Punctul Critic » Lecturi » Angela Banciu: Profesorul Dumitru Almaş, aşa cum l‑am cunoscut

Angela Banciu: Profesorul Dumitru Almaş, aşa cum l‑am cunoscut

Evocări

În acest an 2018, Anul Centenarului Marii Uniri, se împlinesc şi 110 ani de la naşterea istoricului şi scriitorului Dumitru Almaş. Întâmplarea, despre care se spune, deseori, că este fiica destinului, a făcut ca aniversările „rotunde” ale profesorului Dumitru Almaş să coincidă mereu cu cele ale desăvârşirii unităţii noastre naţionale. Poate şi din acest motiv, Dumitru Almaş a iubit cu ardoare unirea românilor, acesteia dedicându‑i pagini istorice minunate, care au rămas şi vor rămâne în sufletele noastre. Aş spune că a dorit să sădească acele idei şi fapte istorice capabile să contribuie la manifestarea identităţii personale şi naţionale a fiecărui cetăţean român, întrucât, aşa cum afirma, „o conştiinţă îmbogăţită cu datele oferite de istorie se cunună cu veşnicia. Căci chiar dacă omul este pieritor, poporul şi ţara sunt eterne”[1].

Astăzi identitatea ne reprezintă în Europa, pentru că o conştiinţă raţională a identităţii naţionale nu reprezintă un obstacol, ci o condiţie a afirmării în spaţiul cultural european. Identitatea este permanentă şi transformatoare, o realitate de ordin civic cu o evidentă componentă integrativă, fiind rezultatul valorizării propriilor rădăcini istorice, care nu pot fi ignorate. Numai aşa vom putea să ne respectăm pe noi înşine, pentru că tendinţa de a insista „asupra stereotipiilor negative ale «firii româneşti» nu arată decât necunoaşterea spiritului tolerant şi cuprinzător al Europei moderne”[2].

Dumitru Almaş (19 oct.1908 – 12 mart. 1995) a fost profesor, istoric, scriitor, filosof, jurnalist, redactor şi un excelent orator. Dimensiunea majoră a personalităţii sale aparţine deopotrivă tuturor acestor domenii. A scris numeroase lucrări, de la cele ştiintifice din domeniul istoriei universale (Nord contra Sud. Războiul civil din Statele Unite ale Americii, Căderea Bastiliei. Revoluţia burgheză din Franţa, Diplomaţi iluştri: Metternich, Ioanis Capodistria, Otto von Bismarck) la romane istorice (precum cele dedicate marelui cărturar Nicolae Milescu Spătarul şi Fraţilor Buzeşti) şi monografii ale unor mari personalităţi din istoria europeană sau naţională[3]. Aria de influenţă a lucrărilor lui Dumitru Almaş în sfera publicului larg este foarte mare, de la copii, şcolari şi vârstnici la studenţi şi specialişti din domeniul istoriei sau literaturii. Cu glasul talentului şi al experienţei s‑a afirmat atât în lumea gândirii, cât şi a acţiunii, fiind un mare popularizator al istoriei, în sensul bun şi nobil al acestui cuvânt. De altminteri, firea lui, susţinută de un entuziasm mereu proaspăt, nu‑l putea lăsa în afara diverselor activităţi culturale, politice, civice la care era chemat mereu să răspundă. Modest şi apropiat oamenilor, a susţinut un număr imens de expuneri, de la Universităţi, Politehnici sau licee la muzee din Bucureşti sau din ţară, precum şi la o gamă largă de instituţii culturale, unele dintre acestea aflate în cele mai îndepărtate colţuri ale satelor ţării.

L‑am cunoscut pe profesorul Dumitru Almaş începând din anii 1967‑1972[4]. Cu siguranţă, aş fi avut nevoie de mai multă tihnă şi talent poetic pentru a aşterne pe hârtie amintirile din studenţie, precum şi din cei peste douăzeci şi cinci de ani, cât a durat colaborarea profesional‑ştiinţifică cu domnia sa. Pentru mine şi soţul meu, absolvent şi el al Facultăţii de Istorie, Dumitru Almaş a fost nu numai un profesor drag, ci şi un îndrumător, sfătuitor şi prieten sincer în împrejurările bune şi rele ale cursului sinuos al vieţii noastre. Pe una din multele cărţi oferite nouă, în 20 septembrie 1988, nota cu scrisul lui mărunt, ordonat, de o caligrafie impecabilă: „Angelei şi lui Dan Banciu, aceste vetre de istorie pe care doresc să ardă şi să lumineze şi făclia prieteniei ce le‑o port amândurora…”

Aşa cum menţionam anterior, am început colaborarea ştiinţifică cu profesorul Almaş încă din anii studenţiei, dânsul fiind conducătorul lucrării mele de licenţă Portretul istoric în opera lui Voltaire, mai târziu publicând împreună, în 1985, volumul Pagini alese Nicolae Iorga şi apoi, în 1994, monografia Voltaire istoric.

Iubitor de natură şi frumos, obişnuia să se plimbe, adesea, prin parcul Herăstrău şi aproape de fiecare dată se oprea la noi acasă, locuinţa noastră fiind situată în preajma parcului, aşa încât l‑am putut cunoaşte atât pe profesorul, cât şi pe omul Dumitru Almaş, cu bucuriile şi necazurile vieţii lui de fiecare zi.

Nu mi‑am propus să alcătuiesc conturul psihologic sau ştiinţific al personalităţii sale, ci să evoc doar unele elemente care pot da măsura înţelegerii structurii sale profesionale şi morale.

Între 1967‑1972, când am urmat cursurile Universităţii, la Facultatea de Istorie predau mulţi profesori în vârstă, unii recunoscuţi academicieni, ca, de pildă, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, Mihai Berza, Ion Nestor, Constantin Giurescu, Dumitru Berciu, Gheorghe Ştefan etc. Cred că nu greşesc dacă afirm că, dintre profesorii de la istorie, Dumitru Almaş ţinea unul din cele mai frumoase şi atractive cursuri. Vorbea clar, convingător şi entuziast, cu o voce caldă, având un timbru plăcut şi sonor. Fascina studenţii prin harul reînvierii trecutului şi puterea de a pătrunde în psihologia personalităţilor prezentate şi analizate, încât îi vedeam şi simţeam aproape pe Robespierre şi Marat, Saint‑Just sau Danton, Washington sau Jefferson. De aceea, Revoluţia franceză sau americană, războiul Nord contra Sud, Iluminismul şi reprezentanţii lui s‑au întipărit în mintea fiecăruia dintre noi, cei care îl ascultam şi‑l admiram. Lecţiile lui impresionau nu numai prin frumuseţea expunerii sau eleganţa sobră, ci şi prin logică şi intuiţie ştiinţifică. Personal uitam adesea să notez datele, fermecată de tensiunea desfăşurării evenimentelor expuse. Avea un talent oratoric aparte, ştiind să folosească şi să exprime argumentele istorice într‑un stil care rămâne inconfundabil. Aşa după cum i‑am mărturisit‑o, deseori, spre încântarea şi zâmbetul aprobativ al dânsului, cred că a fost şi este un veritabil Andre Maurois al românilor. După Dumitru Almaş au rămas atât opere istorice şi literare, cât şi urme imateriale specifice, sădite adânc în sufletele atâtor generaţii de studenţi şi care sunt tot mai mult evocate cu prilejul întâlnirilor aniversare ale acestora[5]. Lecţiile predate de Dumitru Almaş rămân dovada devotamentului său pentru misiunea nobilă de dascăl, pe care şi‑a asumat‑o şi respectat‑o până în ultima clipă a vieţii sale.

Mihail Manoilescu, în lucrarea Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1943), analizând categoria universitarilor, observa că ei alcătuiesc o lume eclectică, „nu numai ca specialităţi culturale, ci şi ca spiritualitate, concepţie de viaţă şi valoare sufletească”[6]. După Manoilescu, universitarii se împart în două categorii sufleteşti distincte: „cei care socotesc universitatea şi ştiinţa drept scop şi cei care le socotesc drept mijloc. Cei dintâi sunt universitarii prin vocaţie, ei creează universitatea. Cea de‑a doua categorie e reprezentată de universitarii prin interes, ei sunt creaţi de universitate”[7]. Cu siguranţă, Dumitru Almaş a fost şi rămâne un universitar prin vocaţie, fiind o pildă pentru şcoala superioară românească. Când i‑a fost oprită brusc activitatea didactică, înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, spre şansa noastră, ţinea adevărate prelegeri celor din jur. Lecţia trăită, simţită, făcea parte din rosturile adânci ale propriei sale existenţe, iar dorinţa de comunicare însemna felul de a fi al profesorului Almaş. Poate că din acest motiv şi‑a păstrat mobilitatea intelectuală, precum şi vivacitatea spirituală, sprinteneala minţii, care nu s‑au uzat defel în decursul anilor.

Cine doreşte să cunoască activitatea ştiinţifică şi publicistică a profesorului Almaş constată că există o diversitate de subiecte abordate. Pentru Almaş, faptele istoriei au devenit, în mod firesc, fapte literare, trecând de la domeniul documentului la cel al ficţiunii, cu uşurinţă şi talent. Astfel, opera lui Almaş a pătruns în percepţia noastră prin trăsăturile atestate de cercetarea istorică, dar şi prin acelea conferite de imaginaţia scriitorului. Am învăţat de la dânsul că între cunoaşterea ştiinţifică şi cea mitică nu există contradicţie, acestea fiind, în bună măsură, complementare. Dacă prima se adresează minţii, încercând să reconstituie şi să explice cât mai obiectiv evenimentele, cealaltă se adresează imaginaţiei şi răspunde unei eterne trăsături umane, izvorâtă din nevoia de a avea şi construi mereu modele care să exprime chintesenţa valorilor noastre spirituale şi morale. Eroii lui Almaş sunt construiţi din dorinţa autorului de a descoperi şi consemna aceste valori, ei fiind prezenţi în conştiinţa publicului larg. Radu de la Afumaţi, Fraţii Buzeşti, Constantin Brâncoveanu, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Nicolae Bălcescu, Mihai Vodă Viteazul sunt personalităţi ale istoriei şi personaje de roman, având o construcţie clar definită prin faptele lor, precum şi prin prisma portretelor fizice şi morale alcătuite. Totodată, prin intermediul eroilor săi, Dumitru Almaş reuşea să desluşească nu numai contribuţia lor, în temeiul documentelor şi a propriei intuiţii, la mersul istoriei, ci şi tabloul de ansamblu al societăţii româneşti din epoca respectivă. De altminteri, tot mai mult cercetările ştiinţifice actuale validează sensurile cunoaşterii mitice, încercând ca printr‑o manieră devenită de acum modernă să poată fi reconstituit trecutul, îndeosebi acolo unde lipsesc atestările documentare, pentru că povestirile istorice, legendele şi miturile ocupă un rol important printre constituenţii fundamentali ai identitaţii naţionale. Iar lucrările lui Dumitru Almaş ne dezvăluie că istoria nu se scrie doar din raţiune, pe baza documentelor, ci şi cu suflet, cu dragoste de ţara unde te‑ai născut şi ai crescut, istoria fiind deopotrivă obiectivă şi subiectivă, aşa cum strălucit afirma şi Marrou. Cărţile lui Dumitru Almaş, îmbinând cercetarea istorică cu harul literar al scriitorului, sunt dedicate unui public larg, iar în acest fel rămân şi trec dincolo de generaţii.

În acest context, îmi aduc aminte ca azi de anii 1982‑1984, când profesorul Dumitru Almaş scria Povestiri istorice[8]. Momentul îl reţin foarte bine pentru că mă îndemnase, în aceeaşi perioadă, să alcătuiesc un volum pentru şcolari şi tineri, cu Pagini alese din Nicolae Iorga, volum apărut în 1985, textele alese de mine din opera marelui istoric al neamului românesc fiind comentate de dânsul[9].

 Povestirile istorice scrise, după propria afirmaţie, „dintr‑o stăruitoare poruncă lăuntrică” au avut o largă audienţă nu numai în rândul copiilor, ci şi al părinţilor, generaţii de studenţi pe care i‑am avut eu însămi apreciindu‑l pe Dumitru Almaş pentru această carte a copilăriei lor, care le‑a deschis interesul pentru a cunoaşte şi studia, mai târziu, istoria românilor.

Povestirile despre Primul Război Mondial, Ecaterina Teodoroiu – eroina de la Jiu, Caporalul Constantin Muşat, Fetiţa din nuc (prilej de a povesti bătălia de la Mărăşeşti) fac parte din acea dorinţă profundă de a dezvălui şi şcolarilor semnificaţia Marii Uniri. Atât pe mine, cât mai ales pentru fiica noastră Ruxandra, care la acea vreme avea vreo zece ani, ne‑a impresionat povestirea reală despre Alba Iulia spusă deseori, cu mare mândrie, de bunica mea, o transilvăneancă din Bruiu (martor ocular al evenimentului memorabil de acum 100 de ani), care prin pana lui Dumitru Almaş a ajuns eroină de poveste. „Am fost şi eu la Alba Iulia şi am văzut Unirea cea Mare”[10] a devenit şi devine mereu, peste timp, cunoscută multor copii şi şcolari ai ţării; o poveste, aş spune, emblematică pentru acel moment măreţ de la 1918. Avea o capacitate înnăscută de a surprinde din viaţă situaţii şi întâmplări reale şi o uşurinţă de a le transpune apoi, cu mult talent, în romanele şi povestirile sale. Îmi mai aduc aminte şi despre un fapt relatat de soţul meu, din perioada când, fiind student la Facultate de Istorie, făcea practică pe şantierul arheologic de la Histria, iar într‑o zi Dumitru Almaş a vizitat cetatea. Studenţii îl urmăreau plini de curiozitate, când profesorul s‑a suit pe promontoriul cetăţii, a făcut un scurt tur de orizont, fără să rostească nici un cuvânt, privind îndelung zarea, iar peste ceva timp, spre surprinderea lor, aveau să citească cu interes „Cetatea de pe stânca verde”[11]. Când te gândeşti câţi oameni au vizitat locul acela, dar aproape niciunul nu a avut harul de a descrie vechiul aşezământ asemeni lui Almaş! Relatându‑i într‑o zi momentul, profesorul a confirmat întâmplarea cu zâmbetul satisfăcut şi plin de un tainic umor.

Aş vrea să adaug că Dumitru Almaş, moldovean de origine, avea o admiraţie întotdeauna mărturisită pentru ardeleni şi pentru locurile sfinte ale devenirii naţiunii noastre. Dorea ca la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire să elaborăm o lucrare despre personalităţile Marii Uniri. Am strâns un număr foarte mare de fişe care urmau a fi valorificate, dar, din păcate, proiectul nu a mai fost finalizat. „În Alba Iulia – scria Dumitru Almaş – istoria are culoarea de simbol, îmbracă o anume măreţie şi solemnitate, cu un nedezminţit drept la neuitare”[12]. Aici „trecutul, prezentul și viitorul se înlănţuiesc într‑o logică a devenirii. Şoptesc – spunea Dumitru Almaş – să se audă întâi în mine însumi, ca apoi să pot striga, iar strigătul meu să răsune în tot cuprinsul românesc: Sua semper gloria vivat![13]

Deşi nu au făcut parte dintre eroii săi, Dumitru Almaş avea un adevărat cult pentru Nicolae Iorga şi Ion I. C.Brătianu, pe care‑i privea cu admiraţie, respect şi pietate. Îmi amintesc câtă bucurie avea în suflet la apariţia, în 1976, a lucrării „O viaţă de om aşa cum a fost”, însoţită de admirabilele comentarii ale lui Valeriu Râpeanu. Îi plăcea să vorbim despre frământările şi tensiunile politice tipice deceniului patru interbelic, pe care marele istoric Nicolae Iorga le‑a exprimat cu atâta sinceritate în lucrarea amintită, din perspectiva propriilor experienţe politice. „Iar dacă a strălucit şi va străluci în cultura românească asemeni unui astru, N. Iorga – spunea studentul său Dumitru Almaş – a fost în acelaşi timp o stea de mâna întâi şi în cultura universală”[14].

După 1990, într‑o vreme de exagerare a trăsăturilor negative ale românilor, şi‑a păstrat credinţa în forţa de regenerare a poporului nostru. Spunea mereu că a vorbi despre identitatea noastră cu mai multă grijă şi având mai mult respect faţă de istorie şi de noi înşine ar putea fi un bun început de revigorare spirituală şi de afirmare în spaţiul cultural european. În acest context, aş dori să spun că mă impresionează şi astăzi, din perspectiva temporală, intuiţiile lui Dumitru Almaş legate de evenimentele din decembrie 1989. Privea cu o luciditate demnă de laudă realităţile româneşti de atunci, iar opiniile exprimate, faţă de care aveam atunci anumite rezerve, s‑au dovedit, în timp, a fi corecte.

A avut un mod etic de a trăi şi a‑şi împlini toate datoriile vieţii. S‑a zbătut, în copilărie şi tinereţe, sub povara unor privaţiuni materiale, cunoscând sensul amar al valorilor băneşti. Avea francheţea de a nu disimula propriile lipsuri, de orice natură, şi umorul fin de a râde chiar şi de el însuşi. Îşi iubea enorm familia şi avea o percepţie corectă despre fiecare dintre membrii ei. Ioana – Margareta – Oana au constituit triada de existenţă a propriei vieţi, celor trei fiinţe dragi dăruindu‑le munca şi sufletul său sensibil şi romantic.

Deşi deseori i‑a fost înşelată buna credinţă, n‑a regretat capitalul moral investit în oameni şi mai ales în colaboratorii săi. Dintre foştii asistenţi îl aprecia, în mod deosebit, pe Constantin Buşe, despre care îmi spunea că, dincolo de calităţile profesionale şi umane, îl admiră şi pentru trăsăturile fizice asemănătoare cu cele ale lui Mihai Eminescu. Era încântat de realizările profesionale ale nepotului său de soră Ioan Scurtu şi ne relata (mie şi soţului) cu multe amănunte hărnicia şi programul sârguincios de muncă al acestuia. Ne povestea multe întâmplări petrecute la Facultatea de Istorie, unele cu tentă politică, altele mai personale, petrecute în viaţa de zi cu zi a asistenţilor şi profesorilor din vremea aceea. Comenta, cu regret şi umor, unele întâmplări pe care le socotea răutăcioase, venite din partea unor colegi sau chiar apropiaţi ai dânsului. Dar, ca om de muncă şi valoare, a răspuns întotdeauna criticilor incorecte cu acea suverană ignorare caracteristică doar firilor alese. În acelaşi timp, a fost conştient că, din patriotism şi un anume „exces” istoric regretabil al anilor 1980‑89, a accentuat sau chiar exagerat unele fapte sau momente, în special din istoria recentă a României. Recunoştea cu umor trist că, în parte, unele comentarii negative despre dânsul pot fi justificate. Dar, cu siguranţă, acestea nu umbresc opera lui, care a fost prioritar îndreptată spre cunoaşterea ştiinţifică a istoriei moderne universale, prin lucrări de o certă valoare istorică, prezntate într‑un stil de o frumuseţe stilistică aproape unică, precum şi spre cunoaşterea personalităţilor politice şi culturale, a faptelor memorabile ale istoriei noastre naţionale. Cred că aceia care nu l‑au agreat în timpul vieţii, astăzi nu pot trece cu vederea contribuţiile lui din sfera gândirii şi a acţiunii istorice şi literare.

Mă mândresc cu faptul că i‑am fost studentă şi mulţi ani colaboratoare, mai ales în publicarea lucrărilor amintite anterior. Îndeosebi monografia „Voltaire istoric”, pe care am elaborat‑o în colaborare şi la care am lucrat, cu pasiune, încă din anii studenţiei, mi‑a dat prilejul să consult, sub îndrumarea domniei sale, o literatură de specialitate imensă, procurată de la Biblioteca Centrală Universitară sau lucrări numeroase împrumutate de dânsul şi aduse acasă, pentru a ne mai uşura greutatea muncii. La un moment dat, îi era teamă că viaţa s‑ar putea să nu‑i mai ofere şansa de a vedea lucrarea tipărită. Nu pot descrie bucuria ce i se citea pe faţă şi satisfacţia ce îi sclipea în ochi în momentul când, foarte bolnav, a strâns în braţe acestă ultimă carte[15]… Era în ianuarie 1995.

Am căpătat de la dânsul nu numai dorinţa şi pasiunea de a studia şi cerceta fenomenul istoric, ci şi o perspectivă luminoasă de a privi viaţa însăşi. Cu argumente temeinice, ştia să semene încredere în sufletele celor din jurul său şi chiar dacă a avut greutăţi sau a primit lovituri a rămas un iremediabil optimist.

În încheiere, cred că lui Dumitru Almaş i se potrivesc îndemnurile profesorului său Nicolae Iorga, notate de el însuşi în prefaţa lucrării publicate în 1985: „Mergi înainte: la capătul vieţii tale vei găsi, cu siguranţă, alt drumeţ care va merge mai departe”… Deci, sus steagul vieţii! Şi pe mormânt încă să mi‑l împlântaţi pe acela şi nu sălciile care plâng”[16].

Note:
[1] v. Dumitru Almaş, Cuvântul autorului, Povestiri istorice, ilustraţii de Valentin Tănase, Partea I, . Agora, Bucureşti, 2015, p.10.
[2] G. Tartler, Identitate europeană, Bucureşti, Cartea Românească, 2006, p. 175.
[3] v. Ioan Scurtu, Dumitru Almaş‑Omul şi opera, în Politică şi viaţă cotidiană în România în secolul al XX‑lea şi începutul celui de‑al XXI‑lea, Editura Mica Valahie, Bucureşti 2011 pp. 471‑489.
[4] v. Angela Banciu, Profesorul Dumitru Almaş, aşa cum l‑am cunoscut. Amintiri şi gânduri, Simpozion Naţional, Dumitru Almaş (Pro Memoria), Muzeul de Istorie al Municipiu­lui Bucureşti, 21 octombrie 2009.
[5] http://zch.ro/18-ani-fara-dumitru-almas-scriitorul-care-a-infiintat-magazin-istoric/.
[6] Manoilescu, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Athena, 1997 (prima ediţie apărută în Editura Cugetarea‑Georges Delafras, 1943), p. 503.
[7] Ibidem.
[8] Povestirile istorice au fost reeditate în 2015 cu o ilustraţie magnifică aparţinând pictorului, sculptorului, graficianului Valentin Tănase, volum apărut prin grija, stăruinţa şi sârguinţa doamnei Valeria Filimon.
[9] Nicolae Iorga, Pagini alese, Antologie pentru şcolari, alcătuită de lector universitar doctor Angela Banciu şi comentată de Dumitru Almaş, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985, 224 p.
[10] V Dumitru Almaş, Povestiri istorice, ed. cit., pp.189‑192.
[11] Dumitru Almaş, Cetatea de pe stânca verde, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959.
[12] Dumitru Almaş, Vetre de istorie românească, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988, p.218.
[13] Ibidem, p. 233.
[14] Nicolae Iorga Pagini alese, ed. cit, p. 6.
[15] Dumitru Alamaş,Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994, 480 p.
[16] Nicolae Iorga‑Pagini alese, ed. cit., p. 6.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Angela Banciu

Angela Banciu, născută în 1946, istoric şi politolog, profesor universitar emerit, Universitatea Politehnica Bucureşti. Studii: Şcoala Pedagogică de 6 ani  Blaj, judeţul Alba(1960-1966), Facultatea de Istorie (5 ani),  specializarea Istoria modernă universală, Universitatea Bucureşti(1967-1972), doctor în istorie(1983),Facultatea de Istorie şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*