Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » Atitudini și reacții ale minorităților naționale față de Unirea Basarabiei cu România: bulgarii și găgăuzii

Atitudini și reacții ale minorităților naționale față de Unirea Basarabiei cu România: bulgarii și găgăuzii

Ingineria identitară în Basarabia – rusificarea

În prezent, termenul de Basarabia se referă, sub aspect politico‑administrativ, la actuala Republică Moldova (chiar dacă aceasta reprezintă acum 66,8% din teritoriul fostei Basarabii, lipsindu‑i județele Cetatea Albă și Ismail, precum și partea de nord a județului Hotin). Granițele fusese trasate în 1940, iar teritoriile sus‑menționate, fiind încorporate în RSS Ucraineană de atunci, aparținând acum Ucrainei. În trecut, până în 1812, Basarabia reprezenta doar zona de sud ce corespundea vechilor raiale turcești stabilite din 1538 (acoperind fostele județe românești Cetatea‑Albă, Ismail, Cahul și parțial Tighina)[1].

Anexarea în 1812 a regiunii Moldovei dintre Prut și Nistru (Moldova de răsărit – n.r.) de către Imperiul Țarist a însemnat și implementarea unui proiect identitar rusesc. Procesul a început chiar în timpul desfășurării războiului ruso‑turc (1806‑1812) cu o intensitate, desigur, mai redusă, având‑i drept coordonatori pe generalii și principii ruși, continuând apoi după anexarea din 1812 a Basarabiei. Pentru a atrage de partea sa popoarele din Imperiul Otoman, mai ales cele slave și ortodoxe, Imperiul Rus s‑a angrenat în campanii militare împotriva otomanilor, susținând deschis mișcările de eliberare a acestor popoare și formarea de noi state naționale independete în Balcani. În realitate, Sankt Petersburgul nu dorea altceva decât să‑și asigure ieșirea la gurile Dunării și strâmtorile Bosfor și Dardanele, pentru a avea acces la Marea Mediterană și Oceanul Atlantic prin Marea Neagră. Așadar, apelul rușilor a declanșat un val de simpatie față de țar în rândul popoarelor balcanice, inclusiv în principatele dunărene.

Administrația țaristă extinde denumirea de Basarabia pe întreg teritoriul anexat, pentru a oferi provinciei o individualitate politico‑administrativă distinctă de cea a Moldovei de peste Prut și a demonstra Europei „că nu a știrbit din integritatea Moldovei”[2]. Suprafața noii provincii anexate era de 45.630 km2, cu 5 cetăți, 17 orașe, 685 sate și o populație de aproximativ 490.000 locuitori.

Toate evoluțiile politico‑sociale au dus la o ruralizare și la defavorizarea populației majoritare, în raport cu minoritățile repatriate în târgurile și orașele provinciei. În 1912, din totalul de 468 de familii nobiliare, doar 137 mai erau din nobilimea veche românească. În 1897 populația urbană din provincie avea următoarea compoziție etnică: 37,2% evrei, 24,4% ruși, 15,8% ucraineni și doar 14,2% români[3]. Cu alte cuvinte, rolul românilor în viața politico‑administrativă a provinciei era redus, prin orașele Basarabiei de atunci se vorbea mai mult în limba rusă, reprezentând modelul ingineriei etno‑politice a administrației țariste. Tot în 1897, structura ocupațională a populației din gubernie arăta astfel:

Fig. 1. Structura populației Basarabiei după mediul de rezidență (urban/rural)
conform recensământului din 1897 efectuat de autoritățile țariste

Iată cum descria istoricul Ștefan Ciobanu orașele: „Creații artificiale ale regimului rus, marea majoritate a orașelor din Basarabia sunt în completa contrazicere cu viața satelor din jurul lor. […] Populația comercială și industrială a orașelor basarabene, compusă dintr‑un conglomerat de naționalități, din evrei, armeni, greci, bulgari, ruși etc., nu are un aspect precis etnografic. Peste aceste naționalități a trecut adstratul culturii rusești, iar ele și‑au pierdut identitatea lor națională, dar nici nu s‑au putut ridica la nivelul adevăratei culturi rusești”[4].

Ulterior, evoluțiile rural/urban au dus la configurarea a două identități provinciale distincte ale Basarabiei, diferite din punctul de vedere al caracteristicilor:

Caracteristici „identitare” ale Basarabiei sub administrația țaristă
UrbanRural
eterogenă din punct de vedere etnicrelativ omogenă din punct de vedere etnic
activă ideologic și politicamorfă ideologic și politic
cosmopolităconservatoare
superioarăinferioară

Tab. 1. Câteva caracteristici ale celor două „identități” basarabene

Dacă satul a constituit dintotdeauna „sursa primară” a dezvoltării orașului, acesta din urmă a reprezentat mereu „leagănul” naționalismului modern și al naționalităților. Materia era preponderent „rurală”, însă mișcările sociale (ca revoluțiile, mișcările studențești, loviturile de stat etc.) au fost duse de intelectualii urbani, unii dintre aceștia născuți și crescuți în medii rurale. Deveniți „naționaliștii urbani”, parafrazându‑l pe Smith.

Coloniștii găgăuzi și bulgari din Bugeac

Teritoriul din sudul Basarabiei – Bugeac („unghi”, „colț”) (Figura 2) fusese părăsit de majoritatea populației tătare, loiale Imperiului Otoman, pe tot parcursul războaielor ruso‑turce. De aceea, autoritățile țariste s‑au grăbit să treacă în poseasia statului aceste teritorii „libere” pentru a continua politica de colonizare și realocare a populațiilor.

Fig. 2. Harta Bugeacului realizată de Aleksandr Veltman în 1827. Valurile lui Traian au fost marcate prin linii

„Așezământul” Basarabiei din 1818 prevedea următoarele drepturi pentru viitorii coloniști: „bejănarii străini, sub numirea de coloniști se vor primi spre a se statornici cu locuința în oblastia Basarabiei pe temeiul prăvililor ce se păzesc în Rusia și se vor folosi cu o politicească și personalicească slobozenie supt apărarea ocârmuirii și haznaua va dărui lor slobozenie de plata dărilor ce sunt drepte ale ei, așișderea și a havalelor (sarcinilor) pământești, în curgere de patru ani din vremea ce se vor așeza”[5], mai ales că aceste teritorii libere date spre folosință coloniștilor din Bugeac servea ca monedă de schimb pentru supunerea și loialitatea față de țarul Rusiei. Toate aceste facilități, scutiri de taxe și servicii erau destul de tentante pentru diverse comunități etnice, cum ar fi românii, ruși, ucraineni, cazaci, bulgari, germani și găgăuzi. Tot acest mic „cazan etnic” și localități disparate de coloniști putea fi ușor de condus, depinzând doar de bunăvoința autorităților care dăruiseră toate aceste proprietăți.

Politica rusă de colonizare în regiunea Mării Negre la începutul secolului al XIX‑lea avea drept obiectiv popularea și valorificarea economică a provinciilor recent cucerite, precum și securizarea granițelor de sud‑vest cu populații loiale Rusiei.

Despre primii coloniști bulgari în Basarabia se amintește prima dată în timpul celui de‑al cincilea război turcesc (1768‑1774). Ne vom referi la bulgari deoarece comunitățile de găgăuzi se aflau deja în peninsula Balcanică, în special în nordul Macedoniei, Bulgaria și Dobrogea de Nord, unde mai erau cunoscuți sub numele de Keykavus Gagauz. Convertirea la Creștinism a acestor populații, spun istoricii, s‑ar fi produs începând cu secolul al XII‑lea, iar începând cu secolul al XV‑lea găgăuzii devin supuși ai otomanilor după ocuparea Bulgariei (1397) și a Dobrogei (1417) de către Mehmed I. Sub conducerea otomană, comunitățile de găgăuzi își duceau existența în așa‑numitele milleturi, diferite de conceptul modern de „națiune”. Acestea reprezentau mai degrabă comunități confesionale din Imperiul Otoman, conduse după o „lege personală” sub care fiecare comunitate avea permisiunea să se autoguverneze[6].

Colonizarea lor în Basarabia a început simultan cu cea a bulgarilor și se pare că știau să vorbească bine atât în limba bulgară, cât și română. De cele mai multe ori, autoritățile apelau la găgăuzi pentru a le facilita comunicarea cu alte comunități din zonă. Iată de ce și în recensămintele țariste până în 1897 găgăuzii fuseseră incluși la categoria de bulgari (Tabelul 2).

Etnia181718561897
Mii%Mii%Mii%
Bulgari25,25,1148,24,86103,55,35
Găgăuzi572,95

Tab. 2. Structura etnică a Basarabiei (bulgarii și găgăuzii) în anii 1817‑1897

Desigur că procesul colonizării a durat pe parcursul întregului secol al XIX‑lea, mai ales în timpul războaielor ruso‑turce (1806‑1812) și (1828‑1834), când populațiile ortodoxe, îndemnate de apelul țarilor ruși de „eliberare” de sub jugul otoman, fraternizau cu armata rusă, iar după retragerea acesteia, mulți dintre ei, de frica persecuțiilor otomane, urmau calea pribegiei alături de trupele rusești în retragere. O parte dintre aceștia rămâneau în principate, iar alții se stabileau în Basarabia sau pătrundeau chiar pe teritoriul rusesc, al stepelor din regiunea Volgăi. Ultimul val de colonizare a găgăuzilor și bulgarilor în sudul Basarabiei fusese atestat în timpul războiului ruso‑turc din 1853‑1856 (circa 4500 de persoane, conform statisticii țariste), deși o parte dintre aceștia s‑au reîntors ulterior în Bulgaria, ajutați de misiunea diplomatică engleză din București[7].

Un alt factor important de atragere a coloniștilor l‑a constituit „nakazul” țarinei Ecaterina din 1767 privind egalitatea tuturor în fața legii, abolirea pedepsei capitale și a torturei, reprezentând un cod de legi inspirat de „Spiritul legilor” al lui Montesquieu[8].

Datele din recensăminte arătau că în 1817 în Bugeac se stabilise circa 1.205 de găgăuzi (0,25% din populația Basarabiei), 108.318 în 1930 și 115.683 în 1941.

Fiind o populație preponderent rurală (în 1897 90% din găgăuzi trăiau din agricultură), găgăuzii n‑au avut inițial un centru al lor, decât după 1830, când localitatea Comrat este transformată într‑un târg regional al comunităților de găgăuzi, bulgari, români, ruși etc. Subdezvoltarea acestei comunități, aflată în continuare la periferia Imperiului, nu a permis apariția unei mici elite intelectuale, și nici dezvoltarea limbii găgăuze, aceasta rămânând o limbă turcică, al cărei lexic era împrumutat din mai multe limbi slave (bulgară, ucraineană și rusă), tătară, arabă, română și greacă.

Găgăuzii și bulgarii în preajma unirii Basarabiei cu România

1918 a reprezentat pentru România un an cu totul excepțional. E vorba de anul când a pierdut războiul în fața Puterilor Centrale, în chipul cel mai dezastruos cu putință, dar și anul „orei astrale”, dacă e să‑l parafrazăm pe Stefan Zweig, prin faptul că reintră și câștigă războiul în mod categoric nu datorită propriilor eforturi, ci pentru că Antanta ieșise învingătoare. Mergând alături de Antantă, România demonstrase că Transilvania era preferată Basarabiei, inclusiv Bucovinei, dar nu neapărat în întregime. Or, Basarabia nu ocupa pe atunci un rol important în imaginarul național românesc, la fel cum nici nu figura public vreun proiect al unirii Basarabiei cu România. Mult mai importantă era din acest punct de vedere Transilvania – teritoriul vechii Dacii asociat în imaginarul colectiv cu România întregită.

Revenind la actul unirii primei provincii românești cu România, sosirea în dimineața zilei de 26 martie/8 aprilie a prim‑ministrului A. Marghiloman a reprezentat momentul hotărâtor în decizia Sfatului Țării de a adopta unirea condiționată a Republicii Democratice Moldovenești (R.D.M.) cu România.

Cei cărora astăzi nu le convine actul istoric din 1918 insistă asupra faptului că votul fusese „smuls” sub presiunea „baionetelor române” și, mai nou, ar fi fost îndreptat împotriva minorităților din Basarabia. Dar acestea sunt pure speculații care pot fi ușor de combătut cu documente din arhivele vremii.

De fapt procesul-verbal al ședinței din 27 martie 1918 ne spune altceva: „La orele 4 după amiază primul ministru, dl. Al. Marghiloman, însoțit de ministrul de război, general Hârjeu, și numai de funcționari administrativi civili, a fost primit în plină ședință a Sfatului și de la tribuna parlamentului a expus punctul de vedere al guvernului român […] Primul ministru a declarat pe dată că, împreună cu reprezentanții guvernului român, se retrage din incinta adunării pentru ca deliberațiunea care va urma să se facă, în afară de orice sugestiune sau impunere, de Sfat. Miniștrii români s‑au retras în mijlocul aclamațiunilor[9].

Mărturii despre dorința grupurilor minoritare din Basarabia de a deveni cetățeni cu drepturi depline ai României sunt proclamațiile zemstvelor din Bălți (3 martie 1918) și Soroca (13 martie 1918). De asemenea, o delegație a proprietarilor agricoli neromâni, condusă de P.V. Sinadino, se prezintă pe 6 martie la Regele Ferdinand I și cere unirea imediată a provinciei cu Țara Mamă. La fel și ucraineanul Podlesnîi, președintele asociației institutorilor din ținutul Lăpușna, înaintează la sfârșitul lunii ianuarie 1918 o declarație de unire[10].

Chiar și la nivelul singurului organ legiuitor și reprezentativ al populației din Basarabia – Sfatul Țării, interesele minorităților naționale din provincie erau reprezentate de deputați de diferite origini etnice: bulgari, ruși, ucraineni, găgăuzi, polonezi etc., reprezentând o pondere de 24% (33 de deputați din 136).

Unirea a fost votată de 86 de deputați, 3 se pronunță contra și 36 se abțin, iar 13 au fost absenți. Deși pe 27 martie/9 aprilie 1918 majoritatea acestora s‑au abținut de la votul pentru unirea Basarabiei cu România, deputații minorităților naționale n‑au creat un front comun anti‑unionist, nici măcar în anii următori de după unire. Mai ales că atunci Rusia abandonase mica Republică Moldovenească Democratică în fața revizionismului Radei de la Kiev, iar în memoria recentă a respectivilor deputați încă mai erau vii imaginile dezastrului provocat de grupările bolșevizate ale armatei țariste aflate în retragere dezorganizată, acestea fiind ulterior alungate peste Nistru de diviziile generalului Broșteanu în ianuarie‑februarie 1918. Totodată, trebuie să subliniez încă un aspect destul de important: deputații care s‑au abținut de la vot nu au fost împotrivă, ci pur și simplu nu primiseră mandat să‑și exprime poziția din partea congreselor regionale. Unirea fusese primită de deputații minorităților naționale drept „un fapt împlinit” sau „dat istoric”.

Evident că atitudinea minorităților naționale față de actul unirii provinciei cu România nu era unitară, ci mai degrabă ambivalentă, fiind semnalate și cazuri de opoziție clară. Dar dacă vom cerceta mai cu atenție documentele epocii, vom constata că acele mișcări aveau mai degrabă o nuanță pur ideologică/artificială, nefiind o caracteristică elementară pentru toate minoritățile naționale din Basarabia. În acest sens, la 7 martie 1919, congresul coloniștilor germani din Basarabia, ținut la Tarutino, hotărăște solemn: „Coloniștii germani basarabeni ca cetățeni ai statului român vor fi totdeauna credincioși Tronului și Statului”[11].


Familii de găgăuzi din comuna Beșalma, sfârșitul secolului al XIX‑lea
Sursa: Mihail Ciachir, Istoria găgăuzilor din Basarabia, Chișinău, s.n., 1933, p. 16.

Printre aceste minorități în sudul Basarabiei întâlnim comunitățile etnice bulgară și găgăuză, încorporate în 1917 în componența Republicii Autonome Democratice a Moldovei (Basarabia), Republicii Democratice Moldovenești și mai apoi în componența României prin decizia Sfatului Țării, unde minoritatea găgăuză fusese reprezentată doar prin doi deputați, iar cea bulgară prin opt deputați. Singura voce discordantă fusese doar cea a unui comitet de bulgari și găgăuzi bolșevizați din Tighina care doreau să constituie o așa‑numită „Republică a Bugeacului”, solicitând, în același timp, ca Basarabia să rămână în dependența directă a Rusiei[12]. În aceste condiții, nu putem întrevedea niciun fel de mișcare cu caracter „național” sau „cultural‑istoric” a comunităților găgăuze; unii reprezentanți ai acesteia, provenind din mediile urbane și alfabetizați, manifestau mai mult preferințe pentru mișcările ideologice ale vremii, decât să schițeze noi proiecte politice (statale sau descentralizatoare) în favoarea găgăuzilor din Bugeac.

Aici trebuie să menționez și un alt episod important, și anume rezoluția zemstvei de la Akkerman (Cetatea Albă) de a alipi regiunea în componența Republicii Ucraina dreptcomponentă constitutivă a unei Republici ruse și democratice. În cadrul congresului, găgăuzul V. N. Iskimji propusese crearea Republicii Autonome Bugeac în componența Rusiei, propunere de altfel respinsă din cauza abținerii reprezentanților populației germane din ținut[13]. Conceptul de Republica „Bugeac” este preluat ulterior de bolșevici în propaganda lor împotriva Sfatului Țării. Așa se explică și de ce ziarul de propagandă sovietică „Krassnaia Bessarabia” („Basarabia Roșie”) din RASSM scria în 1926 că „Bugeac nu recunoaște Sfatul Țării și Republica Moldovenească Democratică autonomă – se spunea în rezoluția adoptată de zemstva de la Akkerman care reunise reprezentanți ai așezămintelor țărănești, orășănești și de zemstvă – protestând împotriva intervenției militare a României în Basarabia, declarăm că Bugeacul va rămâne pentru totdeauna ca parte componentă a Rusiei, oricare va fi statutul ei de viitor, sub regim sovietic sau de alt tip”[14]. Desigur că vom constata și o contradicție în declarații, deoarece autonomia „Bugeac” nu avea cum să se materializeze fără o susținere a zemstvei de la Akkerman. Totodată, la nivelul comunităților bulgaro‑găgăuze nu se întrevedeau atitudini și mișcări secesioniste sau iredentiste.

Tot în sudul Basarabiei, câțiva soldați revoluționari de origine găgăuză se întorseseră în 1917 la vetre, încercând să‑și promoveze ideile utopice în rândul populației din localitățile Bugeacului. De exemplu, în 1917 soldatul N. Filipov, originar din Vulcănești, alături de alți camarazi de front a organizat detașamente de țărani pe care îi instigase să confiște pământurile moșierilor pentru a le reîmpărți. Un alt persoanj, A. Aleksandrov, de data aceasta membru al organizației eserilor, desfășura agitație ideologică în Comrat și Ceadâr‑Lunga în octombrie 1917. Dacă în Comrat, populația se dovedise mult mai receptivă la mesajele sale politice, în Ceadâr‑Lunga constată că găgăuzii, deși sunt un „popor harnic și serios”, din punct de vedere politic „… sunt ca niște copii. Cred în orice și oricine”[15].

Constatăm astfel că „situația revoluționară” se prezentase cu totul diferit la nivelul comunităților găgăuze din sudul Basarabiei, unde influența curentelor ideologice era destul de diminuată, din cauza caracterului conservator și a lipsei alfabetizării. Tocmai de aceea, liderii revoluționari nu percutau cu nevoile și aspirațiile comunității, care își dorra mai mult să fie lăsată în pace, având o vie memorie privind repercusiunile războaielor ruso‑turce de la sfârșitul secolului XIX.

Onisifor Ghibu avea să constate: „În lipsa unei pături conducătoare naționale, conștiente de chemarea ei diriguitoare a destinelor poporului «moldovenesc», aproape singurul factor care a determinat viața acestuia a fost, așadar, religia – în vreme ce în Vechiul Regat, în Transilvania și în Bucovina, în ultimele trei sferturi de veac, viața a fost determinată în partea cea mai mare de identitatea națională – culturală, politică și economică. […] Basarabenii au fost preocupați exclusive de grijile momentului, de mântuirea sufletului, de dobândirea păcii creștinești. În locul unui creștinism militant pus în slujba intereselor de viață din această lume, moldovenii au fost stăpâniți de un creștinism contemplativ, resemnat, plutind într‑o vagă atmosferă de frăție generală și de transcendentalism fără înțelegere pentru marile probleme ale vieții moderne”[16].

Vedem cum această „apatie politică” era identificată de corifeul ardelean la nivelul întregii populații din Basarabia, mai ales în rândul populației rurale. Parafrazându‑l pe Mircea Vulcănescu, am putea constata că și la nivelul provinciei dintre Prut și Nistru exista „două Basarabii” – una rurală, majoritar românească (exceptând coloniile din sud) și una urbană (eterogenă din punct de vedere etnic și cosmopolită).

În timpul acțiunilor militare de restabilire a ordinii duse de Armata Română, în zonele localităților Chislița‑Prut, Cubei, Dezghingea, Bolgrad și Ismail sunt organizate detașamente de partizani conduse de lideri bulgari și găgăuzi. Aceste focare de revoltă sunt lichidate în scurt timp de către Divizia a XIII‑a a armatei române, fără prea multe dificultăți. Cele mai crâncene lupte s‑au dat pe străzile Tighinei, grupările bolșevice militarizate fiind respinse dincolo de Nistru peste trei zile.

Astfel, într‑o notă informativă a poliției, din 7 iunie 1919, se menționează faptul că au fost descoperite organizații comuniste clandestine în județele Bender (Tighina), Cahul și Orhei[17]. În acest context, pot fi menționate și organizațiile comuniste din localitățile găgăuze ale județului Bender. De exemplu, în comuna Comrat fuseseră arestați 19 membri ai organizației comuniste, printre care se mai aflau foști ofițeri ai armatei ruse de origine rusă și moldovenească, precum și locuitori ai acestei comune, etnici ruși, găgăuzi și bulgari. Printre cei arestați din comuna Ceadâr‑Lunga se număra și angajatul de la telegraf, care fusese însărcinat să anunțe începutul unei răscoale țărănești antiguvernamentale. De asemenea, au mai fost descoperite și alte organizații clandestine în comunele Chirsovo, Beșalma, Cazaclia, Gaidari etc. Drept rezultat al măsurilor întreprinse de poliție, mișcarea bolșevică în comunitățile populate de găgăuzi fusese practic anihilată din fașă.

Un exemplu elocvent în această privință ne este oferit de procesul intentat participanților la revolta organizată de Uniunea Sovietică la Tatar‑Bunar. Evident că primii pași ai operațiunii fuseseră reprezentați de crearea unor celule comuniste în sudul Basarabiei, devenind ulterior veritabile rețele de spionaj pe teritoriul României.

În perioada interbelică, propaganda sovietică avea câteva categorii‑țintă de potențiali aderenți: muncitori, lucrători, meseriași, funcționari comerciali și chiar mici comercianți[18]. Motivele care‑i determinau să se orienteze spre astfel de mișcări socio‑politice țineau și de atitudinile antiromânești și de dorințele revanșarde față de statutul de „dominați”, fiind cândva „dominanți” în provinciile alipite (mai ales rușii, bulgarii și ucrainenii din Basarabia). În unele cazuri, mesajele ideologice comuniste erau penetrante mai ales în rândul țăranilor lipsiți complet de mijloace de prelucrare agricolă, sau chiar de terenuri arabile, inclusiv țărani șomeri din mediile urbane, marginalizați de societatea românească. „Refugiul” ideologic trebuia să țină locul frustrărilor, de aceea „agitatorii” și „colportorii” comuniști trebuiau să fie cât mai persuasivi și să le vorbească grupurilor‑țintă pe limbajul lor[19]. Totuși, în rândul comunităților găgăuze, categoriile sus‑menționate reprezentau mai degrabă excepții și consider că, tocmai de aceea, printre minoritarii găgăuzi se găseau foarte puțini aderenți ai mișcărilor și organizațiilor politice de stânga, cu atât mai mult cu cât în spiritul populației găgăuze era adânc înrădăcinat sentimentul proprietății individuale – situație diferită oarecum de spiritul „colectivist” al țăranului rus, care era obișnuit cu un pământ ce aparținea comunității rurale, aceasta având sarcina să‑l împartă membrilor săi (organizare comunitară cunoscută și ca „mirul rusesc”)[20]. Mai mult, locuitorii din județe sudice ale Basarabiei erau bine informați și cu privire la colectivizările forțate de URSS, manifestând o atitudine reticentă față de orice idei de renunțare la propriile terenuri[21].


Câteva concluzii

Desigur că, la nivelul comunităților rurale găgăuze și bulgare, legăturile primordiale (etnosimbolurile) se transmiteau în continuare pe cale orală, dar acestea nu au reușit să genereze o mișcare națională „de eliberare”. În primul rând, din cauza statutului lor de „coloniști pe pământurile țariste”, ceea ce presupune și existența unui sentiment mai puternic de loialitate față de autoritățile țariste, comparativ cu românii autohtoni, mult mai reticenți față de politicile autorităților. În al doilea rând, procesul de rusificare promovat de autorități (în toate cele trei nivele) prinsese rădăcini în aceste comunități, ceea ce a lăsat limba găgăuză pe planul doi; și să nu uităm că acea „conștiință și identitate comună” erau cu atât mai greu de constituit din moment ce lipsea așa‑numitul „motor etnosimbolic” al statalității pre‑moderne. Găgăuzii fuseseră permanent în contact cu alte grupuri etnice, ceea ce le‑a diminuat destul de mult „conștiința insecurității societale”, acceptând tot mai mult „împrumuturi” de obiceiuri, cuvinte, arhitectură etc. Autoritățile țariste au reușit să le imprime adstratul național rusesc, afectându‑le în mod substanțial identitatea găgăuză. Dar nici statul român nu avea structurat un „proiect politic” de integrare a acestor minorități, preferând în schimb politica de „românizare prin derusificare” prin intermediul școlii, armatei și a bisericii. Situația era și mai complicată în condițiile în care administratorii care ajung în Basarabia (fiind de trei tipuri – apostolii, aventurierii și pedepsiții) nu cunoșteau prea bine realitățile de pe teren, considerând Basarabia drept un teritoriu „rusesc” sau „bolșevic”[22], iar interacțiunea cu populația locală varia de la amiciție la inamiciție, înregistrându‑se și o serie de abuzuri din partea autorităților române.

În final, trebuie să subliniez că găgăuzii, la fel ca bulgarii, manifestau mai degrabă o loialitate relativă față de statul român, fiind nemulțumiți de anumite excese de zel manifestate de unii reprezentanți ai autorităților pe parcursul perioadei interbelice. Astfel, interbelicul românesc, în raport cu populațiile găgăuză și bulgară, nu trebuie nici idealizat și nici prezentat în tușe negre. A prezenta realitățile vieții sociale, narativele identităților naționale, precum și secvențele procesului de „nation‑building” într‑o manieră cât mai neutră din punct de vedere axiologic este, probabil, cea mai bună abordare a oricărui cercetător preocupat de acest subiect.

*Nicolae ȚÎBRIGAN

*Nicolae Țibrigan este doctor în sociologie, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Începând cu 2017 este expert în cadrul Chamber of Excellence in International Affairs (CEIA) şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.

Bibliografie

„Monitorul Oficial”, nr. 309 din 30 martie/12 aprilie 1918, 3.769‑3.770.
Angheli, T. (2010). Kratkaia istoria gagauzov [Scurtă istorie a găgăuzilor]. Chișinău: Î.S. F.E.‑P „Tipografia Centrală”.
Bădescu, I. (1994). Istoria Sociologiei: perioada marilor sisteme. Galați, Ed. Porto‑Franco.
Bobeiko, I. M. (1987). Kommunisticeskoe podpolie v Bessarabii 1918‑1940. Sbornik dokumentov i materialov [Ilegaliștii comuniști din Basarabia 1918‑1940. Colecție de documente și materiale], tomul 1. Chișinău: s.n.
Bulgar, S. (2006). Istoria i kultura gagauzov [Istoria și cultura găgăuzilor]. Chișinău, Ed. Pontos.
Ciachir, M. (1933). Istoria găgăuzilor din Basarabia. Chișinău: s.n.
Ciobanu, Șt. (1929). Unirea Basarabiei. Studii și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917‑1918. București: s.n.
Ciobanu, Șt. (1992). Basarabia. Populația, istoria, cultura. Chișinău: Ed. „Știința”.
Ciobanu, Șt. (coord.) (1926). Basarabia. Monografie, Ediția expoziției. Chișinău, Ed. Imprimeria Statului din Chișinău.
Dungaciu, D. (2016). Basarabia după Unire. Un exercițiu de deconstrucție, Historia, An XVI, nr. 170, martie 2016, 24‑31.
Ghibu, O. (1926). De la Basarabia rusească la Basarabia românească. vol. I., Cluj: s.n.
Heinen, A. (1999). Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional. București, Ed. Humanitas.
Nistor, I. (1944). „Așezările bulgare și găgăuțe din Basarabia”, în Analele Academiei Române memoriile secțiunii istorice, seria III, tomul XXVI, memoriul 13, București.
Nistor, I. (1991). Istoria Basarabiei. Chișinău, Ed. Cartea moldovenească.
Purici, Șt. (2011). Istoria Basarabiei. s.l.: Semne.
Sixsmith, M. (2016), Rusia: un mileniu de istorie, trad. Eugen Popa și Justina Bandol. București, Ed. Humanitas.

Note

[1] I. Zaborovschi, „Istoria” în Ștefan Ciobanu (coord.), Basarabia. Monografie, Ediția expoziției, Imprimeria Statului din Chișinău, 1926, p. 104.
[2] Ștefan Purici, Istoria Basarabiei, sl., Semne, 2011, p. 10.
[3] Idem, p. 34.
[4] Ștefan Ciobanu (coord.), op. cit., pp. 76‑77.
[5] Apud Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chișinău, Cartea moldovenească, p. 205.
[6] Tudor Angheli, Kratkaia istoria gagauzov, Chișinău, Î.S. F.E.‑P „Tipografia Centrală”, 2010, p. 87.
[7] Ion Nistor, „Așezările bulgare și găgăuțe din Basarabia”, în Analele Academiei Române memoriile secțiunii istorice, seria III, tomul XXVI, memoriul 13, București, 1944, p. 36.
[8] Martin Sixsmith, Rusia: un mileniu de istorie, trad. Eugen Popa și Justina Bandol, București, Humanitas, 2016, pp. 106‑107.
[9] „Monitorul Oficial”, nr. 309 din 30 martie/12 aprilie 1918, pp. 3.769‑3.770.
[10] Ștefan Ciobanu, Basarabia. Populația, istoria, cultura, Editura „Știința”, Chișinău, 1992, p. 71.
[11] Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studii și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917‑1918, București, 1929, pp. 258‑260.
[12] S. Bulgar, Istoria i kultura gagauzov, Chișinău, Pontos, 2006, pp. 292‑293.
[13] Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei: acte și documente, București, s.n.,1929, p. 215.
[14] Feodor Angheli, Ocerki istorii gagauzov – potomkov oguzov (seredina VIII – nacealo XXI vv.), Chișinău, s.n., 2007, p. 375.
[15] S. Bulgar, Istoria i kultura gagauzov, Chișinău, Pontos, 2006, pp. 290‑291.
[16] Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I. Cluj, s.n., 1926, p. 187.
[17] I. M. Bobeiko, Kommunisticeskoe podpolie v Bessarabii 1918‑1940. Sbornik dokumentov i materialov, tomul 1. Chișinău, s.n. 1987, p. 112.
[18] Este foarte probabil ca un număr destul de neînsemnat de mici comercianți din Basarabia să fi simpatizat cu ideile comuniste din varii motive, în acest sens având exemplul Rusiei înainte de Revoluția bolșevică din octombrie 1917.
[19] Aici vorbesc despre limbajul specific utilizat de propagandiștii comuniști în timpul adresărilor către mase.
[20] „Mirul ruses” reprezintă un model de organizare rusească, de unde fusese extins în cadrul experienței comuniste asupra întregii Europe de Sud‑Est. Despre conceptul de „comunism de stepă” folosit de E. Demolins; vezi Ilie Bădescu, Istoria Sociologiei: perioada marilor sisteme, Galați, Editura Porto‑Franco, 1994, pp. 146‑149.
[21] În general, nici ideile partidelor de stânga nu au reușit să capete vreo importanță pe scena politicii. Drept dovadă, putem aduce rezultatele electorale ale Partidului Social Democrat în perioada interbelică: 1,81% în 1927, 3,25% în 1931 (+ șase deputați în Parlament), 3,38% în 1932 (+ șapte deputați), 1,26% în 1933 și 1,42% în 1937. Vezi Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Humanitas, 1999, pp. 474‑478.
[22] Dan Dungaciu, Basarabia după Unire. Un exercițiu de deconstrucție, Historia, An XVI, nr. 170, martie 2016, pp. 24‑31.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*