Punctul Critic » Fondul şi forma » Bogdan Ionuţ Berceanu: Ipostaze istorice ale instituției şefului de stat în România

Bogdan Ionuţ Berceanu: Ipostaze istorice ale instituției şefului de stat în România

Abstract: La data de 1 Decembrie 2018, România sărbătorește 100 de ani de la Marea Unire și constituirea statului naţional unitar şi modern român. De‑a lungul acestui memorabil interval istoric, statul român a parcurs diverse perioade care i‑au modificat întregul sistem politico‑administrativ, până la configurarea cunoscută de actuala structură contemporană. Parte a acestor schimbări, din societatea românească privită în ansamblul său, a reprezentat-o și instituția şefului de stat, care a fost mereu un punct important în tot ceea ce au însemnat transformările survenite în tot acest timp.

Lucrarea de față își propune să realizeze o scurtă analiză asupra modului în care instituția șefului statului a fost reglementată în sistemul politico‑administrativ românesc, ţinând cont de evoluțiile și situațiile istorice specifice.

Introducere

Conform dreptului public, statul nu poate fi închipuit fără un conducător în fruntea sa, indiferent cât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.

Noţiunea de şef de stat a avut o evoluţie istorică, fiind cel mai des folosită în cazul monarhiilor absolute, unde toată puterea aparţinea unei singure persoane. Însă sintagma se foloseşte şi în prezent și o regăsim și în statele membre ale Uniunii Europene, de exemplu, în Constituţia Italiei[1] se prevede că „Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională”.

Actuala Constituţie a României nu mai foloseşte această noţiune, dar ea a fost prevăzută în cuprinsul Constituţiilor din 1866 la art. 91 şi din 1923 la art. 86, unde se prevedea că „Regele nu va mai putea fi totodată şi Şeful unui alt stat fără consimţământul Adunărilor”.

Astfel, s‑a evidențiat în literatura de specialitate că, indiferent de exprimarea clară a acestei noțiuni, în prezent, instituția şefului de stat are în sfera sa sarcina de reprezentare a statului român pe plan extern, dată de încheierea în numele României de tratate internaţionale, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai ţării, aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, iar pe plan intern, conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea celor mai înalte grade militare, numirea în funcţii publice şi acordarea graţierii individuale[2].

Diversitatea mecanismelor de alegere a șefului statului în statele membre ale Uniunii Europene relevă faptul că acesta poate fi rezultatul alegerilor directe sau indirecte, dar cu toate acestea nu ne întâlnim doar cu forma de guvernământ republică, ci și cu monarhii[3].

Astfel, desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de funcţiile şi raporturilor şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de stat[4]:
– pe cale ereditară;
– prin alegere de către parlament;
– prin alegere de către un colegiu electoral;
– prin alegere prin vot universal.

Evoluția României, privită din punct de vedere constituțional, începând de la Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 până la Revoluția din 16‑22 decembrie 1989, a cunoscut patru perioade diferite.

Prima din cele patru perioade a fost cea de fundamentare a instituțiilor constituționale în țara noastră, având ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859, ajungând la în final la Constituția de la 1 iulie 1866.

O a doua perioadă se desfășoară cu începutul Constituției din 1866, fiind încheiată cu lovitura de stat a lui Carol al II‑lea de la 20 februarie 1938. Această perioadă este cunoscută ca perioada deplinei continuități constituționale a României. Din punct de vedere istoric este similară cu marile realizări politice românești din acea perioadă, mai exact obținerea independenței naționale din 10 mai 1877 și întregirea neamului românesc de la 1 decembrie 1918. Tot în acea perioadă are loc și atingerea maximei dezvoltări economice, sociale și politice.

Cea de a treia perioadă a evoluției României este cea mai zbuciumată din punct de vedere politic, având dese schimbări politice structurale, aceasta fiind numită „perioada loviturilor de stat”. Aceasta începe cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II‑lea la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare.

Ultima etapă are loc începând cu 30 decembrie 1947, încheindu‑se cu evenimentele din decembrie 1989.

  1. Instituţia şefului de stat în perioada monarhiei elective

Prima parte a istoriei moderne a României a fost trasată de convulsiile interne ale perioadei de fundamentare constituțională a fiecărui stat unitar, deoarece trebuia să creeze și o societate civilă similară nivelului instituțiilor moderne.

Prin acest fapt, lovitura de stat de la 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza a fost foarte clar una benefică, dacă aceasta este privită prin consecințele ei sociale imediate. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide să dizolve Adunarea Generală prin Decretul numărul 517 din 2 mai 1864[5], supunând la vot Adunării Poporului, prin același decret, „Statutul Dezvoltător al Convenției din 7/19 august 1858”.

 „Statutul Dezvoltător al Convenției” a fost cunoscut și sub numele de „Statutul lui Cuza”, fiind considerat un act de sine stătător. Mai mult de atât, unii autori îl consideră ca fiind prima Constituție a României[6]. Statutul reprezenta un act adițional la „Convenția de la Paris din 1858”[7].

Din momentul apariției sale pe harta Europei ca stat unitar, România a avut parte de o democrație parlamentară.

Statutul lui Cuza a reprezentat constituția țării până la 1 iulie 1866. Conform acestuia, se face separarea puterilor în stat: puterea executivă era încredinţată domnitorului şi Consiliului de miniştri, iar puterea legislativă era exercitată de domnitor, împreună cu câte o Adunare Electivă din fiecare Principat și cu o Comisie Centrală Comună.

Un alt articol din Statutul lui Cuza prevedea că domnitorul era ales pe viață, acestea trebuind să fie pământean și să guverneze cu ajutorul miniștrilor.

În convenția de la Paris erau trecute anumite prerogative ale şefului statului, pe lângă acestea fiind introduse și altele care înclină balanța puterilor în favoarea Executivului.

Drepturile Executivului erau considerate următoarele:
– Dreptul domnitorului de a numi anual președintele Adunării, dintre membrii acesteia.
– Dreptul de a-i numi pe cei 64 de membrii ai Senatului, jumătate pe baza meritelor și experienței, iar cealaltă jumătate dintre membrii Consiliilor Generale ale districtelor, câte un reprezentant din fiecare județ.
– Dreptul de a numi cei doi vicepreședinți ai Corpului ponderator dintre membrii lui.
– Dreptul de a guverna prin decrete‑legi.

  1. Instituţia şefului de stat în perioada monarhiei constituţionale

Constituția din 1 iulie 1866 reprezintă a doua perioadă în istoria constituțională a României, aceasta încheindu‑se cu lovitura de stat a lui Carol al II‑lea din 20 februarie 1938.

Această periodă, pe o durată de 72 de ani, a fost cea a continuității Constituționale, a stabilității politice. Prin Constituția din 1866, promulgată de Domnitorul Carol I, Principatele Unite Române au constituit un singur stat indivizibil, sub denumirea de România[8].

Ca formă de guvernământ, România s‑a transformat dintr‑o monarhie electivă într‑o monarhie ereditară, domnitorul exercitând puterea legislativă împreună cu Reprezentanța Națională, formată din Adunarea Deputaților şi Senat. Inițiativa legislativă aparținea deopotrivă domnitorului și fiecăreia dintre cele două camere.

Domnului îi revenea puterea executivă, aceasta fiindu‑i încredințată pentru a o exercita cu sprijinul miniștrilor săi, pe care îi putea numi sau revoca din funcție.

Un alt beneficiu ce îi revenea șefului statului era acela de a avea privilegiul irevocabilității, al inviolabilității și neresponsabilității, această răspundere revenindu‑le miniștrilor care contrasemnau actele sale.

Având drept de inițiativă legislativă, domnitorul sancționa și promulga legile, putând să se opună fără motivarea refuzului său aprobării proiectelor votate de Adunarea Națională.

Printre prerogativele caracteristice ale domnitorului se aflau următoarele atribuții:
– Numirea în funcții publice;
– Emiterea de regulamente;
– Dreptul de amnistie și grațiere.

Totodată, monarhul avea funcția de cap al armatei, iar în numele lui se executau hotărârile judecătorești.

La 15 martie 1881, prin legea numărul 710[9], România a fost declarată regat. Pentru că prerogativele regelui rămâneau neschimbate, fiind aceleași de dinainte ale domnitorului, nu se impunea anevoioasa revizuire a Constituției doar pentru faptul că s‑a schimbat denumirea statului și a conducătorului său.

Acest aspect a fost subliniat în Adunarea Legiuitoare și în presa vremii[10]. Nefiind vorba despre schimbări de natură neconstituțională, doar de terminologie, rectificările respective se puteau face cu ocazia primei revizuiri reale a Constituției.

Datorită noilor situații sociale, economice și politice apărute după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a apărut necesitatea adoptării unei noi Constituții. Noua Constituție este promulgată de Regele Ferdinand I la 28 martie 1923, urmând ca a doua zi să fie publicată în Monitorul Oficial[11].

Această nouă Constituție adoptată menținea principiile generale ale celei precedente, reproducând în cea mai mare parte textul acesteia, fiind apreciată ca una dintre cele mai liberale Constituții din Europa.

Constituția din 1923 stabilea foarte clar drepturile, obligațiile și constrângerile pe care să și le asume regele și familia sa. Constituția mai prevedea că persoana regelui este inviolabilă, miniștrii lui fiind răspunzători. Niciun act al regelui nu avea efect dacă nu era contrasemnat de un ministru, care astfel devenea răspunzător de acel act. Prin acest principiu devenise evident și consacrat faptul că regele domnește, dar nu guvernează.

Prin Constituție au fost stabilite atribuțiile pe care monarhul le avea:
– Regele îi numește și revocă pe miniștrii săi.
– El sancționează și promulgă legile.
– El poate refuza sancțiunea sa.
– El are dreptul de amnistie în materie politică.
– Are dreptul de a ierta sau micșora pedepse în materii criminale.
– El numește sau confirmă în funcțiile publice, potrivit legilor.
– El este capul puterii armate, conferă gradele militare în conformitate cu legea.
– Nu poate crea o nouă funcțiune fără o lege specială.
– Încheie tratate cu statele străine pentru comerț.
– Are dreptul de a bate moneda conform unei legi speciale.
– Conform unui alt articol din Constituția din 1923, regele are drepturi și în raport cu Parlamentul:
– Regele deschide sesiunea Parlamentului printr‑un mesaj, la care Adunările fac răspunsurile lor.
– Regele pronunță închiderea sesiunii.
– El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunările.
– Are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele. Actul de dizolvare trebuia să conțină convocarea alegătorilor până în două luni de zile și a Adunărilor până în trei luni.
– Regele poate amâna Adunările, amânarea nu poate depăși termenul de o lună.

Prin această Constituție, monarhul avea dreptul să desemneze un politician cu formarea Guvernului după alegerile pentru Parlament, dar această regulă s‑a aplicat o singură dată. În celelalte cazuri, regele încredința mandatul de formare a Guvernului unei alte persoane, aceasta având rolul de a prezenta lista cabinetului, obținând decretul de dizolvare a Parlamentului, şi urma organizarea unor alegeri de către Guvern, pe care, evident, le câștiga.

Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 în art. 34, iar în art. 30 acesta este declarat capul statului[12].

În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.

Perioada de guvernare democratică având un șef al statului monarh se va încheia la 30 decembrie 1947, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai I și prin abrogarea Constituției existente, iar prin Legea nr. 365/1947 s‑a constituit Republica Populară Română[13].

  1. Instituţia şefului de stat în perioada 30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989

Această perioadă din istoria instituției constituționale a României a fost deschisă de abdicarea Regelui Mihai I la data de 30 decembrie 1947.

Actul de naștere al Republicii Populare Române este reprezentat de Legea numărul 365 din 30 decembrie 1947[14].

Prin Legea nr. 365/1947[15], atribuțiile șefului de stat au fost acordate Prezidiului Republicii, care a avea să îndeplinească funcția de şef de stat ca organ colegial. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că, dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă[16] au menţinut separaţia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.

Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.

Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 Constituţia a fost modificată, creându‑se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. Prin Legea numărul 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituției Republicii Socialiste România[17] a fost introdusă funcția de președinte al Republicii Socialiste România, fiind îndeplinită de o singură persoană, în calitate de şef al statului, iar președinte fiind ales Nicolae Ceaușescu. Șeful de stat din acea perioadă era ales de Marea Adunare Națională, pentru un mandat de cinci ani, fiind răspunzător pentru întreaga sa activitate. Acestuia i se recunoștea, de asemenea, că este șeful statului și că reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale țării.

Conducătorul statului avea rolul de comandant suprem al forțelor armate și președinte al Consiliului Apărării.

Atribuțiile președintelui României din acea perioadă erau stabilite ca fiind:
– Acordarea gradelor militare superioare și a decorațiilor.
– Acordarea grațierilor.
– Numirea sau revocarea membrilor Guvernului la propunerea prim‑ministrului.
– Numirea șefilor organelor centrale ale administrației centrale.
– Numirea sau revocarea membrilor Tribunalului Suprem.
– Încheierea de tratate interna­ționale.

Regimul totalitar pe care România l‑a traversat a dus la alegerea în unanimitate a președintelui, acesta fiind instalat în funcție, depunând jurământul și primind sceptrul prezidențial.

În continuare, Nicolae Ceaușescu a fost ales periodic în funcția de președinte al Republicii Socialiste România, ultima oară în anul 1985. Acesta a deținut și funcția de secretar general al Partidului Comunist Român până în 1989.

  1. Instituţia şefului de stat în perioada de după revoluţia din 1989

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), al cărui preşedinte preia şi atribuţiile de şef de stat.

Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este stabilită şi prin Constituţia actuală a României.

Constituţia României din anul 1991[18] a consacrat un preşedinte de republică pentru a satisface, pe de‑o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat şi societate”.

Conform Constituției, șeful de stat reprezintă statul român, acesta fiind garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

Pentru exercitarea de către preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituţia României şi alte legi se organizează şi funcţionează Administraţia Prezidenţială, instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Bucureşti, Palatul Cotroceni[19].   Prin Administraţia Prezidenţială se înţelege serviciile publice aflate la dispoziţia preşedintelui României pentru îndeplinirea atribuţiilor sale[20].

Compartimentele și structurile din cadrul acestei instituţii se stabilesc printr‑un Regulament de organizare și funcționare a Administrației Prezidențiale.

Funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației Prezidențiale sunt următoarele:
– consilier prezidențial, cu rang de ministru;
– consilier de stat, cu rang de secretar de stat.

Numirea și eliberarea consilierilor prezidențiali se face de către președintele României, iar personalul angajat al Administrației Prezidențiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de președinte și cu condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare.

Din punctul de vedere al dreptului administrativ, este important să sublinem aici faptul că Administrația Prezidențială stabilește relații de colaborare cu autoritățile publice și primește sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor și exercitării competențelor care revin președintelui României.[21]

Concluzii

Instituţia şefului de stat în România deţine o istorie îndelungată, aceasta trecând prin mai multe forme de guvernământ şi regimuri politice.

România a cunoscut toate categoriile de instituții ale şefului de stat de la domn la rege, de la rege la organ colegial de conducere a statului, și la cel de președinte de republică. De asemenea, important de remarcat este că actuala Constituție nu mai prevede expres în textul ei noțiunea de șef de stat, însă aceasta reiese din rolul pe care președintele îl are în Stat.

Importanța acestei instituții este reliefată de faptul că şeful statului se identifică cu statul român, făcând parte din puterea executivă, și tocmai în această calitate, el este unul dintre pilonii centrali pentru realizarea supremației legii, înlăturarea centralismului administrativ și realizarea bunei guvernări.

Note:[1] A se vedea Art. 87, Constituția Republicii Italiene
[2] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 291
[3] Mihaela V. Cărăușan, Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniunea Europeană, Editura Tritonic, București, 2012, p. 80
[4] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu S.E., Drept constituțional și instituții politice,Vol. II, Editura CH Beck, București, 2008, p. 52.
[5] Publicat în Monitorul Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române numărul 99 din 4/16 mai, 1864.
[6] Eleonor Focșeneanu, Istoria Constituțio­nală a României, 1859‑1991, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 159.
[7] Convețiunea pentru reorganizarea definitivă a Principatelor Dunărene, Moldova și Valahia (traducere după textul francez).
[8] Articolul 1 – Constituția de la 1 iulie 1866 – publicat în Monitorul Oficial nr. 142, 1 iunie 1866. Accesat la link‑ul http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755. Site accesat la data de 10.04.2017.
[9] Ziarul Românul din 10 iulie 1882: „Cuvântul – Domn –, cum s‑a explicat în Parlamentul Român, înseamnă suveran, deci nu numai Principe, ci și Rege și Împărat. Deci, întru nimic proclamarea Regatului Român nu motivează o revizuire a Constituției”.
[10] Idem
[11] Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Accesat la link‑ul http://www.monitoruljuridic.ro/act/constitutia‑romaniei‑emitent‑parlamentul‑publicat‑n‑monitorul‑oficial‑nr‑282‑din‑29‑martie‑1923‑15014.html . Site accesat la data de 10.05.2017.
[12] Constituția din anul 1938, disponibilă pe site‑ul Camerei Deputataților, la adresa: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206, accesat: 2.04.2017.
[13] Monitorul Oficial nr. 300 bis din 30 decembrie 1947. Accesat la link‑ul http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/19339 . Accesat la data de 10.04.2017.
[14] Publicat în Legea nr. 365 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română, publicată în Monitorul Oficial numărul 300 bis de 30 decembrie 1947. Accesat la link‑ul http://www.lege‑online.ro/lr‑LEGE‑363%20‑1947‑(19339)‑(1).html. Site accesat la data de 10.04.2016.
[15] Privind constituirea statului român în Republica Populară Română, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 bis din 30 decembrie 1947. Accesat la link‑ul http://www.lege‑online.ro/lr‑LEGE‑363%20‑1947‑(19339)‑(1).html. Site accesat la data de 15.08.2017
[16] Ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946.
[17] Buletinul Oficial nr. 45 din 28 martie 1974.
[18] Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
[19] Art. 1, alin. (1), Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea preşedintelui României, consolidată în data de 27 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 210 din 25 aprilie 2001, modificată prin OUG 176/2001.
[20] Art. 1, alin. (2), Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea preşedintelui României, consolidată în data de 27 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 210 din 25 aprilie 2001, modificată prin OUG 176/2001.
[21] Emil Bălan, Instituții administrative, Editura CH Beck, București, 2008, p. 79.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*