Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Ce s‑a ales de „Primăverile arabe”? Egipt: revoluția neterminată – tranziția neîncheiată

Ce s‑a ales de „Primăverile arabe”? Egipt: revoluția neterminată – tranziția neîncheiată

În primele săptămâni ale lui 2011 am primit, la fel ca alți colegi ai mei, numeroase apeluri de la organisme oficiale, instituții de învățământ și mijloace de comunicare. Întrebările formulate de interlocutori erau, aproape invariabil, identice: „Ce sunt «Primăverile arabe»? E vorba de mișcări spontane? Ce ideologie au? Ce legătură au cu revoluțiile colorate?[1] Ce se află în spatele acestei mișcări?”

Dincolo de deruta inițială, trebuie să recunoaștem că declanșarea „Primăverilor” ne‑a luat cumva prin surprindere, ne‑a trebuit puțin timp pentru a găsi componentele de bază ale acestei mișcări. Arhivele cercetătorului ascund de obicei multe secrete…

Într‑adevăr, manualul și instruc­țiunile de folosire se regăseau în două documente cheie: eseul „From dictatorship to democracy” al politologului nord-american Gene Sharp[2] și documentul prezentat de administrația Bush în 2004: Greater Middle East Initiative (GMEI) (în varianta acceptată de G‑8: Broader Middle East and North Africa Initiative (BMENAI)[3]. În ele, ideologia (Sharp) și tehnologia (Bush) își dau mâna pentru a fixa bazele așa-zisei mișcări spontane populare.

În timp ce eseul lui Sharp pretindea că oferă soluții aplicabile mai ales în țările mici și mijlocii (de văzut cazul Tunisiei sau, mai aproape de noi, procesul de tranziție dus până la capăt în Serbia, urmând literă de literă indicațiile politologului american), autorii documentului Greater Middle East Initiative (GMEI) includ în lista viitorilor beneficiari ai proiectului Afganistanul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Egipt, Iran, Iordania, Kuweit, Liban, Mauritania, Maroc, Oman și Yemen. Totuși, Casa Albă și Departamentul de Stat au decis să nu detoneze „Primăverile arabe” în țările aliate cele mai fidele: Arabia Saudită, Kuweit, Iordania etc.[4].

Experimentul a început la sfârșitul lui 2011 și s‑a încheiat, după unii analiști, în toamna lui 2014, dată la care Departamentul de Științe Politice de la Universitatea din Varșovia a scos din matriță termenul „Iernile arabe”. Totuși, expresia folosită în mod obișnuit de mijloacele de comunicare occidentale este „Toamnele arabe”. Nu cade bine să distrugi un mit…

În continuare vom oferi un studiu de caz de țară (country case) în care se va detalia evoluția acestui proces eșuat în cea mai mare țară musulmană din Africa de Nord: Republica Arabă Egipt.

În decembrie 1981, la puține săptămâni după ce a asumat puterea în urma asasinării antecesorului său, Anwar el Sadat, președintele Hosni Mubarak susținea prima sa conferință de presă. Interlocutorii săi, unsprezece jurnaliști occidentali aleși cu grijă de misiunea diplomatică a Egiptului la Națiunile Unite, între care se găsea și autorul acestor rânduri, voiau să știe dacă președintele, fost elev al Academiei Militare Frunze de la Moscova, paria pe ajutorul substanțial acordat de Washington după semnarea Acordurilor de la Camp David (1978).

Mubarak a răspuns scurt: „Atât timp cât Washington continuă să plătească mai mult de un milion de dolari pe zi pentru a susține eforturile de pace ale Guvernului nostru, stabilitatea Egiptului nu e în pericol”[5]. Ajutorul american a continuat să vină până în 2011, data răsturnării sale, și chiar după. Statele Unite consideră că țara faraonilor continuă să fie o piesă cheie pentru menținerea status quo‑ului (nici pace, nici război) în regiune.

Revoluția egipteană a început în 25 ianuarie 2011. Timp de 18 zile, contestatarii s‑au adunat în Piața Tahrir din Cairo, inima protestelor. Barbați și femei de condiții sociale diferite, musulmani și creștini copți, cereau schimbări substanțiale în sistemul de guvernare, măsuri categorice în lupta împotriva corupției, mai puțină birocrație, mai multă libertate de expresie. La fel ca în Tunisia, ținta manifestanților era președintele: Muhammad Hosni Sayyid Mubarak, militarul care era la putere de treizeci de ani, autocratul care devenise simbolul stabilității regimurilor arabe.

Acuzele contra lui Mubarak sau, mai bine zis, contra sistemului rigid impus din anii ‘50 ai secolului trecut de mișcarea „Ofițerilor liberi” fondată de Gamal Abdel Nasser și condusă de generalul Muhammad Naguib au devenit mantra populației egiptene.

Astfel, obiectivele mișcării erau:
–   Epurarea în rândurile armatei după stabilirea responsa­bilităților în urma înfrângerii din primul război contra Israelului
–   Eliberarea de sub tutela britanică
–   Instaurarea unui Guvern corect/ drept

Insurecția militară din 23 iulie 1952, care a dus la răsturnarea ultimului monarh al dinastiei Mahmet Ali, regele Faruk I, n‑a rezolvat problemele păturilor celor mai defavorizate ale societății, care trăiau în mizerie. De fapt, inițiatorii loviturii de stat proveneau, în majoritate, din clasa medie bine așezată, neinteresată de păturile sărace ale populației.

Falia dintre clasele sociale sau caste s‑a accentuat spre sfârșitul mandatului lui Nasser, ducând la situații de nerezolvat sub președinții Sadat și Mubarak. Birocrația, absența politicilor sociale coerente din partea Statului și corupția au fost criticate și denunțate în numeroase ocazii de opoziție, care reclama noi modele de guvernare. Cerință pe care cei emanați de mişcarea „Ofițerii liberi” nu a știut și nu a putut s‑o împlinească. Exista, totuși, o opțiune, o alternativă disprețuită de generalul Naguib, sâcâitoare pentru Nasser: „Societatea Fraților Musulmani”[6].

Legăturile „Fraților Musulmani” cu „Mișcarea Ofițerilor Liberi” încep în anii ’40 ai secolului trecut. Uneori, cordiale, alteori tumultuoase, au lăsat urme în societatea egipteană. După debutul revoluției din Piața Tahrir, cele două mișcari au intrat deschis în conflict.

La 28 ianuarie 2011, după o încercare nereușită a Guvernului de a limita accesul populației la Internet, președintele Mubarak a anunțat numirea unui vicepreședinte, Omar Suleyman, și o remaniere în rândurile guvernului. Dar măsurile „cosmetice” n‑au satisfăcut mulțimea adunată în Piața Tahrir. La 10 februarie, după evacuarea personalului Ambasadei SUA și a funcționarilor internaționali detașați în capitala egipteană, președintele a decis să facă un ciudat transfer de putere, delegând funcțiile Guvernului vicepreședintelui Suleyman. În felul acesta, Mubarak voia să se mențină în funcție până la sfârșitul mandatului său. În ziua următoare, după o recrudescență a dezordinilor, Suleyman anunța demisia președintelui, odată cu transferul puterii executive în mâinile Armatei.

Militarii au ordonat dizolvarea Parlamentului și suspendarea Cons­tituției. Totodată, se angajau să sus­pende legile excepționale în vigoare de mai mult de trei decenii.
Un civil, Essam Sharaf, a fost numit în funcția de prim‑ministru, în 4 martie. Decizia a fost primită cu bucurie de manifestanții din Piața Tahrir. Procesul spre adevărata reînnoire democratică părea pe drumul bun.

Totuși, alegerile prezidențiale din 2011 le‑a rezervat o surpriză politologilor occidentali care pariaseră din primul moment pe un candidat independent: Mohamed El‑Baradei, fost director al Organizației pentru Energia Atomică a Națiunilor Unite, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 2005. El‑Baradei s‑a întors în Egipt în 27 ianuarie 2011. Înainte de a părăsi Viena, a declarat presei internaționale: „Dacă oamenii doresc asta, înainte de toate tinerii, pot să coordonez tranziția. Nu‑i voi lăsa în voia sorții!”.

El‑Baradei a ales să se retragă din competiția la președinție denunțând neregularități în procesul electoral și, de asemenea, manipularea procesului din partea cercurilor militare. A câștigat alegerile Mohamed Morsi, liderul „Fraților Musulmani” .

După opinia lui El‑Baradei, victoria lui Morsi a fost neconstituțională. În iulie 2013, El‑Baradei a fost ales vicepreședinte interimar al Egiptului, însărcinare la care a renunțat după câteva săptămâni, din motive „etice”, întorcându‑se la Viena. Speranțele unor Cabinete europene de a conta pe un Guvern pro-occidental la Cairo s‑au spulberat.

Pentru mulți, Mohamed Morsi[7], militant al Partidului Libertate și Justiție, era o mare necunoscută. Presa americană s‑a grăbit să ofere o imagine liniștitoare a acestui inginer, doctor al Universității Californiei de Sud (U.S.C.) și profesor la California State University. Ales în Parlamentul egiptean în 2000, a luptat cu fostul ministru Ahmed Shafik, fost comandant al Forțelor Aeriene Egiptene, pentru Președinția națiunii. Victoria sa, și proclamarea sa ca președinte, a deschis drumul unui nou experiment politic: Guvernul islamic.

Pentru a înțelege acțiunea și moti­vațiile lui Mohamed Morsi, e necesar să ne întoarcem la geneza „Societății Fraților Musulmani”, organizație politico‑religioasă a cărei ideologie era bazată pe învățăturile Islamului.

Fondată în 1928 de Hasan al‑Banna, un tânăr învățător charismatic de 21 de ani, organizația susține re­curgerea la Coran și la Sunna pentru organizarea vieții familiei musulmane, a individului și a Statului. Țelul său: să convertească toate țările și teritoriile musulmane în „califate” islamice, izolând femeia și pe non musulmani din viața publică.

Frăția a fost acuzată de a fi încurajat violența împotriva israelienilor în timpul primei și celei de‑a doua Intifida[8] și de a fi participat la crearea Al‑Qaeda[9]. E sigur că Osama Bin Laden era partizanul întoarcerii la „adevăratul Islam”, adoptând deviza lui Al‑Banna: „Islamul e soluția”. Pentru cel care va deveni „Conducătorul Suprem” al Frăției, mesajul Islamului trebuia să pătrundă în domeniul politicii, al economiei, al dreptului, al societății și al culturii.

Osama Bin Laden a preluat aceste argumente în timpul războiului din Afganistan, încercând să convingă șefii de trib și mișcările de guerilla afgane că soluția globală constă în implementarea unui „Islam autentic, pur”.

În timpul anilor ’30, ’40 ai secolului trecut, „Frații Musulmani” au stabilit relații cordiale cu „Mișcarea Ofițerilor Liberi”, cu toate că liniile de acțiune a celor două mișcări nu erau convergente. Al‑Banna a fondat o aripă paramilitară a Frăției, Secția Specială, care organiza atacuri împotriva forțelor britanice staționate în țară. Dar actele de violență erau îndreptate și împotriva politicienilor și magistraților egipteni. În 1948, prim-ministrul de atunci, Mahmud al‑Nukrashi Pasha, a ordonat dizolvarea Frăției, confiscarea bunurilor sale, arestarea și trimiterea în închisoare a liderilor[10]. Al‑Nukrashi a fost ucis câteva luni mai târziu de un militant al Frăției. În 12 decembrie 1949, Hassan al‑Banna a fost la rândul său asasinat. Succesorul său, Hasan al‑Hudaybi, a continuat activitatea clandestină până în 1951, când Legea Organizațiilor a permis legalizarea activităților „Fraților Musulmani”.

„Mișcarea Ofițerilor Liberi” a ajuns la putere în iunie 1952. Șase luni mai târziu, în ianuarie 1953, noul Guvern a ordonat dizolvarea tuturor grupărilor politice. Totuși, date fiind afinitățile ideologice și bunele relațiile cu „Frații Musulmani”, organizația a continuat să funcționeze ca entitate politică. Primele fricțiuni au apărut când al‑Hudaybi a pretins aplicarea legii islamice în țară, precum și dreptul de a cenzura politica Guvernului. Pentru militari, aceste cereri erau inacceptabile.

În ianuarie 1954, „Frăția” a fost scoasă în afara legii. Cu toate acestea, în urma totalului dezacord dintre generalul Muhammad Naguib, care ocupa funcția de președinte al Egiptului, și adjunctul său, Gamal Abdel Nasser, Societatea și‑a recuperat drepturile și statutul de grupare non-politică. Exasperați de refuzul direct al lui Nasser, „Frații” au fost protagoniștii unei tentative eșuate de asasinat în octombrie 1954. Drept consecință, mai mult de o mie de membri ai „Frăției” au fost închiși. Unii au fost condamnați la moarte. Însuși al‑Hudaybi a fost condamnat la moarte, deși pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viață. Mișcarea a luat drumul radicalizării.

Între militanții deținuți în 1954 se afla scriitorul și criticul literar Sayyid Qutb, intelectual cunoscut și viitor teoretician al islamismului modern. Critic vehement al monarhiei egiptene, a plecat în Statele Unite la sfârșitul anilor ’40. S‑a întors în Egipt în 1950 și a aderat la mișcarea „Frații Musulmani”. Partizan al restaurării conceptelor islamice fundamentale, Qutb considera că soluția se găsea în a practica takfir[11] și în jihad[12]. Qutb, considerat unul dintre principalii gânditori islamici, a fost arestat în 1965, imediat după o nouă tentativă eșuată de atentat contra lui Nasser. A fost condamnat la moarte și spânzurat în 29 august 1966. Dispariția sa a dus la un exod în rândurile militanților „Frăției”. Unii militanți au întemeiat noi organizații, mai radicale, ca „Yihad Islamiyya” sau „Gama’a al Islamiyya”.

În anii ’70, Mișcarea a decis o schimbare de strategie. Era vorba de a atenua lacunele politicii statale, creând un sistem paralel de servicii sociale (sănătate, educație, sport etc.) capabil să atragă păturile cele mai sărace ale societății. O experiență foarte asemănătoare mișcării Hezbollah libaneze (șiită) și Hamas‑ului palestinian (sunită).

În anii ’70 și ’80, „Societatea” a continuat să parieze pe îndemnul la calea pașnică, contrar căii urmate de „Yihad Islamiyya” și „Gama’a al‑Islamiya”, partizani ai acțiunilor militare violente.

Începând din anii ’90 ai secolului trecut, „Frații Musulmani” demarează un proces renovator, acceptând contactele cu comunitatea coptă creștină și cu membrii Partidului Comunist. În ceea ce privește afilierea, lipsesc candidații proveniți din clasa de mijloc. Noua strategie diferă mult față de structura primitivă, stabilită în epoca lui Hassa al‑Banna, care prevedea:
–   Afiliere. Se iau în considerare cererea prezentată de orice musulman dispus să ducă o viață corectă.
–   Acceptare ca membru. Pe lângă îndeplinirea cerințelor de bază, trebuie să făgăduiască ocrotirea credinței.
–   Membru activ. Trebuie să procure orice informație personală solicitată de grup, să studieze doctrina organizației, să asiste la reuniunile săptămânale dedicate studiului Coranului, să se angajeze să vorbească în araba clasică ori de câte ori e posibil, să se intereseze de problemele sociale și să memoreze patruzeci de hadith din Profet.
–   Membru yihadi. Poate face parte din această categorie cine a respectat constant angajamentul față de Biroul Central. Obiectivele sale sunt: să adere la Sunna, să se roage noaptea, să evite plăcerile lumești în orice forme de relații și adorație neislamice, să facă donații financiare Biroului Central, să se comporte adecvat și să respingă actele păcătoase, să aibă asupra sa Coranul pentru a cunoaşte datoria ce îi revine potrivit Coranului și pentru a se supune unei perioade de îndoctrinare.

Biroul Central a recomandat ca membrii săi să adopte următorul program pentru a fi siguri că au asimilat doctrina:
–   Ziua de consiliere: membrii „Frăției” îi instruiesc pe vecini despre ce este permis și ce nu. Îi îndeamnă să facă bine.
–   Ziua vieții de după viață: Membrii sunt somați să viziteze cimitirele cu scopul de a predica despre ce urmează după viață.
–   Ziua vizitei medicale: Membrii fac vizite la sanatorii și spitale petrecând o parte din timp cu bolnavii musulmani.
–   Ziua cunoscuților: Se încurajează interacțiunea între membri pentru a întări legăturile de prietenie.

În două ocazii, alegerile din 2005 și cele din 2010, „Frații Musulmani” au reușit să obțină locuri în Parlament. În timpul alegerilor din 2010, când islamiștii și aliații lor au reușit să ocupe 20% din fotolii, s‑a insinuat că Mubarak manipulase rezultatele pentru a se menține la putere.

După declanșarea „Revoluției egiptene”, care s‑a încheiat cu răsturnarea și arestarea lui Hosni Mubarak, „Partidul Libertate și Justiție”, creat de „Frăție”, participă la primul vot liber pentru prezidențiale cu un candidat moderat, Mohamed Morsi. Nu era un necunoscut în lumea politicii. Morsi fusese ales pentru prima dată în Parlament în 2000. Avea faimă de persoană echilibrată, care s‑a impus cu 51,9% de voturi în fața candidatului „vechiului regim”, Ahmed Shafik, fost comandant al Forțelor Aeriene Egiptene.

Deși în politica națională președin­tele partidului „Libertate și Justiție” va face tot posibilul pentru a întări rolul Islamului în societate[13], una dintre primele măsuri anunțate de purtătorul de cuvânt al Președinției a fost numirea unei femei copte (creștină) în echipa Vicepreședinției.

„Creștinii copți au drepturi inerente, dat fiind că fac parte din structura societății egiptene de mai mult de 1400 de ani”, a declarat Morsi într‑un interviu acordat postului CNN.

Dintre inițiativele Guvernului Morsi ies în evidență:
–   Redactarea unei noi Constituții care să întărească drepturile civile, inspirată din Sharia;
–   Un proiect de lege – niciodată aprobat – destinat să protejeze președintele în fața oricărei acțiuni legale;
–   Demiterea a numeroase cadre din Armată, între care se găsea mareșalul Mohamed Hussein Tantawi, fost prim-ministru și fost președinte al Consiliului Suprem al Forțelor Armate;
–   Medierea între Israel și Hamas.

Decizii ciudate și contradictorii, ținând cont de faptul că Morsi se pronunțase anterior împotriva prezenței femeii în sferele înalte ale politicii naționale și că îi etichetase drept „vampiri” și „asasini” pe liderii de la Tel Aviv.

E cazul să semnalăm, pe de altă parte, că Mohamed Morsi avea o concepție foarte specială despre democrație. „Nu există democrație islamică, există numai democrație. Poporul este izvorul autorității”, afirma el.

În timpul mandatului său, Morsi s‑a văzut obligat să înfrunte o serie de provocări importante: inflație, taxă de schimb ridicată, corupție, lipsa de aprovizionare, criza combustibilului etc. Să fi declanșat acestea deriva autoritară a președintelui? În interviul acordat CNN‑ului la începutul mandatului, Morsi afirma: „Nu e nici un motiv de îngrijorare pentru un posibil abuz de putere. Ar fi imposibil să permiți acest tip de abuzuri într‑un stat constituțional, un stat legitim, un stat care protejează demnitatea ființei umane.” Totuși, tentația totalitară s‑a impus în noiembrie 2012, când președintele a emis un decret care interzicea tribunalelor orice tip de punere în discuție a deciziilor sale, în decembrie al aceluiași an, când Morsi a ordonat reprimarea protestelor populare, în iulie 2013, în timpul înfruntărilor dintre partizanii și defăimătorii președintelui, de la Universitatea din Cairo, care au provocat moartea a 16 persoane. Numărul de răniți s‑a ridicat la 200. Părea să fie picătura care a umplut paharul.

Consiliul Suprem al Forțelor Armate, care a întreținut o relație foarte ambiguă cu Guvernul „Fraților” , a dat publicității un comunicat rău prevestitor: „Jurăm pe Alah că suntem pregătiți să ne vărsăm sângele pentru Egipt și poporul său, împotriva oricărui terorist, extremist sau nechibzuit.” Dar Mohamed Morsi n‑a ascultat avertismentul și a refuzat să demisioneze. La 3 iulie 2013, Forțele Armate l‑au arestat pe președinte. După patru luni, în 4 noiembrie, a început procesul împotriva șefului de stat răsturnat și a altor membri ai „Frăției”, dizolvată de militari. Fostul președinte a fost acuzat de moartea manifestanților de la protestele populare din 2012 și condamnat la moarte[14]. Aceeași acuzație și aceeași condamnare pronunțate împotriva ex-președintelui Mubarak, absolvit de Justiția egipteană în noiembrie 2014. La aflarea sentinței, Hosni Mubarak a comentat scurt: „Nu s‑a întâmplat nimic.”

În cazul lui Mohamed Morsi, condamnarea – clonată după sentința pronunțată contra fostului președinte – nu e definitivă. Unii analiști consideră că tribunalul va ajunge să revizuiască sentința împotriva liderului partidului „Libertate și Justiție”. Dar asta depinde în mare măsură de „cronograma” echipei conduse de mareșalul Abdel Fatah al‑Sisi.

Episodul răsturnării lui Morsi e foarte cunoscut. După valul de proteste care a zguduit Egiptul începând din iulie 2013, Ministrul Apărării în guvernul Morsi, Abdel Fatah al‑Sisi, a cerut guvernului „să ia în seamă cererea poporului și să abandoneze puterea.” În 3 iulie, data la care președintele ar fi trebuit să dea public un răspuns, al‑Sisi s‑a întâlnit cu reprezentanți ai grupărilor din spectrul politic național, încercând să pună bazele unei acțiuni împotriva imobilismului președintelui. La reuniune au fost prezenți: Mohamed el‑Baradei, șeicul Moscheii Al‑Azhar, Ahmed el Tayeb, Capul bisericii copte, Teodoro II, conducătorul mișcării civice Tamarod (Răscoala), Mahmud Badr, coordonatorul contestării lui Morsi. Către orele 5 după‑masă, coincizând cu desfășurarea conciliabulelor organizate de mareșal, mulțimea a început să se strângă din nou în Piața Tahrir. Militarii au luat sub control numeroase puncte strategice: studiouri de televiziune, poduri peste Nil, arterele principale ale orașului etc. Manifestanții au înconjurat reședința prezidențială: lovitura de stat se încheiase.

După succesul revoltei, al‑Sisis s‑a îndreptat spre studiourile de televiziune, însoțit de El‑Baradei, El-Tayeb, Teodoro II și Badr. În fața camerelor, mareșalul anunța:
–   Răsturnarea lui Mohamed Morsi și dizolvarea Cabinetului său
–   Suspendarea Constituției
–   Convocarea unor noi alegeri
–   Numirea șefului Tribunalului Cons­ti­tuțional, Adli Mansour, ca președinte interimar al Egiptului.

Însuși al‑Sisi și‑a asumat funcția de vice prim‑ministru interimar, șefia Guvernului îi revenea lui Hazem El‑Beblawi, un economist liberal, pre­șe­dinte al Băncii Egiptene pentru Export și membru al Fondului Monetar Arab.

Trebuie notat că lovitura lui al‑Sisi a contat din primul moment pe sprijinul ferm, deși discret, al Casei Albe. Administrația Obama e conștientă de importanța strategică a Egiptului.

Violarea drepturilor omului, arestările și tortura au fost la ordinea zilei în timpul mandatelor prezidențiale ale lui Mubarak, Morsi și, cum se va vedea, și al lui al‑Sisi. Dar această temă e lăsată deoparte.

La 25 iulie, mareșalul se adresează participanților pro‑Morsi adunați în Piața Tahrir pentru a manifesta împotriva loviturii de stat, chemându‑i insistent să intre în rândurile patrioților egipteni. În caz contrar, avertizează, militarii vor schimba strategia în fața violenței. Amenințările s‑au împlinit: în timpul înfruntărilor cu forțele de ordine au murit 595 civili, 43 de polițiști și doi ziariști străini. Opinia publică e împărțită: al‑Sisi, salvator al Patriei? Autocrat?

Moștenirea primită de actualul președinte nu e deloc atrăgătoare. Pe plan politic, represiunea exercitată de forțele armate după răsturnarea lui Morsi, înfruntarea cu militanții Societății islamice, scăzuta marjă de manevră a partidelor tradiționale lasă să se întrevadă, dacă nu falimentul, cel puțin înțepenirea „Revoluției egiptene”. Întoarcerea la Primăvara din 2011 pare o himeră.

Din punct de vedere politic și social, în 2016 s‑a înregistrat o vizibilă deteriorare a situației economice și financiare. Țara, care din 2011 a început să suporte efectele diminuării investițiilor străine și ale scăderii drastice a activității turistice, n‑a reușit să combată efectele negative ale penuriei de devize. În martie 2016, Banca Centrală a Egiptului a devalorizat lira egipteană, fixând cotația oficială la 8,78 în raport cu dolarul.

Restricțiile la repatrierea profiturilor în devize, introdusă în al doilea semestru, a provocat suspendarea activităților marilor firme internaționale. E destul să amintim decizia companiei aeriene olandeze KLM de a‑și suspenda zborurile spre și dinspre Egipt.

Criza financiară, care s‑a acutizat în lunile septembrie și octombie, a dus la o nouă devalorizare a lirei pe piața liberă (ilegală) până la 18 lire pentru un dolar, fapt care a determinat BCE să adopte o decizie fără precedent: liberalizarea taxei de schimb. După anunțul acestei măsuri, bursa de valori a înregistrat cea mai mare revenire din ultimii opt ani.

În plus, FMI a aprobat, ca răspuns la deciziile autorităților, un împrumut total de 12 miliarde de dolari pe o perioadă de trei ani, din care Banca Centrală Egipteană a primit o primă tranșă de 2,7 miliarde.

Pentru președintele al‑Sisi, reformele economice par inevitabile, situația financiară a țării nu lasă alte alternative.

Deși rezervele de devize ale Egiptului au crescut la 23 de miliarde de dolari (față de 19 miliarde în octombrie), viața cotidiană a sectoarelor defavorizate ale populației s‑a resimțit dramatic. Și aceasta, în ciuda măsurilor adoptate de Guvern pentru a garanta furnizarea produselor de primă necesitate, subvenționate prin cartele de raționalizare.

Pentru experții financiari, problema consistă în aplicarea de rețete vechi (sau învechite) pentru rele moderne. Greșeala stă în faptul că i s‑a permis unei elite minoritare, care a dispus de bogăția țării timp de secole, să elaboreze politici care ignorau eradicarea vechilor rele: corupția, șomajul, obs­tacole administrative care împiedică desfășurarea activităților antreprenoriale. Toate acestea, legate de represiune și absența drepturilor politice.

În cazul Egiptului, șomajul a crescut de la 10,1%, în 2010, la 12,6%, în 2016. Corupția, la rândul său, a urcat de pe locul 98, în 2010, pe locul 108, în 2016. Obstacolele în desfășurarea activităților antreprenoriale au trecut de pe locul 110 pe locul 122.

Rigiditate a guvernanților sau lipsă de imaginație a echipei economice? Deși perioada de șapte ani pare prea scurtă pentru a trage concluzii, analiștii de pe Wall Street apreciază că economia nu se mișcă în direcția bună.

Un ultim aspect, dar nu cel mai puțin important: reapariția amenințării teroriste. Trebuie semnalat că nu e vorba de un fenomen recent. Primele atacuri împotriva prezenței coloniale britanice și, totodată, contra armatei și poliției egiptene s‑au înregistrat încă din anii ’40 ai secolului trecut. În anii ’90, mișcarea islamistă radicală „al‑Gama’a al‑Islamiyya” a condus atacuri împotriva oamenilor politici, bisericilor creștine și a turiștilor străini. Obiectivul său: obligarea autorităților să introducă Shari’a[15].

În anii 2000, violența a fost îndreptată împotriva structurilor turistice localizate în Peninsula Sinai, Sharm el Sheik, Dahab. Numai după răsturnarea lui Mohamed Morsi numărul de victime ale atentatelor s‑a ridicat la aproximativ 500 de persoane.

Unul dintre incidentele care a cauzat cel mai mare impact în media a fost, fără îndoială, atentatul contra zborului 9268 al companiei Kogalymavia, un avion charter care transporta turiști ruși. Aparatul a explodat în zbor la 31 octombrie 2015, la puține minute după decolarea de pe aeroportul internațional Sharm el Sheik, provocând moartea a 223 de persoane. Autoritățile egiptene au exclus, în primul moment, alternativa unui atac terorist. Totuși, Statul Islamic nu a întârziat să revendice atentatul.

Alte atentate importante au avut ca obiectiv locurile de cult copte: Biserica Sfinții Petru și Pavel, situată în cartierul Abasssieh din Cairo (decembrie 2016), și Biserica Mar Gergues din Tanta (aprilie 2017). Ambele au fost revendicate de Statul Islamic. Folosirea metodelor (şi ideologiei) radicalismului islamic primitiv presupun o atenționare a Guvernului al‑Sisi: islamismul e în plină forță.

Va fi asta, foarte probabil, cea mai mare provocare pentru un Guvern care a ajuns să convertească „Revoluția egipteană” în una dintre primele victime ale „Iernii arabe”.

Note:

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Colour_revolution #List_of_colour_revolutions
[2] Albert Einstein Foundation, 1994
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Greater_Middle_East#Countries_and_territories
[4] În cazul Siriei, rezultatul e bine știut. Interpretarea greșită a scenariului imaginat de Sharp a dus la o baie de sânge.
[5] De la semnarea acordurilor de la Camp David, Egiptul a primit de la Statele Unite mai mult de 77 de miliarde de dolari ca ajutor economic și militar, devenind al doilea beneficiar al subvențiilor americane, după Israel.
[6] Yami’at al‑Ijwan al‑Muslimin, fondată la Ismailía în 1928
[7] Mohamed Morsi Isa Al‑Ayyat, născut la 20 august 1951 la El Adwah (Egipt).
[8] Deși Frăția nu a luat parte direct la conflictul israelo‑arab.
[9] Ideologul Frăției, Sayyid Qutb, a avut influență în formarea lui Osama Bin Laden.
[10] Să notăm că în acel timp organizația număra două milioane de membri.
[11] Expulzarea din comunitatea islamică a apostaților.
[12] Lupta pentru construirea Statului islamic.
[13] Acțiune care însemna ignorarea unor mari segmente ale populației egiptene.
[14] Colaboratorii săi au fost acuzați de „spionaj în favoarea unei puteri străine”.
[15] Trebuie amintite atacurile de la Luxor (1997) şi cele de la Cairo (1996).

Adrian Mac Liman
În românește de Lucia Uricaru

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*