său manifest conduc la opinia conform căreia îndemnul la ridicarea cenzurii atât în România veche, cât şi în România nouă era perceput ca o măsură fără nici o „calitate, anti‑democratică şi care nu aduce nici un folos practic”[24]. Presa şi reprezentanţii săi au protestat de altfel nu numai pentru ridicarea cenzurii, care afecta majoritatea cotidienelor aferente spațiului public, ci mulţi dintre aceştia au revendicat cu precădere libertatea presei în raport cu puterea, cu autorităţile aflate la putere. În momentul desfășurării acestor proteste, la conducerea ţării se afla guvernul prezidat de Take Ionescu, care deţinea funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe, iar portofoliul ministerului de Interne aparţinea lui Ion Cămărăşescu[25]. Libertatea de exprimare era percepută în acea perioadă, ca o forţă aparţinând partidelor aflate la conducerea statului. Din guvernul format și condus de Take Ionescu făceau parte şi doi ziarişti: este vorba despre Stelian Popescu[26], care deținea funcţia de ministru de Justiţie, şi Constantin Xeni, însărcinat cu ministerul Muncii şi al Protecţiei Sociale[27]. Redactorii ziarului „Lupta” au adresat într‑unul dintre articolele sale, intitulat „Ziarişti miniştri”, un îndemn acestor doi foşti gazetari, îndemn care face trimitere la importanţa libertăţii de exprimare în general şi la cea a presei în particular. Acest îndemn conţine speranţele tuturor colegilor din presă că cei doi noi miniştri vor acţiona în vederea aplicării libertăţii presei pe tot cuprinsul ţării, şi că astfel vor urma şi drumul care asigură şi consolidează regimul democratic al societăţii române[28].

Relaţia dintre guvern şi presă, şi importanţa pe care Constantin Mille o acorda libertăţii presei reies din rândurile unui alt articol al ziarului „Lupta”, care accentuează caracterul profesiei de ziarist. Astfel, presei trebuie să i se asigure condiţiile normale de lucru, pentru ca ziaristul pus în slujba informării opiniei publice să poată oferi acele ştiri precise şi acele reportaje în măsură să ajute publicul la o mai bună înţelegere a contextului ţării. Pentru ca toate aceste lucruri să poată fi realizate, este nevoie, în primul rând, de libera circulaţie a ziariştilor, şi de eliberarea căilor şi a mijloacelor lor de informare, toate aceste fapte dovedindu‑se de altfel viabile şi ajutătoare chiar şi elitelor politice aflate la guvernare[29].

La data de 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu preia funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Război, avându-i în componenţa guvernului său pe generalul Arthur Văitoianu ca ministru de Interne, pe Vintilă I. C. Brătianu, care deținea portofoliul de la Finanţe, şi pe Ioan Th. Florescu, ca ministru de Justiţie.

Prin urmare, după scurta guvernare a unui guvern conservator Take Ionescu, liberalii revin la putere, însă unii critici au afirmat faptul că această revenire a liberalilor în fruntea guvernului s‑ar fi realizat prin anumite uneltiri, care ar fi fost îndreptate contra tuturor normelor democratice, referindu‑se în principiu la faptul că partidul liberal avea un număr de doar 16 deputaţi[30]. În urma protestelor şi a criticilor diverse venite din partea reprezentanţilor presei, legate de suprimarea dreptului la liberă exprimare, se organizează, în anul 1922, primul congres al presei din toată ţara, la insistenţele unor oameni politici importanţi, precum Ion I. C. Brătianu şi ministrul Justiţiei Ioan Th. Florescu.

Întâlnirea a avut loc la Bucureşti, iar tema care a dominat acest congres s‑a concentrat pe respectarea principiilor Constituţiei de la 1866[31], privind regimul libertăţii presei, principii care au fost expuse de către Constantin Bacalbaşa, preşedintele Sindicatului Ziariştilor. Deşi iniţial Consiliul de Miniştri hotărâse suprimarea cenzorilor în Bucureşti, această decizie nemulţumea reprezentanţii presei, deoarece era considerată o măsură inutilă, întrucât, considerau ei, era nevoie de desfiinţarea cenzurii ca metodă principală de monitorizare, pentru ca mai apoi cenzorii să dispară[32].

O situaţie cu precădere excepţională a fost cauzată de decretul‑lege din data de 4 ianuarie 1922, pentru ridicarea cenzurii preventive a presei cotidiene şi periodice[33]. Cele patru articole cuprinse în textul acestui decret‑lege suprimau cenzura preventivă asupra presei cotidiene şi periodice pe tot cuprinsul regatului, cu excepţia zonelor militare aflate sub regimul stării de asediu. Totodată, atacurile contra Coroanei, contra armatei sau atacurile împotriva formei de guvernământ, contra ordinei legale sau contra puterilor amice erau pedepsite şi rămâneau supuse regimului restrictiv. Același decret preciza faptul că tot ceea ce nu făcea parte din presa periodică sau cotidiană era în continuare supus regimului cenzurii[34].

Reprezentanţii presei din întreaga țară și cu deosebire cei din București au protestat vehement faţă de dispoziţiile decretului‑lege în cauză, considerând că prevederile acestuia amplificau efectele nocive ale cenzurii şi nu procedau la suprimarea acesteia. Articolele acestui decret stabileau suprimarea cenzurii pe tot cuprinsul Regatului României, în afara zonelor aflate sub stare de asediu. Erau menţinute pedepsele aplicate celor ce redactau sau publicau articole care aduceau atingere Coroanei, armatei, formei de guvernământ sau care instigau la revoltă şi astfel contribuiau la deranjarea ordinei publice legale ale societăţii[35]. Ziariştii şi redactorii din Bucureşti criticau în mod special faptul că acest decret‑lege lăsa foarte mult loc interpretărilor, deoarece prin atacuri contra formei de guvernământ, Coroanei sau armatei se putea înţelege orice gând sau idee publicată într‑un articol şi lăsată la latitudinea subiectivă a unui cenzor care ar fi putut‑o vedea ca pe o abatere[36]. Prin urmare, se puteau săvârși abuzuri ale autorităților publice, aspect reclamat de jurnaliștii epocii, care s‑au opus dispoziţiilor decretului în cauză, care menţinea şi agrava cenzura presei.

Forma agravantă a cenzurii se configura datorită faptului că, în absenţa cenzurii preventive (aşa cum exista înaintea acestui decret), gazetarii puteau să revină asupra textelor lor, corectându‑le, fără a fi pedepsiţi. În reglementările noului decret‑lege, care suprima cenzura preventivă, pedepsele erau aplicate după tipărirea articolelor, împiedicând astfel revenirea asupra textului unui articol. Prin urmare, această nouă dispoziţie înăs­prea cu mult regimul cenzurii presei[37]. Noul decret‑lege din data de 30 ianuarie 1922 introducea noi măsuri cu privire la cenzură şi starea de asediu, în sensul că regimul cenzurii era abrogat integral, însă erau repuse în vigoare mecanismele civile şi penale legate de răspunderea jurnaliștilor în cazul în care aceștia încălcau prevederile respectivului decret‑lege[38].

Lupta pentru libertatea presei a continuat şi în anul următor, 1923, atât în articolele ziarelor centrale, cât şi în pamflete, reportaje sau manifeste publicate în revistele literare româneşti. Unul dintre ziariștii care au criticat violent suprimarea dreptului la liberă exprimare a fost Pandele Stănescu, care, într‑un articol publicat în cotidianul „Epoca” și intitulat „Lupta pentru libertatea presei”, făcea o comparaţie între regimul libertăţii presei franceze şi regimul presei din România Mare. Prin această paralelă, jurnalistul intenționa să evidenţieze faptul că, din cauza guvernului aflat la putere, un guvern autocrat, populaţia țării nu poate beneficia de dreptul său fundamental la liberă exprimare.

În paralel cu lupta dusă de către reprezentanţii presei pentru eliberarea acesteia de sub regimul cenzurii, s‑au dezvoltat noi periodice şi un nou tip de presă. Este vorba, în primul rând, de presa aparţinând ideologiei de stânga, comuniste, care a recrutat adepți din ce în ce mai mulți în societatea românească. Mulți dintre cei care s‑au reliat ideilor de stânga erau nemulţumiţi de condiţiile de viaţă grele pe care le aveau. Presa comunistă a contribuit în esenţă la mobilizarea maselor în vederea angajării în atingerea scopurilor politice pe care comuniștii le aveau.

Printre ziarele de partid apărute în acea epocă putem aminti: „Comunistul” (1919), „Revoluţia socială” (1919), „Dreptatea” (1921), „Tineretul socialist” (1921). Cea mai importantă publicaţie de stânga cu un pronunțat caracter marxist era reprezentată de ziarul „Lupta de clasă”, care avea ca principal scop „unirea tuturor comuniştilor şi promovarea principiilor lor politice”[39]. Multe dintre ideile politice aparținând presei de stânga erau preluate şi de publicațiile periodice aparținând minorităţilor naţionale, cu deosebire de cele maghiare, ale căror cotidiene erau supuse unor restricţii permanente. Trebuie amintit faptul că, în perioada interbelică, fondarea revistelor şi a ziarelor minorităţilor naţionale nu a întâmpinat dificultăţi majore, aspect vizibil în numărul mare de publicații aparținând minorităților.

Cu toate acestea, autoritățile civile și militare au făcut tot posibilul pentru dezvolta ruptura între maghiarii din Transilvania şi restul teritoriului românesc[40], aspect materializat prin instituirea unui control mai restrictiv şi a unor măsuri de cenzură mai severe. Situația periodicelor în Transilvania în anul 1924 era următoarea: 330 de periodice, pe lângă alte 104 organe de presă, nu s‑au putut dezvolta sau chiar publica din cauza numeroaselor interdicții. De fapt, printre măsurile restrictive aplicate în Transilvania, care contraveneau dreptului la liberă exprimare, se numărau interzicerea publicării unor texte, concepte care nu conveneau intereselor Puterii[41], situaţie care a persistat o lungă perioadă de timp.

3. Suprimarea cenzurii presei și instituirea libertății de opinie legiferată în Constituția din 1923

Un eveniment de o importanţă deosebită pentru libertatea de exprimare este legată de adoptarea Constituţiei din 1923, al doilea document fundamental după Constituția de la 1866. Acest act fundamental a reflectat noile realități politice și sociale de după Marea Unire și încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia în data de 15 octombrie 1922[42]. Cu mari eforturi din partea Partidului Naţional Liberal, care s‑a confruntat cu serioase dificultăți, noua Constituţie a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 29 martie 1923[43]. Noul act fundamental al statului român a menţinut multe dintre articolele Constituţiei de la 1866, dar a modificat şi introdus prevederi importante. În ceea ce priveşte sfera libertăţilor şi drepturilor omului, se garanta încă o dată libertatea presei, iar articolul 25 din textul constituției făcea referire la libertatea de exprimare, în felul următor: „Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor, prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi”[44].

Totodată, se preciza desfiinţarea oricărui tip de cenzură și a oricăror măsuri care ar fi putut reprima sau restricţiona vinderea, publicarea sau apariţia periodicelor de orice fel. Constituţia stipula că „Presa nu va fi pusă sub regimul avertismentelor”[45]. Prin urmare, Constituția din 1923 era una dintre cele mai democratice și liberale constituții din Europa. Deşi noul act constituţional stabilea poate pentru prima dată libertatea de exprimare ca drept fundamental al cetățeanului ce se poate manifesta prin intermediul regimului liber al presei, această libertate de exprimare nu s‑a aplicat pe întreg teritoriul României. Prin urmare, periodicele din Transilvania (cu precădere cele editate de maghiari în mod special), care militau împotriva unirii Transilvaniei cu România. În același timp, publicații precum cele care nu aderau la politica oficială a statului, respectiv cele de stânga[46], au continuat să fie restricţionate şi reprimate de către autoritățile guvernamentale.

Astfel, pericolul reprezentat de mişcările socialiste a condus şi la limitarea libertăţii de exprimare, care, în ciuda articolelor Constituţiei de la 1923, care asigura dreptul la libera circulaţie a ideilor şi opiniilor oricărui tip de publicaţie, nu a putut fi aplicată conform noi legi fundamentale. O situaţie excepţională cu privire la libertatea de exprimare în această perioadă a fost reprezentată și de „criza hârtiei”, care a determinat majoritatea cotidienelor şi revistelor care apăreau în mod curent pe teritoriul României să îşi diminueze drastic apariția. Această criză a fost considerată de către mulţi jurnaliști ca o altă modalitate a autorităților guvernamentale de a cenzura presa şi de a „ascunde anumite adevăruri politice”[47]. Această nouă modalitate a puterii politice de a ţine sub control presa se datora şi lipsei altor mijloace de control, dat fiind că noul act constituţional din martie 1923 reglementa regimul liber al presei şi al libertăţii de gândire, şi informarea membrilor societății. Criza hârtiei se referea în principiu la decizia guvernului liberal de a închide fabricile de hârtie „Letea” şi „Buşteni”, comunicând ziarelor, şi presei în general, să apară „cum vor putea!”[48]. Această măsură, care afecta toate cotidienele publice, reducându‑le numărul de apariţii la jumătate, era văzut de către jurnaliști, redactori și lucrătorii din presă ca o altă măsură a guvernului liberal de a cenzura presa şi de a restrânge regimul liber al presei, garantat prin Constituţia din 1923.

Ca urmare a condiţiilor rezultate în urma închiderii celor două fabrici amintite mai sus şi a creşterii preţului hârtiei de tipar produsă de celelalte fabrici de pe teritoriul României, directorii ziarelor cotidiene din Bucureşti au organizat o întâlnire în data de 31 iulie 1923[49], pentru a propune adoptarea unor măsuri în vederea soluţionării acestei crize care trena. În cadrul acestei întâlniri la care au participat importanți responsabili din presă au fost adoptate măsuri, printre care reducerea imediată a numărului de pagini ale ziarelor, ridicarea preţului cotidienelor de la 1 leu la 2 lei pe exemplar, precum şi reducerea tirajului actual[50]. Pe lângă aceste măsuri s‑a mai decis ca o delegaţie să se prezinte în faţa ministrului Industriei, în vederea solicitării scăderii preţului hârtiei de tipar. În cazul în care acest lucru nu se putea realiza, urma să se ceară de către delegaţia jurnaliștilor ridicarea taxelor prohibitive asupra procurării hârtiei din străinătate.

Totodată, urma să se propună guvernului ca, în cazul în care fabricile de hârtie ar continua să menţină condiţiile actuale, să fie, în cele din urmă, etatizate[51]. Răspunzători şi vinovaţi pentru împrejurările amintite mai sus erau consideraţi a fi, în primul rând, membrii guvernului, şi cei din familia

Brătianu în mod special. Aceştia erau acuzaţi că au folosit atât constrângeri morale împotriva presei şi a libertăţii de exprimare, cât şi constrângeri de ordin material. Constrângerile morale se refereau la cenzura pe care ar fi putut‑o institui, însă acest lucru nu se putea realiza deoarece era blocat de către articolele constituţionale care garantau libertatea presei și a opiniei publice. Pe de altă parte, singurul mijloc de a restricţiona presa se realiza prin instrumente de ordin material, respectiv închiderea fabricilor de hârtie[52]. Toate aceste acuzaţii veneau pe fondul protestelor vehemente ale reprezentanţilor celor mai importante cotidiene din Bucureşti, în mod special, care au trebuit să reducă simţitor tirajul publicaţiilor, iar unele periodice de mai mică importanță au dispărut.

Enache TUȘA

Note
[1] Keith Hitchins, România 1866‑1947, trad. George George Potra şi Delia Razdolescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
[2] Keith Hitchins, „România 1866‑1947”, trad. George G. Potra şi Delia Razdolescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
[3] Marian Petcu, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Ed. Polirom, Iaşi‑Bucureşti, 1999, p. 8
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Ed. Victor, Bucureşti, 2000, p. 94.
[7] Anca Sîrghie, Din istoria presei româneşti, Ed. Techno Media, Sibiu, 2004, p. 127.
[8] Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi: 1916‑1928, Ed. Silex, Bucureşti, 1996, pp. 28‑29.
[9] Ibidem, p. 30.
[10] Adică autorizarea de către comisii aflate sub Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în speță departamentele guvernului care exercitau atribuțiile de cenzură) a publicaţiilor înaintea apariţiilor lor.
[11] Marian Petcu, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 129
[12] Ibidem.
[13] Controlul autorităților civile și militare a fost reglementat pe parcursul întregii perioade interbelice prin dispoziţiile seriilor de decrete regale din 1919, 1920, 1921, 1924, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938.
[14] Anca Sîrghie, Din istoria presei româneşti, Ed. Techno Media, Sibiu, 2004, p. 129.
[15] Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Ed. Victor, Bucureşti, 2000, p. 96.
[16] Marian Petcu, Puterea şi cultura: o istorie a cenzurii, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 130.
[17] Ibidem, p. 94.
[18] Decretul‑lege din ianuarie 1920 privind suspendarea stării de asediu şi a cenzurii presei în Vechiul Regat, cu excepţia Dobrogei, a provocat câteva reacţii de nemulţumire în rândurile gazetarilor vremii şi a dus totodată la anumite situaţii excepţionale.
[19] Traian Brătianu, Primul Război Mondial în Presa Dobrogeană, în Cătălin Negoiță (coord.) „Mediamorfoze III, Jurnaliști și scriitori în tranșeele Marelui Război”, Ed. Tritonic, București, 2017, p. 76.
[20] Ibidem, p.77.
[21] Marian Petcu, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 334.
[22] Ibidem.
[23] Constantin Mille, „Jos cenzura”, ziarul Lupta din 28 decembrie 1921.
[24] Ibidem.
[25] Ioan Scurtu,Guverne şi guvernanţi: 1916‑1928, Ed. Silex, Bucureşti, 1996, p. 41.
[26] Înainte de a fi numit în funcția de ministru al justiției, Stelian Popescu a fost directorul cotidianului „Universul”, Ziarişti miniştri în ziarul „Lupta” din 21 decembrie 1921.
[27] Ioan Scurtu, op.cit., p.42.
[28] „Ziarişti miniştri”, ziarul „Lupta”din 21 decembrie 1921.
[29] Constantin A. Bacalbaşa, „Libertatea profesiunii de ziarist”, în ziarul „Lupta” din 28 decembrie 1921.
[30] Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi: 1916‑1928, Ed. Silex, Bucureşti, 1996, pp. 43‑44.
[31] Marian Petcu, „Cenzura în spaţiul cultural românesc”, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 50.
[32] Articolul „Suprimarea cenzurii în Capitală” în ziarul „Lupta”, Anul II, nr. 15, din 3 ianuarie 1922.
[33] George Alexianu, „Repertoriul general alfabetic (al tuturor codurilor, legilor, decretelor‑legi, convenţiuni, decrete, regulamente, etc.) 1 ianuarie 1860‑1 ianuarie 1940, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1940, p.29
[34] „Ridicarea cenzurii (textul decretului)”, ziarul „Lupta”, Anul II, nr. 18 din 5 ianuarie 1922.
[35] „Ridicarea cenzurii (textul decretului)”, ziarul „Lupta”, Anul II, nr. 18 din 5 ianuarie 1922.
[36] „Farsa ridicării cenzurii”, ziarul „Lupta”, Anul II, nr. 19 din 6 ianuarie 1922.
[37] Ibidem.
[38] Marian Petcu, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 334.
[39] Victor Vişinescu,O istorie a presei româneşti, Ed. Victor, Bucureşti, 2000, pp. 101‑102.
[40] Marian Petcu, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 311.
[41] Ibidem, p. 312.
[42] Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi: 1916‑1928, Ed. Silex, Bucureşti, 1996, p. 46.
[43] Ibidem, p. 47.
[44] Marian Petcu, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 50.
[45] Ibidem.
[46] Marian Petcu, Puterea şi cultura: o istorie a cenzurii, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 130.
[47] „Un nou atentat la libertatea presei”, în ziarul „Epoca”, Anul XLII, no. 176 din 3 august 1923.
[48] „Criza de hârtie – Un nou atentat liberal”, în ziarul „Epoca”, Anul XLII, no. 176, din 3 august 1923.
[49] „Lupta pentru exterminarea presei”, în ziarul „Epoca”, Anul XLII, no. 176, din 3 august 1923.
[50] Ibidem.
[51] „Lupta pentru exterminarea presei”, ziarul „Epoca”, Anul XLII, no. 176 din3 august 1923.
[52] „Bandiţii hârtiei”, în ziarul „Epoca”, Anul XLII, no. 191 din 20 august 1923.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*