Punctul Critic » Fondul şi forma » „Caietele negre” ale lui Heidegger

„Caietele negre” ale lui Heidegger

Filosofia lui Heidegger se bucură de multă vreme de notorietate universală. Piesele ei de rezistență – interogarea sensului structurii logice a gândirii, recuperarea unor abordări clasice ale sensului, readucerea în actualitate a privirii vieții pe linia împlinirii ei, inițiată de apostolul Pavel, punerea în valoare a metodei fenomenologice a lui Husserl, tematizarea din nou a ființei, originala examinare a existenței umane, reasumarea finitudinii în conceperea sensului vieții, chestionarea istoriei metafizicii, interogarea impactului tehnicii moderne asupra vieții oamenilor, restabilirea poeziei ca substanță a operei de artă – nu sunt puține. Ele au devenit între timp repere ale culturii. Dacă ar fi să identificăm personalitățile care alimentează în ultimă analiză reflecțiile filosofice de astăzi, atunci, alături de apostolul Pavel, Confucius, Toma, Kant, Hegel, Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Peirce, Husserl, Wittgenstein și inițiatorii dataismului de dată recentă, se află și Heidegger.

De acest ansamblu a rămas legată, însă, participarea filosofului la o politică ce a țintit la destrucția democrației moderne. Se știa de mult că Heidegger a exprimat cu diferite prilejuri idei convergente cu Hitler, deja în anii douăzeci. El a fost instalat ca rector al Universității din Freiburg im Breisgau de către naziști. Discursul său la preluarea funcției, Die Selbstbeauptung der deutschen Universität (1933), își asumă teme ale propagandei naziste. Se mai știe că Heidegger a elogiat în termeni exaltați național‑socialismul lui Hitler, că l‑a susținut pe Führer în campania electorală și a chemat studențimea și populația să‑l urmeze. Heidegger a părăsit funcția de rector nu din alt motiv decât cel al nepriceperii administrative. El s‑a retras în catedră, dar a pledat continuu pentru național‑socialism și a plătit cotizația de membru al partidului până în 1945, la prăbușirea Germaniei hitleriste. Când, după război, a fost intervievat, a exprimat, la un moment dat, opinia că nu ar mai subscrie în favoarea nazismului, dar a refuzat să retracteze ceva. Și‑a retipărit scrieri ale anilor treizeci refuzând orice notă critică.

Mai cu seamă în anii optzeci a avut loc un nou val al discuției internaționale pe întrebarea: cum se conciliază o filosofie de referință universală cu adeziunea la o politică ce a trimis de la început oponenții politici în lagăre, iar apoi a diabolizat o întreagă comunitate și a trimis‑o la exterminare. Lagărele organizate în acest scop au și rămas cea mai industrializată omorâre de ființe umane din istorie.

Și atunci și mai târziu s‑au confruntat două interpretări: una crede că este vorba de un pasaj neglijabil din evoluția unui mare filosof, a cărui filosofie ar fi fost neatinsă de tribulațiile politice, alta consideră că întreaga filosofie a lui Heidegger este străbătută de teme și rezolvări tipice național‑socialismului lui Hitler. Unii absolvă filosofia lui Heidegger – cum se petrec lucrurile în preluarea, prea puțin informată, de la noi, unde se mai operează cu iluzia filosofării rupte de restul activităților umane – alții o incriminează total și inflexibil.

O ieșire bine așezată pe date din controversa celor doi poli am dat mai demult (vezi și Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, București, 2016, pp. 354‑362). Cel mai recent am arătat că cine compară cu scrupulozitate „apărarea” lui Heidegger din interviul din 1966 şi din textul Rectoratul cu reconstituirile exacte, operate între timp de istorici demni de încredere, poate uşor sesiza contradicţii. „Este probabil ca cercetările de arhivă să aducă într‑o bună zi lumină deplină asupra faptelor aflate în litigiu. Un lucru este însă limpede: implicarea lui Heidegger în politica şi ideologia naţional‑socialismului a fost mai mult decât «pasageră» şi, în general, mai mult decât au sugerat unele afirmaţii ale sale. Implicarea sa ideologică a fost de durată şi profundă, chiar dacă Heidegger, în mod clar, nu poate fi pus în vreun fel pe acelaşi plan cu un Bäumler, Krieck şi alţi «filosofi» ai partidului”. Am mai spus că „tocmai în virtutea mijlocirilor ce intervin inevitabil în unitatea dintre gândire şi acţiune, nu putem preciza, fără resturi, semnificaţia unei filosofii pe planul acţiunii nemijlocite a autorului ei. …semnificaţia filosofiei sale nu se lasă nicidecum epuizată în [acțiuni], după cum nici invers: nu putem lua această semnificaţie de‑a dreptul ca dispensă de la a reţine datele incomode ale biografiei sale”.

Iată însă că cercetările de arhivă la care trimiteam au venit, cel puțin în mare parte! Au venit din abundență, peste orice așteptare, încât multe nedumeriri și îndoieli s‑au risipit. Au venit odată cu publicarea, începând cu 2014, a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă scriere a filosofului (ea va ocupa aproape opt volume!) și una dintre scrierile neobișnuite al filosofiei dintotdeauna (în care un autor își explicitează pe larg opțiunile!). În nici o altă scriere Heidegger nu s‑a exprimat mai detaliat asupra poziționării filosofiei față de evenimentele timpului în care a trăit. În nici o altă scriere el nu a legat mai direct filosofarea sa de ceea ce se petrecea în viața societății. În nici o altă scriere el nu a solidarizat mai strâns filosofia cu acțiunea. În nici o altă scriere Heidegger nu a prezentat mai net afilierea sa la național‑socialism și sprijinirea directă a acțiunii Führerului. În nici o altă scriere nu este mai vastă supraputerea filosofării sale cu temele propagandei național‑socialismului – incluzând, desigur, cartea de căpătâi a acesteia, Mein Kampf (1923), a lui Hitler.

Acum, după publicarea Caietelor negre, urcă pe scenă întrebarea dacă filosofia lui Heidegger a evoluat, înainte și după legătura cu național‑socialismul, și cum a făcut‑o. Profilul său de gânditor se lămurește, însă, fără echivoc. După apariția Caietelor negre devine limpede că Heidegger este filosoful reactiv la slăbirea componentei greco‑presocratice, odată cu ascensiunea iudeo‑creștinismului în Europa, din perspectiva unei filosofii a scoaterii din uitare a „ființei”, care atacă modernismul, creștinismul, iudaismul și americanismul și‑și elaborează o „metapolitică” ce ia național‑socialismul anilor treizeci ca subiect al unei noi politici. Adam Smith a luat liberalii, Hegel rațiunea umană, Marx proletariatul, Husserl intelectualii, Dewey cetățenii ca subiecți capabili să scoată societatea modernă din crize. Heidegger îmbrățișează evident național‑socialismul fasonat de universități.

Pentru a da seama de anvergura noutăților pe care Caietele negre le‑au adus pe scena actualității, este destul să spunem că, imediat după apariția acestei scrieri necunoscute, s‑a trăit un șoc. Precaut, editorul a publicat o carte (Peter Trawny, Heidegger und der Mythos der jüdischen Weltverschwörung, 2014) de explicitare a situației din anii treizeci, când începea scrierea Caietelor negre. În 2014 președintele societății internaționale „Heidegger”, actualul titular al filosofiei de la Tübingen, Günther Figal, și‑a depus demisia și a luat distanță de Heidegger. La Freiburg im Breisgau se discută schimbarea denumirii catedrei pe care a ocupat‑o filosoful. Editura Vittorio Klostermann se simte înșelată. Editori din diferite țări ai lui Heidegger și‑au schimbat opiniile. În Franța, de pildă, după ce s‑a publicat o carte de elogiere a lui Heidegger (Philippe Arjakovsky, Francois Fedier, Hadrien France‑Lanord, eds, Dictionaire Martin Heidegger: Vocabulaire polyphonique de sa pensee, Paris, 2013), autorii sunt stupefiați să vadă că Heidegger a creditat încropeli ale serviciilor secrete țariste. Heidggerieni de marcă se simt datori să ia poziții. În SUA, Germania și Franța au avut deja loc reuniuni speciale: în 2014, la New York, sesiunea Heidegge’rs Black Notebooks, organizată de Richard Wolin; în 2015, în Wuppertal, în organizarea lui Peter Trawny, conferința Heidegger und die Juden; în 2015, la Paris, în organizarea lui Bernard‑Henry Levy, dezbaterea Heidegger et les Juifs, pentru a lămuri lucrurile. În Germania s‑au publicat deja volume de analiză precisă și completă (de pildă, Marion Heinz, Sidonie Keller, Hrsg., Martin Heideggers „Schwarze Hefte”. Eine philosophisch‑politische Debatte, 2016). Unii filosofi de azi consideră Caietele negre drept „cea mai importantă operă” a lui Heidegger în succesiunea lui Nietzsche, cu toate implicațiile distanței în istorie. Iar intervențiile continuă.

Ce s‑a întâmplat de fapt? Despre ce este vorba?

Se știe că, prin decizia aliaților, în urma capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste, din 1945, Heidegger a fost scos de la catedră și că, abia la intervenția unor Sartre, Hannah Arendt și a altor admiratori, celebrul filosof a fost scutit de a compărea într‑un tribunal ce‑i judeca pe susținătorii care au justificat nazismul prin scrieri influente. Într‑un moment de nemulțumire, Heidegger a mărturisit asistenților săi că „la un moment dat va da drumul pisicii din sac”. Probabil, se referea la Caietele negre!

La începutul anilor șaptezeci, filosoful a inițiat și a orientat el însuși ediția operelor sale, acum mult citata Gesamtausgabe. Intenția sa, după ani de izolare de viața publică, nu era un secret: Heidegger voia să aducă filosofia sa, ca explorare a cursului lumii, cu toate datele ce o însoțesc, în avanscena culturii mondiale, publicându‑și întreaga operă. Rezonanța mondială a lucrării Ființă și timp și a altor scrieri era, desigur, promisiunea unui nou succes.

Sesizând anvergura neobișnuită a proiectului Gesamtausgabe, Ernst Jünger, cu care Heidegger a avut, cum se știe, poziții comune în anii treizeci, l‑a felicitat, în 1974, pentru opusul magnum al vieții lui, care urma să‑l plaseze în centrul interesului. Având ascendență în inițiativa autorului, ediția, trebuie spus, nu este o ediție critică, cum se face de obicei cu operele trecutului. Heidegger nu ar fi acceptat. El a cerut ca în ultimele volume din Gesamtausgabe să se publice Caietele negre, o carte elaborată pe parcursul aproape tuturor anilor săi de viață filosofică.

Caietele negre sunt o carte, trebuie accentuat, scrisă de Heidegger, nu compusă ulterior, de alții, cum s‑au petrecut lucrurile la Nietzsche, cu Voința de putere. O carte, așadar, autorizată de Heidegger și care este de luat ca atare, ca expresie a ceea ce a gândit, chiar dacă, în fața aserțiunilor ei, multe interpretări cad.

Fiul lui Heidegger, ca legatar al lăsământului acestuia, a decis însă, în anii din urmă, să publice fără amânare Caietele negre. Deja unele fragmente ajunseseră la cunoștința publicului, încât amânarea publicării nu mai avea rost. Ca urmare, Caietele negre se pun la dispoziția cititorilor, în premieră, odată cu volumele de la 94 la101 din impozanta Gesamtausgabe.

Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, consemnate în caiete de note învelite în mușama neagră, sub titlul Caiete negre (Schwarze Hefte). Este greu de stabilit, chiar și după citirea lor, despre ce fel de însemnări este vorba – filosoful vorbind de „valuri (Winke)”, „instrucțiuni (Anweisungen)”, „reflecții (Überlegungen)”, „notițe (Anmerkungen)” și ordonând reflecțiile sale cronologic și numerotându‑le, aidoma lui Nietzsche. Trei volume de caiete sunt din 1931‑1941 și formează materia volumelor 94‑96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din Gesamtausgabe conține al patrulea caiet, cu însemnările din 1942‑1948. Caietele de după 1948 vor ocupa volumele 98‑101 din Gesamtausgabe. Nu este deocamdată clarificată situația caietului prim, cel din 1930‑1931.

Caietele negre sunt texte pregătite pentru tipar deja de Heidegger însuși. Filosoful nu a acceptat că ar fi vorba de aforisme sau de altceva în categoriile uzuale ale scrisului, ci le‑a catalogat drept „gândire a istoriei ființei (seyngeschichtliches Denken)” – o categorie nouă a scriiturii filosofice și larg culturale, pe care vrea să o creeze și să o propună.

Se cuvine precizat că aceste caiete nu sunt singura sursă nouă, ce se adaugă șirului de scrieri deja consacrate, cu privire la gândirea lui Heidegger, și care se cuvin parcurse de cel care vrea să se exprime la obiect. Unii (Hassan Givsan, Heidegger – das Denken der Inhumanität. Eine ontologische Auseinandersetzung mit Heideggers Denken, 1998) chiar spun că aproape tot ce este în Caietele negre se află în prelegerile deja publicate ale lui Heidegger. Este adevărat, dar în Caietele negre raportarea la evenimente este mai directă și mult mai amplă, din unghiuri multiple. Prelegerile nu epuizează Caietele negre.

Se cuvine menționat, de asemenea, faptul că nu se mai poate face abstracție de extraordinar de voluminoasa și îngrijita corespondență a lui Heidegger, care, la rândul ei, lămurește, nu odată intuitiv, cu forța exemplelor concrete, ce a gândit și felul în care a gândit. Este vorba, până în clipa de față, de volume precum: J. Storck, Hg., Martin Heidegger, Elisabeth Blochmann, Briefwechsel 1918‑1969 (1989) – în care filosoful se lansează în atacarea catolicismului; U. Ludz, Hg., Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe 1925‑1975 (1998) – care lămurește un capitol de istorie trăită a filosofilor; Gertrud Heidegger, Hg., «Mein liebes Seelschen!» Briefe Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915‑1970 (2005) – care aruncă lumină asupra exprimărilor în viața privată, filosofic relevante, ale celebrului autor; Martin Heidegger, Kurt Bauch, Briefwechsel 1932‑1975 (2010) – în care Heidegger recunoaște că a folosit uneori termenii filosofici centrali, precum „ființă (Sein)” și „existent (Seienden)”, numai ca „acoperire” a unor conținuturi concrete; Marion Heinz, Geheimen Briefe, în „Hohe Luft”, 3, 2015, care cuprinde scrisoarea în care, în 1931, Martin Heidegger recomanda stăruitor fratelui său să citească Mein Kampf și să creadă în Führer. Și aceste volume de corespondență se află deja în dezbaterea internațională asupra gândirii heideggeriene și sunt indispensabile în efortul de înțelegere a acesteia.

Caietele negre permit, în orice caz, o privire mai amplă și mai precisă în „laboratorul” gândirii lui Heidegger și înțelegerea mai exactă a tezelor sale, fie și numai detaliindu‑le sau indicând contextul ce le conferă sensul. A fost un fapt de cultură foarte important că și la noi s‑a tradus scrierea majoră a lui Heidegger – începând cu ediția lui Dorin Tilinca și Mircea Arman din 1986, autorizată de legatarul moștenirii heideggeriene. Între timp, însă, mulți se încumetă să‑l reia pe Heidegger comentând superficial, traducând aproximativ, interpretând arbitrar lucrări. Lecturile fiind parțiale și cam aleatoare, nu se dă o imagine fidelă gândirii acestuia. Se înțelege, nu tot ceea ce s‑a scris în timp despre Heidegger trebuie revizuit, căci au fost multe comentarii care, fie și necunoscând Caietele negre, care stăteau în arhivele de stat de la Marbach, au înțeles substanța filosofică, orizontul istoric și politic al filosofiei lui Heidegger și l‑au explicitat fără rețineri. Dar foarte multe comentarii, traduceri, interpretări nu au dat seama de acestea și, prin forța lucrurilor, rămân la distanță de efectivul Heidegger.

În ceea ce s‑a publicat până acum din Caietele negre (suntem la volumul 98 din Gesamtausgabe!) sunt conturate cu destulă energie o seamă de teze sau, mai curând, complexe de teze. Fiecare se adaugă sau măcar adaugă ceva deja cunoscutei filosofări a autorului scrierii Sein und Zeit (1927) – pe care cel mai impozant filosof de astăzi, Habermas, o socotea „principalul produs filosofic” al secolului anterior. Aceste scrieri le‑am examinat într‑un studiu monografic (vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2017) și nu le reiau. Socotindu‑le cunoscute, aici mă refer doar la zece complexe de teze, care sunt coloana vertebrală a Caietelor negre publicate până în acest moment, care particularizează filosofia heideggeriană și care, prin forța lucrurilor, provoacă reacții și astăzi. Reacții filosofice, dar și reacții politice, civice, etice.

Primul complex de teze privește filosofia ca disciplină. Nu evoc aici ceea ce se știa din scrierile anterioare ale lui Heidegger, incluzând Sein und Zeit (1927), cu privire la conceperea filosofiei. Este de observat, însă, că în Caietele negre prevalează și mai mult voința de delimitare a filosofiei proprii pe harta istoriei filosofiei și a gândirii contemporane. Această voință pleacă de la o diagnoză netă. „Ce este omul astăzi? Este, cât el valorează. Iar el valorează atât cât dă suma extrasă din răspunsurile la multe chestionare despre el – omul este rezultatul unui sistem de calcul (Verrechnung) uriaș, lățit asupra lui – victimă a cartotecii. Poate fi încă împins acest om la un Dumnezeu, sau mai clar întrebat: se vrea încă să se ajungă la un Dumnezeu în cercul cețos al acestui om?” (GA 94, p. 392). Cu această situație critică are a se confrunta filosofia.

Drept consecință, ea, filosofia, se află în fața unor „mari decizii spirituale: confruntarea cu creștinismul și întreaga filosofie occidentală și o clară atitudine față de ele; confruntarea cu Nietzsche; relația creativă – nu doar organizatoare, cu tehnica; noua lume europeană; lumea Pământului ca atare. Toate aceste cinci decizii sunt una, a ființei (Seyns), care este, în același timp, cea care privește întreaga istorie occidentală. Domeniul deciziei abia trebuie creat” (GA 94, pp.178‑179). Filosofia are astfel a se ocupa de evenimentele ce se petrec în lumea din jur. „Filosofarea: disoluția formativă a evenimentelor lumii” (GA 94, p.29). Numai o asemenea filosofie mai este actuală.

Înainte de orice, filosofarea are oricum de rupt (abbrechen) cu tradiția, căci aceasta nu este nicidecum la nivelul noilor nevoi. „Spunem prea mult despre dezmembrarea neesențialului, spunem prea puțin despre afirmarea puterii (Ermächtigung) esenței” (GA 94, p. 76). În fapt, se trăiește în „uitarea ființei”, și chiar din această „uitare”. De aceea, „adevărul filosofiei – inclusiv ca posibilitate – a dispărut complet din ființarea umană actuală” (GA 94, p.235). S‑a pierdut legătura cu „pământul” pe care se trăiește, situația fiind de „absență a pământului propriu (Bodenlosigkeit)”, iar filosofia este chemată să aducă situația la normal stârnind reflecția istorică.

Aceasta, „reflecția istorică (geschichtliche Besinnung), este efectiva desprindere de ceea ce este istoric exterior (Historischen)” (GA 94, p. 398). „Filosofia” ce se face în timpul nostru este doar o folosire abuzivă a termenului de filosofie. Ea nu este decât „prelucrarea doctă, epigonală a ceea ce a fost până acum”, „romantică ce slăbește” energiile, „scolastică de partid”, fără aderență la ființă și la istoricitatea ființării umane (GA 94, p.405). Filosofia are de oferit acum „gândire (Denken)” pentru un „nou început” – acesta este imperativul sub care stă.

Al doilea este complexul ce începe cu teza că s‑a ajuns într‑o „situație” istorică de disoluție gravă, în care omul încă nu s‑a regăsit pe sine. Suntem, ca oameni, după o lungă „uitare a ființei (Seinsvergessenheit)” (GA 97, p. 164). Iar această „uitare a ființei” a antrenat cu sine „uitarea vieții” și „uitarea lumii”. „Omul trebuie să revină la sine!” proclamă Heidegger (GA, 94, p. 5).

Dacă, așa cum se știe, la Kant întrebările erau: ce pot să cunosc? ce trebuie să fac? ce‑mi este îngăduit să sper? ce este omul?, la Heidegger întrebările filosofiei sunt alte patru: cine suntem noi? de ce ar trebui să fim? ce este existentul (Seiende)? de ce se petrece ființarea (Sein)? (GA 94, p5). Filosoful reafirmă și în Caietele negre că în scrierea sa majoră, Sein und Zeit, este vorba de „o încercare cu totul neîncheiată de a ajunge la temporalitatea ființării umane (Dasein) pentru a relua problema ființei ce ne vine de la Parmenide” (GA 94, p.9). A o relua, dar cu o perspectivă nouă – cea a „afirmării puterii ființei (Ermachtigung)” – este un alt imperativ pentru filosofie.

Al treilea complex pleacă de la teza că s‑a intrat în „reconstrucția lumii”. „Die Welt ist im Umbau” (GA 94, p. 26) – acesta devine leitmotivul lui Heidegger deja înainte de anii treizeci. Nu se poate concepe altfel lumea, în cea mai largă accepțiune, decât ca o „lume a lumilor (eine Welt der Welten)”, iar acum ne aflăm în începutul uneia, la „al doilea început”, care ne repune în „relație cu istoria” (GA 94, p. 210). Căci nu mai avem „zei (Göttern)” și nici „lume”. Suntem, de fapt, într‑o „nonlume”, din care este cazul să ieșim printr‑o „distrugere (Destruktion)” a ceea ce este. „Această transformare destructivă («Destruktion») trebuie să treacă mai presus de orice printr‑o altă confruntare cu ceea ce este creștin și modern și cu primul «sfârșit», dar și cu marele joc intermediar (Kierkegaard și Nietzsche) – căci aici este înrădăcinat totul” (GA 94, p. 213). Trebuie bine înțeleasă relația: „Epoca nu este fără zei deoarece noi am devenit prea lumești și, de aceea, fără Dumnezeu, ci pentru că nu avem o lume, ci numai o confuzie a ființei (Seyns). O concepție asupra lumii (Welt‑anschauung) nu este decât un expedient și trebuie să se destrame dacă nu devine întemeiere a lumii” (GA 94, p. 218). Avem acum nevoie de „o întemeiere gânditor‑poetică a ființării umane (eine denkerisch‑dichterischen Gründung des Daseins) – singura care ne scoate din imperiul doar al „posibilităților”, la care le îndeamnă mereu gândirea calculator‑matematică dominantă, și ne poate reda siguranțele (GA 94, p. 224).

Deocamdată „totul este fără pământ sub picioare și fără scop; dacă în general un pământ și un scop pot cu adevărat exista și aștepta” (GA 94, p. 235). Nu se poate merge înapoi, în trecut, ci doar înainte, cu schimbările cele mai radicale, punând în față „ceea ce ajută la unitatea poporului” (GA 94, p. 236). Ființarea umană nu este detașabilă de „popor”, căci „ființa” ei este astfel alcătuită. Heidegger ne cheamă „să nu mergem mai departe pe calea decesului, dar nici înapoi în ceva anterior, ci să ieșim cu totul de pe calea actuală cu un al doilea început – în secretul, simplitatea și «sfârșitul» său” (GA 94, p. 236). Chiar Europa resimte această nevoie.

Al patrulea complex are în față teza că filosofii, cercetătorii, cei angajați în decizii politice „uită ființa (Sein)”. Toți sunt acaparați de datele „existentului (Seiend)” până la a pierde din vedere „ființa”. În chiar felul lor de a proceda este angajată „uitarea ființării”, inclusiv a „ființării umane”. „Uitarea ființei este drapelul neinhibat prin care totul lărgește golul” (GA 94, p. 76).

Mișcându‑se fără ezitare pe terenul politicii timpului, Heidegger consideră, în Caietele negre, că toate curentele de viață modernă trăiesc, ca și filosofiile existente, din resturile metafizicii occidentale intrată, deja cu Nietzsche, în iremediabil declin. „«Ceea ce este astăzi» – cu această expresie nu gândim o anumită «concepție» politică generală sau vreo «politică culturală» – ci situația europeană în ansamblul ei, în curentele și contracurentele ei. Iar hotărâtor este faptul că peste tot are loc o prăbușire în «metafizica» de până acum, iar formula omului ca animal rationale – ca animal înzestrat cu rațiune, este reafirmată (rasă și rațiune)” (GA 94, p. 370).

Lui Heidegger, din Caietele negre, îi este proprie aducerea la același numitor a curentelor polare: și creștinismul și rasismul, și romantismul slăbit și „afaceriștii” cu produse spirituale (GA 94, p. 371), și recursul la istorie și invocarea tehnicii (GA 95 p. 100), și istorismul lui Hegel și filosofia „voinței de putere” a lui Nietzsche (p. 310), și liberalismul și comunismul (p. 154), și bolșevismul și socialismul autoritar al nazismului și fascismului italian (GA 96, p. 109), și jonglerii financiari din Republica de la Weimar și propagandiștii național‑socialismului (p. 234) trăiesc din resturile metafizicii. Heidegger câștigă o radicalitate neobișnuită a abordării trecând peste diferențe, oarecum în spatele lor, socotindu‑le doar resturi ale unei metafizici epuizate.

Al cincilea complex de teze privește nevoia unei „metapolitici” – a unei discipline noi pe harta filosofării. „Metafizică drept metapolitică” (GA 94 p. 116) este linia căutărilor lui Heidegger din Caietele negre. „Metafizica ființării umane trebuie să fie adâncită conform structurii ei lăuntrice și extinsă într‑o metapolitică a poporului istoric (geschichtlichen Volkes)” (GA 94, p. 124). Heidegger este de părere că explorarea „ființării umane (Dasein)” duce în mod necesar la „metapolitică” și că aceasta din urmă este încheierea obligatorie a filosofiei. El vorbește despre „sfârșitul filosofiei. Noi trebuie să aducem filosofia la sfârșit și, cu aceasta, să pregătim ceva cu totul diferit – metapolitica. Corespunzător, trebuie să se petreacă schimbarea științei” (GA 94, p. 115).

În Caietele negre este vorba de o disciplină, „metapolitica”, care‑și asumă rezultatele noii abordări a ființei (Sein) din Sein und Zeit, plecând de la ființarea specific umană (Dasein) și de la plasarea acesteia în orizontul temporalității, și care părăsește energic ceea ce s‑a conceput până acum. „Proiectul ființei ca timp depășește tot ceea ce a fost până acum în ființare și gândire; nu idee, ci sarcină; nu soluție, ci legătură. Proiectul nu devine spirit pur, ci deschide și leagă mai întâi sângele și pământul cu disponibilitatea la acțiune și capacitatea de a face cu capacitatea operei” (GA 94, p. 127). Universitatea însăși este chemată să exprime această schimbare de proporții istorice (GA 94 p. 126), care este sinonimă cu denunțarea fără ezitare a două linii de gândire: cea care „a trivializat” deja „înțelegerea antică a ființei” în concepția creștină și secularizarea acesteia, și cea care a matematizat cunoașterea sub pretextul certitudinii, al demonstrabilității și obiectivității. „Amândouă sunt legate lăuntric și doar filosofia le poate arunca în aer din temelie și înlocui în mod productiv” (GA 94, p. 55). Ora este a unei conceperi a ființei ca potențare, ca „afirmare a acesteia ca putere (Ermächtigung)” (GA 94, pp. 39‑47).

Programul practic conceput de Heidegger arată astfel: „scopul propriu‑zis, dar cel mai îndepărtat: măreția istorică a poporului în obținerea și formarea puterilor ființei. Scopul mai apropiat: revenirea la sine a poporului din rădăcina sa și din preluarea sarcinii sale de către stat. Scopul cel mai apropiat: crearea provizorie a comunității poporului – drept sinele poporului. Muncă și conducere. Scopul cel mai imediat: capacitatea de ființare umană (Daseinsfähigkeit) și capacitatea de muncă a tuturor compatrioților (Volksgenossen) – crearea bucuriei muncii și a noii voințe de a munci” (GA 94, p. 136).

Al șasea complex de teze este cel al revenirii de la istoria risipirii în lucruri (Histoire) la istoria proprie (Geschichte) ca prelungire a „ființării umane (Dasein)”. „Cel mai adânc temei al stării actuale a lumii, determinate occidental, a mobilizării fără țel, încurcate în sine, fără scrupule, vânând «mobilizarea» din progres în progres a ceea ce este dat și a cuprinderii întregii ființări umane în aceasta – este abandonul ființei – trecerea pe lângă adevărul ființei…” (GA 94, p. 339). Tocmai cu „abandonul ființei (Seinsverlassenheit)” avem de a face în istorie, iar revenirea la istoria proprie (Geschichte) este imperativă. „Noi suntem slăbiți, necreativi și fără curaj sau am devenit imitativi exterior ca urmare a istoriei (Histoire) – noi mai putem fi salvați doar prin ceea ce se opune falsificării – prin istorie proprie (Geschichte) – și, de aceea, trebuie să lăsăm aceasta să devină mai întâi putere ce acționează în prealabil. Aceasta este ea însăși o creație – care în istorie (Geschichte) – nu doar în simplul trecut – aduce să lumineze un nou soare” (GA 94, p. 267).

Lipsesc deocamdată „marii corupători (Verführers) ai spiritului”, dar cei mijlocii, precum Romano Guardini, scrie Heidegger, se joacă cu posibilitățile spiritului în manieră „modernă”, fără să pună vreo „întrebare esențială”. Se confirmă astfel că „există chiar la cei de mărime medie printre leneșii și obosiții gândirii aparența «creativității», dar totul nu este în cele din urmă decât o imitare foarte nimerită a ceea ce au «practicat» în felul lor deja părinții bisericii și apologeții primelor secole creștine (GA 94, p. 345). Se trăiește pe scară mare de fapt din mărunțișuri și din aranjamente de pe o zi pe alta. „Această epocă nu este sub nici un aspect măreață – dar înfricoșător și unic este evenimentul ascuns cu care trebuie să se articuleze toate mașinațiile (Machenschaften) sale. Măreț este în această ascundere faptul că o istorie împinge la sfârșit și cere trecerea punții” (GA 94, p. 351).

Au loc progrese în jur, desigur, dar acestea stau pe ceva de la început fragil. „Progresul se sprijină pe uitarea crescândă a ființei pe baza exploatării mereu mai descurcărețe și mai arbitrar calculatoare a naturii; curând și natura vie va deveni atât de îndepărtată, încât va fi preluată în cleștele planificării și distrusă” (GA 94, p. 388). S‑a ajuns la expansiunea „mașinațiilor (Machenschaften)” pe seama realizărilor propriu‑zise ale oamenilor și în dauna conștiinței istorice. „Mașina și mașinația nu cunosc nici memoria și nici amintirea. Acolo unde domnește mașinația – iar aceasta domnește cel mai puternic și mai mult acolo unde ființarea umană (Dasein) trebuie să fie preluată și dusă înainte prin «concepții despre lume» – se extinde mai curând aparența amintirii istorice” (GA 94, p. 296). „Mașinațiile” înlocuiesc marile „decizii” de viziune, spirituale.

Al șaptelea complex de teze din Caietele negre privește poziția „poporului”. Teza lui Heidegger este că „ființarea umană (Dasein)” este cuprinsă în „popor (Volk)” și determinată de acesta. La Heidegger „ființarea umană (Dasein)” este în „popor”, este cu „poporul”, este „völkisch” sub orice aspect. Desigur, „poporul” este o chestiune nu de număr, ci de desfășurare a „adevărului ființei (Wahrheit des Seyns)” și de configurare în raport cu acest adevăr. Nu de altceva – biologie sau interese (GA 94 pp. 337‑338)! Un popor presupune un „acord fundamental” plecând de la „starea de necesitate (Not)” în care se află. Fiecare membru al comunității care este „poporul” trebuie să cunoască această necesitate așa cum este și să o facă accesibilă fiecăruia din jur. Acesta este primul pas al eliberării pentru ieșirea din „uitarea ființei (Sein)”.

Cei care „poetizează gânditor și gândesc poetic (Dichten‑Denkenden și Denken‑Dichtende)” au rolul determinant pentru un „popor”. Trebuie gândit ca unul, nu ca altul (GA 94, p. 28). „Gândirea este gândire abia atunci când a devenit insensibilă contra științelor și a oricărui fel de arte. Căci ambele depind de metafizică” (GA 97, p. 298). Hölderlin întruchipează cel mai bine ceea ce contează cu adevărat în istorie.

Mulțimea oamenilor face indispensabile, desigur, sisteme juridice și morale în societate, dar hotărâtoare pentru „popor” rămâne asumarea „adevărului ființei (Sein)”. Democrația se realizează cu „ființe care vor să trăiască (Lebenswessen)”, dar mai este de urcat o treaptă – cea a „ființelor care‑și asumă ființa (Seinswesen)”. Acestea sunt la un etaj deasupra democrației.

Al optulea complex de teze se referă la relația intimă a ființei cu „istoria proprie (Geschichte)” a oamenilor. „Ființarea (Sein)” se petrece prin „existent (Seienden)”, adică trece în condițiile spațiului și timpului și urcă la conștiința istorică a unui „popor”. Heidegger leagă conștiința istorică, unitatea cu pământul propriu și reflecția într‑un întreg pe care îl folosește pentru a adresa o critică modernității. El acuză lipsa conștiinței istorice (Geschichtlosigkeit), absența legăturii cu pământul (Bodenslosigkeit) și amputarea reflecției (Besinnungslosigkeit) (GA96, pp. 131, 159) ca tot atâtea lacune antrenate de „istorie (Histoire)”, tot mai acut în epoca modernă. Grave sunt fiecare, dar Heidegger insistă în Caietele negre asupra „legăturii prin naștere cu pământul (Bodenständigkeit)” – a „celui care vine din acel pământ, se hrănește și stă pe el” (GA 94, p. 38). El folosește în descriere termenii „sânge (Blut)” și „pământ (Boden)” din terminologia național‑socialismului și pune propria filosofie din Sein und Zeit în slujba unei revelări a „adevărului ființei” ce merge până la a face temă din „sânge” și „pământ”. Ocazional el este ironic la adresa folosirii celor doi termeni, dar fundamental și‑i asumă.

Mai mult, Heidegger vede în „rasă” o „condiție necesară și exprimată nemijlocit a ființării umane istorice” (GA 94, p. 189) și își însușește și mai larg viziunea național socialistă a timpului. Tot ocazional el ironizează excesele biologiste (GA 94, p. 233), dar nu iese în fapt dintr‑un orizont rasist. El consideră că popoarele trăiesc inexorabil după „principiul rasial” (GA 96, p. 56), după ce leagă „rasa” de „sânge” și „pământ” și de „istorie (Geschichte)” și caută să o repereze în decizii politice. El dă o conceptualizare a istoriei ce rupe evident cu iluminismul și separă printre cetățenii țărilor diferite „rase”. Unii sunt, prin „sânge”, adică prin continuitate biologică și istorică, legați de „pământ” și au anumite manifestări, alții au venit pe acel pământ și au alte manifestări. În Caietele negre Heidegger trasează astfel de linie despărțitoare de câte ori are ocazia.

Heidegger contrapune „existentul (Seiende)” și „ființa (Seyn)” și caracterizează popoarele din perspectiva asumării unuia sau alteia. În această caracterizare Caietele negre introduc termenii „nimicire (Vernichtung)”, „neputință a existentului”, „putere a ființei”, „afirmare a puterii ființei (Ermächtigung)”, „jertfă” în descrierea istorică. Preocuparea sa este să lege „ființa (Sein)”, „ființarea umană (Dasein)”, „voința de putere” și „istoria (Geschichte)”.

Un termen cu mai mare greutate în caracterizarea modernității este, însă, odată cu Caietele negre, „mașinația (Machenschaft)”, „făcătura”, am mai putea spune. Sub acest termen, Heidegger are în vedere produsul, rezultatul facerii, al abordării lumii din jur doar ca material pentru obținere de ceva. „Mașinația” este fără „memorie” și fără „amintire” (GA 94, p. 296) și stă pe ignorarea diferenței dintre „existent” și „ființă” și a faptului că „istoria își are temeiul în ființarea umană (Dasein)” (GA 94, p. 331). Ea presupune „uitarea ființei”. „Tehnica” este „ultima și extrema formă a mașinației” (GA 96, p. 274).

Heidegger contrapune apelului la „ființă”, „mașinația”, ca un fel de aranjament global al cuiva pentru a submina un popor. El vorbește de „dușman (Feind)”, pe care îl identifică în „neesența existentului, care există negându‑se (GA 94, p. 474) și căruia îi promite „nimicirea (Vernichtung)”. Tăioasa delimitare a lui Carl Schmitt între „amic (Freund)” și „inamic (Feind)” și conceperea politicii pe baza ei este și a lui Heidegger. La rândul său, filosoful arată cu degetul spre „dușmanul interior (innerer Feind)”. Heidegger a citat cândva falsele „Protocoale ale înțelepților Sionului” și, după cum arată cei care s‑au ocupat complet de acest aspect al manifestărilor sale, nu a încetat să le ia ca adevăr. În Caietele negre el pune „evreimea mondială (Weltjudentum)” (GS 96, p243) la originea acelei „abandonări a ființei (Seinsverlassenheit)” ce ia forma „mașinației”.

Al nouălea complex de teze organizatoare ale Caietelor negrese referă la evrei și la iudaism. Dacă de la Kant și Mendelssohn filosofia germană reprezentativă a integrat, în mare, oamenii de diverse proveniențe, Heidegger este explicit preocupat să restabilească și să adâncească diferențele. Cu câțiva ani în urmă, Norbert Lohfink vorbea de „antisemitismul clandestin” – constând în aceea că se lasă la o parte recunoașterea ascendenței iudaice a lui Isus și se prezintă creștinismul în opoziție cu iudaismul. Se vorbește, de asemenea, de „antisemitismul etiologic” al lui Carl Schmitt – constând în acuzarea unui comportament aparte al evreilor, care ar ținti la ruina statului german. Heidegger dă contururi unui alt antisemitism – un „antisemitism al istoriei ființei”, cum l‑au numit pe drept comentatorii. Filosofarea sa asupra ființei culminează, de altfel, cu un atac plin de prejudecăți la adresa evreilor și iudaismului și intră astfel pe un teren degradant pentru un filosof cu pretenții. Pentru Heidegger istoria este mai nou teren al „înstrăinării (Entfremdung)” către „alții” și se cere corectată energic!

Heidegger a acuzat deja la Descartes că subiectul său, ego cogitans, este fără conexiuni cu „lumea” și lipsit de „pământ” sub picioare. În Caietele negre el atacă evreii, inclusiv în 1938‑1939, ca fiind caracterizați de lipsa legăturii cu „lumea” și cu „pământul” – „Weltlosigkeit” și „Bodenlosigkeit” (GA 95, p. 96 și urm.). Ei nu ar fi legați de nimic, dar și‑ar pune totul în slujba lor. Acestea ar fi efectul „raționalității goale și capacității de calculare” a „rasei evreilor” (GA 96, p. 46), respectiv al caracterului de „veniți” din altă parte a lumii. Prin capacitate de calculare nu se înțelege aici, în Caietele negre, doar cunoscuta operare cu cifrele, ci ceva mai mult – plasarea „adevărului” în cifrele însele, care ajung să substituie realitatea. „Mașinația” este tocmai ceea ce generează subiectul ce se înțelege pe sine drept simplu calculator, iar realitatea ca ceva calculabil (GA 96, p. 94). Heidegger pune „mașinația (Machenschaft)” în seama evreilor. În concepția sa, „puterea temporară pe care evreimea a dobândit‑o în lume… își are temeiul în aceea că metafizica Occidentului, cel puțin în desfășurarea ei din epoca modernă, a oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei raționalități și capacități de calculare altfel goale” (GA 96, p. 46).

Atacarea de către Heidegger a evreilor are un leitmotiv năucitor: evreii ar aplica „principiul rasei”, dar se opun aplicării generalizate a acestuia (GA 96, p. 56). Nici nu este sigur că ei știu cu ce se joacă. Dar, continuă Heidegger, „întrebarea privind rolul istoric al evreimii nu este una rasistă, ci este întrebarea metafizică cu privire la felul de a fi uman (Menschentumlichkeit)” în care „dezrădăcinarea întregului existent din ființă poate prelua o sarcină de istorie mondială” (GA 96, p. 243). În joc aici este un fel de „adevăr”, care nu mai este relativ la rasă.

Dar atacul lui Heidegger merge mai departe. „Evreimea – susținea el în Caietele negre (1942) – este în spațiul temporal al Occidentului creștin, adică al metafizicii, principiul distrugerii” (GA 97, p. 20). Heidegger invocă drept „probe” mișcări care ar pune societatea în funcție doar de economie și, prin acest intermediar, de biologie, în detrimentul spiritului (Geist) – ceea ce, evident, este din capul locului simplă propagandă a timpului.

În sfârșit, al zecelea complex de teze ale lui Heidegger se referă la relația sa cu național‑socialismul lui Hitler. Chiar după scoaterea lui din Rectorat, în Caietele negre (1938), el consideră că, dincolo de persoanele și politicile care l‑au reprezentat, național‑socialismul rămâne ceva de aprobat („die Notwendigkeit seiner Bejahung”), și aceasta „chiar din temeiuri ale gândirii (denkerischen Grunden)”. Astfel este spus totodată că această «mișcare» rămâne independentă de forma ei respectivă contemporană și de durata tocmai a acestor formele sesizabile” (GA 95, p. 408). Valabilitatea național‑socialismului transcende astfel epoca apariției sale. Heidegger își propunea, relativ la „mișcarea și forța direcției ei”, să „lucreze la a pregăti posibilitățile de a imprima forme lumii și de a se dezvolta” (GA 94, p. 134). El vorbește la un moment dat de o tendință de „îmburghezire a mișcării”, dar nu vede în ea un pericol, „național‑socialismul spiritual” având oricum capacitatea de a‑i rezista (GA 94, p. 136). Soarta practică a național‑socialismului depinde, în concepția lui Heidegger, de capacitatea lui de „a elibera și pregăti un adevăr originar” (GA 94, p. 190).

Nu este nici acum, după publicarea primelor patru volume din Caietele negre, destul de clar ce a vrut de fapt Heidegger: să ofere filosofia care să justifice național‑socialismul, aflat în ascensiune în anii douăzeci‑treizeci, sau ca național‑socialismul să fie oarecum convertirea în realitatea vieții oamenilor a filosofiei sale? Aserțiunile sale duc, unele, la prima interpretare, altele la a doua. Poate că volumele următoare ale Caietelor negre vor permite un răspuns univoc. Dincoace, însă, de acest aspect, este clară solidaritatea lui Heidegger, chiar a filosofiei sale, cu „istorica deschidere”, cum numea filosoful preluarea puterii de către național‑socialism în 1933.

Pe parcursul anilor treizeci Heidegger a exprimat așteptarea ca național‑socialismul să nu se oprească la ceea ce a realizat dintru început: „acesta trebuie ca el însuși să cunoască devenirea și să dea formă viitorului” (GA 94, p. 114 și urm.), drept condiție a înaintării sale. Preluarea puterii nu este totul. Heidegger a prevenit contemporanii contra alunecării în biologism, care „este din temelie negerman” (GA 94, p. 233). „Național‑socialismul este un principiu barbar. Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă. Pericolul nu este el însuși – ci ca el să devină trivializat într‑o predică a adevărului, binelui, frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca acela care vrea să facă filosofia lui să nu pună în joc altceva decât logica moștenită a gândirii comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă că acum tocmai logica intră iarăși în situația de nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se formeze” (GA 94, p. 194). În mai multe locuri din Caietele negre Heidegger cere recunoașterea nevoii unei logici noi – a național‑socialismului.

Heidegger a vorbit în termeni univoci despre meritul istoric al Führerului. Preluarea puterii de către Hitler el o salută: Hitler ar fi „potrivit (ver‑kommen)” (GA 97, p. 150) situației. În 1933, tot în Caietele negre, Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit prin aceea că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia. Altfel, orice temeinicie ar fi rămas pierdută la sine și nu ar fi găsit decât anevoios efectul. Existența literară este la capăt” (GA 94, p. 111). Din această perspectivă, el critică curente, abordări, personalități pe un spectru larg, întocmai ca propaganda național‑socialismului: „toate învățăturile despre om (creștin‑iuda­ice, de exemplu)… sunt antropologice” (GA 95, p. 322) și, deci, „uită ființa”.

Nu mai puțin năucitoare este explicarea de către Heidegger a crimelor nazismului. Din capul locului el împinge responsabilitatea spre victime. „Atunci când ceea ce este în esență «iudaic» în sensul metafizic luptă cu iudaicul se atinge punctul înalt al autodistrugerii în istorie; fiind orientat spre preluarea deplină a controlului peste tot, și combaterea «iudaicului» ajunge mai întâi, supus, la aceasta” (GA 97, p. 20). Deoarece s‑au opus național-socialismului evreii au primit replica acestuia și ar fi cei vinovați. Iar după 1945, când au devenit tot mai evidente lagărele de exterminare și întregul Shoah al evreilor, Heidegger a schimbat subiectul și a acuzat aliații. Heidegger a vorbit de „fascismul mare (Grossfaschismus)” al puterilor învingătoare în politica lor europeană. „Răspunderea pentru asemenea lipsă de idei… depășește cu multe mii de grade lipsa de esență iresponsabilă cu care Hitler a îngrozit Europa” (GA 97, pp. 247‑249). Iar la urmă, Heidegger proferează aceeași acuzație: „sistemele moderne ale dictaturii totale provin din monoteismul iudeo‑creștin” (GA 97, p. 438), care ar fi umbrit, în geneza europenității, moștenirea greacă, mai exact moștenirea presocraticilor.

Vinovățiile istorice nu se opresc, însă, aici pentru Heidegger. Doar că după 1945 el schimbă placa și privește oarecum diferit național-socialismul. În opinia sa, americanii și sovieticii, care au preluat controlul după înfrângerea Germaniei naziste, nu ar face decât să pună în aplicare aceeași metafizică intrată în descompunere. Germanii au astfel parte, și după război, tot de aplicări ale metafizicii (GA 97, p. 445) epuizate. Heidegger acuză, evident fără probe, că americanii ar fi „coorganizat” de fapt național‑socialismul în intenția de a „deșertifica Germania” (GA97, p. 148). Iar readucerea Germaniei printre democrații după 1945 nu ar fi decât tot printr‑o violentare. „Să observăm că acum poporul german și țara este un unic lagăr de concentrare, așa cum lumea, în orice caz, nu a văzut încă și nici nu va vedea – această ne‑voință care este mai plină de voință decât lipsa noastră de voință (Willenlosigkeit) contra sălbăticirii național-socialismului” (GA 97, p. 100). „Sălbăticirea național-socialismului (Verwilderung des Nationalsozialismus)” este ceea ce Heidegger acum recunoaște, dar trimite săgețile în cu totul altă parte!

Crimele nazismului Heidegger le pune în seama „tehnicii”, care ar fi devenit forța copleșitoare, hotărâtoare a istoriei, ce trage după ea restul activităților umane. Nazismul nu s‑ar deosebi de bolșevism și de liberalism – toate trei nu ar fi decât „fațade”. Nazismul nu ar fi începutul unui proces, ci ar surveni la culminația procesului de extindere a „mașinației (Machenschaft)” și are aceeași funcție în istorie ca și comunismul (GA 96, p. 128).

Încă înainte de încheierea războiului, Heidegger considera că „odată cu cea mai înaltă împlinire a tehnicii, pământul însuși va sări în aer, iar actuala umanitate dispare”. Nu ar fi aici motiv de nefericire, ci doar „prima curățare a ființei de cea mai adâncă desfigurare a ei prin puterea predominantă a existentului” (GA, 96, p. 238). Cam la nivelul anilor 2300 umanitatea va fi în stare să apuce o altă cale.

Începând deja cu 1944 Heidegger a schimbat și alte plăci. El s‑a opus clișeului care asimilează rușii cu „cei veniți din stepele Asiei”: „pătrunderea la noi a stepei asiatice? Nu!” (GA97, p. 37). Pentru Heidegger de acum, „odată cu Rusia vine nu ceva străin, ci noi înșine în forma epocii moderne depline și necondiționate și a europenității conform «Vestului»” (GA 97, p. 53). Fiind, foarte probabil, la curent cu aspirația lui Hitler de a se înțelege cu Stalin în dauna aliaților occidentali, Heidegger face noi distincții și asocieri: el distinge între Rusia și bolșevism, între Europa și Occident și leagă conceptual America și „evreimea mondială”.

Se poate observa, peste toate, că Heidegger evită să discute crimele celui de al Doilea Război Mondial. Atunci când vine vorba de aceste crime el mută discuția în două direcții. Pe de o parte, spre politica aliaților de după capitularea Germaniei hitleriste. Pe aceasta o vede în consecința „iudeo‑creștinismului”, ca „voință de nimicire (Vernichtungswille)”. Pe de altă parte, spre acuzarea abandonării eforturilor de străpungere a „existentului (Seiende)” spre a regăsi „ființa (Sein)” și de „scoatere din uitare a ființei”. Heidegger nu numai că pune tragediile celui de al doilea război mondial în seama victimelor, dar impinge discuția dinspre fapte spre interpretări filosofice și îi vede pe cei atacați de Hitler vinovați de perpetuarea resturilor metafizicii.

La nivelul anului 1948, Heidegger afirma că în discursul rectoral Die Selbstbehauptung der deutschen Universität (1933) a avut dreptate să cheme la o „deșteptare a poporului” (GA 97, p. 98) și că greșeala sa consta în aceea că discursul s‑a produs „prea devreme” (GA 97, p. 130), când forțele existente nu erau încă pregătite. Nepregătirea era sub trei aspecte: situația posibilităților în național‑socialism; momentul istoric; și adecvarea gândirii pentru acțiune administrativă într‑o instituție a învățământului public (GA 97, p. 127). Așa se întâmplă, de altfel, în istorie, spune Heidegger, când „gândirea cuprinzătoare a istoriei universale (weltgeschichtliche Denken)” întâlnește împrejurări neprielnice (GA 97, p. 148). Dar vine o zi în care această gândire va inspira o „mare politică”. În 1933 Heidegger s‑a plasat în succesiunea lui Hölderlin, Richard Wagner și Nietzsche ca deschizători de epocă și consemnează ca ultimă cotitură a istoriei gândirii data nașterii sale (GA 94, p. 523). De aici, sugerează el, pleacă de fapt o nouă abordare a lumii.

Are plauzibilitate, cel puțin până la publicarea celorlalte volume din Caietele negre, ipoteza că Heidegger a luat ințiativa de a publica Gesamtausgabe într‑un efort de a arăta lumii nu numai ceea ce a gândit, ci și cât de esențial pentru lume este ceea ce a gândit. Ediția Gesamtausgabe este rezultatul unei voințe de rară forță de a intra plenar în actualitate. Dacă a reușit sau nu vom putea stabili mai târziu.

Cu cele patru volume deja publicate, Caietele negre stârnesc de pe acum opinii definitive, cu toate că mai sunt măcar patru volume în așteptare. Bunăoară, un admirator al lui Heidegger scrie că acum este clar că Heidegger, „prin forța supranaturală a autochemării sale a trădat viața umană și moartea umană” (Rainer Marten, în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Hg., op.cit., p. 58). În opinia unui critic statornic, „în mod evident Heidegger se folosește de limbajul filosofiei, ca și de autoritatea filosofiei ca disciplină academică, pentru a distribui și legitima un program metapolitic în sensul național‑socialismului, care năzuiește la distrugerea oricărei filosofii” (Emmanuel Faye, Idem, p. 120). Un bun cunoscător scrie: „Caietele negre ale anilor treizeci aduc în fața ochilor și detaliază, ca nici un alt text al lui Heidegger, proiectul unei revoluții în filosofie prin temporalizarea ființei, care se împlinește în revoluția politică a unui național socialism spiritual. Cu aceasta, strategia de apărare până acum uzuală, ce se întemeiază pe separarea dintre gândire și politică, devine superfluă, chiar validitatea acestei abordări fiind de acum îndoielnică” (Marion Heinz, Idem, p. 138). Un prestigios istoric englez scrie: „Filosofia lui Heidegger este neîndoielnic afectată de un antisemitism cras, încărcat de prejudecăți. Totuși, este vorba nu de o stupidă prejudecată de felul celei care a dus la decizia de la Conferința de la Wannsee” (Theodore Kisiel, Idem, p. 256). Dincolo de diferențe de evaluare, un fapt se impune cu forța evidenței: interpretarea lui Heidegger nu mai poate rămâne cea de până la publicarea Caietelor negre, ea având nevoie de un cadru analitic mai evoluat.

Luând în seamă volumele din Caietele negre deja publicate mă incită câteva gânduri.

Primul gând este analogia cu asociatul de la distanță al lui Heidegger în susținerea acțiunii lui Hitler – juristul Carl Schmitt, în opinia mea, alături de Hans Kelsen, cel mai calificat jurist, al secolului al douăzecilea. Carl Schmitt a vrut la un moment dat să dea formă juridică național‑socialismului, iar Heidegger să‑i dea amploare filosofică, după cum Ernst Jünger l‑a sprijinit literar. Primul a trebuit să compară la Tribunalul de la Nürnberg, dar a continuat să susțină seminarii private în locuința sa. A lăsat în urmă memorii (Glossarium. Die Aufzeichnungen der Jahre 1947‑1951, 1993) în care a reafirmat idei vechi, infirmate de decenii, precum cea a nevinovăției lui Pilat din Pont în Crucificare. Al doilea a evitat tribunalul, dar a ținut să reafirme, detaliat, ideile sale din anii treizeci, inclusiv respingerea creștinismului catolic și a creștinismului în general. Discipolii lui Carl Schmitt scot în relief disponibilitatea acestuia de a lua act de fapte istorice. În cazul lui Heidegger, poate și datorită limbajului „de acoperire” ales, planează suspiciunea, iar Caietele negre o sporesc categoric.

În centrul Glossarium‑ului stă tot lupta din 1933 a autorului cu evreii; în centrul Caietelor negre la fel. Carl Schmitt privește evreii din perspectiva antiiudaismului religios al unui catolicism tradiționalist, Heidegger din perspectiva unei filosofii a „ființării umane” ce se confruntă cu limita. De ce evreii sunt în centrul preocupării târzii și la Carl Schmitt și la Heidegger? Au fost de fapt remușcări? Au simțit cei doi nevoia de a da seama? Ce s‑a întâmplat efectiv?

Al doilea gând este interpretarea filosofiei lui Heidegger. Este clar că implicarea lui nu doar în politica, ci și în felul de a gândi al național‑socialismului sunt mai extinse și mai profunde decât s‑a crezut până la publicarea Caietelor negre. Nu a fost în această implicare naivitatea unui intelectual și nici ceva pasager, ținând de contexte, ci o convingere durabilă. Este vreo parte a operei lui Heidegger care să nu fie tributară național‑socialismului lui Hitler și, desigur, aripii mai radicale, care era cea a lui Ernst Röhm, repede înlăturată de Führerul însuși? Sunt de părere că există asemenea scrieri. Dar nu altcineva decât Heidegger însuși s‑a preocupat să arate, în Caietele negre cu deosebire, că deja prin Sein und Zeit, prin discursul său rectoral și prin alte scrieri majore, se află pe o direcție convergentă cu Führerul. Această convergență a avut evoluția ei, dar este un fapt.

Al treilea gând este fragilitatea asumării istoriei de către un filosof care a făcut, ca puțini alții, caz de istorie și de cunoașterea istorică. Heidegger l‑a preluat vizibil ca reper pe Richard Wagner (Das Judentum in der Musik, 1850), apoi pe alții (Hans Blüher, Die Erhebung Israels gegen die christlichen Güter, 1931) care au contribuit la demonizarea evreilor în epocă. Faptul că cercetările de istorie spuneau altceva, de pildă că nu se pot separa nicidecum filoanele german și evreiesc din cultura germană, nu a mai contat. Ne așteptam ca Heidegger, cu scrupulul său cunoscut în a accepta ceva, să examineze sursele sale. Istoriografia germană le‑a infirmat de mult, nu doar prin noua generație de istorici, cu Martin Brozsat, Eberhard Jäckel, Hans Mommsen în frunte, ci în mare măsură prin contemporani ai lui Heidegger. De pildă, prin Rudolf Bultmann teologia germană a dovedit cât de inextricabilă este unitatea dintre creștinism și iudaism și cât de profunde sunt învățăturile ce se desprind din ea. La Heidegger, spre deosebire de marele său amic, găsim nu cunoașterea unui dosar istoric extraordinar, nici măcar menționarea lui, ci doar atacarea întregului creștinism și, desigur, a sursei sale, care a fost iudaismul. Că evreii nu au adus pe scena istoriei doar economie și biologie, cum se spune în Caietele negre, ci și un idealism sănătos – creștinismul, dar și Maimonide, Mendelssohn, Herzl,Rosenzweig, Einstein și mulți alții fiind mărturii, nu a contat la Heidegger, de asemenea.

Există o solidaritate evreiască – impusă de nenumăratele represiuni ce s‑au aplicat evreilor. Fiind omenească, nu este nici ea o solidaritate cum spune mitul respectiv. O observă nu alții, decât evreii care trăiesc în mijlocul comunității! Marele rabin al Marii Britanii, Jonathan Sacks, amintește, de altfel, că abia după al Doilea Război Mondial și tragedia Shoahului, când au putut să‑și restabilească statul propriu, Israelul, evreii și‑au depășit divergențele. Pe de altă parte, dacă sunt aranjorii lumii, cum spune tot o mitologie, de ce evreii au plătit cam totdeauna oalele sparte? În orice caz, un filosof cu pretenții nu are voie să se înșele atât de facil luând ca sursă de informare Protocoalele înțelepților Sionului, de mult denunțate de un tânăr cercetător turc ca text confecționat de Ohrana țaristă, după falsificarea unui pamflet francez stârnit de Napoleon al III‑lea. Sau ținând trena unei literaturi doar propagandistice a vremii!

Până la urmă tot de propagandă ține și înțelegerea de către Heidegger a culturii americane și a rolului Americii în Europa. Se știe că relația dintre Europa și SUA s‑a schimbat profund după Primul Război Mondial și încă o dată după cel de al doilea. Să asimilezi însă, cum face Heidegger, democratizarea postbelică sub impact american cu un „fascism mare” este mai mult decât ignorarea istoriei ce a avut loc – este o distorsionare țintită a faptelor.

Al patrulea gând se referă la secretul succesului lui Heidegger. Este vorba evident de un filosof de anvergură pe scena filosofiei dintotdeauna. Dar succesul său se datorează nu numai calităților profesionale arhicunoscute, ci și unor tehnici eficace în a capta cititorul. Te impresionează, bunăoară, punerea în scenă atentă a problemei și aducerea în față a răspunsului propriu, dar te întrebi: unde sunt alternativele de răspuns? Unde s‑a discutat cu ele? Unii au evocat „teutolectica” – adică aducerea șocantă la numitor comun a polilor disputelor, trecând peste diferențe prin simplă postulare, alții folosirea abundentă a superlativelor. Aș mai adăuga, în explicarea succesului amintit, gesticulația de gânditor care știe ultimele lucruri, inspirată sesizabil de Nietzsche, și stilul sentențios al unui radical care nu pierde timp cu compromisul. Adaug, de asemenea, reușita în a crea, după cedarea de multe ori în fața unor clișee propagandistice și după ce totul este adus la tensiunea conflictului, mai mult sau mai puțin real, aparența cunoașterii.

În sfârșit, al cincilea gând privește impactul politic. Heidegger a avut deja impact mult dincoace de națio­nal‑socialismul pe care l‑a servit. În definitiv, nu poți despărți cu totul mișcarea ecologistă a ultimelor decenii nici de critica sa a lumii tehnicizate, acea lume care convertește natura în simplu material de prelucrat. Nu poți despărți aspirațiile mai noi la o politică dincoace de diviziunile partizane consacrate, nutrită de iluzia „noii politici”, de critica sa a democrației pluraliste! Nu poți despărți de Heidegger lipsa de voință în a recunoaște faptele și disprețul pentru pluralism la epigoni de astăzi. Nu poți despărți nici alte accente din configurația politică actuală de teze ale lui Heidegger.

Se poate anticipa că nici Caietele negre nu vor fi fără impact politic. Ele nu vor rămâne simplu document de istorie a filosofiei. Previzibil, impactul lor politic va fi ambiguu: la unii vor consolida conștiința critică asupra istoriei, la alții vor întări prejudecăți privind iudaismul, creștinismul, americanismul. Pentru Europa actuală, cu tragediile trecutului ei, cu nesiguranțele ce o domină astăzi și cu cecitatea unora care o conduc acum, ar trebui să fie, totuși, limpede cum se citesc Caietele negre și la ce se folosesc.

Andrei MARGA

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*