Când la deal, când la câmpie, cu creionul pe hârtie

După terminarea studiilor superioare la Academia de Studii Economice din Capitală, sunt repartizat la Trustul pentru Mecanizarea Agriculturii din Cluj‑Napoca. La 1 septembrie 1971, cu repartiția ministerială în mână, m‑am prezentat la locul de muncă. Contabilul-șef din acea vreme, Dumitru Ionescu, m‑a primit cu zâmbetul pe buze. Cu multă bunăvoință mi‑a vorbit despre meseria de economist și importanța acesteia în departamentele economice ale fiecărei unități sau instituții, iar în final dându‑mi chiar un sfat: „Măi băiatule, ești tânăr. Să știi de la mine că în această meserie nu există decât două variante – ori elaborezi o balanță, un act contabil, financiar sau o dare de seamă pe care să le înțeleagă tot prostul, ori întocmești acte pe care nu le poate desluși nimeni, nici chiar miliția economică! Eu zic să alegi prima variantă”. Știa el ce știa deoarece ajunsese contabil-șef după ce o bună perioadă de timp a lucrat în miliția economică, având gradul de căpitan. Oricum spusele sale mi‑au fost ca o călăuză profesională toată viața. Aici, la Cluj‑Napoca, în perioada de stagiatură de aproape un an de zile, am urmărit încadrarea în cheltuielile de producție a unităților subordonate. Am avut șansa să lucrez cu specialiști în domeniul economic, dar și cu cadre tehnice din domeniul mecanizării agriculturii, din cel al cultivării diferitelor culturi de câmp, precum şi din domeniul zootehniei. S‑a întâmplat ca, după nici şase luni de la sosirea mea, contabilul-şef Dumitru Ionescu să fie transferat la o altă unitate economică de rang superior. Am fost desemnat să‑i ţin locul până i se va găsi înlocuitorul. Îmi era greu, dar în acelaşi timp am putut să învăţ circuitul economic al tuturor datelor într‑o instituţie şi să colaborez cu factorii principali în realizarea obiectivelor propuse. Dintre toţi, cel mai apropiat colaborator a fost inginerul Vasile Perşa, şeful atelierului mecanic, specialist de seamă în domeniul mecanizării agriculturii, cu care, de atunci, am rămas în relaţii de prietenie şi astăzi. Era omul care cunoştea situaţia dotării cu mijloace mecanice a tuturor unităţilor pentru mecanizarea agriculturii din judeţul Cluj, potenţialul de folosinţă al acestora. Tot în cele câteva luni de stagiu am cunoscut o serie de unităţi agricole cooperatiste şi de stat, beneficiare ale lucrărilor din partea secţiilor de mecanizare de la semănat, întreţinut până la strângerea recoltei. Cunoştinţele acumulate în domeniul agriculturii aveau să‑mi prindă bine ani la rând.

Spun aceasta deoarece, în vara anului 1972, după o stagiatură de circa zece luni, mă prezint la ziarul Scânteia tineretului, recunosc, cu ceva emoţii deoarece intrasem într‑o nouă şcoală, şcoala presei româneşti de altădată. De cum am păşit în redacţie, m‑am prezentat la redactorul-şef adjunct pentru probleme economice, nimeni altul decât cunoscutul gazetar Vasile Barac. Cunoscându‑mi activitatea profesională, pe loc mă repartizează la secţia agrară, secţie condusă de inginerul agronom Gheorghe Fecioru. Nu ştiam că acel moment va fi unul decisiv pentru viitorul meu, nu credeam în ruptul capului că voi îmbrăţişa cu toată pasiunea această meserie, pe cât de ispititoare, pe atât de epuizantă şi riscantă. Dar mai ales nu m‑aş fi gândit că voi lucra în presă peste treizeci de ani. Primele două săptămâni de presă le‑am petrecut la secţia documentare, timp în care am citit cu precădere articolele ce vizau activitatea agriculturii. Tematica agrară era bine ilustrată în ziarele centrale de atunci: Scânteia, România liberă, Munca, Agricultura socialistă. Înarmat cât de cât cu o asemenea tematică, îmi întocmesc un plan de muncă pentru luna următoare pe care îl predau şefului de secţie. O asemenea practică era obligatorie pentru toţi redactorii ziarului. Pe lângă acest proiect de activitate am încropit un program pe termen lung numai de mine ştiut, numai de mine urmărit. Programul strict personal prevedea abordarea problemelor agrare din toate judeţele ţării. A durat aproape patru ani până am finalizat acest program. Să fim înţeleşi: nu a existat judeţ al ţării mele pe care să nu‑l străbat de la un capăt la altul. Nu a existat un aeroport din România pe care să nu fi aterizat sau decolat. Nu a existat un hotel al partidului din centrul de judeţ la care să nu fi dormit măcar o noapte. Nu a existat mijloc de transport neutilizat de mine pe parcursul documentării: birjă, căruţă, tractor cu remorcă, combină, autobuz, maşină de ocazie etc. Băteam satele şi oraşele de la un capăt la altul, poposeam în unităţi economice, sociale şi de învăţământ, mă întâlneam cu tot felul de oameni, ţărani, mecanizatori, muncitori, specialişti, conducători locali, personalităţi din diverse domenii ale vieţii politice, economice, culturale şi sociale, mulţi dintre ei deveniţi eroi ai reportajelor şi însemnărilor jurnalistice fiindu‑mi şi astăzi apropiaţi. Întotdeauna i‑am respectat în primul rând ca oameni, le‑am respectat opiniile. Nu am îndrăznit nici măcar o dată să scriu despre cineva fără să‑l cunosc. Îmi amintesc de o deplasare în judeţul Timiş, unde unul dintre şefii mei îl întreabă pe Nicolae Doghendorff, directorul Trustului SMA, vicepreşedinte al oamenilor de naţionalitate germană, membru în diferite organisme locale şi centrale: „De unde, tovarăşe, prietenia dumneavoastră cu Ovidiu Marian?” La cele auzite, neamţul i‑a răspuns la obiect: „Este ziaristul care a scris ceea ce a văzut, ceea ce a constatat, n‑a răstălmăcit realitatea”. Printr‑un asemenea comportament gazetăresc mi‑am apropiat foarte mulţi oameni, am rămas în relaţii amicale cu Domniile Lor. De la Constanţa (Bebe Anghelina) la Satu Mare (Horia Radu), de la Botoşani (Mircea Feti) la Olt (Doru Rădulescu) găsesc şi astăzi o cunoştinţă de pe vremea când meseria de reporter îmi purta paşii pe dealurile şi câmpiile patriei. Când preşedintele ţării ţinea teleconferinţe cu şefii judeţenelor pe linie de partid şi cu şefii direcţiilor agricole judeţene, lucram sub o mare tensiune. Redactorul-şef adjunct pe probleme economice al ziarului de tineret mă încuia în biroul lui punându‑mi la dispoziţie întreaga logistică (telefoane directe) şi spunându‑mi ca într‑o oră să întocmesc un articol despre dezbaterile din teleconferinţă. Un asemenea moment era unul de mare încărcătură nervoasă, chiar cunoscându‑i pe mai toţi directorii judeţeni îi rugam să‑mi furnizeze câteva date legate de tema pusă în discuţie. De multe ori ele se refereau la situaţia însămânţărilor, recoltării şi depozitării roadelor câmpului. Din spatele uşii închise, şeful meu mă întreba de stadiul redactării materialului. Când finalizam un asemenea articol, de obicei se intra în noapte, iar şeful pe linie redacţională avea grijă să‑mi pună la dispoziţie o maşină care să mă lase acasă, în cartierul Berceni. Legat de această relatare, vreau să deschid o paranteză. Soţia mea, la începutul anilor şaptezeci, era profesoară de geografie în judeţul Vrancea. Abonată fiind la ziarul Scânteia tineretului, a văzut în ziar că am scris despre agricultura judeţului Bacău. Nu‑şi putea închipui cum de nu m‑am oprit şi în judeţul Vrancea pentru a‑i face o vizită. Nu avea de unde să ştie unele trucuri redacţionale. Am închis paranteza.

În acea perioadă încă mă mai interesau vizitele în unităţile agricole de stat şi cooperatiste, staţiunile de cercetare de profil. Ajunsesem la concluzia că numai cunoscând oamenii cu problemele lor, întreprinderile agricole cu care lucram, puteam să întocmesc materiale de presă care să redea cu fidelitate viaţa din satul românesc şi nu numai. Numai după câţiva ani de experienţă în domeniul jurnalismului, am îndrăznit să mă opresc la unitatea agricolă cooperatistă Petreşti din judeţul Dâmboviţa, localitatea de baştină a temutei Elena Ceauşescu. Din capul locului, preşedintele cooperativei m‑a avertizat că până la sosirea mea acolo nu a încercat nimeni să scrie despre unitatea amintită, dar mai ales despre greutăţile cu care se confruntă. Cu ceva teamă, conducerea redacţiei a aprobat publicarea articolului. Nu după mult timp, mă întâlnesc pe holurile Ministerului Agriculturii cu inginerul Nicolae Neacşu, care, văzându‑mă, a ţinut să‑mi mulţumească pentru conţinutul articolului apărut în ziarul Scânteia tineretului, în urma căruia unitatea sa a fost ajutată să‑şi sporească productivitatea terenurilor cultivate. La un an după Revoluţie, la marginea comunei Petreşti, o bătrână înfofolită, căreia abia i se vedea faţa, trăgea de frânghie o vacă. Părea o fiinţă împovărată de griji. Cobor din maşină şi îi ofer ceva de mâncare. Primeşte bucuroasă şi îmi mulţumeşte. O întreb de inginerul Neacşu. Imediat se luminează la faţă. „Ce om cumsecade”, spune femeia. „Pe vremea lui aveam tot ce ne trebuie. Cu ce primeam de la CAP şi cu ce mai câştigam din munca în gospodăria noastră o duceam bine, maică! Acum din sediul CAP a mai rămas un zid. Totul s‑a furat. Nu s‑a mai pus nimic în loc”. Rând pe rând, unităţile agricole cooperatiste, dar şi cele de stat, au dispărut una câte una, iar suprafeţele de teren au fost fărâmiţate, intrând în posesia vechilor proprietari. Nu au rămas nici măcar staţiunile pentru mecanizarea agriculturii care peste puţin timp s‑au dovedit a fi deosebit de necesare. Nu s‑a vrut sau s‑a vrut distrugerea sistemului de organizare a agriculturii româneşti. Dar despre toate acestea poate într‑o altă relatare. Merită…

Revenind la publicaţia mea de suflet, adică la ziarul Scânteia tineretului, trebuie să mai spun că nu de puţine ori, ca să fim cât mai operativi, cât mai eficienţi, plecam pe teren în echipă, câte doi redactori şi un fotoreporter. Eram destul de des membru al unei asemenea echipe din două motive: în primul rând, pentru că lucram în secţia agrară şi era musai ca la sfârşit de săptămână să fim în campanie agricolă, iar în al doilea rând, eram singurul din redacţie care la acea vreme aveam maşină nemţească – Trabant. Cel mai des făceam echipă cu excelentul gazetar Pavel Perfil, prieten de‑o viaţă şi vecin în blocul din Berceni. Stăteam pe aceeaşi scară. Aşa că dis-de-dimineaţă ne urcam în Trabantul 16‑B, dădeam o tură pe la Piaţa Sudului să‑l recuperăm şi pe Gică Grecu, fotoreporterul echipei, şi luam drumul Olteniţei, apoi, prin sud, treceam prin localităţile Ulmeni, Sponţov, Chiselet, Mânăstirea, Dorobanţu, Ciocăneşti, Călăraşi. Din capitala judeţului ne îndreptam spre Capitală, poposind la unităţile agricole din Lehliu Gară, Ileana, Belciugatele. Cu carneţelele pline de date, a doua zi, împreună cu Pavel Perfil, petreceam ceva vreme în biroul destinat corecturii ziarului până când scriam o pagină de ziar. Între timp, Gică Cucu ne inunda masa cu poze care de care mai atractive pentru a ilustra materialul. Desigur că nu foloseam chiar toată documentarea şi nici fotografiile. Seara, acolo, în blocul din Berceni, Pavel Perfil îmi bătea sfios la uşă. Îi deschideam şi intram direct în bucătărie, unde aveam masa de scris şi unde el mai putea trage câte o ţigară fără filtru. Ne făceam un scurt inventar al carneţelelor de reporter şi ne apucam de scris. Împreună am scris atâtea articole şi reportaje încât puse cap la cap am fi putut depăşi drumul de la Casa Scânteii la Arcul de Triumf. Azi cu greu îmi mai amintesc de ele. În schimb îmi sunt vii în minte toate păţaniile şi peripeţiile care ne‑au zmălţuit peregrinările noastre reportericeşti. Pe Pavel Perfil nu mă puteam supăra niciodată, chiar dacă uneori şotiile lui depăşeau măsura. Prietenia făcuse din noi fraţi de cruce.

O altă echipă eficientă cu bătaie mai lungă era brigada „Scânteii tineretului”. Am avut fericita ocazie ca, nu o dată, să fac parte din această echipă alături de Vasile Răvescu, Dumitru Constantin, Gheorghe Cucu şi Valeriu Tanasoff, precum şi de coordonatorul echipei, Ion Andreiţă. O lună de zile în cap băteam unităţile economice din judeţele Moldovei, respectând întocmai graficul de transmitere a reportajelor stabilit în redacţie încă de la plecare. Totul se transmitea prin telefon, iar pozele le puneam într‑un plic cu antetul ziarului şi prin bunăvoinţa a câte unui mecanic de locomotivă de pe trenurile cu destinaţie Capitala ţării, ajungeau în Gara de Nord, de unde erau preluate de curiera ziarului nostru. Cu mare emoţie îmi amintesc că într‑o asemenea brigadă, când am străbătut judeţele din Transilvania, am poposit mai mult în judeţul Alba, mai precis în oraşul Ocna Mureş, eu având nunta. Se întâmpla pe data de 13 iulie 1974.

Timp de aproape zece ani, cât am fost redactor la Scânteia tineretului, am lucrat doar în secţia agrară. Însăşi conducerea ziarului era surprinsă de consecvenţa mea de a nu părăsi această secţie, care pentru unii devenise un loc de surghiun. Timp de aproape doi ani rămăsesem singurul ei supravieţuitor. O dată cu înaintarea în vârstă, foştii mei colegi de „mirişte” şi de „arătură” îşi luaseră zborul spre alte publicaţii. Ajunsesem să scriu lunar şi 15‑20 de articole, să asigur zilnic rubrica de ştiri din viaţa satelor. Cu toate că eram unicul mesager care să le aducă cititorilor Scânteii tineretului veşti din viaţa satelor, nu mă simţeam deloc stingher sau mai nou că nu făceam parte din elită. Nici vorbă. În fiecare secţie aveam colegi admirabili şi buni prieteni, ca Vasile Răvescu, Ion Andreiţă, Octavian Milea, Ştefan Dorgoşan, Alexandru Dobre, Nicolae Coşoveanu, Emanuel Isopescu, Pavel Perfil, Romulus Lal, Nicolae Militaru, Iustin Moraru, Dan Vasilescu, Virgil Simion, Vasile Căbulea, Florin Gheorghiu, Ioan Adam, Miruna Ionescu, Alex Ştefănescu, Cornel Radu Constantinescu, Adrian Vasilescu, Şerban Cionoff, Traian Gânju, Laurenţiu Olan, Alexandru Stroe, Lucreţia Lustig, Monica Zvirjinski, Alina Popovici, Mioara Vergu, Silvia Zaborgencu, Ovidiu Păun, Sofia Scorţan, Alexandru Iancu, Domniţa Văduva, Ioan Timofte, Gheorghe Sprinţăroiu, Rodica Ţepeş, Doina Iovănel, Cornel Nistorescu, Horia Alexandrescu, George Ţărnea, Gheorghe Cucu, Valeriu Tanasoff, Emilian Plecan, Vasile Ranga, Dan Dumitrescu, Socrate Ungureanu, Gabriel Florea, George Eclisărescu, Angela Nacu, Alice Gânju, Lucia Bezdedean şi atâţia alţii. Relaţii de prietenie am legat şi cu Vasile Barac, Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Arsenie, Emil Marinache, Aurel I. Zăinescu, Constantin Stănescu, Dumitru Constantin, Lucian Avramescu, cu alţi gazetari de marcă din conducerea ziarului, cei care, de fapt, primeau bobârnacele de la secţia de presă a partidului pentru marile noastre greşeli „tinereşti”. Tot ce au scris şi publicat aceşti oameni amintiţi mai sus a avut o ţintă. Orice articol apărut în ziarul Scânteia tineretului, mai ales cele cu tentă critică, deschidea o uşă, primea un răspuns de la unitatea sau instituţia incriminată. Au trecut ani buni, aproape 40, de când m‑am despărţit de aceşti oameni admirabili, dar amintirile au rămas, nu se diluează, ci, dimpotrivă, se înnobilează ca vinul, odată cu trecerea anilor. Între timp a dispărut ziarul Scânteia tineretului, ceea ce nu îmi vine a crede. Nu pot accepta ca într‑o perioadă grea de tranziţie, cu multe modificări în programele şcolare şi universitare, să nu ai tu ca ţară un ziar al tineretului, chiar subvenţionat de stat. Bine că apar tot felul de publicaţii susţinute de la buget, publicaţii care nici pe departe nu se ocupă de problemele tineretului de la noi. Azi, toate publicaţiile, dar şi posturile de radio şi televiziune prezintă, mai bine zis rostogolesc aceleaşi ştiri din care nu lipsesc omorurile, jafurile, violurile şi, mai nou, viaţa privată a doamnei prim‑ministru. Ce presă este asta, fraţilor? Ştiţi cum se ajunge cu trenul la Botoşani? Înainte de a ajunge la Suceava, cobori în gara Vereşti, de unde iei trenul spre Botoşani.

Nici prin gând nu‑mi trecea să plec de la Scânteia tineretului pe nepusă masă. Eram singur în birou, când deodată îmi deschide uşa Mioara Vergu, o tânără şi talentată ziaristă, care mă întreabă: „Nene Ovidiu, nu ştiţi unde se află domnul Andreiţă?” Când am auzit‑o cum mi se adresează, m‑a pălit subit un năduf. Aveam 38 de ani. M‑am uitat lung în oglindă, întrebându‑mă în sinea mea: arăt eu a nene? N‑am stat mult pe gânduri şi l‑am sunat pe Gheorghe Sprinţăroiu, fostul meu coleg, ajuns de ceva vreme redactor-şef la Agerpres. Fără ocolişuri, l‑am întrebat dacă are vreun loc în redacţia sa şi pentru mine. Răspunsul a fost scurt, dar mai ales liniştitor. Aşa se face că, în vara anului 1980, ajung la Agerpres. Din scurtul dialog cu şeful redacţiei şi al Agenţiei de presă, am înţeles că sarcina mea era să redactez lunar 15 ştiri, note sau comentarii din domeniul agriculturii şi alte 30 de scurte informaţii pentru radio şi televiziune. Nu‑mi era chiar aşa de greu, întrucât în decurs de un deceniu, cât cutreierasem ţara cu carnetul de reporter în mână, ajunsesem să‑i cunosc pe mai marii conducători de direcţii agricole judeţene, ca să nu mai vorbesc de miniştrii Agriculturii şi de directorii din acest minister. Cu toate acestea, zilnic, mă opream pentru documentare la câte o unitate subor­donată ministerului de resort, pentru a redacta un comunicat de presă, o ştire. Într‑un an de zile, dacă nu mai bine, am reuşit să stabilesc contacte cu specialişti din domeniul îmbunătăţirilor funciare, asigurării seminţelor şi materialului săditor, mecanizării agriculturii, chimizării, cercetării agricole şi multe altele. Când am făcut primii paşi în Agerpres, nu ştiam mare lucru despre o asemenea instituţie, unică în ţară, în afara ideilor preconcepute pe care le căpătasem la Scânteia tineretului, atunci când aşteptam până după miezul nopţii ştiri de la Agerpres, pe care trebuia să le publicăm în mod obligatoriu. Nu mă prea simţeam în largul meu. Aici nimeni nu visa metafore, aici totul era o luptă cu spaţiul şi timpul. Să scrii ştirea cât mai repede, chiar înainte de a te aşeza la masa de scris (să o redactezi în cap, pe drumul spre redacţie) şi în cât mai puţine cuvinte. Satisfacţia pe care o trăisem ani de‑a rândul mai în fiecare dimineaţă, atunci când în pagina ziarului îmi vedeam numele scris sub reportajul sau comentariul la care trudisem în ziua precedentă, lipsea la Agerpres cu desăvârşire. Aici, numele fiecărui gazetar era marcat doar cu iniţialele sale în capul filei de buletin, ca să se ştie în redacţie cine este autorul ştirii şi nicidecum în exterior, de către cititori, care nu intrau în contact direct cu materialele publicistice ale Agerpres. De la reporter la director general, toată lumea era o mare anonimă. Aceşti anonimi, însă, discutau frecvent cu şefi de state, cu prim‑miniştri, miniştri de Externe, cu specialişti de prim rang în domeniul economic, învăţământului, ştiinţei, cu personalităţi ale vieţii artistice şi culturale, probleme de politică externă, dar mai ales internă de mare însemnătate pentru ţară. Deşi mă socoteam ziarist cu experienţă, stăpân oarecum pe mijloacele de investigaţie şi de redactare, curând aveam să constat că trebuie să mă adaptez unui nou stil gazetăresc. Prima mea ştire a fost, după cum era şi firesc, periată. Din acea clipă am înţeles că într‑o informaţie de tip Agerpres nu cresc floricelele. „Scurt, cât mai scurt şi cuprinzător” era refrenul pe care‑l auzeam de la secretarul de redacţie şi până la directorul general. Iar dacă ştirea redactată de tine era destinată radioului sau televiziunii, trebuia musai să alegi cuvinte cât mai melodioase pentru a nu îngreuna dicţia prezentatorilor. La Agerpres am deprins nu doar să scriu repede şi să mă exprim lapidar, ci şi un lucru mult mai important, acela ca fiecare ştire să respecte adevărul.

Trebuie să menţionez că slujba mea de plugar cu condeiul nu se rezuma doar la Ministerul Agriculturii. Cutreieram ţara, vizitând direcţiile agricole, judeţene, unităţile agricole de stat şi de cooperatiste, institutele şi staţiunile de cercetare din domeniul cerealelor, legumelor, plantelor tehnice, pomiculturii şi zootehniei. Deseori mă opream în aşezările rurale. La plecare aveam carneţelele pline cu material documentar. Trebuie să mai amintesc că un grup restrâns de gazetari de la Agerpres ne mutam în lunile caniculare la mare, acolo unde se instala cuplul prezidenţial, însoţit de activişti cu muncă de răspundere în aparatul central al partidului, din rândul cărora nu lipseau Silviu Curticeanu, jurist eminent, şeful Cancelariei partidului, şi Constantin Mitea, scriitor, secretar cu probleme de presă. De asemenea, acolo se mai aflau miniştri, conducători de instituţii centrale, reprezentanţi ai Radioteleviziunii. Datorită experienţei acumulate la Agerpres, am făcut parte din multe echipe obligate să petreacă vacanţe pompiereşti pe malul mării. Ne instalam telexul, telefoanele, aparatura foto şi alte hangarale la Hotelul Bâlea, nu departe de reşedinţa şefului suprem al ţării. Misiunea mea nu era deloc uşoară. Trebuia să‑l însoţesc pe şeful statului în desele vizite pe care le făcea în unităţile agricole din Dobrogea şi în judeţele limitrofe privind campania de strângere a păioaselor. Aceste vizite ale şefului staţiunii deveneau tot mai dese pe vremea secerişului, ceea ce constituia un adevărat coşmar pentru conducătorii şi specialiştii unităţilor agricole, dar şi pentru mine, care trebuia să reflectez în presă asemenea vizite. Răspunderea pentru cuvântul scris era mare, iar stresul era pe măsură. Am participat la zeci şi zeci de vizite ale conducerii ţării în agricultură, cu principalele dialoguri avute direct în lanurile de porumb sau de grâu. Dacă se întâmpla să nu pot consemna în carneţel cu fidelitate dialogurile avute de şeful statului cu specialiştii prezenţi, trebuia să mai rămân până după încheierea evenimentului şi să mai stau de vorbă cu cei din conducerea unităţii agricole respective, astfel încât reportajul să conţină întreaga dezbatere. Până la urmă, prin tot ce treceai în ziua respectivă, când te aşezai la masa de scris realizai ce mare răspundere te apasă. Dau un singur exemplu în acest sens.

Eram la mare şi făceam parte din echipa Agerpres. Cum îmi era obiceiul, mă trezesc înaintea colegilor. Trec pe la telex. Telefonul suna în draci. Răspund. La capătul firului, secretarul cu presa al partidului, scriitorul Constantin Mitea, care‑mi spune că am avut ghinion că i‑am răspuns. Şi continuă: „Dacă mai dormeai, filosof te visai! Vino de urgenţă la Cancelarie”. Mitea îmi explică în puţine cuvinte cum că voi merge cu Emil Bobu în judeţul Tulcea, într‑o localitate, parcă Baia îi spune, unde se constată o mare peirdere de recoltă, de unde să întocmesc un material de presă. În mai puţin de jumătate de oră ajung la aeroportul din Tuzla, unde împreună cu fotoreporterul de la noi şi operatorul TV urcăm în elicopter. Pînă la punctul de aterizare, Emil Bobu încearcă să ne instruiască ce anume avem de făcut. Aterizăm la ferma în cauză, situată în apropierea comunei Baia. Toţi locuitorii sunt pe câmp. Emil Bobu este întâmpinat de conducerea judeţeană de partid, în frunte cu primul secretar. Stau la distanţă de ei. Se apropie de mine un tânăr care se prezintă drept inginerul şef al unităţii agricole, iar cu lacrimi în ochi mă întreabă dacă cumva copilul lui de un an apucă să‑l cunoască, pentru că se vorbeşte că va înfunda puşcăria pe viaţă. La cele auzite rămân fără grai şi îmi dau seama de gravitatea situaţiei de aici. Totuşi, îl încurajez spunându‑i că nu s‑a discutat despre pedepse. Străbatem miriştea. Sub paie, dâre groase de grâu. Era o pierdere de recoltă vădită. După ce străbatem câmpul, Emil Bobu ajunge la concluzia că aici, la Baia, s‑a înregistrat o pierdere masivă de recoltă. Este gata de plecare. Eu i‑am cerut să mai rămân măcar pentru o jumătate de oră pentru a‑mi completa documentarea. Este de acord, ordonându‑i comandantului miliţiei judeţene să fiu trimis la Neptun sub escortă până la orele 14.00. Aveam nevoie de o documentare la nivelul judeţului, îndeosebi în privinţa dotării tehnice din domeniul agriculturii. Primesc datele necesare, după care urc într‑o Dacie cu şofer şi miliţian care mă duce până la Neptun. Pe drum, şoferul se destăinuie. Domnule, să ştiţi că la Baia majoritatea sătenilor sunt oieri. Pe combine lucrează neamurile crescătorilor de oi. Aşa că pentru a‑şi îngrăşa animalele, în prag de toamnă, mai lasă şi ei grăunţe pe câmp. Acesta este adevărul în privinţa pierderilor de recoltă. Ajung la Neptun. Intru în cameră şi privesc minute în şir într‑un punct fix. Îl aveam în faţa ochilor pe inginerul şef, care se întreba dacă va mai ajunge să‑l cunoască băieţelul. Colegii se mirau de muţenia mea. Mă apuc de scris. Cu textul scris la „literă mare” de colega mea Ana Stamate, ajung la Cancelarie. Cum mă vede, Constantin Mitea mă şi încurajează: „Nu îţi stătea mai bine la o revistă săptămânală, scriai reportaje, aveai un program lejer…” şi mai adaugă câte ceva. Îmi ia materialul şi îl citeşte cu voce tare, de faţă fiind şi un coleg de‑al său. Se uită la mine şi îmi spune: „Să ştii, Grasule, că merge” şi mă cheamă să ne prezentăm la Emil Bobu pentru a‑i prezenta textul scris de mine. Ceilalţi membri ai Comitetului Politic Executiv, de faţă fiind, aprobă şi ei textul. „Mai avem un hop”, ne zice Mitea.

– Haide la tovarăşul Ceauşescu.
– Eu acolo nu intru.
– Ţi‑e frică? mă întreabă.
– Nu mai rezist, am trecut prin prea multe emoţii astăzi.
M‑a înţeles. Totuşi l‑am aşteptat în curtea Cancelariei, la cererea sa. A ieşit mulţumit de la Ceauşescu, care a fost de acord cu textul meu şi a rugat să fie transmis la ziare, iar la posturile de radio şi televiziune să repete textul pentru a trage un semnal de alarmă. După toate cele întâmplate la Baia, nu a fost sancţionat decât şeful de fermă cu retrogradarea retribuţiei cu o clasă timp de şase luni. Inginerul şef şi‑a crescut copilul în linişte şi pace.Iar eu, o bună bucată de vreme, am rămas marcat de suferinţa inginerului şef pricinuită de incidentul cu pierderea de recoltă. Am avut inspiraţia să dau vina în totalitate pe mijloacele mecanice, mijloace neînsufleţite, iar un lucru la fel de important a fost acela că secretarul de rang înalt al partidului, Constantin Mitea, poet şi gazetar, a avut marea încredere în ceea ce eu aşternusem pe hârtie. Trebuie să mai menţionez că, pe de altă parte, Mitea era un om de suflet, calitate care întrecea orice rang de partid. Când mă gândesc prin câte am trecut în reflectarea unor asemenea evenimente (să nu uităm de partida de vânătoare de la Giurgiu, cu Ion Gheorghe Maurer în prim-plan) sunt cuprins de emoţii şi acum. Totuși rămân cu satisfacția că, prin ceea ce am scris, mi‑am ajutat semenii.

Ziua de 22 decembrie a anului 1989 m‑a prins în Redacția de știri interne a Agenției Române de Presă Agerpres, ca redactor de serviciu. A fost, și în mare parte mai este, redacția care alimenta presa scrisă și audio‑vizuală, 24 de ore din 24, cu cele mai importante știri din toate domeniile vieții politice, economice, sociale și culturale. În hala mare de la primul etaj al corpului „C” din Casa Scânteii, se strângea zi de zi o mână de 20‑30 de oameni care, pregătiți pe domenii de activitate, alergau pentru a se documenta în vederea întocmirii unor știri calde și de interes pentru beneficiarii lor. Din acea echipă de aur, îmi permit să‑i spun, au făcut parte: Goe Iliescu, Iosif Socaciu, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Bumbac, Gheorghe Ieva, Stelian Floricel, Anghel Mârșolea, Oprea Fătu, Ion Agapi, Aristotel Bunescu, Anghel Gheorghe, Tiberiu Brăescu, Costică Marinescu, Nicolae Dăscălescu, Gheorghe Călin, Ion Ivanici, Nicolae Vamvu, Rică Ionescu, Petre Uilăcan, Dumitru Avram, Victor Ghircoiaș, Mircea Datcu, Gheorghe Preda, Sorin Peneș, Adina Pristavu, Coralia Popescu, Maria Schifirneț, Gheorghe Secuiu, Nicolae Cristea, George Boboc, Ana Stamate. Toți beneficiau de o documentare mereu actualizată de colegele Lucreția Văcar, Elena Horvath, Florica Arsenie, Doina Gheorghiu, Ana‑Maria Surugiu. A fost o echipă din care făceau parte gazetari cu vocație, cu mare experiență, formând alături de ceilalți colegi o grupare de prieteni cu arma la picior, cum se spune, gata să acționeze prompt la orice eveniment apărut. Trebuie amintit, dacă nu chiar subliniat, că zilnic această mare echipă, mare familie, acționa sub bagheta a doi oameni distinși, cu aptitudini deosebite în domeniul presei de agenție: Gheorghe Sprințăroiu, redactor-șef, și Ion Cumpănașu, director general al Agerpres.

Și a venit ziua de 22 decembrie ’89, zi care pe majoritatea celor amintiți ne‑a prins în redacție. Ne‑am adaptat din mers la noile condiții în acele zile de foc ale Revoluției române, făcând față cu mari eforturi transmiterii evenimentelor destul de numeroase din acea perioadă. Redactor de serviciu fiind, în ziua de 22 decembrie l‑am vizitat de câteva ori pe directorul general Alexandru Ionescu, prezentându‑i niște știri în care erau semnalate unele probleme asupra cărora nu puteam să‑mi asum răspunderea. În jurul prânzului, agenția își schimbă complet politica editorială, începând să relateze pe larg despre revoluția română. Vizibil marcat de evenimente, la una dintre întâlniri, directorul general îmi propune să‑i succed în funcție, venind cu o serie de argumente. L‑am refuzat politicos, știind că pentru un asemenea post trebuie să ai acceptul noului sistem de organizare și conducere la nivel guvernamental. Totuși, după câteva zile, la îndemnul colegilor mi‑am depus candidatura pentru funcția de redactor-șef al Redacției de știri interne. Am fost acceptat. A fost prima și ultima dată când m‑a lovit democrația! Ca adjuncți, au fost aleși Stelian Floricel și Ion Ivanici. A urmat perioada de început de ani ’90, plină de evenimente care se succedau într‑un ritm alert căruia cu greu îi făceam față cu forțele existente în redacție. A fost cea mai zbuciumată și încărcată perioadă din toată cariera mea de jurnalist. Cea mai mare parte a timpului o petreceam în redacție. Circulam spre casă, în Berceni, și reveneam la redacție doar în timpul zilei. Seara camuflam lumina din redacție prin lăsarea jaluzelelor. Pentru a face față cerințelor tot mai numeroase, am primenit redacția cu noi forțe. Așa se face că am devenit coleg de redacție cu mai tinerii: Sonia Rusu, Claudiu Lucaci, Anatol Albu, Cristian Savu, Melania Mihăiescu, Tiberiu Sandu, Vlad Papu, Horia Pop. Toți au fost aruncați din prima în mijlocul evenimentelor, transmițând știri de interes pentru abonații noștri. Atât eu, cât și colegii mai cu experiență, am avut răbdare cu fiecare în parte ajutându‑i să‑și perfecționeze studiile, să‑și asigure un viitor în meseria aleasă. După perioada de stagiatură la Agerpres (Rompres), toți acești tineri au ocupat și încă mai ocupă funcții de răspundere în instituții publice centrale. A trecut mai bine de un sfert de veac de atunci și foarte rar mi‑a fost dat să‑i mai aud pe vreunul dintre ei, iar de văzut nici atât. Doar cu ultimul am rămas în relații de amiciție. „Este o însușire regească să faci bine!”, spunea filosoful.

Perioada 13‑15 iunie a fost groaznică. Adrian Dohotaru, scriitor, directorul general adjunct al agenției de presă, coordonatorul nostru pe linie redacțională, a fost alături de mine, de redactori, zi și noapte. Mișcările de stradă erau de o violență rar întâlnită. Aveam redactorii noștri în mijlocul evenimentelor. Prin metode numai de noi știute, reușeau să transmită informații de la fața locului din oră în oră. Târziu, în noapte, îl rog pe Adrian Dohotaru să contacteze niște comandanți de unități militare pentru a trimite măcar o grupă de ostași care să apere instituția. Nu de alta, dar aici avem vechea fototecă, ce conține o întreagă istorie a vieții poporului nostru, filme cu personalități de marcă din cele mai diverse domenii. În aceeași noapte, în fața agenției au poposit două TAB‑uri, iar fototeca a fost păzită cu strășnicie. Redactorii veneau din mijlocul evenimentelor speriați de violențele participanților și cu greu îi convingeam să participe a doua zi la asemenea mișcări de stradă.

Nu puteai sta liniștit nici un sfert de oră că alte evenimente dădeau buzna peste tine. Spre sfârșitul lunii septembrie a anului 1991, bunăoară, minerii din Valea Jiului au venit din nou în Capitală. De data aceasta, sprijiniți de mii de bucureșteni, au asaltat sediile Guvernului, Televiziunii și Președinției, ajungând să ocupe pentru câteva ore chiar Palatul Adunării Deputaților. În acele momente greu de stăpânit, prim‑ministrul Petre Roman și‑a depus mandatul. Colegii mei din redacție au fost prezenți în toate punctele în care se aflau minerii. Păstram permanent legătura cu ei, iar colega mea, renumita stenografă Ana Stamate, prelua știrile ce urmau a fi date beneficiarilor. Plecarea minerilor din Gara Basarab a fost relatată de neobositul gazetar Mircea Bumbac printr‑o știre scurtă și concisă, în finalul căreia ne asigură că a scăpat cu bine. Fac această precizare deoarece într‑o altă vizită a minerilor în Capitală a căzut victimă colegul nostru Anghel Mârșolea. Ne‑a trebuit ceva vreme până ce l‑am scos din arestul poliției.

Într‑o bună zi, Adrian Dohotaru ne‑a părăsit. Fusese numit ministru adjunct la Ministerul de Externe. A insistat să‑l urmez, dar nu am abandonat Agerpresul (Rompresul). Am continuat să mă implic în relatarea evenimentelor destul de numeroase atât în Capitală, cât și pe cuprinsul țării.Într‑o dimineață porneam îngândurat de acasă spre Agerpres. Ca de obicei, ajung printre primii în redacție. Sunt apelat telefonic de Alexandru Bălgrădean, corespondent Agerpres (Rompres) pentru județele Hunedoara și Alba. Vechi coleg și prieten încă din anii de debut de la ziarul Scânteia tineretului, fără ocolișuri, îmi spune direct: „Nu ți‑am spus că te mănâncă «miticii» și n‑ai să reziști ca redactor-șef?” N‑am înțeles din prima ce vrea să‑mi transmită. Apoi se explică. Primise un text prin telex, prin care era anunțat că a luat ființă o nouă redacție, cea a corespondenților locali, care nu mai aparținea de Redacția de știri interne pe care o conduceam la acea dată. Nu știam nimic despre înființarea acestei noi redacții și despre statutul ei. Nu știam cine sunt inițiatorii. Nu am fost surprins peste măsură. Știam de când colegii m‑au ales să‑i reprezint ca redactor-șef că nu fac parte din structura lor, a Guvernului, bănuiesc eu! În acele zile de haos și de răzvrătire fără sfârșit te puteai aștepta la situații greu de imaginat. Și iată cum, după mai bine de doi ani de muncă istovitoare, în care împreună cu colegii de redacție am făcut față cu brio numeroaselor evenimente ale anilor ’90 – ’93, în loc să urc măcar o treaptă profesională, mă trezesc ca o trestie în vânt, așteptând să văd în ce direcție mă va urma destinul. Drept urmare, demisionez din funcția deținută, cea de redactor-șef. Locul meu a fost ocupat în momentul imediat următor, dacă nu chiar înainte de a‑mi prezenta demisia. Zilnic mă frământă mult grijile la ce voi face în viitor. Îmi vine în minte oferta făcută de Adrian Dohotaru. Însă cuvântul dat rămâne dat. După o săptămână de așteptare, primesc decizia de numire în funcția de director de marketing și strategii de dezvoltare din cadrul Agerpres (Rompres). Am avut bucuria să lucrez în noua direcție cu Oltea Ghirdă și cu Bebe Răsădeanu ca adjuncți ai acestei noi structuri, având drept sarcină principală încheierea a cât mai multor contracte pe piața presei, în baza cărora să oferim beneficiarilor produsele Agerpres (Rompres): știri interne, știri externe, știri sportive, buletine de reportaje și comentarii de pe toate continentele, fotografii interne și externe și alte asemenea produse. Treaba nu era deloc ușoară. Beneficiarii de altă dată, care se abonau la buletinele noastre fără a scoate o vorbă, acum puteau să opteze pentru varianta pe care o socoteau cea mai atractivă. De asemenea, ziarele (mult mai multe ca în trecut) și posturile de radio și televiziune, până mai ieri clienții noștri fideli, erau acum în măsură să decidă dacă mai recurg ori ba la serviciile Agerpres (Rompres). Ca să ne batem cu concurența într‑o economie de piață am reușit să punem pe picioare Departamentul de marketing. Chiar dacă mă ocupam de o parte economică a instituției de presă, nu era zi în care să nu vorbesc cu foști colegi de la Redacția de știri interne, unii dintre ei, cei mai tineri, solicitându‑mi ajutorul în rezolvarea diferitelor probleme cu care se confruntau. În scurt timp, o parte a redactorilor a părăsit agenția de presă. Nici pe mine nu m‑a prins anul ca director de
marketing. Diferența este că eu am plătit cu vârf și îndesat perioada celor trei ani, ’90‑’93, în care mi‑am desfășurat activitatea într‑o stare de stres prelungită și, drept urmare, tensiunea arterială a luat‑o razna, ajungând să o țin sub control, de peste 25 de ani, cu câte șase hapuri pe zi. Închei transcriind o strofă dintr‑o poezie dragă mie (Ce bine‑a fost…) și semnată de poetul basarabean Nicolae Dabija: „Azi nu mă sting de dorul tău/ Și sunt bătrân ca Dumnezeu/ Gândind l‑acele vremi divine…/Ce bine a fost când n‑a fost bine!”.

Nu am cuvinte să le mulţumesc şefilor mei din presă şi în special domnilor Nicolae Dan Fruntelată, redactorul-şef al ziarului Scânteia tineretului şi al revistei Luceafărul, şi omului cu calităţi morale deosebite, Ion Cumpănaşu, directorul general Agerpres şi redactorul-şef al ziarului Scânteia. Doi olteni deosebit de cumsecade, care, vorba cântecului, îşi dădeau şi haina de pe ei pentru binele altuia, de la care am primit curaj şi încredere în mine la început de carieră.

Desigur că în relatarea de faţă nu am cuprins şi perioadele în care am ocupat şi funcţia de purtător de cuvânt la o instituţie centrală de prim rang, precum şi aceea în care am predat, ca lector asociat, la o universitate particulară. Sper ca editorul acestei importante reviste să‑şi propună pentru viitor şi abordarea unor asemenea teme.

Ovidiu MARIAN

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*