Punctul Critic » Istorie - Documente » Antonio Gramsci în gândirea politică internaţională

Antonio Gramsci în gândirea politică internaţională

Despre Antonio Gramsci s‑a vorbit mult în România și înainte de 1989. La început, ca în aproape toate țările socialiste, nu se putea vorbi despre o dimensiune critică şi heterodoxă a gândirii gramsciene în raport cu canoanele marxismului oficial, ci doar despre o difuzare a operei gânditorului italian. Mai târziu, până în preajma anilor 1988‑1989, s‑a ajuns și la o înțelegere mai nuanţată și mai deschisă, creatoare îndeosebi în sfera criticii literare.

Nu întâmplător, în decembrie 1989, cu câteva zile înainte de „schimbările” de la București, un grup de intelectuali (prof. Radu Florian, Dumitru Ghișe, Florin Potra și subsemnatul) și‑au propus să traducă „Caietele din închisoare” în limba română. Însă după 1990 climatul nefavorabil traducerii lui Gramsci s‑a accentuat și mai mult. În prezent lucrurile s‑au schimbat mult atât în România, cât și în toată lumea. De câţiva ani Editura Adenium din Iaşi întreprinde cu succes editarea integrală a operei gramsciene. În anul 2008 mă aflam în Valparaiso, la Universitatea Creștină din acel important oraș chilian. Am făcut sublinierea întrucât de acolo a pornit lovitura de stat a lui Pinochet în 1973. Dar la informația, răspândită la Universitatea din Valparaiso, că un profesor de la București va vorbi despre Antonio Gramsci, locurile din amfiteatrul Universității Creștine au devenit neîncăpătoare. Am vorbit atunci câteva ore, iar dezbaterile au continuat apoi și mai mult timp. Erau prezenți nu numai studenți, dar și profesorii cu întreaga conducere a universității. Mai târziu, în timpul președinției lui Obama în S.U.A., în special, referințele la Gramsci apar mai mult decât evidente: „Președintele Obama este un produs al culturii americane, o cultură americană de elită ale cărei idei au fost formate la Harvard, la Columbia și la Universitatea din Chicago. Această cultură a fost în mod dramatic influențată de gândirea gramsciană prin intermediul multiplelor instituții”[1].

Michele Filippini susține că „chiar dacă nu toți liderii politici de astăzi sunt gramscieni, există un ADN de‑al lui Gramsci în sângele lor”[2]. De fapt, în lumea contemporană, în special în Occident, există o cultură și un simț comun difuz ca un fel de precondiție a puterii în interiorul unei societăți. Este un aspect relevant ce semnifică importanța și actualitatea lui Gramsci în zilele noastre.

Dar cu privire la actualitatea și semnificația gândirii lui Gramsci vom relata o referire despre care amintește Joseph Buttigieg[3]. În anii ’90 ai secolului trecut președintele rus Boris Elțîn avea cele mai strânse relații cu Chile, condus de Augusto Pinochet. Acesta din urmă, în septembrie 1992, publica în cotidianul rus „Komsomolskaya Pravda” un interviu intitulat „Cum să salvezi Rusia”. Pinochet îi punea în gardă pe interlocutorul său și pe toți cititorii ruși ai ziarului, avertizându‑i că ideile comuniste sunt mai vii ca oricând astăzi. Ele îmbracă însă haine noi, camuflaje din ce în ce mai periculoase, și printre aceste camuflaje el îl avea în vedere pe Gramsci: „Doctrina comunistă a lui Antonio Gramsci este marxismul în haine noi. Și este periculos pentru că pătrunde în mulțime și în primul rând în lumea intelectualilor”[4].

Avertismentul lui Pinochet a generat în spaţiul intelectual nord‑american nu puţine reacţii anti‑Gramsci, în special în mediile conservatoare, şi a antrenat intelectualii de elită, ca Michael Novak, de exemplu, care au răspuns aproape imediat la apel. Acesta spunea că foarte mulți profesori americani sunt atrași de ideile gramsciene. S‑a deschis astfel un nou câmp de bătălie. Noul teren de bătălie a devenit cultura[5]. Mai mult, în America Latină și îndeosebi în Chile studiul asupra gândirii lui Gramsci a devenit de‑a dreptul o „modă”. Novak îl avea în vedere aici pe viitorul președinte chilian Ricardo Lagos[6]. Acesta susținea că viitorul socialismului se bazează și pe influența culturală, educativă și religioasă, alături de schimbările economice și sociale. Ricardo Lagos fusese ministru al Muncii în guvernul Unității Populare condus Salvador Allende, iar în timpul loviturii de stat organizate de Pinochet el se afla în vizită în URSS. Așa a scăpat el de închisorile și teroarea instaurată de dictatorul chilian.

Când se pune problema actualității și difuzării ideilor gramsciene în lumea de astăzi, este imperativ necesar să‑l vedem ca pe un gânditor cu idei constituite „într‑un proces în continuă elaborare”. De aceea se poate spune, în consonanţă cu Perry Anderson, că „nu există gânditor marxist ce a urmat perioadei clasice care să fie mai universal acceptat în Occident ca Antonio Gramsci”[7]. În acest sens putem să afirmăm că ideile sale au sugestii și contribuții reale și autentice, care au influențat enorm gândirea contemporană, și astfel îi vom avea în vedere pe Raymond Williams, Stuart Hall și pe Edward Said în mod deosebit. Williams originar din zona galeză a Marii Britanii și avea rădăcini sociale proletare, dar se va impune ca una dintre vocile cele mai importante din stânga intelectuală engleză. Obiectul de studiu al lui Raymond Williams era cultura, cultura înțeleasă în toate formele sale de expresie, într‑un mod asemănător cu modul în care vedea și Gramsci „rolul culturii”. În anul 1977, când „noii filosofi” din Franța, printre care și Alain de Benoist, inaugurau o direcție culturală de dreapta, Williams scria „Marxismul și literatura”, probabil unul dintre studiile engleze de clară „ascendență gramsciană”. Întâlnirea lui  Williams cu marxismul s‑a produs în anii ’50, într‑o vreme când dogmatismul în cultură făcea ravagii chiar și în Occident. Dar grupul de intelectuali grupați în jurul revistei „New Left Review” avea un alt punct de vedere. „New Left Review” îmbrățișa o viziune althusseriană a marxismului. Williams, referindu‑se de pildă la „cultura de masă”, preciza: „Eu neg și chiar pot să probez că educația populară și cultura comercială nu sunt în raport de cauză și efect”[8]. Respingea în acest fel orice abordare unilaterală a relației dintre structură și suprastructură, ce era în anii ’50 destul de predominantă în dezbaterile de idei. Williams se așază astfel în rândul celor ce promovau marxismul critic. Cel mai clar se poate surprinde o astfel de relație în înțelegerea hegemoniei gramsciene. La Gramsci hegemonia pleca și de la rolul pe care‑l au intelectualii în societate, de aici provine și distincția introdusă de el între „intelectuali tradiționali” și cei „organici”, raportul dintre cultură și politică, revoluția pasivă, raportul dintre teorie și practică. Aspecte din care cercetătorii vor descoperi acele elemente care vor putea oferi noi puncte de plecare și noi perspective în abordarea unor investigații profund înnoitoare.

Raymond Williams surprinde „determinările” folosite în gândirea marxistă, distingând între o „determinare” înțeleasă ca un corp de legi ale unui proces ce vizează dezvoltări intrinseci și previzibile și determinarea ca element ce pune limite în sensul condiționării obiective în care se poate acționa. Este vorba despre determinarea raporturilor sociale și o determinare a stadiului de dezvoltare sau subiectivitate abstractă și obiectivitate istorică (Cf. Marxism and literature, Oxford University Press, Oxford, 1977, p. 111‑116). Și spre a nu se produce confuzii sau neînțelegeri cu privire la termenul de cultură, Raymond Williams precizează că sensul culturii se referă la scrieri, produse ale intelectului și ale fanteziei unei societăți. „Se insistă adesea pe interdependența tuturor elementelor realității sociale, iar din cauza mișcării și schimbării, marxiștii folosesc uneori semnificația «culturii» ca «sistem de viață» și nu ca proces social general. Sensul e diferit de reducționismul implicit în conceptul de suprastructură, ca reflex sau derivat al structurii”. (Este vorba în acest caz de conceperea structurii ca un raport între bază și suprastructură, prima fiind determinantă în relație cu suprastructura.) Williams reevaluează rolul activ al suprastructurii și accentuează semnificația „conexiunilor” și relativa lor autonomie ce există în cadrul unui astfel de raport[9].

Williams ajunge uneori să considere raportul dintre structură și suprastructură ca „forță productivă”, el vizând totalitatea mijloacelor de producție și reproducție din viața rea­lă. De altfel, în lumea noastră reală, noi producem nu numai realizarea propriilor noastre nevoi, ci și noi cerințe. Raymond Williams se delimitează astfel tranșant de concepțiile reducționiste, dogmatice, care considerau cultura drept un element derivat ca reflectare, oglindire pasivă a realității. „Marxismul și literatura” surprinde aproape în orice capitol un concept specific, cel de „forță productivă” și reevaluează rolul culturii în evoluția vieții sociale. În aceeași lucrare, Williams îi combate pe toți cei care consideră ideologia drept „falsă conștiință”. Amintește despre comparația făcută de Marx între albină și arhitect, Williams subliniind că deosebirea dintre albină și arhitect constă în faptul că arhitectul, înainte de a construi figurile din ceară, le imaginează în mintea sa sub forma unor idei. La fel se întâmplă și cu ideile sau cultura în viața societății.

Este necesar să precizăm că în S.U.A. s‑a început, imediat după 1990, un proces amplu de cunoaștere și discuții asupra lui Gramsci, într‑o perioadă când marxismul devenea un factor puțin relevant în opozițiile de stânga din acea vreme. Se scriau monografii, unele chiar specifice fiecărui domeniu de cunoaștere și se interpretau conceptele și noțiunile sau principiile utilizate de gânditorul sard. Au fost analizate și interpretate ideile sale într‑o multitudine de discipline academice, cum ar fi istoria, literatura, pedagogia, antropologia, sociologia, economia, științele politice, teologia, jurnalismul, studiile afro‑americane și într‑o mai mică măsură filosofia, studiile juridice, geografia, psihologia și lingvistica. Mai mult decât atât, în vremea în care se vorbea pretutindeni despre „criza adevărului”, „criza rațiunii”, „criza umanismului”, „criza autorității”, „criza modernității”, „criza gândirii occidentale” etc., aproape întotdeauna se găsea un răspuns sau o interpretare ce se dovedea adecvată cu un răspuns sau o abordare ce provenea din gândirea lui Antonio Gramsci. Alături de Raymond Williams, merită a fi menţionat astfel și Stuart Hall. Contribuțiile cele mai pertinente au venit îndeosebi din Marea Britanie, urmate apoi de cele din S.U.A. și Australia. De o mare însemnătate s‑au bucurat investigațiile privind „Studiile subalterne”, dezvoltate îndeosebi în India. Începutul unor asemenea cercetări a plecat încă din 1953, de la Congresul F.M.T.D. ce s‑a desfășurat la București. Atunci șeful F.M.T.D. era Enrico Berlinguer și au fost invitați și reprezentanții Congresului Național Indian. În consecință, astăzi unele dintre preocupările cele mai interesante privind „studiile subalterne”, pornind de la interpretările lui Gramsci, sunt cele din India. Au fost publicate în limba engleză până în prezent 11 volume. Prefața lui Guha la primul dintre aceste volume este foarte interesantă, întrucât surprinde liniile proiectului istoriografic al grupului, iar referințele la Gramsci sunt evidente.

Studiile despre Gramsci au fost duse mai departe, cu originale contribuții, de către Stuart Hall. Acesta, într‑o Anglie dominată în orice domeniu de „pumnul puternic” al celei cunoscute sub numele de „Lady de fier”, a contribuit mult la schimbarea opiniei comune cu privire la rolul și însemnătatea lui Gramsci. Gramsci a fost prezentat dincolo de învelișul său formal și acceptat peste tot prin termenul de leninist – în sensul de teoria și practica revoluției – reținându‑se totuși din punct de vedere metodologic acel „compromis istoric” existent în Anglia postbelică, un „compromis” realizat între laburiști și conservatori. Relansând în toată agresivitatea sa „libertatea individuală”, noua dreaptă a mers cu putere la lupta pentru impunerea unei hegemonii inspirate din tradiția „populară”. Între anii 1978 și 1990, Stuart Hall, de origine jamaicană, a fost directorul revistei „New Left Review”, animând și stimulând cercetările de studii culturale și a analizat thatcherismul ca expresie a noii hegemonii ce și‑a făcut loc în Anglia. Și Hall, ca și Gramsci în „Ordine Nuovo”, a inițiat o mișcare culturală efectivă sau ipotetică privind relația dintre cultură și politică în vederea transformărilor politice „viitoare” din Occident. Stuart Hall, ca și Gramsci, uza „pesimismul rațiunii”, având permanent în vedere „optimismul voinței” în acest proces complex de schimbare a societății. Așa se face că la Birmingham ia ființă Centrul pentru Studii Culturale Comparative. Foarte mult răspânditele studii culturale întâlnite pretutindeni în multe universități din Anglia, SUA, Australia etc. își au originea de aici. Studiile gramsciene sunt esențiale în asemenea centre, dar în esența lor centrele au în vedere în mod deosebit relația dintre cultură și politică, primordială în cazul lui Antonio Gramsci, atunci când a vrut să înțeleagă și să ducă mai departe și în Occident ce s‑a realizat mai întâi în „Orientul” fără o experiență revoluţionară și o „societate civilă”. Este vorba în definitiv tot de o luptă pentru impunerea hegemoniei, cum a înțeles bine Gramsci din „contribuția” lui „Ilici”. Stuart Hall a fost primul care a înțeles și a teoretizat acest lucru în Anglia, așa cum a teoretizat cu mai mult de un veac înainte și Karl Marx.

Edward Walter Said este un intelectual ce s‑a opus mereu oricărui discurs public ce degenera în crearea de sloganuri și afirmarea de personalități reduse la produse ale creatorilor de imagine și ale „făcătorilor” de discursuri mediatice. Profesor de literatură comparată la Columbia University (SUA), a coborât deseori în agora reprezentând „opinia publică”. Provenit din Palestina, el a surprins în lucrările sale, Orientalismul, Problema palestiniană, A spune adevărul sau Cultura şi imperialismul, modul prin care rolul fundamental desfășurat de către intelectuali contribuie la legitimarea și perpetuarea unui raport de forțe dezechilibrat în interiorul statului, între guvernați și guvernanți, dar mai ales dintre state (dintre centru și periferie, puterile occidentale și fostele colonii, dintre Nordul prosper și Sudul sărac). Said avea să demonstreze că un intelectual poate fi din punct de vedere politic angajat, având o amplă audiență, rămânând totuși independent în raport cu forțele instituționale, economice, politice și ideologice care au un interes pentru a conserva propriul lor „statuquo”.

În statul modern, în care stabilitatea raporturilor sociale și economice dominante, susține Said, consensul este asigurat nu prin intermediul puterii coercitive, ci prin intermediul intelectualilor[10] care desfășoară o muncă de importanță cardinală. Intelectualii „fabrică” consensul[11], cum spunea și Noam Chomsky, ambii gânditori americani revenind la conceptul de hegemonie gramscian. De altfel, Edward Said este un lector atent și simpatetic al lui Gramsci, dezvoltând idei gramsciene într‑o situație culturală care, după cum afirma și M. Foucault sau A. Gouldner, s‑a hiperspecializat până la frustrarea oricărui spațiu de „autonomie și universalitate a activităților intelectuale”[12].

Demersurile întreprinse de Edward Said sunt interesante și diferite în raport cu marile contribuții[13] realizate de Benda și C. Wright Mills. Said este depozitarul și deținătorul a două culturi (una trăită și simțită, ce provine din condiția sa etnică, palestiniană, arabă, dominată etc., iar alta hegemonă, însușită, dominantă, practicată, occidentală ce derivă din poziția sa de profesor în universitățile americane)[14].

Gheorghe Stoica Lencan

Note:
[1] Michele Filippini, Gramsci globale, Bologna, Casa Editrice Odoya, 2011, p. 174.
[2] Idem, p. 174.
[3] J. Buttigieg este astăzi președintele I.G.S. (Societatea Internațională Gramsciană).
[4] Joseph Buttigieg, în Eric Hobsbawm, Gramsci in Europa e in America, Roma‑Bari, Ed. Laterza, 1995, p. 85.
[5] Op. cit., p. 86.
[6] Ricardo Lagos a venit la Universitatea din București în anul 2003.
[7] Perry Anderson, Ambiguita di Gramsci, Ed. Laterza, 1978, p.
[8] Eric Hobsbawm, Gramsci in Europa e in America, Roma‑Bari, Ed. Laterza, 1995, p. 85.
[9] Raymond Williams, Marxism and literature, Oxford University Press, Oxford, 1977, p. 107.
[10] Gheorghe Lencan Stoica, Intellectuals and Politics, Institutul European, Iași, 2013, p. 122.
[11] Op. cit., p. 125.
[12] Op. cit., p. 125.
[13] Op. cit., p. 126.
[14] Op. cit., p. 126.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*